continuarea art. Parcul Naţional Nairobi

      Autorităţile însă şi-au schimbat punctul de vedere. Astfel, multe dintre obstacole au fost depăşite, iar ecologiştii şi-au atins obiectivul. În cele din urmă, după o perioadă lungă şi tumultoasă, Parcul Naţional Nairobi,  - primul parc de acest gen din estul Africii - a luat fiinţă la 16 decembrie 1946, când Sir Philip Mitchell, guvernatorul Kenyei, pe atunci colonie engleză, i-a semnat "certificatul de naştere".

                                                  Un paradis al turiştilor  

       În comparaţie cu alte parcuri de vânătoare din estul Africii, Parcul Naţional Nairobi este relativ mic. El are o suprafaţă de aproximativ 117 kilometri pătraţi , intrarea lui principală aflându-se la mai puţin de 10 km. de centrul oraşului Nairobi. Dar el a devenit renumit tocmai datorită suprafeţei sale mici. Puţine locuri de pe pământ îi oferă turistului o asemenea priveşte precum această rezervaţie de animale - o combinaţie unică între savana africană şi Nairobi, un oraş în plină dezvoltare.
       Fiind mai mic, parcul le permite turiştilor să întâlnească pe o suprafaţă restrânsă foarte multe dintre cele mai mari exemplare ale egnului animal - excepţie făcând doar elefantul -, ceea ce nu se întâmplă în parcurile şi în ezervaţiile mai întinse. Parcul cuprinde 100 de specii de mamifere şi peste 40 de specii de păsări. El se află în apropierea coridorului de sosire folosit de avioanele ce aterizează pe aeroportul internaaţional din Nairobi.
       Un turist care a venit să viziteze Nairobi poate să lase în urmă confortul unui hotel modern din oraş, să treacă cu maşina pe lângă impresionantele clădiri cu birouri, iar, în câteva minute, să ajungă pe străvechile câmpii şi pământuri cu arbuşti şi păduri. Aici pot fi văzuţi îîn acţiune lei şi alte animale de pradă. Imaginea în prim-plan a prădătorilor hărţuindu-şi prada, iar în fundal a zgârie-norilor scânteind n soare este de neuitat!
         Parcul mişună de animale sălbatice: bivoli caferi, leoparzi, gheparzi, girafe, maimuţe, sute de antilope şi rinocerul negru, un animal pe cale de dispariţie. Majoritatea acestor animale sunt locuitori permanenţi ai rezervaţiei. În perioada secetoasă, februarie-martie şi august-septembrie, pot fi văzute turme întregi de animale migratoare, între care antilopele-gnu, luând parcă cu asalt numeroasele iazuri din parc.

        În unele izuri, numite pe bună dreptate iazurile hipopotamilor, grupuri întregi de hipopotami asemenea unor "butoaie" uriaşe stau ascunse sub apă cât e ziua de lungă şi ies pe ţărm să pască în timpul nopţii. În jurul acestor surse de apă există nişte popasuri pentru a atrage atenţia asupra unor peisaje din natură unde poţi să-ţi laşi maşina şi să te plimbi. Însă atenţie: Plimbările pot fi foarte periculoase, pentru că unele iazuri adăpostesc crocodili lacomi, care poate că lenevesc pe mal şi nu sunt observaţi de un turist neatent. Dacă nu vreţi să le ajungeţi pradă, plimbaţi-vă mai bine însoţiţi de o persoană care răspunde de administraţia şi de protecţia parcului. LIsta orintologică este ca o enciclopedie Who's who a luii păsărilor. Struţul, cea mai mare pasăre de pe planetă, care atinge doi metri înăălţime, şi-a găsit aici  "un domiciliu stabil". Sus, pe cerul oraşului, planează     vulturii pleşuvi - nişte păsări hidoase -, căutând să-şi îndeplinească sarcina de sanitar. Respingătoare la vedere, asărea este utilă în parc, deoarece curăţă zona de orice hoit care altminteri ar putea genera bacterii dăunătoare pentru alte animale. 

        Câteodată se poate zări şi pasărea-secretar. lungul moţ de pene de pe partea posterioară a capului aminteşte de pana pe care o ţineau odinioară secretarii după ureche. Mereu grăbită, ea pare alerga de la o "întâlnire" la alta. Alte păsări care vieţuiesc aici este pasărea fantomă, cocorul încoronat, barza-cu-şa şi stârcul-de-cireadă. 

          Deşi nu prea întins, parcul este o "capodoperă ecologică".  În partea  vestică, o pădure ocupă circa 6% din teren, precipitaţiile sub formă de ploaie fiind de 700 - 1100 mm anual. În pădurea, foarte deasă, se întâlnesc şi ruta, un arbore din familia Rutceae, şi frumosul arbust croton  Codiaeum variegatum. Câmpiile vaste, văile şi deaurile acoperă  părţile de sud şi de est;  precipiaţiile sub formă de ploaie se încadrează aici între 500 şi 700 mm. Ierburile Themeda trianda, curmalii de deşert  (Balanites), arborele Akocanthera  schimperi   şi câteva specii de acacia formează adevărata savană. 

      Impresinante sunt şi stâncile abrupte ce se înalţă o sută de metri deasupra văii, care însă îi pot obosi pe entuziaştii alpinişti. 

                                                       Parcul în pericol 

          Multe probleme legate de prezervarea  florei şi faunei au un numitor comun - omul. Graţie eforturilor omului de "a dezvolta zona". Parcul Naţional Nairobi va dispărea, probabil, în viitorul apropiat. Nairobi, oraşul ce a făcut faimos parcul pretutindeni în lume, continuă să se extindă, "împingând" animalele într-un "colţ". Pe măsură ce tot mai mulţi oameni se stabilesc în zona urbană, cererea de terenuri este tot mai mare, iar animalele nu au puterea să se împotrivească. Deşeurile lichide din apropierea fabricilor sunt şi ele o ameninţare pentru toate formele de viaţă din parc.                   

           Un alt factor esenţial supravieţuirii parcului  este existenţa unei ute de migraţiune pentru unele animale. Parcul este împrejmuit aproape în totalitate, astfel încât animalele să nu poată pătrunde în oraş. Folosirea tot mai multor pământuri pentru agricultură şi pentru păscutul vitelor duce la blocarea micului coridor de trecere neîngrădit  care se găseşte în partea sudică a parcului. Blocarea totală a coridorului ar putea avea repercusiuni grave. Animalele care se duc în căutarea unor păşuni poate că nu vor reuşi să se mai întoarcă vreodată acasă! Pentru a salva ruta de migraţiune, Kenya Wildlife  Service, cea mai importantă organizaţie din Kenya care se ocupă cu prezervarea florei şi faunei, a obţinut permisiunea de a folosi un teren din apropierea parcului. Î ciuda problemelor însă Parcul Naţional Nairobi continuă să atragă mii de turişti veniţi să se delecteze cu minunatele-i contraste.       

continuare la art. Parcul Naţional Nairobi

     Când faimoasa Linie a Nebuniei, după cum era cunoscută pe atunci  calea ferată ce leagă Kenya de Uganda, a fost terminată, oamenii au putut să se stabilească în zona dimprejurul oraşului Nairobi; astfel, animalele nu au mai putut circula la fel de liber prin zonă. Curând, ele urmau să nu mai treacă deloc pe acolo.

      Mai apoi, în anii '30  s--au ridicat câteva voci în apărare animalelor. Artchie Ritchie, pe atunci paznic al vânatului şi Mervyn Cowie, un contabil, erau doar câţiva dintre promotorii acestei mişcări. Prin conferinţe şi rapoarte de presă, ei cereau autorităţile coloniale să îmfiinţeze un parc naţional, astfel încât să se reducă, dacă nu  chiar să se stopeze, această ucidere nejustificată a animalelor. Guvernul a fost reticent la această idee; nu era pregătit să folosească pământul doar pentru a ocroti flora şi fauna într-o zonă ce urma să devină cea mai mare aşezare urbană din estul Africii.

       Eforturile în vederea prezervării florei şi faunei au întâmpinat un alt obstacol în timpul celui de-al doilea  război mondial când trupele care făceau exerciţii militare au provocat  pagube terenului pe care se află acum parcul. Şi animalele au fost victime ale războiului.  Din cauză că  sodaţii erau mereu  prezenţi în zonă, animalele şi-au pierdut cu timpul teama de oameni, ceea ce  înseamnă că se puteau aştepta ca ele să-i atace pentru a se hrăni. Pentru a nu se ajunge aici, au fost omorâte câteva animale, inclusiv leoaica Lulu şi leii care o însoţeau, voi continua             

KENYA Parcul N specimene aţional Nairobi - locul unde animalele se plimbă libere

      Este şase şi jumătate dimineaţa. La răsărit, acolo unde se îngemănează cerul cu pământul, se iveşte soarele: un giuvaier de un roşu-aprins, mare şi splendid. Anunţând zorii unei zile noi, razele lui pătrund prin ferestrele înaltelor clădiri cu birouri, poleind totul în auriu. Nu departe de aceste clădiri se desfăşoară o dramă reală, impresionantă.

      De câtva timp, un leu pitit printre ierburile dese pândeşte o impaala (un fel de gazelă) ce paşte prin apropiere.Simţind pericolul, puiul de antilopă  o zbugheşte din loc, însă leul o ia imediat pe urmele ei. începe o urmărire sălbatică. Dacă va reuşi s-o prindă, leul o va ucide pe biata făptură; aceasta este legea junglei. Asemenea urmăriri impresionante au loc zilnic în Parcul Naţional Nairobi, ce se află la marginea oraşului Nairobi, capitala Kenyei. Aici vecinul cel mai apropiat al animalelor este omul. Nu-i de mirare că în 1962 a fost văzut un leu hoinărind pe lângă un hotel de lux, revendicându-şi probabil vastul teritoriu! Dar cum au ajuns animalele să-şi împartă habitatul cu locuitorii oraşului? 

                                                Începuturi grele

       Înfiinarea parcului nu a fost deloc un lucru uşor. Au trebuit depăşite destul de multe obstacole până când animalele s-au putut bucura de avantajele unui cămin sigur. Până pe la nceputul secolului al XX-lea, ele umblaseră nestingherite pe vaste terenuri din vestul Africii. Ducându-şi turmele la păscut cât mai aproape de habitatul animalelor sălbatice, oamenii au fost dintotdeauna foarte aproape de ele. Unii chiar considerau anumite animale sălbatice drept "vite de onoare"!

         Cu toate acestea, înarmaţi cu puşti, cei pasionaţi de vânarea animalelor mari "au invadat" Kenya, majoritatea vrând strâgă cât mai multe trofee de vânătoare.. Între ei s-a numărat şi fostul preşedinte al Statelor Unite Theodore Roosevelt, care a venit în Kenya în anul 1909 ca să "colecţioneze" specimene pentru muzeele de istorie naturală. Însoţit de 600 de hamali şi de vânători profesionişti, a omorât peste 500 de animale, trimiţându-le pieile acasă. Cam în aceeaşi perioadă, în Kemya a mai fost un vânător: Edward  prinţul de Wales. Astfel aceste personalităţi au popularizat expediţiile  de vânătoare de animale mari. Evident, armele erau mai rapide şi puteau ţintti mult mai bine decât tradişionalul arc cu săgeţi.. va urma                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

Epigrame

       Actuala putere


Nu mai avem nici boi, nici vaci
Că s-au retras pe la guvern,
Acolo se ascund ca "vraci" ,
Care ne bagă... în infern.


       Uneia


O, preafrumoasa mea Leila
Gândirea-mi zboară către tine 
Îţi vreau parfumul şi idila
Cu care să mă simt mai bine.


          Celui care ne ruinează


Dacă iei ascorbic, frate
Devii forţos ca şi Hercule
Vinzi şi nave voalate
Fără scrupule!  


        La "Nufărul"


Am văzut la "Nufărul" odată 
O damă foarte tinerică,
Era pudrată şi fardată, 
Dar fusta ... mititică! 


     

Epigrame

       Actuala putere


Nu mai avem nici boi, nici vaci
Că s-au retras pe la guvern,
Acolo se ascund ca "vraci" ,
Care ne bagă... în infern.


       Uneia


O, preafrumoasa mea Leila
Gândirea-mi zboară către tine 
Îţi vreau parfumul şi idila
Cu care să mă simt mai bine.


          Celui care ne ruinează


Dacă iei ascorbic, frate
Devii forţos ca şi Hercule
Vinzi şi nave voalate
Fără scrupule!  

Epigrame

         Modernizare

Se-nchid spitale, se taie pensii,
Ne face viaţa mai "uşoară",
Precum se fac în cer concesii:
Gândirea asta ne omoară.

         Sărăcie lucie

Pentru respingerea revoltei
Se iau grenade şi pistoale,
Dar la strângerea recoltei          
Poporul vine.n coate goale.

          O anume chelie

Hai să vorbim despre chelie,  
Dar marii zilei ştiu ce poartă ?
Căci de sus, din scăfârlie.
Pân' la genunchi le zace moartă.    

Comunicarea în lumea înconjurătoare

                             Continuare  Maeştri înaripaţi ai cântecului

      "În privinţa duratei, a varietăţii şi a complexităţii, cântecul păsării nu poate fi egalat de sunetele scoase de alte animale", afirmă David Attenborough în cartea sa The Life of Birds. Cântecul păsărilor nu provine din gâtlej, ci dintr-un organ numit sirinx, aflat în pieptul păsării, aproape de locul în care traheea se bifurcă în cele două bronhii. 

       Repertoriul păsărilor este în parte moştenit genetic şi în parte învăţat de la părinţi. Prin urmare, păsările pot dezvolta accente regionale. Cartea The Life of Birds spune: "Urmaşele mierlelor aduse din Australia pe parcursul secolului al XIX-lea pentru a delecta auzul colonizatorilor europeni cu cântece de pe meleagurile natale au acum accente australiene foarte distincte". Cântecele păsării-liră mascul, despre care se spune că sunt cele mai complicate şi mai melodioase cântări din lumea înaripatelor, sunt aproape în totalitate învăţate de la alte păsări. De fapt, păsările liră sunt nişte imitatori atât de talentaţi, încât pot imita aproape orice sunet auzit, inclusiv sunetul instrumentelor muzicale, lătratul câinilor, sunetul alarmelor antifurt, zgomotul produs de loviturile unui topor şi chiar a unei camere de filmat antrenate mecanic! Şi tot acest spectacol este dat, bineînţeles, petru a-şi impresiona potenţialul partener. 

        Ciocănitorile, care îşi folosesc de obicei ciocul pentru "a fora" după hrană, sunt adevăraţii percuţionişti ai lumii păsărilor: Transmit semnale celorlalte păsări lovind cu ciocul un trunchi de copac sau o ramură scorburoasă, care au rezonanţă. Unele pot chiar "să se folosească de alte <<instrumente>> interesante... "de un acoperiş din tablă ondulată sau de un burlan de sobă", spune Attenborough.  Păsările comunică şi vizual, cu sau fără acompaniament muzical. De pildă, ele pot să transmită mesaje etalându-şi penajul frumos colorat.

      Când vrea să anunţe care-i este teritoriul,  cacaduul negru australian se foloseşte de toate mijloacele - percuţii, cântece, mişcări ritmice şi etalarea penajului. El rupe o rămurică potrivită, o prinde cu piciorul şi o loveşte de un trunchi usat. În acelaşi timp, îşi întinde aripile, îşi desface ca un evantai moţul de pene, îşi leagănă capul şi scoate nişte strigăte stridente - un adevărat spectacol! 

       Cântecul unor păsări este recunoscut de alte animale. Să privim mai îndeaproape pasărea indicatoare de miere, o pasăre mică, ce seamănă cu sturzul şi trăieşte îndeosebi în Africa. Aşa cum arată şi numele ei, indicatoarea de miere conduce, cu ţipătu-i caracteristic, viezurele melivor - membru al familiei mustelidelor asemănător cu bursucul - la un copac ce adăposteşte un stup. Când pasărea se aşează pe copac sau lângă el, cântă un cântec deosebit care transmite, de fapt, mesajul "Mierea e aproape!" Viezurele melivor localizează copacul, desface cu ghearele trunchiul de copac şi îşi satisface pofta de dulce. 

              Comunicarea subacvatică

      Încă de la apariţia hidroforului - receptor de sunete subacvatice -, cercetătorii au fost uluiţi de nenumăratele sunete care străbat adâncurile. Sunt atât de multe vuiete surde, mieunături şi chiar ţipete stridente, înât submarinele au profitat de ele pentru a-şi camufla zgomotele făcute în timpul operaţiunilor subacvatice. Dar peştii  produc sunete într-un anume mod. În cartea Secret Languages of the Sea, biologul       marin Robert Burgess afirmă: "În timp ce un peşte poate să <<grohăie, să cloncăne şi să latre>>,    iar apoi să-şi reia cu exactitate reprezentaţia, un altul poate să scoată un <<pocnet, un ţăcănit>> pentru ca apoi să scoată un <<râcâit>>". 

        Având în vedere că le lipsesc coardele vocale, cu reuşesc peştii s scoată sunete? Robert Burgess e de părere că unii pşti se folosesc de muşchii  "fixaţi de pereţii vezicilor înotătoare, ce seamănă cu nişte baloane, şi fac să ibreze acei pereţi  până când vezicile înotătoare" răsună ca nişte tobe. alţi peşti scrâşnesc din dinţi sau îşi închid şi îşi deschid operculii făcând să se audă o bufnitură sau un pocnet. Este aceasta doar "o vorbărie" fără sens?  Se pare că nu. Asemenea animalelor terestre, peştii scot sunete pentru "a atrage sexul opus, pentru a se orienta, pentru a se apăra de inamic, pentru a comunica în general şi pentru a intimida", afirmă Burgess. 

         Peştii au un auz foarte fin. De fapt, multe specii au urechi interne, precum şi o serie de celule sensibile la presiune situate de-a lungul liniei mediane a flancurilor. Acest şir de celule senzoriale, numit şi linie laterală, poate detecta undele de presiune produse de sunet în timp ce acesta se propagă prin apă.      

               Cele mai remarcabile fiinţe care comunică

        "Când studiem limbjul uman, noi cercetăm, de fapt, ceea ce unii numesc <<esenţa umană>>, calităţile distinctive ale minţii pe care, după câte cunoaştem până acum, le posedă numai omul", a scris lingvistul Noam Chomschi. Barbara Lust, profesor de lingvistică şi de dezvoltare umană, a afirmat: "La numai trei ani, copiii au cunoştinţe remarcabile de structură şi sintaxă a limbii, cunoştinţecare sunt atât de complexe şi de exacte, încât pun într-o reală dificultate orice teorie de învăţare când trebuie să explice cum au fost acestea achiziţionate". 

      Biblia însă urnizează o explicaţie logică cu privire la miracolul limbajului uman. Ea consideră că sursa acestui dar esteCreatorul, Dunezeu, carea făcut omul după "imaginea Sa". (Geneza 1:27). Da cum se reflectă calităţile divine în aptitudinile noastre lingvistice? 

          Să luăm în considerare numai faptul de a da nume. Profesorul de comunicare verbală Frank Dance a sris că oameni "sunt singurele fiinţe care pot da nume". În Scripturi se aată clar că aest lucru este o trăsătură divină. Chiar la începutul relatării despre creaţie, Biblia ne spune că Dumnezeu a numit "lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte". (Geneza 1:5). Potrivit cu Isaia 40:26, Dumnezeu a făcut un lucru extraordinar: a dat fiecărei stele un nume! 

          După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, prima sarcină pe care i-a încredinţat-o a fost aceia de a da nume animalelor. Cât de mult trebuie să-i fi stimulat această misiune lui Adam capacitatea de observare şi aptitudinile creative! Apoi Adam i-a dat nume soţiei sale, Eva. Ea, la rândul ei, i-a pus un nume primului lor copil, Cain (Geneza 2:19; 3:20; 4:1). De atunci amenii au dat nume fiecărui lucru  - şi astapentru a facilita comuniare. Astfel, cât de dificilă ar fi fost comunicarea între fiinţele înzestrate cu raţiune! 

          Pe lângă faptul că au capacitatea şi dorinţa de a da nume lucrurilor, oamenii au şi alte aptitudini de comunicare, dintre care unele nu sunt verbale. Practic nu există limite în privinţa comunicării, de la concepte complicate la cele mai tandre sentimente. Însă, după cum vom vedea în continuare, există o anumită formă de comunicare ce le depăşeşte pe toate celelalte. Comunicarea cu DUMNEZEU

           Dinte toate făpturile de pe pământ, oamenii sunt singurii care nu se mulţumesc să comunice numai între ei. Indiferent de naţionalitate, poziţie socială, sex sau nivel de instruire, oamenii au o dorinţă înnăscută de acomunica cu Dumnezeu, cea mai importantă fiinţă din univers. Dumnezeu ne-a înzestrat, pe noi oamenii, cu spritualitate. De fapt, Dumnezeu consideră atât de importantă comunicarea cu El, încât în Biblie este numit "Ascultătorul rugăciunii". Ce onoare este să ne adresăm în rugăciune Celui Atotputernic! Dumnezeu este cea mai importantă persoană din univers şi nu trebuie să ne înscriem în audienţă pentru a ne adresa Lui. Ne putem ruga în orice moment şi în orice loc. Îi putem vorbi chia şi în tăcere, în inima noastră. Însă Dumnezeu ne cere să fim sinceri şi să ascultăm de El. La urma urmei, comunicarea este un proces bidirecţional, nu-i aşa?  um poate cinva să-l asculte pe Dumnezeu? În principal, citind şi aplicând învăţăturile care se găsesc în Cuvântul Său scris, Sfânta Biblie. "Omul trebuie să trăiască... cu orice declaraţie care iese din gura lui Dumnezeu" a spus Iisus. Trebuie să-l ascultăm şi să ne ca să fim binecuvântaţi de Dumnezeu.         

                                                                                                                              

Comunicarea în lumea înconjurătoare

"Fără comunicare orice făptură ar fi doar o insulă izolată"
Limbajul animalelor, de Stephen Hart

    Într-un colţ de pădure, întro savană sau chiar în grădina noastră câteva animale comunică de zor. În cartea Limbajul animalelor se spune: "Animalele îşi folosesc toate simţurile, fac tot felul de semne cu coada, aripile sau înotătoarele, adoptă diferite poziţii ale corpului, transmit şi primesc semnale olfactive subtile - sau mai puţin subtile, ca în cazul sconcşilor speriaţi -, chiţăie, cârâie, cântă şi ciripesc, emit şi primesc semnale electrice şi luminoase, îşi schimbă culoarea pielii, <<dansează>> şi chiar lovesc uşor suprafaţa pe care circulă făcând-o să vibreze". Dar ce semnificaţie au toate aceste semnale? 

     Oamenii de ştiinţă încearcă să le afle semnificaţia prin  observaţii atente.Iată, de pildă, ce au remarcat: Când găina bantam (pasăre domestică de talie mică) vede un prădător, precum nevăstuica, ea scoate nişte sunete ascuţite cuc, cuc, cuc ca să-şi avertizeze "suratele". Dar dacă zăreşte un şoim, ea scoate un ţipăt prelung şi strident.Celelalte găini-bantam răspund prompt, în funcţie de ameninţare. Asta arată că ele comunică informaţii pline de semnificaţiie. Şi alte păsări au fost observate scoţând sunete distincte în funcţie de pericol.

      "O metodă principală de studiere a comunicării între animale este să se înregistreze semnalul de interes şi să se pună înregistrarea unor animale pentru a se urmări dacă aestea reacţionează într-un mod previzibil", se spune în cartea Songs, Roars, and Rituals - Comunication în Birds, Mammals, and Other Animals, de Leslei Rogers şi Gisela Kaplan. Experimentele efectuate pe bantami cu ajutorul acestei metode au dat aceleaşi rezultate cu cele înregistrate în habitatul natural al păsărilor. metoda se poate aplica şi la păianjeni. Pentru a vedea ce anume  atrage  femelele păianjen (familia Lycosidae la masculii ce le curtează - care să le impresioneze mişcându-şi picioarele din faţă păroase -, cercetătorii au făcut un experiment. Au înregistrat pe o casetă video un păianşen mascul şi, cu ajutorul computerului, au îndepărtat părul de pe picioarele lui. Când i-au pus femelei înregistrarea video, ea şi-a pierdut dintr-o dată orice interes faţă de mascul. Care a fost concluzia? Femelele păianjen sut atrase doar de masculii ce le curtează mişcându-şi picioarele acoperite cu păr! 

          Comunicarea prin semnale olfactive

       

      Multe animale îşi transmit semnale pri nişte substanţe chimice puternice numite feromoni, secretate de obicei de anuite glande, sau pri urină şi fecale. Aşa cum gardu cu nume sau cu număr  indică şi identifică proprietatea unei persoane, feromonii marchează şi delimitează teritoriul anumitor animale, printre care pisicile şi câinii. Deşi invizibili, feromonii reprezintă un mijloc foarte eficient de marcare a teritoriului, care le ajută pe animalele din aceeaşi specie să păstreză distanţa optimă între ele.

      Dar feromonii nu au numai rolul de a marca teritoriul. Ei sunt asemenea unui avizier" cu mare interes. pe care celelalte animale îl "citesc" cu mare interes. În cartea How Animals Communicate, de Jan Zdarek, se spune că semnalele olfactive "includ, după cât se pare, şi alte informaţii despre <<proprietar>>, precum vârsta, sexul, forţa fizică şi alte capacităţi [inclusiv] faza ciclului de reproducere în care se află acesta.            ... Semnalele olfactive au rolul unei cărţi de identitate". Unele animale acordă o mare importanţă acestor semnale  - fapt bine cunoscut îngrijitorilor de la grădinile zoologice. Aceştia au observat că, imediat ce se curăţă cuştile şi ţarcurile, multe animale îşi marchează din nou teritoriul. Într-adevăr, "absenţa mirosului personal le provoacă animalelor o stare de nelinişte, putând să le declanşeze un comportament anormal sau chiar să ducă la sterilitate", spune sursa mai sus citată. 

      Feromonii joacă un rol important şi în lumea insectelor. De exemplu, feromonii cu rol de alarmă determină insectele să se strângă în roi şi să atace. Feromonii cu rol în coeziunea socială atrag insectele la o sursă de hrană sau la un loc bun de adăpost. Între ei se numără şi feromonii sexuali, la care unele vieţuitoare sunt foarte receptive. Viermii de mătase masculi  au două antene "dantelate" care seamănă cu nişte fruzuliţe de ferigă foarte fine. Aceste antene sunt atât de sensibile, încât pot detecta o singură oleculă de feromon sexual secretat de femelă! Circa 200 de molecule îl vor determina pe mascul să meargă în căutarea femelei. Însă comunicarea chimică nu e caracteristică lumii animale.

                                            

               Plante care "vorbesc"

     Ştiaţi că plantele pot comunica una cu alta şi chiar cu anumite animale? Potrivit revistei Discovery, cercetătorii din Olanda au observat că fasolea de Lima, când e atacată de păianjeniiroşii, scoate un "strigăt de durere", degajind o subsstanţă chimică. Această substanţă atrage acarieni ce se hrănesc cu păianjenii-roşii. în mod asemănător, când plante ca porumbul, tutunul şi bumbacul sunt năpădite de omizi, ele eliberează în aer substanţe chimice care atrag  vispile - duşmanul de moarte al omizilor. Iată ce a afirmat un cercetător: Plantele nu spun doar  <<Sunt atacată >>, ci şi specifică şi cine le face rău. Este un sistem atât de complex şi de uluitor!"

      Comunicarea între plante esste la fel de fascinantă. Potrivit revistei Dscovery, cercetătorii "au observat că salcia, plopul, aninul negru şi mesteacănul ascultă copacii di specia lor şi că r ăsadurile deorz ascultă alte răsaduri de orz. În fiecare caz, platele distruse - fie că fuseseră mâncate de omizi, fie că fuseseră infestate cu vreo ciupercă sau cu mană ori năpădite de păianjenii-roşii - ... au degajat substanţe chimice care păreau să activeze sistemul de apărare al plantelor din apropiere, neafectate încă". Şi plantele neînrudite ca specie cu ele au răspuns la semnalele chimice avertizatoare. 

     Când e atacată sau avertizată asupra unui atac: toxine care ucid insectele, sau substanţe chimice care împiedică invadatorul să o digere. Cecetările viitoare în acest domeniu vor duce, probabil, la mai  multe descoperiri uimitoare dintre care unele ar putea fi utile în agricultură.

  

           "Codul Morse" cu lumini 

       "Micuţele lor lămpi zburătoare scânteind înainte de răsăritul stelelor au îmbrăcat în vrajă cartierul modest de la marginea raşului meu", a scris ecologul Susan Tweit într-un articol despre licurici. Aceste insecte din ordinul Coleoptere folosesc un limbaj din semnale luminoase care "variază de la o simplă lumină avertizatoare la un complicat schimb de lumini de tip chemare-răspuns între potenţialii parteneri", spune Susan Tweit. Culoarea luinii lor variază de la verde la galben şi porotcaliu. Cum femelele rareori zboară, lumina pe care o vedem provine în mare parte de la masculi. Lumina rece a licuricilor  Un bec aprins pierde peste 90% din energie sub formă de căldură. În caul unui licurici, a cărui lumină este rezultatul unor reacţii chimice , randamentul este de 90-98%, ceea ce înseamnă că pierderea de energie sub formă de căldură este aproape nulă. Aşadar, lumina licuriciului este numită pe bună dreptate lumină rece. Reacţiile chimice care produc lumină au loc în celule specializate numite fotocite. Celulele nervoase aprind şi sting fotocitele. 

       Fiecare dintre cele 1900 de specii de licurici produce lumină într-un fel unic. Pot fi trei licăriri la un interval de circa o secundă sau poate fi o serie de sclipiri de durate diferite şi la intervale diferite. Când îşi caută un partener, masculul foloseşte în zbor codul luminos al curtării. În revista Audubon se spune: "Femela recunoaşte durata semnelor luminoase [şi] răspunde cu un semnal luminos ce înseamnă <<Iată-mă>>, la un interval de timp potrivit speciei ei". Masculul recunoaşte invitaţia ei tăcută şi zboară spre ea.                    

                      

Voi scrie poezii din volumul "Ziua de după noapte".

            Aşterne iar patul

Abia aştept
să te văd
pentru că am visat
cum crescuse iarba
în faţa unei inimi.

Te chemam să vii
în voalul de mătase
muză şi mireasă
slobozind îngerii    
frumoşi
ai fericirii.

Femeie cu părul blond
sărut şi răsfăţ
prin visul ce doare
aşterne iar patul
dragostei
în soare.

               Viaţa mea de-o clipă

Colindă-mă, iubito, cu miile de fluturi
În soarele acesta de foc şi de pârjol,
Dar lasă-ţi pleoaa albă, pârleaz dinspre-ntuneric,
Să lumineze zorii când nooaptea-mi dă ocol.  

Şi mieii dimineţii să pasteleze plaiul
În liniştea de azi şi, poate, cea de mâine,  
Când inima, ce bate în pieptul tău, rescrie
Volute de lumină şi miez dospit de pâine.

Tu vii dintr-o baladă, sortită grea risipă,
Ca să renaşti prin cântec aleasă melodie.
Colindă-mă, iubito, cu miile de fluturi
Prin viaţa mea de-o clipă şi dorul - veşnicie!  

             Şi mai vreau sufletul


Vreau inima ta, iubito,
să ajungă floare, dor,
s-o ştiu cununată
cu parfumul lor.

Vreau fiinţa ta, iubito,
să fie o stea,
să lumineze cărările
din viaţa mea.

Şi mai vreau sufletul,iubito,
să-şi rostuiască izvorul
unde cântecul albastru
vindecă dorul.

Apoi să ă transfer
în sângele tău
şi aproape de tine să fiu
cât mai simplu
şi ct mai trziu...

              Şi te iubesc mereu 




Cu frumuseţile tale
laolaltă
îmi rostuiesc cuvintele pe suflet
şi te iubesc mereu
culcat
în lanurile înroşite
de prea multe iluminări.

... Pamele-mi arcuite-n cer
înfiorând pletele tale flămânde
prin copacii vârstei
cântece răscolitoare
de speranţă viaţă
de dor
de însetata dragoste.

               Floare şi poezie

Mă iartă, domnişoară, că-ţi dăruiesc o floare,
E floarea minunată, cântec şi poezie,
Doresc întreaga viaţă să zburde-n căprioare,
Iar inima să-ţi bată valsând o melodie.

Hangiul fericirii să te invite-n taină
La masa cea de piatră sculptată de Brâncuşi,
Şi să-ţi îmbrace visul, mirajul, într-o haină,
Când fredonezi minunea în ritmuri de arcuş.

Mă iartă, domnişoară, că-ţi dăruiesc o floare!
E poate o dorinţă venind din veac străbun.
În tine porţi mereu grădinile solare,      
Iar gândul este paznic pădurilor de-alun.

Şi dragostea, vâltoare pe margini de cascadă,
Vibrează în arpegii, note-mplinind iubirea,
Căci paşii tăi şi dorul dansează pe-o estradă
Să apere, de stânci, mireselor menirea.

Mă iartă, domnişoară, că-ţi dăruiesc o floare,
E floarea cea virgină de dar şi poezie.
Acum în versul meu şi lacrima dogoare,
Iar clipa cea de taină te naşte-n elegie.

Gândurile unui mogul (Pamflet)

Opriţi orânduiala cea crudă şi nefastă,
Care a dus românii la sărăcie cruntă,
Nu mai avem nimic din ce-am avut, o vastă
Speranţă şi iubire spre vârsta cea căruntă.

Nu mai avem nimic din ce-am avut odată,
Când sărăcia noastră urma a fi oprită,
Venind la cârma ţării, gândirea lui ciudată
De marinar fără cărare, dar şi fără ispită.

Ne-a demonstrat adesea că n-are o virtute
De-a ne conduce ţara la un vremelnic ţărm
Şi-a dezbinat poporul cu vorbele-i pierdute
În sihăstria faptei, minţind cu mult mai ferm.

Cultura lui a fost şi este-n cap să aibă
Prin fraudă adesea mult mai mult ca toţi
El pune peste rana poporului o zgaibă
Ce supurează vie, încă în noi, compatrioţi.

El n-a ştiut ce-i mila pentru săracii ţării,
I-a pus ca să trudească, dar totul e distrus
N-au unde să câştige o pâine-n faptul zării
Şi caută să plece din ţară spre marele apus.

El sparge edificii, spitale, salarii plafonează,
Nu ţine cont de legea în Parlament votată,
El merge spre-ntuneric şi ţara o sfidează,
Amplifică o nouă metodă de mafii căutată.

Jurnalul unui bărbat singur

Acum doi ani şi câteva luni, cum se spune, mi-am văzut visul cu ochii, adică visul meu de-o viaţă a fost să am puterea şi cunoştinţele necesare de a-mi scoate o carte, despre care am scris ieri noapte. Titlul cărţii este "Ziua de după noapte". Acum vă voi spune câte ceva despre mine, şi anume, că sunt născut în zodia săgetător, că am o ambiţie şi o răbdare ieşite din comun, că sunt o persoană cu gradul 1 de handicap, că am 60 de ani împliniţi, dar am o gândire sănătoasă în tot ceea ce fac, în tot ceea ce întreprind. Am gtăsit de cuviinţă să  deschid acest blog pentru a-mi expune ideile şi opiniile în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi. Sunt singur, nu am fost căsătorit niciodată, probabil şi din cauza handicapului care m-a determinat să iau această decizie, decât să sufere două persoane şi, poate mai multe, mai bine este să sufere una singură. În rest sunt un bărbat normal cu preocupări multiple, cu o viaţă castă, dar doritor de prietenii până în pânzele albe. Azi, spre exemplu, am citit din Filocalia, o carte creştin ortodoxă de mare amploare şi din Vieţile Sfinţilor, carte care ne călăuzeşte paşii spre o filosofie complexă a supunerii şi cuminţeniei pentru credinţa în Dumnezeu, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt. Oraşul meu, Slatina, este aşezat pe malul stâng al râului Olt, avem un primar destoinic şi gospodar, care a schimbat cu totul ceea ce era acum 20 de ani. Dar spun criticii că o să plătim prin impozite şi taxe nu numai noi şi copii noştri ci şi copiii copiilor noşti. Aşa că, eu cred că mai bine era să se cheltuie mai puţin cu atâtea fântni arteziene care au, într-adevăr o valoare estetică, dar care în principiu nu ţine de cald sau de foame. Îmi spunea deunăzi cineva, un fost inginer la ALRO, actualmente şomer, că se grăbeşte să prindă nişte alimente mai ieftine la unul din marile magazine deschise. Păi dacă un inginer fiind, aleargă după alimente mai ieftine, atunci ce să mai zic de ceilalţi şomeri care nu au fost ingineri? Viaţa este din ce în ce mai grea cu deosebire pentru cere nu au unde să muncească. De ce oare preşedintele, guvernul nu ia nişte măsuri pentru a îmbunătăţi cumva viaţa oamenilor acestei ţări, să le creeze locuri de muncă, să fie plătite la valoarea pentru care îşi bătătoreşte palmele. De ce în alte ţări europene precum Spania sau Italia se găsesc bani şi-i plăteşte pe cei ce muncesc cu salarii de cinci, şase ori mai mari ca la noi? Dar speranţa că vom trăi mai bine, mai în siguranţa zilei de mâine încă  nu ne-a lăsat. Viaţa ne face să cunoaştem în viitorul apropiat sau mai îîndepărtat şi cele bune. Şi în încheiere vreau să vă delectez pe cei care   vor citi blogul meu cu o epigramă.

            Critică

Traiul nostru cel decent

Este-o mare păcăleală,

Cei ce dorm în Parlament

Au nevoie de... haleală!           

Ziua de după noapte - poezie şi proză Editura "Alutus" Slatina - 2008

                                                  PREFAŢĂ   

    Nicu Petria e un romantic. Nu poate trăi fără sentimente. Dar iubirea evidenţiază în egală măsură, existenţa atât prin terapia realităţii cât şi a visului, când viaţa devine interesantă, chiar pasionantă. Clipele de aştteptare, în virtutea unui destin complex, vibrează de bucuria revederii, şi a chemării - o premoniţie metaforică în faza oniricului - cu iarba crescută "în faţa unei inimi". Iubita, ades, e o "femeie cu părul blond", aureolată cu voalul de mătase, muză şi mireasă, "Sărut şi răsfăţ", pregătită pentru jocul amoros, când "aşterne iar patul / dragostei în soare". Alteori aşteptarea, în tematică eminesciană, se desfăşoară în mijlocul naturii, "culcat/ în lanuri îroşite de/ prea multe iluminări" sau cu iubita rătăcită astral şi chiar preschimbată într-o stea, pentru a-i lumina cărările vieţii. 

      Aspiraţia e posesivă, într-o gradaţie erotică fermecătoare, când iubirea înseamnă dăruirea sufletului, ca "să-şi rostuiască izvorul / unde cântecul albastru/ vindecă dorul", culminând, drept împlinire, cu transferul în sângele iubitei, aproape să-i fie "cât mai simplu / şi cât mai târziu". Peisajul ca decor şi martor al nuntitului joc, prin "Soarele acesta de foc şi de pârjol", este invadat de "miile de fluturi", "de mieii dimineţii", meniţi "să pasteleze plaiul", iar alături pădurea fredonând "cântecul veşniciei". Cavaler de nelecuit, dăruieşte la domnişoare şi femei flori cu mesaj liric, la invită la masa brâncuşiană, definindu-le "eterna scânteie/ în viaţă şi la proră". Pentru ca într-un final apoteotic, "iubind impropriu/ prin plaiul carpatin", să se simtă important şi puternic, la taifas "cu Zeii din Oimp", ignorant că "prin arbori toamna vine", fără "spaimă de furtuni" sau "de-ntuneric", pe când "sublimă-i azi plutirea-mi cea adâncă". Fără a uita, însă, balans între relativ şi absolut, de ""viaţa de-o clipă şi dorul - veşnicie". Dar şi muşcat de acelaşi gând înveninat, în întreaga poveste de iubire  "aproape mereu", când întreabă sufletul de alături: "Cât fost-a minciună / şi cât adevăr?"

            Nicu Petria e un meditativ. Sub curgerea lină, alteori alertă, a versului, asemenea ritmului vieţii şi al jocului hazardului, redescoperim, prin decodare, anumite stări universale, toate respirând minunea de a te regăsi pe coordonatele inimii şi minţii, prin glăsuire încărcată afectiv. Deoarece, ca element magic primordial, stă cuvântul, din care "înfloresc lacrimi/ sau cărţi/ se construiesc palate/ şi morminte", iar, în aflux, "unul câte unul/ inundă tăcerea". În lipsă, lumina lor curge "nălucă/ să-mi vindece gândurile", pe când "vorbele de duh / le găsim înlăstărite / doar pe poteca visului".  Magia  identităţii umane surprinde, printr-un demers al poetizării, cu disponibilităţi meditativ filosofice  într-un discurs optimist, selectiv. Fiindcă nu stă la îndemâna fiecăruia să ducă "veacul / mai înainte / cu o singură oră", sau "oceanul / mai în larg / cu un singur râu", sau "veşnicia în eternitatea clipei / cu un singur om", sau  "visul etericei nopţi / prin iubire / cu o singură stea !..."                                           

         Poetul silabiseşte solemn idei, contemlă efemeritatea vieţii prin conexiune cu eternitatea lucrurilor, a piramidelor, a florilor cosmice, pentru a se întreba, retoric şi provocator, desigur, "unde se duc oamenii?" Pe alocuri, biografia transcede, confesiv, recontituitul habitat cu "umbra copacilor", cu "simfonia ierbii", în foşnet de păduri şi irizări de izvoare, într-o pretinsă şi supremă armonie, pe când "cerul cântă / dansează alături de privighetori / şi suflet". Astfel, personajul  "se vindecă de bolile acide" prin "râul de lumină al marelui extaz". Dar, fiindcă "sângele-n afară alunecă viclean", conştientizează  "legile nescrise" care "ne rânduiesc solemn / În gura hămesită a fiecărui an!" şi "Sabia uitării ne ucide". Zărind, iarăşi, deasupra introvertitei revolte existenţiale, semnul luminos al rostului, în introspecţia fundamentală, meditează: "Sunt prag spre cei de mult plecaţi".

            Din când în când, pe măsura pasiunii literare, autorul  "rememorează amprentele paşilor", "rămaşi mit poem / pe nisipul amintirii / măcinat în clepsidra / dorului",  Eminescu este "Luceafăr la ţărmul dintre lumi / ... În Maea Trecere", iar pe Brâncuşi l-a "zămislit natura / pasăre-n zbor / infinitul / cununat cu veşnicia acestui pământ". Nostalgia  în tonalităţi seducătoare şi armonice, se regăseşte în cele câteva poeme închinate mamei adevărate, cea cu "cântecul dulce", prin vreme "leagăn", apoi dialogul măicuţei de ciobănel cu fiul ei "Nicicând logodit / Nicicnd rătăcit" , eludând, aşadar, alegoria moarte-nuntă. Dar nu şi antiteza, pe albia vremii, dintre "frumoasa dulcea Ană" a lui Manole şi "altă făptură", o "şaradă / Imitând vechea baladă". 

        Ciclul de poeme se încheie cu "Floarea inimii", un elogiu adus speranţei pe ecranul derizoriu al convieţuirii cotidiene, o recuprare, prin refugiu în natură şi într-o iubire împlinită. Iar dincolo, înapoi, "Zmeul copilăriei / a crăpat de ciudă / se stinge prin memorie", în timp ce "Dragostea lui magnifică / în păduri de metale rugineşte".

       Volumul cuprinde în partea a doua, şase creaţii de proză scurtă şi două basme. Proza are un conţinut memorialistic, cu întâmplări pe etape de vârstă. Titlurile, inspirate, sugerează esenţa extrasă din viaţa noastră: "Ciulandra", "Troiţa", "Dezmoştenitul", "Muşcătura de lup", "Nunta", "Mrgul". Ele păstrează aroma copilăriei, a tinereţii, cu personaje şi ir epic viu, melancolic. fără efort, se observă amprenta lecturilor, cu influenţe  din Petre Ispirescu, Ion Creangă, Ion Marin Iovescu, Marin Preda...  Recompune cadrul istoric, cu un material etnografic moştenit, cu tipologii de reverberaţie modernă, cu un ritm interior specific, tradusîn limbajul literaturii fără excesesau preţiozităţi. Basmele, ascultate cu pioşenie şi candoarede la mama sa, deonspiră apetenţa autorului pentru folclor şi metaforă, prin spaţiul tradiţional, cu psihologia lui bogată, pe zi ce trece tot mai puţin abordate. Impesia de limbaj şi formule se completează cu exteriorizarea psihologicului, în dinamica unui temperament controlat, conştient şi nerăbdător să comunice cu lumea. De aceea, aeste creaţii se lecturează, nu se povestesc, ca fiind cel mai pertinent mod de înţelegere şi trăire. 

              Întâlnim,  aşadar, o simţire polivalentă, cu stări originareşi cu sufletul plin de întâmplări, situate mereu la interferenţa dintre veridic şi imaginar, un piculeţ de oniric şi  oleacă de fabulaţie, în rest veghea din apropierea legendei. Aşa se explică prezenţa autorului ca martor, chiar implicat, adeseori, în travsti. Ceea ce impresionează e nonşalanţa savuroasă de a plonja, prin regresie temporală, într-o realitate pe măsura structurii proprii, cu interferenţa pateistă dintre natură şi eul liric. Scriitorul reuşeşte să se menţină pe linia unui lirism inconfundabil şi a unui sentimentalism aflat în perimetrul conştientului, nesufocat de virusul modernismului, al banalului şi produsului comercial, calp, fără valoare. Se întrevede şi un spirit levantin, când prozatorul se alintă, chiar se joacă cu voluptate, dacă luăm în consideraţie aplecarea lui spre basm, către unele radiţii locale, cu spumoasa rememorare din dimineaţa vârstei. Păstrând însă proporţiile, cu drama fiecăruia, în faptul esenţial rostit răspicat, Nicu Petria reconstruieşte o lume cu dezinvoltura fermecătoarelor aduceri aminte. fără a fi un modernist evident, în lirică şi proză se ascund apeadânci, iar înţelesul, implicit, va fi pătruns după o lectură serioasă. 

            Prin   volumul de faţă, autorul urmăreşte să-şi împace orgoliul opţional: comunicarea unui "ceva" esenţial, prin spirit şi conştiinţă. Transpare, în fundamental, ipostaza contemplării, apoi a dialogului prin logos, ca posibilitate de astragere din  efemeritatea clipei. Şi, totodată, intenţia de a epăşi simpla condiţie umană, conştient fiind de necruţătoarea morişcă a timpului care "macină destine, amintiri, iubiri, transformându-le într-o pulbere cenuşie". 

                                                                                                                  Paul Dogaru