PAPELCUŢA
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.
Trăia, la marginea unui sat, o familie care avea o singură fată, pe nume Papelcuţa. Şi, cum timpul trecuse pe nesimţite, iată că şi Papelcuţa se mărise şi ieşise din rândul fetelor care se jucau cu păpuşile. Într-o duminică, Papelcuţa se duse cu mai multe fete de seama ei la hora care se ţinea, de generaţii, în acelaşi loc, în lunca unui râu ce curgea pe la marginea satului. După ce se sparse hora, prietenele ei o întrebară:
- Hei, Papelcuţo, tu nu vii mâine seară la clacă? Se ţine la ţaţa Miţa lui nea Ionel. Ştii unde stă?
- Da, şi am să vin negreşit suratelor! Cum altfel? Doar mă cunoaşteţi!
- Dar să ştii, Papelcuţo, că acolo are loc şi o întrecere: „Cine toarce mai repede caierul”. Care dintre noi va rămâne cu caierul neisprăvit, aceea va găsi, când va ajunge acasă, pe maică-sa vacă neagră!
Îşi luară la revedere şi plecară, fiecare la casa ei . A doua zi, Papelcuţa, din vorbă-n vorbă, îi spuse maică-si că e invitată la clacă.
- Mamă, ştii că diseară, la apusul soarelui, se face clacă la ţaţa Miţa lui nea Ionel? Am promis prietenelor că voi merge şi eu. Se ţine şi o întrecere. Cea rămasă cu caierul neterminat, când va ajunge acasă, o va găsi pe maică-sa vacă neagră.
- Păi, dacă e aşa cum spui, să nu te duci, fata mea! Tu eşti curată, nu cunoşti ce pun ele la cale. O să rămâi cu caierul nesfârşit şi mă vei găsi vacă neagră.
- Nu, mamă, n-o să rămân în urmă cu caierul, doar mă cunoşti cât sunt de îndemânatică la tors. Şi, apoi, le-am făgăduit fetelor. Aşa că mă duc. Musai!
- Eu ţi-am spus, fata mea. Dar dacă tu crezi că e bine să te duci, eu nu pot să te opresc. Eşti de-acum fată mare, aşa că…
Şi, zicându-i aceste vorbe, mama plecă în treburile ei, lăsând-o pe Papelcuţa căzută pe gânduri, deoarece habar n-avea cu ce să se îmbrace şi ce să încalţe.
Repejor sosi seara, cu cerul ca de aur peste câmpurile încă verzi ale ţinutului acela, şi Papelcuţa începu a se găti. Puse pe ea ia înflorată, cusută cu fir de borangic, apoi îşi aranjă fotele peste poalele largi, dantelate şi-şi încinse mijlocelul cu bete frumos lucrate, rămase de la bunică-sa. Îmbrăcă un ilic, de asemenea înflorat, pe cap luă o maramă lucrată în fir de mătase naturală, o cruciuliţă de aur strălucea la gât, iar în picioare nişte opincuţe din piele, meşterite de unul dintre cei mai vestiţi opincari.
Şi aşa gătită, invidiată de fiecare dată de mândrele de seama ei, luă drumul spre mijlocul satului, unde deja se strânsese mulţime de fete şi flăcăi, la clacă.
Gazda le dădu la fiecare câte o furcă şi caierul de cânepă, iar la un semn începură toate să toarcă. După o vreme, unele dintre fete se duseră afară, în curte, să stea de vorbă cu ibovnicii, cărora le dădea câte o jumătate din caier, altele piteau pe la încheieturile scaunelor, căutând pe orice cale să scape cât mai repede de caierul acela blestemat. Papelcuţa torcea în credinţă. Pe când fetele terminaseră, fetişcana era doar pe la jumătatea lucrului, lesne de înţeles că toate celelalte concurente erau bucuroase nevoie-mare, fără teama că lor li se va întâmpla blestemul caierului. Atunci, una dintre ele zise râzând:
- Papelcuţo, fată, ai rămas cu caierul neterminat. Când vei ajunge acasă o să găseşti pe maică-ta vacă neagră.
- Dar, fetelor, voi vă bucuraţi de necazul meu, în loc să fiţi triste, căci la îndemnul vostru am venit. Ce prietene îmi sunteţi voi ? zise Papelcuţa supărată, muncită de gânduri negre.
Când ajunse acasă, într-adevăr, numai ce împinse în uşă, că se şi lovi de coarnele vacii. Şi fata începu a plânge şi a ofta, cu mult regret, că n-o ascultase pe maică-sa. Era însă prea târziu. Nu mai putea face nimic…
- De ce nu te-am ascultat, mamă, de ce? Cu ce ţi-am greşit eu, Doamne, de-a căzut blestemul acesta tocmai pe capul meu? Şi-i venea să-şi rupă părul de necaz. Şi cât de mult mă iubea, biata de mama!, adăuga printre suspine.
Când a sosit taică-său de la muncă a găsit-o tot plângând. Avea ochii roşii şi faţa brăzdată de lacrimi.
- Dar ce s-a întâmplat, Papelcuţo, taică, de plângi aşa cu lacrimi amare?
- Cum să nu plâng, tată, dacă?… Dar, mai degrabă, împinge în uşă şi ai să vezi ce s-a întâmplat.
- Ce să se-ntâmple, fată, că doar n-o fi…?, se-ntristase el, gândindu-se că poate o fi murit nevastă-sa.
Când dori să intre în casă, uşa se izbi de coarnele vacii şi omul rămase crucit. Pe dată începu şi el a se văieta şi a încerca să-şi explice cum s-a întâmplat. Mai apoi se căzni să scoată vaca afară din locuinţă, dar nu izbuti. Până la urmă a trebuit să fărâme o parte din toc. Cu chiu, cu vai, o slobozi şi o duse într-o baracă. O legă la capătul ieslei şi se duse să se odihnească pentru munca de-a doua zi. Papelcuţa întârzie lângă maică-sa, de-acum vacă neagră, şi, fără a înceta din plâns, suspinând, adormi acolo, pe nişte coceni. Aşa făcu şi în nopţile următoare, până ce taică-său băgă de seamă că fata lui nu mai odihneşte în camera ei. Se duse s-o ia din baracă şi s-o culce în pat. Dar fata, când se trezi, se aşeză iar lângă maică-sa şi începu să plângă cu lacrimi de foc arzându-i obrajii. Azi aşa, mâine aşa, vino vreme, du-te vreme, zilele se scurseră pe nesimţite şi, astfel, trecură doi ani de când viaţa Papelcuţei era un chin. Se simţea vinovată de tot ce se întâmplase cu maică-sa.
Tatăl ei, până la urmă, sătul de singurătate, se însură şi-şi luă nevastă. Femeia avea şi ea două fete-cucuiate. Şi odraslele ei erau fudule nevoie mare, dar mele şi câle, de plângea locul unde stăteau. Nici să se spele pe ochi sau picioare singure nu erau în stare. Iar de leneşe, ce să mai vorbim! Călcau pe lucruri, încât se împiedicau de ele, dar în nici un chip nu le ridicau. La început, se rugau de Papelcuţa, ba să le facă una, ba să le facă alta, apoi trecuseră la porunci, chiar o şi băteau, dacă cumva Papelcuţa avea cutezanţa să se împotrivească.
Într-o zi, când erau la masă, mama cea vitregă îi zise bărbatului, fără să-şi dea seama că Papelcuţa ascultă cu luare-aminte:
- Măi, bărbate, vaca asta a ta a cam îmbătrânit. De ce n-o tăiem, cât mai e bună, să facem mâncare din ea?
- De, fa, nevastă, ştiu şi eu! Vaca întotdeauna e bună la uşa casei, mai cu seamă pentru fete, că au nevoie tot timpul de lapte. Nu-i greu s-o ţinem, doar o avem pe Papelcuţa, care o duce la păscut. E păcat de ea s-o sacrificăm!
- Ce lapte, bărbate? Fetele mele, cât şi a ta, pot trăi şi fără lapte. Mâine s-o tai, auzi? Şi aşa nu prea mai am ce să pregătesc de-ale gurii…
- Bine, fa, nevastă, dacă zici tu aşa, apoi aşa voi face. Ţi-am ieşit eu vreodată din vorbă?
Când auzi Papelcuţa învoiala ameninţătoare, se duse într-un suflet la ieslea vacii şi începu să plângă şi să se vaiete:
- Maică, măiculiţa mea, ce să ne mai facem? Mâine, cotoroanţa asta de mamă vitregă vrea să te taie, să scape cât mai repede de tine!
- Taci cu maica, fata mea!, prinse a grăi vaca, pe când se apropia de ea. Dacă o să mă taie, tu să nu mănânci, sub nici o formă, carne din mine. Iar, ca eu să mai fiu cu tine, să faci în aşa fel încât să-mi aduni toate oasele şi să le îngropi aici, la capătul ieslei.
- Nu ştiu ce să mai spun, mamă, dar aşa o să fac, zise Papelcuţa, cu lacrimile şiroaie pe obrajii trişti de atâtea necazuri.
A doua zi, bărbatul şi femeia tăiară vaca, o ciopârţiră şi o băgară la butoaie, iar vasele le puseră în pivniţă, la răcoare. Şi făcură mâncare din vacă vreme de două luni de zile… În toată perioada asta Papelcuţa îşi făcuse o îndeletnicire: într-o traistă aduna oasele de pe unde la aruncau, apoi le îngropa la capătul ieslei, aşa cum o învăţase maică-sa. Dar, într-o zi, surorile vitrege o văzură şi începură să râdă de ea.
- Ha, ha, ha, i-a uitaţi-vă, la Papelcuţa, săraca! Adună oase de prin gunoaie! La ce i-o folosi?
Dar Papelcuţa se prefăcu a nu lua în seamă vorbele de umilinţă ale surorilor ei vitrege.
În altă zi, o rugară să mănânce cu ele la masă:
- Hai, ghea Papelcuţo, ia şi tu de mănâncă cu noi, să vezi cât de dulce este carnea asta de vacă.
- Nu mi-e foame, căuta ea un motiv. Mâncaţi voi şi săturaţi-vă! se arăta indignată şi nespus de tristă.
Şi cum timpul trece ca ogarul prin apă, tot aşa trecu şi peste casa cu trei fete. Papelcuţa, însă, ajunsese ca o slugă la surorile ei. De-o trimitea, fie după apă sau să scoată cenuşa din vatră, ea se ducea, că n-avea încotro. Dacă se împotrivea era bătută ori de „surori” ori de „maică-sa”. Întreaga ziulică nu stătea locului. Cât era ea de puţintică, toate treburile numai prin mâinile ei treceau. Surorile se făcuseră mari, fete de măritat, pricină ca să meargă în fiecare duminică la balul de la Palatul Domnului, stăpânul acelei ţări. Înainte de plecare ele se îmbrăcau cu rochii scumpe, noi, care mai de care mai frumoase, se împopoţonau şi se dregeau în fel şi chip, să pară cât mai elegante şi din înalta societate. Într-o zi, Papelcuţa îndrăzni şi le întrebă:
- Dar unde vă duceţi voi, suratelor de vă gătiţi aşa ? Pe mine nu mă luaţi?
- Cum o să te luăm cu noi când tu eşti numai cenuşă? Se miră mama fetelor. Ne faci de râs, fa, Papelcuţo! Şi ca să-ţi treacă pofta de plimbare, uite, îţi arunc în cenuşa din vatră o baniţă de cucuruz. Iar tu s-o aduni bob cu bob până venim noi, că de nu, bine nu-ţi va fi. Înţeles-ai?
- Am înţeles, am înţeles, zise ea cu jumătate de gură. O să le adun că n-am încotro.
Şi zicând aşa, Papelcuţa aşteptă până plecară cadânele, şi îndată se duse la ieslea din baracă, unde îngropase oasele de vacă, şi începu a plânge şi a se văieta:
- Maică, măiculiţa mea, uite ce mi-au făcut cadânele! Mi-au aruncat în cenuşa din vatră o baniţă cu boabe de cucuruz, tot ca să nu mă ia cu ele la bal. Dacă nu le adun bob cu bob mi-au promis o bătaie soră cu moartea.
- Taci cu maica, fata mea! Ţine ici rândul acesta de ţoale, îmbracă-te cu ele şi du-te la bal. După ce te găteşti aşa cum ştii tu mai bine, te dai de trei ori peste cap şi te vei preface într-o pasăre albă. La palat, să te prinzi lângă băiatul Domnului, să învârteşti hora de trei ori şi, numai după aceea, să te întorci acasă.
- Bine, mamă, aşa am să fac. Dar cu boabele de cucuruz cum mă descurc, că nu-i leac să scap de pedeapsa cadânelor ?
- De asta să n-ai grijă, fata mea. Lasă-le, că ştiu eu ce să fac cu ele.
Şi Papelcuţa îmbrăcă costumul de haine dat de către maică-sa, luând aspectul unei prinţese fermecătoare. Apoi se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu într-o pasăre albă ca zăpada. Îşi luă zborul spre palat. Când ajunse în locul unde se organiza balul, se dădu de trei ori peste cap şi reveni la înfăţişarea dinainte. Pătrunse într-o sală imensă. Acolo se afla toată floarea tineretului acelei ţări, flăcăi şi fete, de-ţi era mai mare dragul să priveşti! Prinţesa se duse lângă băiatul Domnului şi se prinse în horă. Învârti hora de trei ori, apoi ieşi afară din salonul de dans. Se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu iar într-o pasăre albă, luându-şi zborul spre casă. În lipsa Papelcuţei, maică-sa sună cu buciumul şi adună toate păsărelele cerului. Acestea, numai în câteva minute, adunară bob cu bob toată baniţa de cucuruz. Când ajunse acasă, fata se dezbrăcă de hainele frumoase, îmbrăcă pe cele murdare de cenuşă şi se aşeză lângă baniţa plină, aşa cum era înainte de a o împrăştia cadâna. Nu aşteptă mult, că sosiră şi surorile vitrege, încântate de ceea ce văzuseră la bal.
- Hei, Papelcuţo, ai terminat? întrebă mama cea rea, cu mare poftă s-o bată, crezând că nu isprăvise „treaba”. Îşi pregătise deja ustensilele.
- Am terminat, cum să nu termin, că doar asta m-aţi pus să fac, nu?!
Şi una dintre surori începu să-i povestească ce văzuse la balul Domnului.
- S-oi fi văzut, fato, Papelcuţo, cum a venit la bal o prinţesă îmbrăcată atât de elegant şi de scump, încât toată lumea se uita la ea cu admiraţie. Şi prinţesa aceea s-a prins lângă prinţ, a învârtit hora de câteva ori, apoi a ieşit afară şi, de acolo, a dispărut ca prin minune. În zadar a căutat prinţul s-o mai vadă, că ea n-a mai apărut.
- Lasă, suratelor, vedeţi voi, n-oi mai vedea eu! N-am avut de lucru? Doar trebuia să umblu prin cenuşă şi să adun boabele de cucuruz aruncate de mama voastră!
Şi Papelcuţa îşi continuă corvoada, ba să le ajute să se dezbrace de ţoalele cele bune, ba să le pună la locul lor, ba să le spele pe picioare, încât ea nu termina niciodată treaba. Şi, dacă timpul trece atât de repede încât nici nu-l simţi, iată că sosi duminica mult aşteptată. Şi surorile ei începură a se găti şi a se dichisi. După ce se terminară de împopoţonat, mama cea vitregă îi aruncă iarăşi în cenuşă o baniţă plină cu grâu, să aibă ce să facă în lipsa lor.
- Na, ca să nu te mai gândeşti să vii cu noi sau, Doamne fereşte de lenevie, să te plictiseşti! Şi, când ne-om întoarce, s-o găsim plină cum a fost, că de nu, vei mânca bătaie soră cu moartea. Ai înţeles?
- Am înţeles. Ce să mai fac? O s-o adun, precum am ales-o şi duminica trecută. Voi vă distraţi şi eu sunt bună numai de corvoadă, rosti ea ultimele cuvinte, fără să fie auzită.
Şi plecară cele trei femei, aranjate, mirosind a parfum, cu rochii noi, scumpe şi pantofi aşişderea. Papelcuţa rămase tot în colţul ei, necăjită şi amărâtă, gândindu-se când să mai adune atâta grâu din cenuşă. Într-un târziu, se duse la ieslea din baracă şi începu iar să plângă şi să se vaiete:
- Maică, măiculiţa mea, uite ce mi-a făcut cadâna! A răsturnat în cenuşă o baniţă cu grâu şi mi-a zis s-o aleg până vin ele de la bal. Nu ştiu ce să mă mai fac, măiculiţă, deoarece bobul de grâu e mult mai mărunt decât cel de cucuruz.
- Taci cu maica, fata mea! Ia ici, rândul acesta de haine, îmbracă-te cu ele şi du-te la bal. Să învârteşti hora de trei ori lângă băiatul Domnului, apoi să pleci şi să vii acasă, că de-acum eşti şi tu fată mare şi ţi-o fi şi ţie drag să-ţi cunoşti norocul.
- Da, măiculiţă, aşa am să fac. Şi-ţi mulţumesc din suflet pentru ajutor!
Papelcuţa îmbrăcă hainele date de maică-sa şi se făcu atât de frumoasă, cu rochia cusută în fir de argint, ce strălucea până dincolo de marginile lumii, încât oricine, admirând-o, ar fi numit-o prinţesa prinţeselorr. Când ajunse în preajma palatului unde se ţinea balul, Papelcuţa se prefăcu din pasăre într-o prinţesă mult mai frumoasă decât data trecută. Prinţul, când o zări atât de strălucitoare, o îndrăgi pe loc, nutrind, pe-ascuns, şi dorinţa de a o lua de soaţă. Dar fata învârti hora de trei ori, lângă prinţ, şi deodată dispăru ca prin minune. Tare se mai întristă prinţul. Papelcuţa, însă, ajungând acasă, îşi schimbă straiele cele bune şi îmbrăcă pe cele de corvoadă. Apoi se duse în vatră şi găsi grâul ales din cenuşă. Nu trecu mult că sosiră şi surorile vitrege, împreună cu mama lor. Femeia, de cum intră, o şi luă în primire, pregătindu-şi ustensilele de bătaie.
- Gata, Papelcuţo, ai isprăvit de ales grâul din cenuşă? Ea se gândise căci acea activitate numai o minune o poate salva de la dificila încercare.
- Am isprăvit, am isprăvit, răspunse fata cu privirea în pământ.
Dar cadâna de mamă n-o crezu, veni în vatră să vadă cu ochii ei, de-i adevărat ori ba. Fata, sărmana de ea, nici prin gând nu-i trecea să mintă. Mai apoi, una dintre surori începu să-i povestească ce văzuseră la petrecere.
- De-ai şti, Papelcuţo, ce frumos a fost la bal! A venit iar prinţesa aceea şi s-a prins lângă băiatul Domnului, a învârtit hora de câteva ori şi deodată prinţul s-a pomenit fără ea. Dar să fi văzut cât de frumos era îmbrăcată! Toată lumea era cu ochii pe ea şi-o admira. Prinţul s-a supărat foc şi a închis balul mult mai devreme ca de obicei. Altfel, veneam şi noi mai târziu.
- Ia, mai lăsaţi-mă în pace cu balul vostru! De ce nu mă luaţi şi pe mine să văd şi eu? De ce? Şi Papelcuţa se prefăcu supărată.
La palatul Domnului, prinţul nu mai avea astâmpăr. Era din ce în ce mai abătut şi mai agitat. Se îndrăgostise de fata fantomă de la balul lui. Tatăl îl văzu, îl descusu în fel şi chip şi se miră, căci nu-l ştia atât de sentimental. Până într-o seară, când îşi chemă iarăşi băiatul la dânsul, vrând să afle adevărata pricină a supărării. Prinţul nu stătu prea mult pe gânduri şi sdestăinui:
- Tată, vine mereu, la balul pe care-l dau duminica, o fată deosebit de frumoasă. Dar tot nu înţeleg. Face ea cum face, învârteşte hora de trei ori, apoi dispare ca prin minune. Mi-au rămas gândul şi sufletul la ea.
- Cum adică, fătul meu? Învârte hora de trei ori, apoi dispare fără urmă?
- Da, bunul meu părinte! Chiar aşa se-ntâmplă. Nu-i o fată obişnuită, cred eu, iar întâmplarea e o minune! M-am îndrăgostit pentru prima oară în viaţa mea şi simt că şi fata se gândeşte la mine. Îmi spune inima. Altfel nu s-ar prinde în joc alături şi nu m-ar privi cu dragoste.
- Păi, dacă e aşa, te învăţ eu cum trebuie să faci. Nu ai decât să fii atent. Dacă mai apare şi duminica viitoare, numără în gând rotirile horei şi, când ai ajuns la a treia rotire, apucă ceva de la ea, chiar şi o bucăţică din rochie, un lucru după care s-o recunoaştem. Înţeles-ai, fiul meu?
- Da, tată, sigur că am înţeles, şi îţi mulţumesc pentru sfat. Aşa voi face.
Veni şi duminica mult aşteptată de feciorul Domnului. Era atât de emoţionat de ce se va întâmpla, încât ar fi fost în stare să dea orice, numai să cunoască un mic amănunt despre fata care îi cucerise inima. Pe când surorile vitrege, încântate peste măsură că vor merge şi se vor distra copios la balul de la palat, se spălară, se dichisiră, îmbrăcară rochii noi, se pieptănară şi îşi puseră pe cap pălării, aşa cum se purta pe vremea aceea. Apoi, cadâna de mamă răsturnă în cenuşa din vatră o baniţă cu mei, şi-i zise răstit celei care rămânea acasă:
- Papelcuţo, dacă n-oi găsi meiul acesta la loc în baniţă, să ştii că vei mânca o bătaie soră cu moartea. Hai, apucă-te de treabă, că de nu, n-o să ai timp, şi când venim noi trebuie să găsim baniţa plină!
Şi mama vitregă plecă trântind uşa după ea.
- O să mă apuc, ce să fac?, zise Papelcuţa cu ochii umezi de lacrimi. Stătu o vreme în vatră, apoi se duse, oftând şi plângând, la mama ei cea bună, în baraca unde îngropase oasele vacii. Maică, măiculiţa mea, ce să mă mai fac? Iar mi-a răsturnat cadâna, în cenuşă, o baniţă cu mei de data aceasta, şi mi-a zis că, dacă n-o găseşte plină cum a fost, îmi va da o bătaie soră cu moartea.
- Taci, cu maica, fata mea! Ţine şi îmbracă-te cu costumul acesta şi du-te la bal. Prinde-te lângă băiatul Domnului şi învârteşte hora de trei ori, apoi să vii aici. Ai grijă să nu afle nimeni taina noastră! Priceput-ai, fata mea?
- Da, măiculiţa mea cea bună, am înţeles, se linişti iarăşi fata.
Şi Papelcuţa se îmbrăcă cu costumul acela cusut în fir de aur, puse pe cap cunună, tot din aur, presărată cu pietre scumpe. Şi era atât de frumoasă şi strălucitoare încât nici că mai exista pe pământ o fată la fel! Se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu într-o pasăre albă, apoi îşi luă zborul spre palatul unde se ţinea balul. Acolo se prinse în horă lângă băiatul Domnului, învârti hora de trei ori, dar, când vru să plece în mare grabă, scăpă un papuc. Prinţul se aplecă, ridică papucul şi se bucură nespus de mult, fiindcă de data aceasta era în posesia unei probe de netăgăduit. Fata, însă, ajunse plângând şi suspinând la mama ei cea bună şi-i povesti de-a fir-a păr necazul.
- Maică, măiculiţa mea, uite ce mi s-a întâmplat. Când am vrut să plec, prinţul s-a luat după mine şi, în fugă, mi-a scăpat un papuc…
- Linişteşte-te, fata mea, că va fi bine. Iar acum, dezbracă ţoalele astea scumpe şi du-te şi aşteaptă-le pe surori şi pe mama cea vitregă în vatră, lângă baniţa plină cu mei.
Pe dată, Papelcuţa îmbrăcă ţoalele cele ponosite şi pline de cenuşă şi se aşeză în vatră. Nu trecu mult, că cele trei şi sosiră, obosite de drum, dar încântate de ceea ce văzuseră la bal. Cadâna de mamă vitregă o şi luă în primire, având mare poftă să-i dea bătaie, crezând că Papelcuţa nu fusese în stare să strângă tot meiul din cenuşă
- Gata, Papelcuţo?! Ia să văd, ai terminat?
- Am terminat, cum altfel? zise fata destul de tristă.
- Papelcuţo, numai să fi văzut cum a venit iar fata aceea misterioasă, cu rochia ţesută în fir de aur, iar pe cap purtând o cunună, tot la fel, încrustată cu pietre scumpe. Şi era atât de frumoasă, încât toată lumea de acolo privea la ea ca la o minune, se arătă entuziasmată una dintre surori.
- Păi, vedeţi voi, n-oi mai vedea eu! Trebuia să adun meiul din cenuşă…
La palat, însă, era zarvă mare. Pregătiri peste pregătiri, pentru că, a doua zi craiul urma să plece cu papucul prin ţară, din târg în târg, din sat în sat, până îi va găsi stăpâna. Dimineaţa, când astrul zile se arăta la orizont şi roua pe ierburi sclipea precum boabele de mărgăritar, au pus telegari la trăsuri şi au pornit cu mare alai, prin toate locurile, ca prinţul să-şi găsească aleasa inimii. Luară la rând fiecare casă, pe unde ştiau că există fete. Acolo se oprea caleaşca domnească, iar servitorii, supravegheaţi de însuşi prinţul moştenitor, probau papucul de aur. Dar papucul nu se brodi la nici una dintre fetele marilor dregători de la curte. Ori era prea mare, ori era prea mic… Aşa ajunseră şi pe străduţa unde locuiau cele două surori vitrege ale Papelcuţei. Tot cam pe atunci, cadâna de mamă-sa îi zise fetei pe un ton poruncitor:
- Tu ne faci de râs cu straiele astea murdare! Aşa că, mai bine ar fi să te bagi sub pat, iar eu să pun o albie deasupra.
Şi Papelcuţa n-avu încotro, făcu aşa cum i se poruncise. Se culcă sub pat şi „maică-sa”, punând albia peste ea, plecă să întâmpine oaspeţii. Aceştia intrară în casă, unde erau fetele ei, îmbrăcate în rochii de mătase. Când încercară papucul, „picioruşele” se dovediră prea mari. Mai încercă mama lor să-l îndese, dar fu în zadar, pentru că un sfert din călcâi da pe afară.
- Nu e şi nu e! Mergem la altă casă. Trebuie s-o găsim! zise tatăl prinţului.
- Dar vedeţi, Înălţimea voastră, ce fete frumoase am ?
- Într-adevăr, sunt frumoase, dar fiul meu e îndrăgostit de stăpâna papucului. Aşa că… rămâi sănătoasă, femeie, cu fetele tale.
- Hai, tată, că mai avem încă de umblat! zise prinţul nerăbdător.
Dar când feţele domneşti ieşiră afară, pe prispa casei, un cocoş pintenat, ce se urcase pe gard, îşi fâlfâi aripile şi începu să cânte cu grai omenesc:
- Cucuriguu!, stăpâna papucului, sub pat, sub albie.
- Uşş, de-aici! Lovi-te-ar boala, cocoş afurisit… Nu vă lăsaţi ademeniţi, domnii mei, nu vă luaţi după o pasăre!
Domnii, însă, mai înaintară prin curte câţiva paşi, dar, pe când se aflau în mijlocul ogrăzii, cocoşul îşi fâlfâi iarăşi aripile şi cântă cu grai omenesc:
- Cucuriguu!, stăpâna papucului sub pat, sub albie.
- Uşş! cocoş ticălos. Nu vă luaţi după o pasăre, domnii mei. Lovi-te-ar năbădăile, să te lovească, cocoş de pripas!
Prinţul, când auzi a doua oară cântecul cocoşului, se opri în loc şi întrebă pe mama fetelor:
- Femeie, este adevărat ce spune cocoşul, ori ba?
- Nu e adevărat, Înălţimea voastră, nu e adevărat. Consideraţi, domniile voastre că sunt mincinoasă şi luaţi în seamă o pasăre năroadă?
- Bine, să mergem, zise prinţul, tot cam neîncrezător în vorbele femeii.
Dar nu ajunseră bine la poartă, că iarăşi cocoşul bătu din aripi şi strigă cu grai omenesc:
„Cucuriguu!, stăpâna papucului, sub pat, sub albie.
- S-o căutăm, zise prinţul, deodată încrezător în cântatul păsării.
- Uşş, cocoş, lovi-te-ar frigurile şi ciuma să te lovească! Doar n-o să vă luaţi după o prăpădită de pasăre! se arătă furioasă mama vitregă.
- Ascultă, femeie, ne-am hotărât s-o căutăm. Aşa că n-are rost să te opui. Hai înăuntru! porunci prinţul slujitorilor.
Şi intrară din nou în casă. După ce cotrobăiră prin odaie, slujbaşii domneşti găsiră cu uşurinţă sub pat o albie. Şi, când o ridicară, mare le fu mirarea, descoperind o fată îmbrăcată urât, numai cenuşă… De cum o văzu, prinţul o recunoscu imediat după fizionomie, şi zise către taică-său:
- Tată, ea e stăpâna inimii mele! Dar să încercăm papucul. Sunt sigur că îi va veni perfect.
- Da, fiule. Dar ziceai că seamănă ca o prinţesă. După cum arată, nu prea cred… Şi acum, fată misterioasă, lasă-ne să-ţi probăm papucul.
Când îl băgară pe picior, toată suflarea care era acolo rămase înmărmurită, mai puţin prinţul moştenitor. Papucul se potrivea de minune. Fata, îmbujorată de emoţie, sta să se pornească într-un plâns tămăduitor. Aşa că decise să stea liniştită şi să facă tot ce-i cerea prinţul.
- Cum te cheamă, fată dragă? întrebă prinţul, sorbind-o cu privirea.
- Papelcuţa, răspunse ea ruşinată, privindu-şi veşmintele murdare.
- Schimbă-te precum ai fost!
- Numai dacă-mi îngăduiţi să merg până afară, într-un loc anume…
- Bine, fată dragă…
Apoi prinţul se adresă mamei celor două fete:
- Ei, femeie, ce mai zici acum? Cum ar trebui să te pedepsim pentru minciună? Dar vorbă multă, sărăcia omului. O voi ruga pe Papelcuţa să hotărască pedeapsa pentru nedreptatea ce i-ai făcut-o.
Papelcuţa ieşi afară şi se duse direct la ieslea din baracă, plângând şi văietându-se:
- Maică, măiculiţa mea! A venit băiatul Domnului, prinţul, şi m-a pus să probez papucul! Mai mult, acum îmi cere să mă fac aşa cum am fost.
- Taci, cu maica, fata mea, nu mai plânge. E momentul să te bucuri, pentru că de azi vei fi soţia prinţului moştenitor. Ţine aceste haine şi îmbracă-te cu ele. Ia aici şi perechea papucului, să vadă prinţul că nu s-a înşelat.
- Mulţumesc, măiculiţa mea cea bună, zise Papelcuţa cu lacrimile şiroind pe obrajii înfloriţi de bucurie şi de fericire, căci şi ea dorea să fie aleasa şi soaţa prinţului!
Se îmbrăcă repede să nu-i facă pe curteni să aştepte prea mult. Luă într-un cufăr cele de trebuinţă la curtea palatului, dar şi papucul de aur, să asigure curtenii că ea este cea pe care au căutat-o. Când cei de faţă o văzură cât de frumoasă era, nu le venea să creadă ochilor. Prinţul, bucuros, îşi văzu realizat visul din atâtea nopţi de mister şi nelinişte.
- Tată şi stimaţi curteni! Papelcuţa este aleasa inimii mele şi, ca atare, începând de azi îmi va fi soţie. Vă cer un singur lucru: vreau să fie respectată aşa cum se cuvine!
- Fiule, frumuseţea acestei fete este pe măsura rangului şi bogăţiei de care dispui. Aşa că nu-mi doresc decât să fiţi fericiţi împreună! zise bătrânul Domn.
Surorile şi mama cea rea şi hapsână rămaseră cu gurile căscate, împietrite de uimire, la ceea ce vedeau. Papelcuţa,voioasă şi cu inima curată, îşi luă ziua bună de la ele şi se urcă în caleaşca luxoasă, împreună cu prinţul şi bătrânul său tată. La scurt timp, sosiră la palat cei doi îndrăgostiţi, întâmpinaţi cu strigăte şi urale de bucurie. Pe dată începură pregătirile de nuntă. Toţi curtenii alergau care încotro, cu treburi şi interese. Făcură invitaţii şi sosiră Domni de peste mări şi ţări, iar din partea miresei, veniră la nuntă tatăl şi cele trei femei. Cum era şi firesc, Papelcuţa se arăta veselă , frumoasă şi fericită.
Şi ţinu nunta trei săptămâni şi încă trei zile. Şi poate că mai ţineau încă pe-atât, dacă nuntaşii n-ar fi obosit de atâta joc şi de atâta veselie. Apoi toţi invitaţii se retraseră la casele lor.
După nouă luni, la palatul domnesc iar se făcu petrecere mare, pentru că Papelcuţa dădu naştere unui prunc frumos, cu ochii negri ca mura coaptă şi părul bălai precum lumina zilei. Tatăl pruncului, însă, nu avu parte să se bucure pe deplin de această fericire, deoarece un duşman bătea la hotare cu gând lacom. Prinţul, cu sufletul cătrănit şi cu inima îndoită, vrând-nevrând, plecă la luptă. Astfel, îşi vedea rar pruncul şi soţia, pentru că venea obosit de pe câmpul de bătălie, cuprins de grijile şi necazurile care se iveau la tot pasul. Adormea imediat ce punea capul pe pernă şi se trezea în zori, când trebuia să plece din nou în focul luptei.
Una dintre surorile vitrege, aflând că Papelcuţa stă mai mult singură la palat, croi în minte un plan de răzbunare. Se hotărî s-o omoare şi să-i ia locul în patul conjugal. Curând sosi la curte, bătu la poartă şi-i zise Papelcuţei, când aceasta o întâmpină:
- Bună ziua, surioară. Venii să văd ce mai faceţi, că mi se făcuse tare dor de voi.
- Dar, hai, intră!
Şi-i deschise poarta, fără să gândească o secundă că „surioara ei dragă” ar putea să-i facă vreun rău.
- Intru, desigur, mai spuse după un timp, dar aş vrea să ieşim în grădina palatului, să mai ia şi pruncul tău aer. E bine pentru sănătatea lui…
- Să mergem, a îngăduit Papelcuţa. Ai dreptate, şi apoi grădina e destul de aproape. Dar, mai întâi, să primenesc şi eu pruncuşorul.
După ce îmbrăcă copilul, ieşiră în grădină. Din vorbă-n vorbă, ajunseră pe malul unui râu frumos curgător, cu o apă limpede ca lacrima. Şi pentru că era în luna lui Cuptor, „surioara” Papelcuţei îi făcu o propunere conform planului ei diabolic.
- Hai, Papelcuţo, să facem baie în râu. Ia priveşte ce lin curge apa prin grădina palatului tău!
- N-ai decât, surioară. Eu, în fiecare dimineaţă, fac baie. Aşa că nu sunt dornică, la această oră, să mă bălăcesc în apă.
- Bine, atunci, dacă tu nu vrei, eu am chef să mă răcoresc puţin.
Papelcuţa aşternu pe malul râului o pătură de mătase, puse pruncul, apoi se aşeză şi ea. Soru-sa, după ce se bălăci în voie, ieşi din apă şi se aşeză lângă prunc şi lângă mamă. Profitând de-o clipă de neatenţie din partea Papelcuţei, o îmbrânci, cu atâta putere şi răutate, încât o rostogoli spre vad. Dar până să ajungă la apă, ea se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu într-o pasăre. Aşa că, bunului Dumnezeu i se făcu milă de ea s-o piardă, şi-i căzu în apă doar rochia, pe când trupul şi sufletul i se înălţară la cer. Soru-sa luă copilul şi se duse la palat. Nimeni nu observase ce se petrecuse pe malul râului. Lăsă copilul pe un pat şi intră în camera unde stăpâna îşi avea garderoba. Alese un capot pe măsură şi, luând pruncul, pătrunse în dormitor să se culce. După o vreme, cum îi era planul, se înfăţişă drept doamna Papelcuţa şi începu dea ordine la slujitorii palatului. Unul dintre ei observă ceva schimbat în mişcările şi înfăţişarea doamnei, dar crezu că se înşeală şi nu spuse la nimeni nimic.
Când prinţul moştenitor veni de pe câmpul de luptă să se odihnească, din grabă, nici nu băgă de seamă că lângă prunc nu era iubita lui soţie. Aşadar, fiind ostenit de luptă şi drumuri, mâncă şi se culcă. Pe la miezul nopţii, însă, pruncul începu să plângă de foame. Dar cine era să-i dea ţâţă? Doar maică-sa, dar ea nu mai exista pe pământ. E momentul să aflăm că la fereastra Domnului stătea în fiecare noapte, de pază, un străjer bătrân, pe nume Stavăr, care era omul său de încredere, totodată şi bucătar domnesc. Paltinul verde din faţa palatului îşi urcase coroana până aproape de fereastra unde dormea prinţul. Un lucru miraculos se întâmpla, căci în toiul nopţii venea la fereastră o pasăre albă, care întreba cu un glas cunoscut:
- Stăvăre, Stavăre! Ce faci tu?
Stavăr însă, rămase stană de piatră, uluit. În viaţa lui nu auzise o pasăre vorbind. Dar mai cu seamă, de unde-i ştia numele. Îi părea destul de cunoscut glasul ei, dar pe moment nu putu să gândească, şi-i răspunse:
- Stau în c.. şi beau tutun.
- Dar doamna ?
- Doarme !
- Dar Domnul ?
- Doarme şi el !
- Dormi-rar Domnul somnul cel mai dulce, căţeaua de lângă el să nu se culce. Adu-mi pruncul să-i dau ţâţă !
Şi Stavăr se ridică din scaunul lui şi păşi emoţionat, de teamă să nu-şi trezească stăpânii. Luă pruncul de lângă femeia, care dormea buştean, şi veni cu el la fereastră. Pasărea cuprinse cu tandreţe minunea. Fătul supse cu poftă nebună şi se linişti. Apoi, Stavăr duse copilul la locul lui şi se reaşeză pe scaun. Pasărea se roti de câteva ori în jurul paltinului şi poposi pe-o creangă, glăsuind:
- Stavăre, ia aminte: dacă uiţi mâine să-i spui Domnului ce se petrece noaptea la fereastra lui, să-ţi rămână bucatele nesărate, iar Domnul să-ţi dea bătaie de moarte. Pasărea tăcu dar, după câteva momente, prinse grai şi vorbi iarăşi, blestemând: Usucă-te paltin verde din vârf până-n rădăcine, aşa cum arde inima-n mine!
Apoi pâlpâi din aripi şi dusă a fost.
Dimineaţa, Stavăr se luă de nişte treburi care nu puteau fi amânate şi uită să-i spună Domnului cum îşi petrecuse noaptea. Aşa că lăsă bucatele nesărate şi-l bătu Domnul bătaie de moarte. Spre seară, pruncul iar începu a plânge de foame. Dar cine să-i dea ţâţă dacă nu era mama lui? Tatăl sosise de pe câmpul de bătălie şi, tare obosit, adormise pe dată. Pe la miezul nopţii, Stavăr se pomeni iar cu pasărea albă la fereastră, întrebându-l:
- Stavăre, Stavăre, ce faci tu ?
- Stau în c.. şi beau tutun.
- Dar doamna ?
- Doarme!
- Dar Domnul ?
- Doarme şi el!
Dormi-rar Domnul somnul cel mai dulce, căţeaua de lângă el să nu se culce. Dă-mi pruncul, să-i dau ţâţă !
Omul aşa şi făcu. Se duse, luă copilul şi-l dădu păsării. Pruncul supse cu poftă mare şi, ca prin minune, tăcu. Iar pasărea zise către străjer:
- Stavăre, dacă şi mâine vei uita să-i spui Domnului cum îţi petreci noaptea, să laşi bucatele nesărate, să te bată Domnul bătaie de moarte. Şi, zburând către paltin, adăugă: Usucă-te paltin verde din vârf până-n rădăcine, aşa cum arde inima-n mine!
Dar bărbatul uită din nou să-i spună stăpânului cum petrecuse noaptea. Lăsă bucatele nesărate şi Domnul îl pedepsi. După ce fu bătut zdravăn, Stavăr îşi aduse aminte de pasărea albă care-l vizitase în cele două nopţi.
- Stăpâne, zise el, supărat pentru bătaia primită, trebuie să-ţi spun ceva neapărat. Dar mai înainte aş vrea să înham telegarii la trăsură, să mergem undeva pe câmp, ca să se mai dezmorţească şi ei.
- Stavăre, aceasta este şi dorinţa mea!
Şi slujitorul înhămă la caleaşcă ce mai frumoşi armăsari din grajdurile palatului, urcând alături de stăpânul său. Şi alergară caii pe întinderea verde până se înspumară. Poposiră într-un loc mirific, lăsară caii slobozi, iar ei se aşezară, pentru oleacă de odihnă…
- Stavăre! se întristă Domnul, era nimerit ca şi soţia mea să se bucure de frumuseţile acestor meleaguri. Însă, de la o vreme, am observat că ea neglijează pruncul, lucru greu de înţeles pentru mine. Aici se-ntâmplă ceva necurat. Dar tu, ce taină îmi ascunzi?
- Stăpâne! Într-adevăr, lucruri ciudate se petrec la palat, De vreo două zile, exact la miezul nopţii, vine la fereastra unde stau de pază o pasăre albă, care-mi cere copilul, cu glas omenesc, să-l alăpteze. După ce pruncul îşi potoleşte foamea, îl duc înapoi, în pat. Dar minunea nu se termină aici. De fiecare dată, pasărea rosteşte parcă un blestem: „Stavăre, dacă uiţi mâine să-i spui stăpânului tău cum îţi petreci noaptea, să laşi bucatele nesărate, să te bată Domnul bătaie de moarte!”…
- Aha! Acum înţeleg de ce ai lăsat bucatele nesărate, iar eu te-am bătut bătaie de moarte. Cum de-ai uitat?
- Păi, stăpâne, mi-a fost frică să nu mă iei nebun de-a binelea! Cum să vorbească o pasăre? Însă glasul ei îmi pare cunoscut. Este chiar glasul soţiei, adică al doamnei Papelcuţa…
- I-auzi! Chiar că este o minune ce-mi spui!
- Mai mult, stăpâne. Pasărea zboară în paltinul din faţa palatului şi înalţă către cer cumplitul blestem:„Usucă-te paltin verde din vârf până-n rădăcine, aşa cum arde inima-n mine”.
- Aşa se explică de ce paltinul din faţa palatului a început să se usuce… La noapte, desigur, va veni din nou. Am în minte un plan, pe cât de simplu, pe atât de ingenios. Legăm o aţă subţire de un picior al scaunului tău, iar celălalt capăt îl prindem de mâna mea. Când îi vei da pruncul pentru alăptat, să tragi de aţă. Eu, atunci mă voi trezi. Ai înţeles, Stavere?
- Da, stăpâne, zise slujitorul profund încântat de idee.
- Nu rămâne decât să închizi repede fereastra şi… să nu mai uiţi bucatele nesărate!
Încă nu se ivise amurgul, când omul de încredere al regelui înhămă caii la caleaşcă şi porniră spre palat. Seara pregătiră toate cele necesare, conform planului stabilit, şi aşteptară în linişte sosirea măiestrei păsări. După un timp, pruncul începu să plângă, la fel ca în nopţile trecute, atât de tare încât te cuprindea mila de el. Domnul, însă, se strădui să adoarmă în scâncetele micuţului, conştient fiind că dorinţa întâlnirii se va împlini.
Într-un târziu, pasărea coborî din zbor la fereastră şi zise:
- Stavăre, Stavăre ce faci tu ?
- Stau în c.. şi beau tutun.
- Dar doamna ?
- Doarme.
- Dar Domnul ?
- Doarme şi el.
- Dormi-rar Domnul somnul cel mai dulce, căţeaua de lângă el să nu se culce. Dă-mi pruncul să-i dau ţâţă!
Şi Stavăr, cu o bucurie ascunsă, îi aduse pruncul să-l alăpteze. Pe dată, duse mâna la spate şi întinse aţa de câteva ori, până avu certitudinea că stăpânul s-a trezit. Pasărea nu observă nici o mişcare şi îi dădu lui Stavăr pruncul să-l pună în leagăn. Apoi bărbatul, mişcându-se sprinten închise fereastra. Pasărea, speriată, zbură prin dormitor, căutând o posibilitate de evadare. Cei doi, cu toată strădania nu reuşiră s-o prindă. Căzut pe gânduri, Domnul rememoră zilele frumoase alături de Papelcuţa, şi-şi rosti dorinţa fierbinte:
- Pasăre, pasăre, fă-te precum ai fost!
Pasărea se dădu de trei ori peste cap şi, ca prin farmec, deveni Papelcuţa, în carne şi oase. Când văzură minunea, tare se bucurară cei doi, mai cu seamă Domnul.
- Ce s-a întâmplat? Ce neplăceri ai avut de te-ai prefăcut iar în pasăre? Spune, iubita mea nevastă, şi voi porunci ca cei vinovaţi să-şi primească pedeapsa pe măsura faptelor.
Şi Papelcuţa povesti de-a fir-a păr cum s-a întâmplat, de la păţania din grădină până când a fost descoperită. Domnul o ascultă cu luare aminte, bucuros că şi-a recăpătat nevasta, dar mânios de ceea ce i se întâmplase. Într-un târziu porunci:
- Stavăre! Vreau să fie prinsă şi pedepsită, aşa cum se cuvine şi cum numai tu ştii, netrebnica femeie ce a îndrăznit să comită această faptă mârşavă.
Şi Stavăr scoase telegarii din grajdul lor, îi înhămă la trăsură, înşfăcă pe sora cea vitregă a Papelcuţei şi o duse în faţa stăpânului. Acesta o privi dispreţuitor şi făcu un semn cu mâna, scurt şi hotărât. Credinciosul slujitor o imobiliză, o azvârli în trăsură şi dădu bice cailor spre îndepărtatul câmp. Când ajunse acolo, deshămă telegarii şi o legă cu o mână şi un picior de coada fiecăruia. Şi, când plesni cu biciul, bidivii se avântară în direcţii opuse, pedepsind pe ticăloasă. Astfel, au scăpat de toate răutăţile omeneşti, care-i pândeau şi le tulbura fericirea.
Domnul şi Papelcuţa trăiră în deplină linişte şi înţelegere până la adânci bătrâneţi, după cum ne spune basmul. Iar pruncul crescu mare, alături de părinţi. Şi, când tatăl nu mai putu conduce ţara, îi luă el locul pe tron, ducând mai departe tradiţia de moştenitor.
Iar eu încălecai pe-o şa şi v-am spus povestea mea.
Şi unde mai încălecai şi pe-o căpşună să vă zic acum: „Somn uşor şi noapte bună!”.
