Cum să dregi ce-a stricat cârpaciul din deal? De Filon Sin

             Lui Băsescu şi democraţilor li s-a aprins iarăşi dorul după pierita "Dreptate şi Adevăr". Nostalgia le revine cu foc, mai ales acum, în perspectiva elecţiunilor din anul viitor. Este explicabil de ce-i chinuie amocul. Arcul guvernamental scârţie din încheieturi, stă să plesnească. 
          Nu mă mai mir că în ciuda   atâtor reacţii absurde şi decizii păguboase, comise de el, încă mai sunt în partidul său de suflet destui activişti fanatici care-i fac chip cioplit şi îl divinizează ca pe strălucitul cârmaci al corabiei portocalii. Pornită năvalnic prin 2004, cu vântul în pupă şi la catarg cu "Dreptatea şi Adevărul", mândra corabie e astăzi în derivă. Fostul marinar şi informator i-a pecetluit soarta. Cu toate acestea, elanul pdeliştilor după eşuata  "Alianţă"încă mocneşte, nu e scris nici astăzi. La peste şapte ani de la distrugerea ei de către Traian    Băsescu. Chiar dumnealui, în urmă cu câteva săptămâni, la "consultările" de la Cotroceni încerca penibil să-l agaţe pe Crin Antonescu şi să şi-l facă "pretin" la o anumită nouă cârdăşie.
          Orice s-ar spune dl. Băsescu este autorul moral al distrugerii acestui parteneriat câştigător din toamna lui 2004. De altfel de când se află în politică marinarul n-a fost capabil să construiască ceva durabil şi dezirabil. A generat mereu scandal, tensiuni, în stabilitate politică. Şi-a demolat singur, cu gura lui a mărturisit cum s-a dus, ca un milog, cu căciula în mână la Felix Motanul, "după voturi", ca apoi, a doua zi, să înceapă  să-i pută rău "soluţia imorală".
        La scurtă vreme de la acest episod, i s-a pus pata pe Tăriceanu şi pe principalii parteneri din "Alianţă", cerând alegeri anticipate. De-a lungul unei întregi legislaturi (2004-2008) i-a denigrat şi i-a tocat cu o ură demnă de o cauză mai bună. Certurile lui cu Moliceanu ajunseseră de pomină şi prin cancelariile din Comunitatea Eurpeană.
         Cum spuneam mai sus, lui Băsescu şi democraţilor li s-a aprins iarăşi dorul după pierita "Dreptate şi Adevăr". Nostalgia le revine cu foc, mai ales acum, în prspectiva elecţiunilor din anul viitor. Este explicabil de ce-l chinuie amocul. Arcul guvernamental scârţie din încheieturi, stă să plesnească. Ei se simt tot mai solitari şi părăsiţi, agăţaţi de un cârmaci care şi-a mâncat capitalul politic. Singura "certitudine", de care-şi mai leagă vreo speranţă, e o altă "soluţie (şi mai) imorală" concubinajul jalnic cu traseiştii, trădătorii şi ciolănarii de la UNPR.
       Ce salvatoare şi izbăvitoare le-ar fi acum renaşterea trecutului amor politic  cu liberalii, singura şansă de a-şi mai preleva guvernarea. Dar mai este posibil aşa ceva, după ce idolul lor, Traian Băsescu, nu s-a dat de la nimic în lături ca să o distrugă şi să decimeze PNL?
         Zilele trecute, într-un interviu acordat ziarului "Evenimentul Zilei", purtătorul de cuvânt Sever Voinescu se iluziona că ar fi ceva şanse să se refacă parteneriatul de altădată, dar numai după alegerile din 2012. Şi cu condiţia ca principalul obstacol, Crin Antonescu, să conducă partidul la un eşec electoral şi să eşueze, el însuşi, în tentativa de a deveni preşedinte al României.
          Admiţând că purtătorul de logos PDL e un fel de mama Omida şi că ăsta ar fi viitorul, câtă vreme scandalagiul şi intrigantul Traian Băsescu nu dispare de pe scena politică, între PNL şi PDL nu va fi pace.                                      

Week-end plăcut!

       Aproape toată lumea îl aşteaptă, iar când vine, este de multe ori cea mai frumoasă parte a săptămânii. în această perioadă de week-end unii călătoresc alţii se recrează, unii se dedică activităţii religioase, iar alţii stau acasă şi dorm.
         În acest articol se va vorbi despre intervalul de timp cuprins între sfârşitul unei săptămâni de lucru (sau a unei săptămâni de şcoală) şi începutul celei următoare - week-end-ul. În Occident week-end-ul începe vineri şi durează până duminică. Dar care este originea week-end-ului?  Şi, dacă locuieşti într-o tără unde săptămâna de lucru este de cinci zile, cum ţi-ai putea petrece week-end-ul într-un mod plăcut şi util?
            De la ziua de odihnă la week-end
        Legea Sabatului, dată naţiunii Israel acum 35000 de ani, stipula: "Să lucrezi şase zile; dar a şaptea zi este sabatul de odihnă sfinţit pentru DOMNUL. Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi pedepsi negreşi cu moartea" 8exodul 31:15. În plus, sabatul le oferea părinţilo izraeliţi ocazia de a se îndârji de necesităţile spirituale ale familiilor lor.
       Sabatul evreiesc începea vineri, la apusul soarelui, şi ţinea până sâmbătă, la apusul soarelui. Însă, potrivit lucrării The World Book Encyclopedia, capii religioşi ai creştinătăţii "au stabilit ca ziua dedicată închinării să fie duminica, deoarece credea că învierea lui Iisus avusese loc într-o zi de duminică. În aproximativ 300 A.D., Biserica şi Statul au declarat în mod oficial duminica zi de odihnă în Europa".
       De remarcat este că prelungirea perioadei de odihnă pe parcursul mai multor zile este o chestiune de dată recentă. În Marea Britanie, în anul 1870 s-a stabilit ca săptămâna de lucru să se termine sâmbăta, la ora prânzului. Astfel, week-end-ul cuprindea jumătate din ziua de sâmbătă şi duminică. După amiaza de sâmbătă începea cu o masă în familie, care potrivit revistei Atlantic Monthly, "era deseori urmată de o baie săptămânală la baia publică din apropiere".
      În Statele Unite, week-end-ul a fost prelungit şi mai mul: la două zile. Potrivit uni articol, săptămâna de lucru de cinci zile a fost adoptată în 1908, de o fabrică din New England. Acest program era potrivit atât pentru muncitorii evrei, cât şi pentru muncitorii "creştini", întrucât fiecare grup avea propria zi de odihnă - evreii sâmbăta, iar "creştinii", duminica. Săptămâna de lucru de cinci zile  a căpătat repede popularitate. Constructorul de automobileHenry Ford chiar a promovat-o, deoarece a înţeles că ieşirile cu familia de la sfârşit de săptămână aveau să ducă la o creştere rapidă a cererii de automobile.
             
               V-aţi planificat ceva pentru week-end
       În prezent, week-end-ul de două zile face parte integrantă din stilul de viaţă occidental. Dacă locuieşti în această parte a lumii, e foarte probabil ca spre sfârşitul unei săptămâni de lucru să fii îîntrebat de colegii de muncă: "Ce faci în week-end?" Această întrebare poate conduce la unele răspunsuri interesante.
       Cum pe parcursul întregii săptămâni ttimpul ţi-a fost la dispoziţia patronului, week-end-ul îţi poate da ocxazia să-ţi recapeţi sentimentul că eşti stăpân pe viaţa ta. În plus îţi poate aduce un respiro în rutina săptămânală. week-end-ul poate fi o ocazie de a beneficia de o odihnă binemeritată sau de a sta puţin timp împreună cu cei dragi. Ori poate fi o ocazie de a-ţi petrece timpul în modul cel mai agreat de majoritatea oamenilor - făcând cumpărături. "Mă distrez de minune când merg prin magazine", spunea Brigitte, care trăieşte în Germania.
      Potrivit sondajelor, mulţi oameni preferă să-şi petreacă timpul liber relaxându-sse. Persoanele cărora le place să-şi petreacă week-end-ul acasă au o mulţime de posibilităţi de a se destinde: se ocupă de plantele din casă sau din curte, colecţiionează timbre, cântă la un instrument sau ascultă muzică, se uită la casete video, gătesc, scriu scrisori, citesc, os, tricotează, fac sport şi pictează, ca să nu menţionez decât câteva. Unii preferă activităţi care le permit să fie împreună cu copiii şi cu partenera lor de căsătorie, de pildă joacă puzzle sau ale jocuri de societate.
     Condamnă Biblia astfel de modalităţi de petrecere a timpului liber, care, aparent, sunt superficiale şi fără folos? Nu neapărat. Solomon scrie în Eclesiastul 4:6: "Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de muncă şi goană după vânt". Joaca, odihna şi relaxarea, cu moderaţie, îşi au cu siguranţă locul lor în viaţa unui creştin.                                  

Epigrame de Nicu Petria

Bugetul culturii nu e suficient

Am visat de multe ori
Că pun foc la bătătură,
Dar m-am pomenit în flori
 Fără bază pe... cultură.

D-lui ministru de externe: Baconski


A promis că la alegeri
Va dispune-o nouă lege
Prin corespondenţă, frate,
Mii de voturi vor culege.

Celor care ne conduc

Hai s-o spun pe-a dreaptă-acuma,
Când va fi iar să dăm voturi
Ne vor pune-n plase huma
Şi pe cei cinci ani în lături.

Gândul unui Don Juan 

Dacă mi-aş ucide visul
De-aş avea o mândră dulce,
Ce-aş mai cuceri Parisul,
Dar şi ţara lui Neculce!   

Tinerii şi drogurile

           În pofida cunoscutelor riscuri, oamenii continuă să consume droguri, iar drogurile continuă să le distrugă viaţa. În Statele Unite, consumul de droguri produce anual daune în valoare de 100 de miliarde de dolari din cauza cheltuielilor din domeniul sănătăţii, a productivităţii scăzute la locul de muncă, a salariilor neplătite şi a infracţiunilor. 

          "Consumul în exces de băuturi alcoolice devine un obicei din ce în ce mai răspândit"  printre tineri, se arată într-un raport sponsorizat de Uniunea Europeană "Există o strânsă legătură între consumul de alcool şi efectele negative imediate, precum accidentele, actele de violenţă şi otrăvirea, şi problemele care ţin de dezvoltarea individului şi comportamentul lui în societate. Secretarul genera al  ONU, Kofi Annan spunea că "Drogurile ne destramă societăţile, generează infracţiuni, răspândesc boli precum SIDA, şi ne ucid tinerii şi viitorul". Deseori, adică în majoritatea cazurilor, consumatorii de droguri se fac vinovaţi de infracţiuni ca traficul de droguri şi omucideri. În plus, din cauza consumului de droguri, multe persoane ajung victime ale violenţei, sunt rănite sau se angajează în reelaţii sexualee nedorite şi periculoase.  Un raport al guvernului american spunea: "Drogurile nu constituie doar problema celor săraci, a minorităţilor sau a celor care locuiesc în cartierele sărace... Cei care consumă droguri aparţin tuturor părţilor sociale şi locuiesc în toate zonele ţării. Problema drogurilor îi afectează pe toţi". Cu toate acestea, părinţii nu sesizează pericolul decât când e prea târziu. 

           La noi problema drogurilor s-a acutizat mult în ulzima vreme. Etnobotanicele fac pe tineri independenţi de aceste ierburi şi familiile suferă grav în urma consumului lor. Iată ce s-a întâmplat cu o tânără care îşi cumpăra aceste etnobotanice. La început tânăra obişnuia să consume alcool. Familia nu găsea nimic rău în acest fapt.  Dar de la băutură se produc multe dereglări în mintea tinerilor deoarece nu se duc singuri într-un restaurant sau într-un bar şi îşi formează o gaşcă, o trupă cu care ei spun că "se distrează". Părinţii ei se purtau întotdeauna de parcă problemele pe care le făcea, nu ar fi avut nici un fel de consecinţe, ea scăpându-le cu totul de sub control.  La început absenţele de la şcoală se înteţeau, apoi de câteva ori a lipsit de acasă dispărând fără urmă. Când apărea câte-o tânără moartă, poliţia chema pe tatăl ei să vadă dacă nu e fiică-sa. Aceste fapte ţinea familia mereu în tensiune. Până la urmă poliţia a găsit-o în subsolul unui bloc violată de trei inşi cu mult mai în vârstă decât ea. Organizaţia Mondial a Sănătăţii prezintă cinci motive pentru care tinerii din lumea întreagă ar putea fi tentaţi să consume droguri. 1. Vor să simtă că sunt adulţi şi că iau singuri decizii. 2. Vor să se integreze în gaşcă. 3. Vor să se destindă şi să se simtă bine. 4. Vor să-şi asume riscuri şi să se răzvrătească şi 5. Vor să-şi satisfacă curiozitatea. Dacă un tânăr va apuca sau nu pe această cale a autodistrugerii depinde şi de uşurinţa cu care se pot procura drogurile, cât şi de influenţa  anturajului. Copilul dacă este nesupravegheat de părinţi sau de şcoală, se apucă de droguri de la 11 - 12 ani şi apoi numai moartea îi aşteaptă. Rar se găsesc care să se lase de acest flagel al secolului în care ne ducem traiul zi de zi şi ceas de ceas. În calitate de părinţi, aveţi rolul cel mai imortant în lupta împotriva consumului de droguri. Din păcate, nu toţi părinţii înţeleg cât de importantă este această sarcină. Aveţi multă grijă!                          

Tinerii şi drogurile

           În pofida cunoscutelor riscuri, oamenii continuă să consume droguri, iar drogurile continuă să le distrugă viaţa. În Statele Unite, consumul de droguri produce anual daune în valoare de 100 de miliarde de dolari din cauza cheltuielilor din domeniul sănătăţii, a productivităţii scăzute la locul de muncă, a salariilor neplătite şi a infracţiunilor. 

          "Consumul în exces de băuturi alcoolice devine un obicei din ce în ce mai răspândit"  printre tineri, se arată într-un raport sponsorizat de Uniunea Europeană "Există o strânsă legătură între consumul de alcool şi efectele negative imediate, precum accidentele, actele de violenţă şi otrăvirea, şi problemele care ţin de dezvoltarea individului şi comportamentul lui în societate. Secretarul genera al  ONU, Kofi Annan spunea că "Drogurile ne destramă societăţile, generează infracţiuni, răspândesc boli precum SIDA, şi ne ucid tinerii şi viitorul". Deseori, adică în majoritatea cazurilor, consumatorii de droguri se fac vinovaţi de infracţiuni ca traficul de droguri şi omucideri. În plus, din cauza consumului de droguri, multe persoane ajung victime ale violenţei, sunt rănitesau se angajează în reelaţii sexualee nedorite şi periculoase.  Un raport al guvernului american spunea: "Drogurile nu constituie doar problema celor săraci, a inorităţilor sau a celor care locuiesc în cartierele sărace... Cei care consumă droguri aparţin tuturor părţilor sociale şi locuiesc în toate zonele ţării. Problema drogurilor îi afectează pe toţi". Cu toate acestea, părinţii nu sesizează pericolul decât când e prea târziu. 

           La noi problema drogurilor s-a acutizat mult în ulzima vreme. Etnobotanicele fac pe tineri independenţi de aceste ierburi şi familiile suferă grav în urma consumului lor. Iată ce s-a întâmplat cu o tânără care îşi cumpăra aceste etnobotanice. La început tânăra obişnuia să consume alcool. Familia nu găsea nimic rău în acest faptDar de la băutură se produc multe dereglări în mintea tinerilor deoarece nu se duc singuri într-un restaurant sau într-un bar şi îşi formează o gaşcă, o trupă cu care ei spun că "se distrează". Părinţii ei se purtau întotdeauna de parcă problemele pe care le făcea de parcăă nu ar fi avut nici un fel de consecinţe, ea scăpându-le cu totul de sub control.  La început absenţele de la şcoală se înteţeau, apoi de câteva ori a lipsit de acasă dispărând fără urmă. Când apărea câte-o tânără moartă, poliţia chema pe tatăl ei să vadă dacă nu e fiică-sa. Aceste fapte ţinea familia mereu în tensiune. Până la urmă poliţi a găsit-o în subsolul unui bloc violată de trei inşi cu mult mai în vârstă decât ea. Organizaţia Mondial a Sănătăţii prezintă cinci motive pentru care tinerii din lumea întreagă ar putea fi tentaţi să consume droguri. 1. Vor să simtă că sunt adulţi şi că iau singuri decizii. 2. Vor să se integreze în gaşcă. 3. Vor să se destindă şi să se simtă bine. 4. Vor să-şi asume riscuri şi să se răvrătească şi 5. Vor să-şi satisfacă curiozitatea. Dacă un tânăr va apuca sau nu pe această cale a autodistrugerii depinde şi uşurinţa cu care se pot procura drogurile cât şi de influenţa  anturajului. Copilul dacă este nesupravegheat de părinţi sau de şcoală, se apucă de droguri de la 11 - 12 ani şi apoi numai moartea îi aşteaptă. Rar se găsesc care să se lase de acest flagel al secolului în care ne ducem traiul zi de zi şi ceas de ceas. În calitate de părinţi, aveţi rolul cel mai imortant în lupta împotriva consumului de droguri. Din păcate, nu toţi părinţii înţeleg cât de importantă este această sarcină. Aveţi multă grijă!                          

ROŞCATA

Viscolul se năpusteşte peste satele de la marginea pământului. Toată Câmpia Boianului este albă de zăpada căzută în noapte. Cerul plumburiu prăbuşea peste tot locul, valuri, valuri de fulgi mari şi reci. Imensitatea părea un pustiu glaciar. În depărtare, pădurea de fag şi mesteacăn răsărea dintr-un orizont albăstrui. Eu şi bunicul Radu călătoream, dintr-un anume instinct ancestral, într-o sanie trasă de doi cai pe un drum care fusese acoperit de viforniţa iernii. Aburul scos pe nările cailor se transforma pe dată în promoroacă. Caii trăgeau sprinteni şi în voie. Deodată, inexplicabil, animalele s-au dezlănţuit încât bunicul n-a mai fost capabil să le stăpânească.

• Lupii! a şoptit el îngândurat. De-acum mi-e

greu să-i strunesc.

Când arunc privirea în urmă o haită de lupi fugeau după noi. Năluci cenuşii pe cearceaful imaculat. Nu mai văzusem lupi în realitate până atunci. Zvârcolirea lor pe deasupra zăpezii, în salturi, şi gurile căscate, cu limbile în balans, m-au înfricoşat. Privirea bunicului cobora complice spre mijlocul săniei, unde se lăfăia puşca de vânătoare, prietenul la nevoie a câtorva generaţii, fapt ce m-a ajutat să-mi revin din teama care pusese stăpânire pe mine. Puşca o avea de la tatăl său, mama îi spunea „bâtul Ghică”, vânător iscusit la tinereţea lui. Din această cauză mai târziu a orbit, trăindu-şi ultimii nouă ani din viaţă fără să vadă. Am aflat cum se strângeau mai mulţi vânători şi stăteau zile şi nopţi la pândă. Strălucirea zăpezii, luminată de soare şi de lună, le ardea vederea. Majoritatea vânătorilor orbeau. Bunicul nu-şi făcuse o pasiune din vânătoare, ci o artă. Aşa că mi-am mai revenit din frica ce mă cuprinsese. Când am sucit capul, uitându-mă în urmă, lupii dispăruseră.

- Dar ce s-a întâmplat bunicule, de ce nu se mai văd lupii în urma noastră?

- Ori au găsit ceva mortăciune, ori au obosit alergând după noi, spuse bunicul răsucindu-şi mustaţa.

Caii mai încetiniseră din fuga lor dezlănţuită, aşa că am avut timp să privesc puţin lateral de drum. Şi am zărit în nămete o mogâldeaţă care se mişca. Întâi am crezut că este un arici, când colo era un căţeluş dolofan la vreo două, trei săptămâni. Bunicul a sărit sprinten din sanie şi a ridicat din zăpadă patrupedul.

- Nepoate, e căţeluşă. Ia-o şi ascunde-o sub cojoc.

Eu i-am mângâiat blana şi am făcut ce-mi spusese bunicul. După vreo câteva minute, bunicul, văzând că o îndrăgisem atât de mult, m-a întrebat:

- Ei, pezevenchiule, te-ai gândit la vreun nume? Că văd zâmbetul din ochii tăi.

- Da, bunicule. Această căţeluşă este cafenie, aşa că o să-i spunem … Roşcata.

- Gând la gând cu bucurie, nepoate.

Viaţa la ţară este aspră vara. Mai ales când începe secerişul. Plecau oamenii cu săptămânile de acasă, luau în căruţă tot ce le era necesar şi se duceau la locul unde trebuia să secere păioasele. Într-o zi de vară fierbinte, pe când eram cu mic cu mare la arie, Roşcata a prins un iepure de câmp dolofan. Nu exagerez, dar avea pe puţin cinci, şase kilograme, tocmai bun de făcut ciulama. Isprava Roşcatei ne-a făcut pe toţi să plecăm de la locurile noastre, unde aveam fiecare câte-o sarcină. Eu de exemplu, aveam grijă de un verişor mai mic care era înfăşat şi dormea într-o troacă. În timp ce ne miram cu toţii de ceea ce făcuse Roşcata, deodată o văd că fuge dintre noi şi se duce în direcţia unde era copilul dormind. Am lăsat totul baltă şi am plecat după ea. Ei bine, în viaţa fiecărui om există ceva deosebit care te face să nu uiţi niciodată. Mă apropii şi o văd pe Roşcata cum se căznea să răstoarne troaca cu copilul în ea. În sfârşit a reuşit. Eu eram îngrozit de ceea ce vedeam, crezând că vrea să omoare copilul. Am început să ţip la ea, dar nu s-a sinchisit. Mai aveam 10-15 metri până la troaca pruncului când o văd pe Roşcata că sare în două picioare înaintea unui şarpe uriaş. Avea cel puţin trei metri. Au venit după mine şi ceilalţi. La toţi le era frică de şarpe. Mama şi tatăl copilului se închinau şi se rugau la Dumnezeu să-i scape fătul. Auzirăm cu toţii un schelălăit groaznic. Dar Roşcata nu s-a lăsat. A continuat lupta. Când şarpele dădea s-o muşte, ea se ferea din calea lui. După circa zece minute Roşcata a reuşit să prindă şarpele între colţii ei mari. După ce şarpele a murit, am alergat emoţionaţi la copilul salvat. Întâmplarea cu şarpele ne-a făcut s-o îndrăgim şi mai mult pe Roşcata. . Într-o iarnă eram cu mama la ţară s-o ajutăm pe bunica la războiul de ţesut. Lucrau până noaptea târziu, pe atunci la un macat de lână. Două lămpi cu gaz, atârnate pe perete, luminau încăperea şi le ajutau să vadă pe unde să introducă sucala. Într-o seară ne pomenim că mamei i se face rău din senin. Bunicul s-a dus în grabă şi a chemat doctorul satului, un om înalt, cu mustaţa îngrijită. După ce s-a apropiat de patul unde zăcea mama, a consultat-o îndelung şi a dat verdictul:

- Radule, dacă vrei să-ţi mai trăiască fata, pune repede caii la sanie şi du-te cu ea la oraş. Pe mine mă depăşeşte boala asta. Pur şi simplu nu ştiu ce are. Aş fi fost bucuros s-o ajut, dar nu se poate.

- Bine, doctore! Aşa voi face.

După plecarea doctorului, bunicul n-a stat mult pe gânduri, a pus caii la sania în care ne urcasem eu şi mama, şi-am pornit-o val-vârtej, în fuga cailor, spre oraş. Am mai avut timp s-o văd, ca prin vis, pe Roşcata legată de paltinul din faţa magaziei de cereale. Aş fi vrut să-i spun bunicului s-o sloboade dar, absorbit de iureşul întâmplării, am uitat. La spital mama a fost consultată de medicul de gardă. După câteva minute pulsul inimii a revenit la normal, lucru ce ne-a mirat, uluind totodată doctorul.

- Minunea-minunilor! Femeia şi-a revenit miraculos, ca dintr-un somn adânc. Acum are pulsul inimii normal. Nu înţeleg cum…

- Nici noi nu pricepem, a adăugat bucuros.

- Acum, doctore, a şoptit mama, chiar pot merge, iar viaţa mea nu mai este în pericol.

- Ai dreptate, femeie.

- În cazul acesta, nu mai pierdem vremea şi ne vom întoarce acasă.

După ce am coborât scările am zărit în curtea spitalului pe Roşcata. Se zbenguia de mama focului pe la botul cailor, care fornăiau şi ei nedumeriţi la o asemenea poftă de joacă. Atunci, am auzit-o pe mama râzând:

- Iată miracolul! s-a apropiat ea şi a mângâiat ursitoarea. Roşcata posedă bioenergie pozitivă. O poate transmite prin unde telepatice, cum s-a întâmplat în situaţia mea, ne-a lămurit mama.

Aflat sub imperiul unei taine mai greu de înţeles pentru vârsta mea, am urcat în sanie alături de ceilalţi. Din când în când, pe parcursul drumului, un lătrat puternic împrăştia vraja, vrând parcă să ne facă să înţelegem că suntem fiinţe muritoare, însă fericite prin harul divin al dăruirii…            

MURGUUL

Morişca timpului macină destine, amintiri şi iubiri, transformându-le într-o pulbere cenuşie. Numai bunul Dumnezeu ştie să le descurce, deoarece noi, muritorii de rând, avem puterea limitată pe cărarea vieţii. Destinul e în mâinile Lui, când drămuieşte norocul şi mintea pe măsura inimii, a credinţei.

În seara trecută, după o plimbare de agrement, mă întorceam cu murgul la pas către una din comunele limitrofe oraşului S. Era spre amurg şi geana nopţii se lăsa alene peste plopii care mărginesc şoseaua pe ambele părţi. Când am ajuns în dreptul hanului, m-am oprit să beau o bere. Descălecând, am urcat cele câteva trepte ale scării şi am intrat în han. Aici, o Aniţă-cârciumăriţă, de-o frumuseţe exotică, vindea bere şi alte bunătăţi culinare. Am băut licoarea binefăcătoare şi am pornit-o la trap spre podul ce traversează râul Olt. Când am ajuns pe la mijlocul podului, am zărit o femeie bălăbănindu-se peste balustradă, gata să se prăbuşească în adâncurile apei. Am slobozit calul şi m-am apropiat tiptil cu gândul să-i salvez viaţa aflată în primejdie. Zărindu-mă şi, probabil, înţelegând intenţia mea, m-a fulgerat cu o privire piezişă:

- Nu te apropia, omule, că m-arunc!

- Linişteşte-te, nu mă apropii, am asigurat-o eu pe când căutam, prin cuvinte şi gesturi, o altă variantă a salvării. Dar nu te înţeleg ! De ce ?

- Nu vreau să mai trăiesc. Viaţa mea-i fără noroc!

- Fiecare viaţă-i cu norocul ei. Deci, fată dragă, lasă-mă să te ajut. Şi de te vei arunca, fie că vom muri amândoi, fie că te voi salva. Sunt hotărât, indiferent că vrei sau nu vrei…

Auzind aceste cuvinte, femeia se întoarse rătutită către mine. Avea părul lung, faţa răvăşită, cu întreaga fiinţă ruptă de realitate. O vedeam, parcă, prăbuşindu-se în hăul dinainte. După secunde, care au durat o veşnicie, am auzit-o plângând mocnit.

- Nu ştiu ce-i cu mine. Sunt atât de confuză !

Profitând de momentele de derută, am prins-o de mijloc şi am ajutat-o să revină dincoace de balustradă. I-am mângâiat uşor părul, cuprins de-o tandreţe generoasă, de care nu mă ştiam în stare.

- Şi acum, după ce am rămas „pământeană” ca să-mi duc steaua, ce urmează? Cândva, sau mereu, parcă fiecare purtăm un nume, nu? Mă cheamă Aurelia Varga.

Rostise totul dintr-o respiraţie, şoptit, cu teamă. Sta în faţa mea întreagă şi nevătămată. Mă-ntrebam ce-o determinase, oare, să-ncerce să-şi pună capăt zilelor, vieţii, o femeie atât de tânără şi de frumoasă!!

- Eu aş vrea să-ţi spun Aur şi să ascult povestea vieţii tale. A mea, de-o rememorez, e de la un capăt la celălalt numai singurătate, fără dragoste.

Şi-am pornit alături, către niciunde sau poate în întâmpinarea destinului, cu gândurile adunate ciorchine într-un vis comun. Momentele vieţii de-acum îmi dăruiau o altă surpriză. Am trecut de pod şi ne-am aşezat în iarba afânată, sub clar de lună. Luminile oraşului străluceau în depărtare ca nişte licurici. Câtă iubire există între zidurile unui oraş! Dar şi câte necazuri, câte dezamăgiri! Aur, femeia de lângă mine, pe care o botezasem scurtându-i numele printr-o misterioasă simţire, era îmbrăcată într-o rochiţă uşoară, înflorată, cu imprimeuri. Trupul, vibrând de puritate, împrăştia un parfum discret, provocator. După minute de tăcere, pe când i-am cuprins degetele tremurătoare în palme, timp în care a plâns mocnit, am apropiat-o, strângând-o la piept. Răceala se scursese aiurea, pe când, dintr-o pornire lăuntrică, îi înlănţuiam silueta, îndemnat de dorinţa unui dulce chin să-i vorbesc, s-o liniştesc.

- Aur, i-am şoptit, te rog să nu mai plângi. De-acum, totul va fi bine…

- Înţeleg, Niky, dar nu mă pot abţine. A fost îngrozitor! Povestea mea… Dar, chiar vrei s-o auzi?

Mi-a luat palma şi a apăsat-o pe obrazul inundat de lacrimi fierbinţi. Şi-am realizat, bucuros, că era prima femeie ce-mi plânsese în braţe, trăind emoţional un noian de sentimente nedefinite, ciudate, nemaiîntâlnite. Şi minunea s-a produs: a încetat din plâns, corpul, rămas în abandon între braţele mele, fiind traversat de-o linişte benefică pentru amândoi. Şi mă-ntrebam, nedumerit, cum trecusem de treizeci de ani prin atâtea etape importante dar neîmplinite?! Ce se întâmplase cu viaţa mea? Cu sentimentele ascunse prin cotloanele inimii, cu dragostea? Şi-acum, deodată, această femeie întâlnită prin capriciul hazardului, printr-un miracol trimis pe cale-mi de-un destin generos.

- Eşti un om bun, a suspinat ea, strecurându-se tot mai mult la pieptul meu ospitalier. Deduc aşa ceva după vorbe, după fapte… Iar eu am fost o femeie fără de noroc.

- De-mi spui, înseamnă că ai motivele tale. Însă, a sosit momentul să dai uitării totul, să ai puterea de a lua viaţa de la capăt. O altfel de viaţă, diferită de cea de odinioară! Doar eşti tânără. De-acum alte trăiri, emoţii şi sentimente te aşteaptă…

- Diferită de cea dinainte ! a oftat adânc femeia. Divorţată şi cu un pui de om, o fetiţă. Laolaltă cu amintirile neplăcute, destul de triste, într-o poveste sumbră, cu personaje fără nici un Dumnezeu…

O priveam încă nedumerit. Deasupra, elementele cosmice îşi aruncau razele peste întinderi. Femeia avea faţa traversată de umbrele trecutului, într-o accelerată respiraţie. Mi-am înteţit mângâierile, cum era şi firesc, căutând să-i transmit, printre lacrimi şi tresăriri, încrederea în ziua ce va să vină.

- Mi-e frig, Niky! i-am auzit glasul tremurat. Strânge-mă tot mai tare! Vreau să uit totul .

Fiinţa aceasta, supusă atâtor încercări, se arăta dispusă să-şi împlinească speranţa, alunecând într-un total abandon prin simţurile mele.

- Da, Aur, e o hotărâre înţeleaptă. Acum gândeşte-te că eşti cu un bărbat care vrea să-ţi ofere o şansă. Nici eu n-am avut o viaţă pe roze. La cei treizeci şi şapte de ani. pe care îi am, trebuia să încheg o familie, să am copii. Mi-am dorit mult acest lucru. Însă n-a fost de-ajuns Mai trebuie şi ceva noroc. Aşa cred. Dar să ştii că sunt optimist. Mai ales acum…

- Adeseori oamenii buni nu au noroc, a murmurat femeia din braţele mele.

- Cred că posedă şi ei fărâma de noroc, tocmai pentru faptul că se mulţumesc cu puţin. N-am studiat filosofia norocului, dar în viaţă, cât trăieşti, întâmpini fel de fel de surprize. Oricât de grele ar fi, nu-i corect şi nici creştineşte să iei decizii capitale. Mă refer la gesturile fatale. Mai cu seamă când nişte fiinţe dragi te aşteaptă acasă, au nevoie de tine…

- Dar când eşti tânără şi crezi într-un ideal… Eu am doar douăzeci şi opt. De când m-am măritat cu primul bărbat am trecut prin destule necazuri. Şi al doilea bărbat s-a dovedit o neşansă în căsnicie. Aceleaşi metehne, acelaşi tratament inuman, acelaşi mariaj eşuat…

- Nu înţele!. Sunt intrigat, deşi totul e posibil şi te cred. De unde atâta putere? Şi, mai ales, de ce atâta nenoroc?

- De fiecare dată, la început, orice bărbat pare bun şi iubitor. Dar după ani şi ani, uneori se alege praful de tandreţea lui. La cel de-al doilea parcă o vrăjitoare i-ar fi făcut farmece, fiindcă se schimbase total la vorbă şi comportament. Cum era de înţeles, l-am iertat de câteva ori, dar în cele din urmă am pus câte ceva într-o sacoşă, mi-am luat copilul şi am poposit la sora mea, care m-a găzduit, cuprinsă de tristeţe. Desigur, pe parcurs, am avut crize, depresii, până când…

A oftat adânc şi a tăcut. O anume stare, de repulsie şi revoltă, îmi răscolea sângele. Cu toată străduinţa mea, trecut şi prin experienţe sociale de conjunctură, nu prea fericite, tot nu înţelegeam cum de acei oameni, blagosloviţi cu şansa fericirii, îşi bat joc de simţământul cel mai de preţ: dragostea.

- Şi, acum, copilul unde este ?

- Tot la surioara mea. N-aveam de ales. De nu mi-ai fi ieşit în cale, astăzi fiul meu era orfan!, şi-a continuat femeia plânsul. Îi zăream stropii de lacrimi lucind în razele lunii ca nişte bobiţe de mărgăritar. Avea obrajii umezi, iar ochii îi străluceau nefiresc. Am lăsat-o să se uşureze sufleteşte, să-şi verse focul, acumulat în atâţia ani de suferinţă.

- Viaţa poate fi luată de la început, alături de băieţelul tău. Cu dragoste şi o educaţie aleasă. Totul e posibil. Şi vei reuşi! Şi-apoi, mai sunt şi eu pe aici. Numai dacă…

Se făcuse destul de târziu. Timpul trecuse repede peste noi, fără să observăm. Priveam amândoi, din reflex, cerul senin, luna era rotundă, plină, luminoasă. Şi undeva, în sufletul nostru, o lumină prindea contur, ne da speranţe. Aur se ghemuise la pieptul meu. Am mângâiat-o uşor pe obraji şi am sărutat-o. Mi-a zâmbit firesc, murmurând:

- Poate că undeva, Niky, există şi norocul nostru. Şi o altă şansă. Ar fi păcat să n-o luăm în serios!

- Şi încă ceva, draga mea, m-a copleşit râsul. Uite, acolo, ne aşteaptă cineva...

Murgul, în nechez ne anunţa că şi-a cam pierdut răbdarea şi ar fi cazul să ne grăbim. Am zbughit-o amândoi, veseli şi responsabili, către o altă viaţă, să ne-mplinim sorocul…