ROŞCATA

Viscolul se năpusteşte peste satele de la marginea pământului. Toată Câmpia Boianului este albă de zăpada căzută în noapte. Cerul plumburiu prăbuşea peste tot locul, valuri, valuri de fulgi mari şi reci. Imensitatea părea un pustiu glaciar. În depărtare, pădurea de fag şi mesteacăn răsărea dintr-un orizont albăstrui. Eu şi bunicul Radu călătoream, dintr-un anume instinct ancestral, într-o sanie trasă de doi cai pe un drum care fusese acoperit de viforniţa iernii. Aburul scos pe nările cailor se transforma pe dată în promoroacă. Caii trăgeau sprinteni şi în voie. Deodată, inexplicabil, animalele s-au dezlănţuit încât bunicul n-a mai fost capabil să le stăpânească.

• Lupii! a şoptit el îngândurat. De-acum mi-e

greu să-i strunesc.

Când arunc privirea în urmă o haită de lupi fugeau după noi. Năluci cenuşii pe cearceaful imaculat. Nu mai văzusem lupi în realitate până atunci. Zvârcolirea lor pe deasupra zăpezii, în salturi, şi gurile căscate, cu limbile în balans, m-au înfricoşat. Privirea bunicului cobora complice spre mijlocul săniei, unde se lăfăia puşca de vânătoare, prietenul la nevoie a câtorva generaţii, fapt ce m-a ajutat să-mi revin din teama care pusese stăpânire pe mine. Puşca o avea de la tatăl său, mama îi spunea „bâtul Ghică”, vânător iscusit la tinereţea lui. Din această cauză mai târziu a orbit, trăindu-şi ultimii nouă ani din viaţă fără să vadă. Am aflat cum se strângeau mai mulţi vânători şi stăteau zile şi nopţi la pândă. Strălucirea zăpezii, luminată de soare şi de lună, le ardea vederea. Majoritatea vânătorilor orbeau. Bunicul nu-şi făcuse o pasiune din vânătoare, ci o artă. Aşa că mi-am mai revenit din frica ce mă cuprinsese. Când am sucit capul, uitându-mă în urmă, lupii dispăruseră.

- Dar ce s-a întâmplat bunicule, de ce nu se mai văd lupii în urma noastră?

- Ori au găsit ceva mortăciune, ori au obosit alergând după noi, spuse bunicul răsucindu-şi mustaţa.

Caii mai încetiniseră din fuga lor dezlănţuită, aşa că am avut timp să privesc puţin lateral de drum. Şi am zărit în nămete o mogâldeaţă care se mişca. Întâi am crezut că este un arici, când colo era un căţeluş dolofan la vreo două, trei săptămâni. Bunicul a sărit sprinten din sanie şi a ridicat din zăpadă patrupedul.

- Nepoate, e căţeluşă. Ia-o şi ascunde-o sub cojoc.

Eu i-am mângâiat blana şi am făcut ce-mi spusese bunicul. După vreo câteva minute, bunicul, văzând că o îndrăgisem atât de mult, m-a întrebat:

- Ei, pezevenchiule, te-ai gândit la vreun nume? Că văd zâmbetul din ochii tăi.

- Da, bunicule. Această căţeluşă este cafenie, aşa că o să-i spunem … Roşcata.

- Gând la gând cu bucurie, nepoate.

Viaţa la ţară este aspră vara. Mai ales când începe secerişul. Plecau oamenii cu săptămânile de acasă, luau în căruţă tot ce le era necesar şi se duceau la locul unde trebuia să secere păioasele. Într-o zi de vară fierbinte, pe când eram cu mic cu mare la arie, Roşcata a prins un iepure de câmp dolofan. Nu exagerez, dar avea pe puţin cinci, şase kilograme, tocmai bun de făcut ciulama. Isprava Roşcatei ne-a făcut pe toţi să plecăm de la locurile noastre, unde aveam fiecare câte-o sarcină. Eu de exemplu, aveam grijă de un verişor mai mic care era înfăşat şi dormea într-o troacă. În timp ce ne miram cu toţii de ceea ce făcuse Roşcata, deodată o văd că fuge dintre noi şi se duce în direcţia unde era copilul dormind. Am lăsat totul baltă şi am plecat după ea. Ei bine, în viaţa fiecărui om există ceva deosebit care te face să nu uiţi niciodată. Mă apropii şi o văd pe Roşcata cum se căznea să răstoarne troaca cu copilul în ea. În sfârşit a reuşit. Eu eram îngrozit de ceea ce vedeam, crezând că vrea să omoare copilul. Am început să ţip la ea, dar nu s-a sinchisit. Mai aveam 10-15 metri până la troaca pruncului când o văd pe Roşcata că sare în două picioare înaintea unui şarpe uriaş. Avea cel puţin trei metri. Au venit după mine şi ceilalţi. La toţi le era frică de şarpe. Mama şi tatăl copilului se închinau şi se rugau la Dumnezeu să-i scape fătul. Auzirăm cu toţii un schelălăit groaznic. Dar Roşcata nu s-a lăsat. A continuat lupta. Când şarpele dădea s-o muşte, ea se ferea din calea lui. După circa zece minute Roşcata a reuşit să prindă şarpele între colţii ei mari. După ce şarpele a murit, am alergat emoţionaţi la copilul salvat. Întâmplarea cu şarpele ne-a făcut s-o îndrăgim şi mai mult pe Roşcata. . Într-o iarnă eram cu mama la ţară s-o ajutăm pe bunica la războiul de ţesut. Lucrau până noaptea târziu, pe atunci la un macat de lână. Două lămpi cu gaz, atârnate pe perete, luminau încăperea şi le ajutau să vadă pe unde să introducă sucala. Într-o seară ne pomenim că mamei i se face rău din senin. Bunicul s-a dus în grabă şi a chemat doctorul satului, un om înalt, cu mustaţa îngrijită. După ce s-a apropiat de patul unde zăcea mama, a consultat-o îndelung şi a dat verdictul:

- Radule, dacă vrei să-ţi mai trăiască fata, pune repede caii la sanie şi du-te cu ea la oraş. Pe mine mă depăşeşte boala asta. Pur şi simplu nu ştiu ce are. Aş fi fost bucuros s-o ajut, dar nu se poate.

- Bine, doctore! Aşa voi face.

După plecarea doctorului, bunicul n-a stat mult pe gânduri, a pus caii la sania în care ne urcasem eu şi mama, şi-am pornit-o val-vârtej, în fuga cailor, spre oraş. Am mai avut timp s-o văd, ca prin vis, pe Roşcata legată de paltinul din faţa magaziei de cereale. Aş fi vrut să-i spun bunicului s-o sloboade dar, absorbit de iureşul întâmplării, am uitat. La spital mama a fost consultată de medicul de gardă. După câteva minute pulsul inimii a revenit la normal, lucru ce ne-a mirat, uluind totodată doctorul.

- Minunea-minunilor! Femeia şi-a revenit miraculos, ca dintr-un somn adânc. Acum are pulsul inimii normal. Nu înţeleg cum…

- Nici noi nu pricepem, a adăugat bucuros.

- Acum, doctore, a şoptit mama, chiar pot merge, iar viaţa mea nu mai este în pericol.

- Ai dreptate, femeie.

- În cazul acesta, nu mai pierdem vremea şi ne vom întoarce acasă.

După ce am coborât scările am zărit în curtea spitalului pe Roşcata. Se zbenguia de mama focului pe la botul cailor, care fornăiau şi ei nedumeriţi la o asemenea poftă de joacă. Atunci, am auzit-o pe mama râzând:

- Iată miracolul! s-a apropiat ea şi a mângâiat ursitoarea. Roşcata posedă bioenergie pozitivă. O poate transmite prin unde telepatice, cum s-a întâmplat în situaţia mea, ne-a lămurit mama.

Aflat sub imperiul unei taine mai greu de înţeles pentru vârsta mea, am urcat în sanie alături de ceilalţi. Din când în când, pe parcursul drumului, un lătrat puternic împrăştia vraja, vrând parcă să ne facă să înţelegem că suntem fiinţe muritoare, însă fericite prin harul divin al dăruirii…