Epigrame

    Unuia ce bea pe săturate

În  dovleacul lui chelos
Intră băuturi alese
Vorbele-i sunt de priosos
Parcă-s din piaţă culese.

     Unui conducător ,,iubit"

Niciodată n-am avut
Un conducător ca el,
A tăiat şi a vândut
Şi stă totuşi  sub drapel.

    Unui conducător mincinos


Aruncă vorbe mincinoase
Şi poporul nu-i dă-n nas,
Dar când o să-i de la oase
Ia şi el ce-a mai... rămas.

      Celui care a vândut flota  

Cu flota cum rămâne, iată
Ai vândut fără regret,
Şi acum păzeşti o haită
De borfaşi în val secret.

        Portret


I-au răsărit în cap trei fire,
Dar nici unul nu se mişcă
Are-o mutră de tingire
Şi în ea, tone de... frişcă!

     T. Băsescu văzut de Mircea Badea

Băse-ncolo,
Băse-ncoace,
Joacă polo
Şi ne-o coace!

Decesul domnului Ion Diaconescu

Ion Diaconescu a fost parlamentar, preşedintele Camerei Deputaţilor şi a desfăşurat activitatea în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Împreună cu marele său prieten Corneliu Coposu. Multă lume îi regretă pe aceşti corifei ai politicii de partid, pentru lupta lor depusă în slujba unei formaţiuni politice precum a fost partidul din care făcea parte. Modele ca dl. I. D. nu se vor mai nate curând. I. D a fost arestat şi a stat în închisoare 17 ani ani de detenţie în închisorile comuniste, unde şi-a şubrezit săănătatea, unde şi-a diminuat puterea de muncă. Totuşi  imediat după  lovitura de palat din decembrie '89 I.D.şi C.C  pus bazele reconstruirii partiduui din care făceau parte atunci când cmuniştii şi tamcurile sovietice au desfiinţat partidul.                                      

                  UN POD UNIC CARE A SCHIMBAT O INSULĂ

      Cuibărită în golful fluviului St. Lawrence, în largul coastei canadiene a Atlanticului Prince Edward – cea mai mică provincie canadiană  - este o insulă plină de vegetaţie, în formă de semilună. Jacques Cartier, un explorator francez, care a trăit în secolul al XVI-lea, a descris-o drept „cel mai frumos ţinut pe care l-a văzut vreodată”. Numită cu drag „Insula”  de cei peste 130000 de locuitori, Insula Prince Edwad este cunoscută pentru plajele sale curate, pentru cartofii săi, care cresc într-un sol fertil, roşu şi pentru homarii care se pescuiesc în larg.  După mai bine de un secol de cnd insula a intrat în Confederaţia canadiană cu statut de dominion în 1873, s-a realizat o legătură permanentă între insulă şi continent: Podul Confederaţiei un pod unic. Ce efect a avut construirea acestui pod asupra insulei şi asupra locuitorilor ei?

      Insula Prince Edward e separată de comtinent de o întindere relativ mică  de apă, care are aproape 13 km. lăţime în locul cel mai îngust şi mai puţin adânc al ei. Insularii sunt de părere că strâmtoarea Northumberland, cu lungimea de 300 km. conferă unicitate locului. Ei îşi apreciază istoria şi metodele tradiţionale de agricultură şi iubesc liniştea acestei insule-grădină.

      Din noiembrie 1996, când ultimul element al Podului Confederaţiei a fost fixat la locul lui, insula a încetat să mai fie un loc izolat. Podul a fost inaugurat la 31 mai 1997. De atunci locuitorii insulei şi turiştiitraversează strâmtoarea cu maşina în doar 12 minute, accesul fiind permis pe tot parcursul anului.

       Dar ce îi atrage pe oameni la această insulă? Răspunsul multora este un titlu de carte: Anne de la Green Gables. Da autoarea acestui roman celebru, Lucz Maud Montgomery (1874-1942), era din Cavendish. Aici încă există casa ei. peste 200000 de turişti vin ppe aceste meeaguri în fiecare vară.

                       De ce e considerat un pod unic ?

      Pe tot pământul există numeroase poduri impresionante, adevărate minuni arhitectonice din epoca modernă. Atunci prin ce se remarcă acest pod?  Deşi nu este cel mai lung pod din lume, iarna el e, după cum spun unii „cel mai lung pod peste ape acoperite de gheaţă”.

      În cele cinci luni de iarnă, strâmtoarea Northu mberland este aproape mereu acoprită de gheaţă. Prin urmare, podul este făcut să reziste la condiţii climatice aspre. El se întinde de la Insula Jourimain, New Brunswic, travesează strâmtoarea şi ajunge pe malul de piatră din nisip, aflat în sud-vestul Insulei Prince Edward, în apropiere de micul cătun Borden. Nu sunteţi nerăbdători să vă urcaţi în maşină şi să străbatei autostrada care are 11 metri lăţime şi două benzi înguste?  Accesul pietoniilor şi al bicicliştilor este interzis, dar s-a pus la dispoziţia acestora. Gaaritul de navigabilitate este de 60 de metri ceea ce ar chivala cu o clădire cu 20 de etaje. Drept urmare şi navele mari pot trece pe sub pod.                     

POEME DE NICU PETRIA

           Autoportret


Duce drumul în pustiu
cine-s eu, azi nu mai ştiu.
Poate-un val de aer cald
rătăcit în colţ de fald,
izvorul ce stă să prindă
fântâni treze pe oglindă
beduinul care plânge
bându-şi prin pustiuri sânge!

Petrec drumul strâmt tăcut
spre prezent dinspre trecut.
Ce cărare-mi este scrisă
să sorb aur din narcisă,
căci de rătăcesc şi chem
albe nopţi cu un blestem
vine ziua ce-mi ucide
viaţa cu flăcări avide.

Şi de chem, şi de strig
zi şi noapte visez frig!  

               Meditaţie


Atâta doar: mai ştiu să citesc
sensul vieţii pe cadran de secol,
cu gândurile sfârtecate - arar
de copacii somnului
când ceasornicul bate o oră,
nunta de argint, de aur:
Atâta doar: mai ştiu să trăiesc  
- luminiţă în luminiş de Univers!

          Doar amprenta


Mamă, ce păcate ispăşesc!
Trec nopţile prin mine fluierând
de aceea zilele-s flămânde
de lumina cântecului.
Ieri mi-a înflorit un vis pe grindă
să fie linişte-mprejurul vertebrei.
Mi-am rătăcit tinereţea prin pietre
să nu-mi macine drumurile vârsta.
Şi, uite-aşa, am intrat maiestos
în tăcerea fără nume...
Doar amprenta cuvântului scris!  

Epigrame

Imnul crizei
Am văzut un "Caca Maka";
Imnul crizei fără criză.
Guvernanţii mulg iar vaca
Şi sărăcia intră-n priză.

Se schimbă culoarea PDL-ului
Dragi alegători vă spun
Că portocala fii-va verde
Să spele banii cu săpun,
Toate visele-şi vor pierde.

Parfum de blondine
Vorbeşte ţara de blondine
Că au bibilica goală,
Iar de Elena ştie orişicine;
E o băsească...naturală.

Celor de la actuala putere
O să vedeţi voi în cruciş
Când n-o să aveţi puterea
La soartă o să daţi bacşiş
Pentru a mai curge mierea.

Adam şi Eva
Când domnişoara Eva zice
"Să fiu adorată cu succes",
Adam e obosit, să pice
În lada unui "Mercedes".

Criticilor mei
Domnilor, nu vă certaţi,
În ale scrisului ogoare
Noi să fim uniţi ca fraţi,
Ce au cugetul pe soare.

Despre minciună
Minciuna are cale scurtă
Prin ea ajung miliardari
Îi vezi că se ţin de burtă
Şi-ajund la "Ghencea Militari".

Bugetul culturii foarte slab
Am visat de multe ori
Că pun foc la-nvăţătură,
Dar trezitu-m-am în flori
Fără bază pe cultură.

Moştenire
M-a prins căldura de iubire,
Când am norocul s-o deschid
Vibrează-n mine orice ştire
De la "voinicii" din partid.

Politica merită versificată?
Da, merită versificată
Că-i înţeapă-n fund, vezi bine
Ne-a sărăcit - pe noi - o şleahtă
De vagabonzi fără ruşine.

Furtul la cele trei regimuri
Furau, furau, eu nu zic ba,
Dar se fura mult mai puţin.
Acum Traian cu "garda" sa
Ne face viaţa drept un chin.

Băse văzut de Mircea Badea
Hai să zic acum pe-a dreaptă,
Băsescu este totuşi bun
De n-ar avea chelia spartă
Cu balonaşe de săpun!

EPIGRAME

     Epigrame

     Imnul  crizei                                                                  Despre minciună

Am auzit un „Caca Maca”;                                          Minciuna are cale scurtă

Imnul crizei fără criză                                                  Prin ea ajung miliardari          

Guvernanţii mulg iar vaca                                           Îi vezi că se ţin de burtă

Şi sărăcia intră-n priză.                                                Şi merg la „Ghencea Militari”.          

   

     Se schimbă culoarea PDL-ului                                      Bugetul cullturi foarte slab

Dragi alegători, vă spun                                               Am visat de multe ori  

Că portocala fi-va verde                                               Că pun foc la-nvăţătură,         

Să spele banii cu săpun                                                 Dar trezitu-m-am în flori  

Şi toate visele vor pierde.                                             Fără bază pe culttură.                  

       Parfum de blondine                                                      Moştenire

Vorbeşte ţara de blondine                                             M-a prins căldura de iubire,

Că au bibilica goală,                                                      Când am norocul s-o deschid

Iar de Elena, ştie orişicine;                                            Vibrează-n mine orice ştire 

E o băsească... naturală!                                               De la „voinicii” din partid.           

    Celor de la actuala putere                                                Politica merită versificată?

O să vedeţi voi în cruciş                                                 Da, merită versificată    

Când n-o să aveţi puterea                                              Că-i înţeapă-n fund, vezi bine,

La soartă o să daţi bacşiş,                                              Ne-a sărăcit – pe noi – o şleahtă    

Pentru a mai curge mierea.                                           De vagabonzi fără ruşine...  

    Unuia cu funcţia supremă                                              Furtul la cele trei regimuri           

       Mare-i puşlamaua asta                                                   Furau, furau, eu nu zic ba, 

Care-şi bate joc de noi,                                                    Dar se fura mult mai puţin   

Caută pe brânci năpasta,                                                 Acum Traian cu vorba sa 

Lansând moarte şi nevoi.                                                 Ne face viaţa drept un chin.  

      Adam şi Eva                                                                      Băse văzut de Mircea Badea  

Când domnişoara Eva zice:                                               Hai să spun acum pe-a dreaptă,

„Să fiu adorată cu succes”                                                Băsescu este totuşi bun

Adam e obosit, să pice                                                      De n-ar avea chelia spartă    

În lada unui „Mercedes!”                                                  Cu balonaşe de săpun!

       Criticilor mei                                                                            

Domnilor, nu vă certaţi,

În ale scrisului ogoare

Noi să fim uniţi ca fraţi,

Ce au cugetul pe soare.

Cum să dregi ce-a stricat cârpaciul din deal? De Filon Sin

             Lui Băsescu şi democraţilor li s-a aprins iarăşi dorul după pierita "Dreptate şi Adevăr". Nostalgia le revine cu foc, mai ales acum, în perspectiva elecţiunilor din anul viitor. Este explicabil de ce-i chinuie amocul. Arcul guvernamental scârţie din încheieturi, stă să plesnească. 
          Nu mă mai mir că în ciuda   atâtor reacţii absurde şi decizii păguboase, comise de el, încă mai sunt în partidul său de suflet destui activişti fanatici care-i fac chip cioplit şi îl divinizează ca pe strălucitul cârmaci al corabiei portocalii. Pornită năvalnic prin 2004, cu vântul în pupă şi la catarg cu "Dreptatea şi Adevărul", mândra corabie e astăzi în derivă. Fostul marinar şi informator i-a pecetluit soarta. Cu toate acestea, elanul pdeliştilor după eşuata  "Alianţă"încă mocneşte, nu e scris nici astăzi. La peste şapte ani de la distrugerea ei de către Traian    Băsescu. Chiar dumnealui, în urmă cu câteva săptămâni, la "consultările" de la Cotroceni încerca penibil să-l agaţe pe Crin Antonescu şi să şi-l facă "pretin" la o anumită nouă cârdăşie.
          Orice s-ar spune dl. Băsescu este autorul moral al distrugerii acestui parteneriat câştigător din toamna lui 2004. De altfel de când se află în politică marinarul n-a fost capabil să construiască ceva durabil şi dezirabil. A generat mereu scandal, tensiuni, în stabilitate politică. Şi-a demolat singur, cu gura lui a mărturisit cum s-a dus, ca un milog, cu căciula în mână la Felix Motanul, "după voturi", ca apoi, a doua zi, să înceapă  să-i pută rău "soluţia imorală".
        La scurtă vreme de la acest episod, i s-a pus pata pe Tăriceanu şi pe principalii parteneri din "Alianţă", cerând alegeri anticipate. De-a lungul unei întregi legislaturi (2004-2008) i-a denigrat şi i-a tocat cu o ură demnă de o cauză mai bună. Certurile lui cu Moliceanu ajunseseră de pomină şi prin cancelariile din Comunitatea Eurpeană.
         Cum spuneam mai sus, lui Băsescu şi democraţilor li s-a aprins iarăşi dorul după pierita "Dreptate şi Adevăr". Nostalgia le revine cu foc, mai ales acum, în prspectiva elecţiunilor din anul viitor. Este explicabil de ce-l chinuie amocul. Arcul guvernamental scârţie din încheieturi, stă să plesnească. Ei se simt tot mai solitari şi părăsiţi, agăţaţi de un cârmaci care şi-a mâncat capitalul politic. Singura "certitudine", de care-şi mai leagă vreo speranţă, e o altă "soluţie (şi mai) imorală" concubinajul jalnic cu traseiştii, trădătorii şi ciolănarii de la UNPR.
       Ce salvatoare şi izbăvitoare le-ar fi acum renaşterea trecutului amor politic  cu liberalii, singura şansă de a-şi mai preleva guvernarea. Dar mai este posibil aşa ceva, după ce idolul lor, Traian Băsescu, nu s-a dat de la nimic în lături ca să o distrugă şi să decimeze PNL?
         Zilele trecute, într-un interviu acordat ziarului "Evenimentul Zilei", purtătorul de cuvânt Sever Voinescu se iluziona că ar fi ceva şanse să se refacă parteneriatul de altădată, dar numai după alegerile din 2012. Şi cu condiţia ca principalul obstacol, Crin Antonescu, să conducă partidul la un eşec electoral şi să eşueze, el însuşi, în tentativa de a deveni preşedinte al României.
          Admiţând că purtătorul de logos PDL e un fel de mama Omida şi că ăsta ar fi viitorul, câtă vreme scandalagiul şi intrigantul Traian Băsescu nu dispare de pe scena politică, între PNL şi PDL nu va fi pace.                                      

Week-end plăcut!

       Aproape toată lumea îl aşteaptă, iar când vine, este de multe ori cea mai frumoasă parte a săptămânii. în această perioadă de week-end unii călătoresc alţii se recrează, unii se dedică activităţii religioase, iar alţii stau acasă şi dorm.
         În acest articol se va vorbi despre intervalul de timp cuprins între sfârşitul unei săptămâni de lucru (sau a unei săptămâni de şcoală) şi începutul celei următoare - week-end-ul. În Occident week-end-ul începe vineri şi durează până duminică. Dar care este originea week-end-ului?  Şi, dacă locuieşti într-o tără unde săptămâna de lucru este de cinci zile, cum ţi-ai putea petrece week-end-ul într-un mod plăcut şi util?
            De la ziua de odihnă la week-end
        Legea Sabatului, dată naţiunii Israel acum 35000 de ani, stipula: "Să lucrezi şase zile; dar a şaptea zi este sabatul de odihnă sfinţit pentru DOMNUL. Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi pedepsi negreşi cu moartea" 8exodul 31:15. În plus, sabatul le oferea părinţilo izraeliţi ocazia de a se îndârji de necesităţile spirituale ale familiilor lor.
       Sabatul evreiesc începea vineri, la apusul soarelui, şi ţinea până sâmbătă, la apusul soarelui. Însă, potrivit lucrării The World Book Encyclopedia, capii religioşi ai creştinătăţii "au stabilit ca ziua dedicată închinării să fie duminica, deoarece credea că învierea lui Iisus avusese loc într-o zi de duminică. În aproximativ 300 A.D., Biserica şi Statul au declarat în mod oficial duminica zi de odihnă în Europa".
       De remarcat este că prelungirea perioadei de odihnă pe parcursul mai multor zile este o chestiune de dată recentă. În Marea Britanie, în anul 1870 s-a stabilit ca săptămâna de lucru să se termine sâmbăta, la ora prânzului. Astfel, week-end-ul cuprindea jumătate din ziua de sâmbătă şi duminică. După amiaza de sâmbătă începea cu o masă în familie, care potrivit revistei Atlantic Monthly, "era deseori urmată de o baie săptămânală la baia publică din apropiere".
      În Statele Unite, week-end-ul a fost prelungit şi mai mul: la două zile. Potrivit uni articol, săptămâna de lucru de cinci zile a fost adoptată în 1908, de o fabrică din New England. Acest program era potrivit atât pentru muncitorii evrei, cât şi pentru muncitorii "creştini", întrucât fiecare grup avea propria zi de odihnă - evreii sâmbăta, iar "creştinii", duminica. Săptămâna de lucru de cinci zile  a căpătat repede popularitate. Constructorul de automobileHenry Ford chiar a promovat-o, deoarece a înţeles că ieşirile cu familia de la sfârşit de săptămână aveau să ducă la o creştere rapidă a cererii de automobile.
             
               V-aţi planificat ceva pentru week-end
       În prezent, week-end-ul de două zile face parte integrantă din stilul de viaţă occidental. Dacă locuieşti în această parte a lumii, e foarte probabil ca spre sfârşitul unei săptămâni de lucru să fii îîntrebat de colegii de muncă: "Ce faci în week-end?" Această întrebare poate conduce la unele răspunsuri interesante.
       Cum pe parcursul întregii săptămâni ttimpul ţi-a fost la dispoziţia patronului, week-end-ul îţi poate da ocxazia să-ţi recapeţi sentimentul că eşti stăpân pe viaţa ta. În plus îţi poate aduce un respiro în rutina săptămânală. week-end-ul poate fi o ocazie de a beneficia de o odihnă binemeritată sau de a sta puţin timp împreună cu cei dragi. Ori poate fi o ocazie de a-ţi petrece timpul în modul cel mai agreat de majoritatea oamenilor - făcând cumpărături. "Mă distrez de minune când merg prin magazine", spunea Brigitte, care trăieşte în Germania.
      Potrivit sondajelor, mulţi oameni preferă să-şi petreacă timpul liber relaxându-sse. Persoanele cărora le place să-şi petreacă week-end-ul acasă au o mulţime de posibilităţi de a se destinde: se ocupă de plantele din casă sau din curte, colecţiionează timbre, cântă la un instrument sau ascultă muzică, se uită la casete video, gătesc, scriu scrisori, citesc, os, tricotează, fac sport şi pictează, ca să nu menţionez decât câteva. Unii preferă activităţi care le permit să fie împreună cu copiii şi cu partenera lor de căsătorie, de pildă joacă puzzle sau ale jocuri de societate.
     Condamnă Biblia astfel de modalităţi de petrecere a timpului liber, care, aparent, sunt superficiale şi fără folos? Nu neapărat. Solomon scrie în Eclesiastul 4:6: "Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de muncă şi goană după vânt". Joaca, odihna şi relaxarea, cu moderaţie, îşi au cu siguranţă locul lor în viaţa unui creştin.                                  

Epigrame de Nicu Petria

Bugetul culturii nu e suficient

Am visat de multe ori
Că pun foc la bătătură,
Dar m-am pomenit în flori
 Fără bază pe... cultură.

D-lui ministru de externe: Baconski


A promis că la alegeri
Va dispune-o nouă lege
Prin corespondenţă, frate,
Mii de voturi vor culege.

Celor care ne conduc

Hai s-o spun pe-a dreaptă-acuma,
Când va fi iar să dăm voturi
Ne vor pune-n plase huma
Şi pe cei cinci ani în lături.

Gândul unui Don Juan 

Dacă mi-aş ucide visul
De-aş avea o mândră dulce,
Ce-aş mai cuceri Parisul,
Dar şi ţara lui Neculce!   

Tinerii şi drogurile

           În pofida cunoscutelor riscuri, oamenii continuă să consume droguri, iar drogurile continuă să le distrugă viaţa. În Statele Unite, consumul de droguri produce anual daune în valoare de 100 de miliarde de dolari din cauza cheltuielilor din domeniul sănătăţii, a productivităţii scăzute la locul de muncă, a salariilor neplătite şi a infracţiunilor. 

          "Consumul în exces de băuturi alcoolice devine un obicei din ce în ce mai răspândit"  printre tineri, se arată într-un raport sponsorizat de Uniunea Europeană "Există o strânsă legătură între consumul de alcool şi efectele negative imediate, precum accidentele, actele de violenţă şi otrăvirea, şi problemele care ţin de dezvoltarea individului şi comportamentul lui în societate. Secretarul genera al  ONU, Kofi Annan spunea că "Drogurile ne destramă societăţile, generează infracţiuni, răspândesc boli precum SIDA, şi ne ucid tinerii şi viitorul". Deseori, adică în majoritatea cazurilor, consumatorii de droguri se fac vinovaţi de infracţiuni ca traficul de droguri şi omucideri. În plus, din cauza consumului de droguri, multe persoane ajung victime ale violenţei, sunt rănite sau se angajează în reelaţii sexualee nedorite şi periculoase.  Un raport al guvernului american spunea: "Drogurile nu constituie doar problema celor săraci, a minorităţilor sau a celor care locuiesc în cartierele sărace... Cei care consumă droguri aparţin tuturor părţilor sociale şi locuiesc în toate zonele ţării. Problema drogurilor îi afectează pe toţi". Cu toate acestea, părinţii nu sesizează pericolul decât când e prea târziu. 

           La noi problema drogurilor s-a acutizat mult în ulzima vreme. Etnobotanicele fac pe tineri independenţi de aceste ierburi şi familiile suferă grav în urma consumului lor. Iată ce s-a întâmplat cu o tânără care îşi cumpăra aceste etnobotanice. La început tânăra obişnuia să consume alcool. Familia nu găsea nimic rău în acest fapt.  Dar de la băutură se produc multe dereglări în mintea tinerilor deoarece nu se duc singuri într-un restaurant sau într-un bar şi îşi formează o gaşcă, o trupă cu care ei spun că "se distrează". Părinţii ei se purtau întotdeauna de parcă problemele pe care le făcea, nu ar fi avut nici un fel de consecinţe, ea scăpându-le cu totul de sub control.  La început absenţele de la şcoală se înteţeau, apoi de câteva ori a lipsit de acasă dispărând fără urmă. Când apărea câte-o tânără moartă, poliţia chema pe tatăl ei să vadă dacă nu e fiică-sa. Aceste fapte ţinea familia mereu în tensiune. Până la urmă poliţia a găsit-o în subsolul unui bloc violată de trei inşi cu mult mai în vârstă decât ea. Organizaţia Mondial a Sănătăţii prezintă cinci motive pentru care tinerii din lumea întreagă ar putea fi tentaţi să consume droguri. 1. Vor să simtă că sunt adulţi şi că iau singuri decizii. 2. Vor să se integreze în gaşcă. 3. Vor să se destindă şi să se simtă bine. 4. Vor să-şi asume riscuri şi să se răzvrătească şi 5. Vor să-şi satisfacă curiozitatea. Dacă un tânăr va apuca sau nu pe această cale a autodistrugerii depinde şi de uşurinţa cu care se pot procura drogurile, cât şi de influenţa  anturajului. Copilul dacă este nesupravegheat de părinţi sau de şcoală, se apucă de droguri de la 11 - 12 ani şi apoi numai moartea îi aşteaptă. Rar se găsesc care să se lase de acest flagel al secolului în care ne ducem traiul zi de zi şi ceas de ceas. În calitate de părinţi, aveţi rolul cel mai imortant în lupta împotriva consumului de droguri. Din păcate, nu toţi părinţii înţeleg cât de importantă este această sarcină. Aveţi multă grijă!                          

Tinerii şi drogurile

           În pofida cunoscutelor riscuri, oamenii continuă să consume droguri, iar drogurile continuă să le distrugă viaţa. În Statele Unite, consumul de droguri produce anual daune în valoare de 100 de miliarde de dolari din cauza cheltuielilor din domeniul sănătăţii, a productivităţii scăzute la locul de muncă, a salariilor neplătite şi a infracţiunilor. 

          "Consumul în exces de băuturi alcoolice devine un obicei din ce în ce mai răspândit"  printre tineri, se arată într-un raport sponsorizat de Uniunea Europeană "Există o strânsă legătură între consumul de alcool şi efectele negative imediate, precum accidentele, actele de violenţă şi otrăvirea, şi problemele care ţin de dezvoltarea individului şi comportamentul lui în societate. Secretarul genera al  ONU, Kofi Annan spunea că "Drogurile ne destramă societăţile, generează infracţiuni, răspândesc boli precum SIDA, şi ne ucid tinerii şi viitorul". Deseori, adică în majoritatea cazurilor, consumatorii de droguri se fac vinovaţi de infracţiuni ca traficul de droguri şi omucideri. În plus, din cauza consumului de droguri, multe persoane ajung victime ale violenţei, sunt rănitesau se angajează în reelaţii sexualee nedorite şi periculoase.  Un raport al guvernului american spunea: "Drogurile nu constituie doar problema celor săraci, a inorităţilor sau a celor care locuiesc în cartierele sărace... Cei care consumă droguri aparţin tuturor părţilor sociale şi locuiesc în toate zonele ţării. Problema drogurilor îi afectează pe toţi". Cu toate acestea, părinţii nu sesizează pericolul decât când e prea târziu. 

           La noi problema drogurilor s-a acutizat mult în ulzima vreme. Etnobotanicele fac pe tineri independenţi de aceste ierburi şi familiile suferă grav în urma consumului lor. Iată ce s-a întâmplat cu o tânără care îşi cumpăra aceste etnobotanice. La început tânăra obişnuia să consume alcool. Familia nu găsea nimic rău în acest faptDar de la băutură se produc multe dereglări în mintea tinerilor deoarece nu se duc singuri într-un restaurant sau într-un bar şi îşi formează o gaşcă, o trupă cu care ei spun că "se distrează". Părinţii ei se purtau întotdeauna de parcă problemele pe care le făcea de parcăă nu ar fi avut nici un fel de consecinţe, ea scăpându-le cu totul de sub control.  La început absenţele de la şcoală se înteţeau, apoi de câteva ori a lipsit de acasă dispărând fără urmă. Când apărea câte-o tânără moartă, poliţia chema pe tatăl ei să vadă dacă nu e fiică-sa. Aceste fapte ţinea familia mereu în tensiune. Până la urmă poliţi a găsit-o în subsolul unui bloc violată de trei inşi cu mult mai în vârstă decât ea. Organizaţia Mondial a Sănătăţii prezintă cinci motive pentru care tinerii din lumea întreagă ar putea fi tentaţi să consume droguri. 1. Vor să simtă că sunt adulţi şi că iau singuri decizii. 2. Vor să se integreze în gaşcă. 3. Vor să se destindă şi să se simtă bine. 4. Vor să-şi asume riscuri şi să se răvrătească şi 5. Vor să-şi satisfacă curiozitatea. Dacă un tânăr va apuca sau nu pe această cale a autodistrugerii depinde şi uşurinţa cu care se pot procura drogurile cât şi de influenţa  anturajului. Copilul dacă este nesupravegheat de părinţi sau de şcoală, se apucă de droguri de la 11 - 12 ani şi apoi numai moartea îi aşteaptă. Rar se găsesc care să se lase de acest flagel al secolului în care ne ducem traiul zi de zi şi ceas de ceas. În calitate de părinţi, aveţi rolul cel mai imortant în lupta împotriva consumului de droguri. Din păcate, nu toţi părinţii înţeleg cât de importantă este această sarcină. Aveţi multă grijă!                          

ROŞCATA

Viscolul se năpusteşte peste satele de la marginea pământului. Toată Câmpia Boianului este albă de zăpada căzută în noapte. Cerul plumburiu prăbuşea peste tot locul, valuri, valuri de fulgi mari şi reci. Imensitatea părea un pustiu glaciar. În depărtare, pădurea de fag şi mesteacăn răsărea dintr-un orizont albăstrui. Eu şi bunicul Radu călătoream, dintr-un anume instinct ancestral, într-o sanie trasă de doi cai pe un drum care fusese acoperit de viforniţa iernii. Aburul scos pe nările cailor se transforma pe dată în promoroacă. Caii trăgeau sprinteni şi în voie. Deodată, inexplicabil, animalele s-au dezlănţuit încât bunicul n-a mai fost capabil să le stăpânească.

• Lupii! a şoptit el îngândurat. De-acum mi-e

greu să-i strunesc.

Când arunc privirea în urmă o haită de lupi fugeau după noi. Năluci cenuşii pe cearceaful imaculat. Nu mai văzusem lupi în realitate până atunci. Zvârcolirea lor pe deasupra zăpezii, în salturi, şi gurile căscate, cu limbile în balans, m-au înfricoşat. Privirea bunicului cobora complice spre mijlocul săniei, unde se lăfăia puşca de vânătoare, prietenul la nevoie a câtorva generaţii, fapt ce m-a ajutat să-mi revin din teama care pusese stăpânire pe mine. Puşca o avea de la tatăl său, mama îi spunea „bâtul Ghică”, vânător iscusit la tinereţea lui. Din această cauză mai târziu a orbit, trăindu-şi ultimii nouă ani din viaţă fără să vadă. Am aflat cum se strângeau mai mulţi vânători şi stăteau zile şi nopţi la pândă. Strălucirea zăpezii, luminată de soare şi de lună, le ardea vederea. Majoritatea vânătorilor orbeau. Bunicul nu-şi făcuse o pasiune din vânătoare, ci o artă. Aşa că mi-am mai revenit din frica ce mă cuprinsese. Când am sucit capul, uitându-mă în urmă, lupii dispăruseră.

- Dar ce s-a întâmplat bunicule, de ce nu se mai văd lupii în urma noastră?

- Ori au găsit ceva mortăciune, ori au obosit alergând după noi, spuse bunicul răsucindu-şi mustaţa.

Caii mai încetiniseră din fuga lor dezlănţuită, aşa că am avut timp să privesc puţin lateral de drum. Şi am zărit în nămete o mogâldeaţă care se mişca. Întâi am crezut că este un arici, când colo era un căţeluş dolofan la vreo două, trei săptămâni. Bunicul a sărit sprinten din sanie şi a ridicat din zăpadă patrupedul.

- Nepoate, e căţeluşă. Ia-o şi ascunde-o sub cojoc.

Eu i-am mângâiat blana şi am făcut ce-mi spusese bunicul. După vreo câteva minute, bunicul, văzând că o îndrăgisem atât de mult, m-a întrebat:

- Ei, pezevenchiule, te-ai gândit la vreun nume? Că văd zâmbetul din ochii tăi.

- Da, bunicule. Această căţeluşă este cafenie, aşa că o să-i spunem … Roşcata.

- Gând la gând cu bucurie, nepoate.

Viaţa la ţară este aspră vara. Mai ales când începe secerişul. Plecau oamenii cu săptămânile de acasă, luau în căruţă tot ce le era necesar şi se duceau la locul unde trebuia să secere păioasele. Într-o zi de vară fierbinte, pe când eram cu mic cu mare la arie, Roşcata a prins un iepure de câmp dolofan. Nu exagerez, dar avea pe puţin cinci, şase kilograme, tocmai bun de făcut ciulama. Isprava Roşcatei ne-a făcut pe toţi să plecăm de la locurile noastre, unde aveam fiecare câte-o sarcină. Eu de exemplu, aveam grijă de un verişor mai mic care era înfăşat şi dormea într-o troacă. În timp ce ne miram cu toţii de ceea ce făcuse Roşcata, deodată o văd că fuge dintre noi şi se duce în direcţia unde era copilul dormind. Am lăsat totul baltă şi am plecat după ea. Ei bine, în viaţa fiecărui om există ceva deosebit care te face să nu uiţi niciodată. Mă apropii şi o văd pe Roşcata cum se căznea să răstoarne troaca cu copilul în ea. În sfârşit a reuşit. Eu eram îngrozit de ceea ce vedeam, crezând că vrea să omoare copilul. Am început să ţip la ea, dar nu s-a sinchisit. Mai aveam 10-15 metri până la troaca pruncului când o văd pe Roşcata că sare în două picioare înaintea unui şarpe uriaş. Avea cel puţin trei metri. Au venit după mine şi ceilalţi. La toţi le era frică de şarpe. Mama şi tatăl copilului se închinau şi se rugau la Dumnezeu să-i scape fătul. Auzirăm cu toţii un schelălăit groaznic. Dar Roşcata nu s-a lăsat. A continuat lupta. Când şarpele dădea s-o muşte, ea se ferea din calea lui. După circa zece minute Roşcata a reuşit să prindă şarpele între colţii ei mari. După ce şarpele a murit, am alergat emoţionaţi la copilul salvat. Întâmplarea cu şarpele ne-a făcut s-o îndrăgim şi mai mult pe Roşcata. . Într-o iarnă eram cu mama la ţară s-o ajutăm pe bunica la războiul de ţesut. Lucrau până noaptea târziu, pe atunci la un macat de lână. Două lămpi cu gaz, atârnate pe perete, luminau încăperea şi le ajutau să vadă pe unde să introducă sucala. Într-o seară ne pomenim că mamei i se face rău din senin. Bunicul s-a dus în grabă şi a chemat doctorul satului, un om înalt, cu mustaţa îngrijită. După ce s-a apropiat de patul unde zăcea mama, a consultat-o îndelung şi a dat verdictul:

- Radule, dacă vrei să-ţi mai trăiască fata, pune repede caii la sanie şi du-te cu ea la oraş. Pe mine mă depăşeşte boala asta. Pur şi simplu nu ştiu ce are. Aş fi fost bucuros s-o ajut, dar nu se poate.

- Bine, doctore! Aşa voi face.

După plecarea doctorului, bunicul n-a stat mult pe gânduri, a pus caii la sania în care ne urcasem eu şi mama, şi-am pornit-o val-vârtej, în fuga cailor, spre oraş. Am mai avut timp s-o văd, ca prin vis, pe Roşcata legată de paltinul din faţa magaziei de cereale. Aş fi vrut să-i spun bunicului s-o sloboade dar, absorbit de iureşul întâmplării, am uitat. La spital mama a fost consultată de medicul de gardă. După câteva minute pulsul inimii a revenit la normal, lucru ce ne-a mirat, uluind totodată doctorul.

- Minunea-minunilor! Femeia şi-a revenit miraculos, ca dintr-un somn adânc. Acum are pulsul inimii normal. Nu înţeleg cum…

- Nici noi nu pricepem, a adăugat bucuros.

- Acum, doctore, a şoptit mama, chiar pot merge, iar viaţa mea nu mai este în pericol.

- Ai dreptate, femeie.

- În cazul acesta, nu mai pierdem vremea şi ne vom întoarce acasă.

După ce am coborât scările am zărit în curtea spitalului pe Roşcata. Se zbenguia de mama focului pe la botul cailor, care fornăiau şi ei nedumeriţi la o asemenea poftă de joacă. Atunci, am auzit-o pe mama râzând:

- Iată miracolul! s-a apropiat ea şi a mângâiat ursitoarea. Roşcata posedă bioenergie pozitivă. O poate transmite prin unde telepatice, cum s-a întâmplat în situaţia mea, ne-a lămurit mama.

Aflat sub imperiul unei taine mai greu de înţeles pentru vârsta mea, am urcat în sanie alături de ceilalţi. Din când în când, pe parcursul drumului, un lătrat puternic împrăştia vraja, vrând parcă să ne facă să înţelegem că suntem fiinţe muritoare, însă fericite prin harul divin al dăruirii…            

MURGUUL

Morişca timpului macină destine, amintiri şi iubiri, transformându-le într-o pulbere cenuşie. Numai bunul Dumnezeu ştie să le descurce, deoarece noi, muritorii de rând, avem puterea limitată pe cărarea vieţii. Destinul e în mâinile Lui, când drămuieşte norocul şi mintea pe măsura inimii, a credinţei.

În seara trecută, după o plimbare de agrement, mă întorceam cu murgul la pas către una din comunele limitrofe oraşului S. Era spre amurg şi geana nopţii se lăsa alene peste plopii care mărginesc şoseaua pe ambele părţi. Când am ajuns în dreptul hanului, m-am oprit să beau o bere. Descălecând, am urcat cele câteva trepte ale scării şi am intrat în han. Aici, o Aniţă-cârciumăriţă, de-o frumuseţe exotică, vindea bere şi alte bunătăţi culinare. Am băut licoarea binefăcătoare şi am pornit-o la trap spre podul ce traversează râul Olt. Când am ajuns pe la mijlocul podului, am zărit o femeie bălăbănindu-se peste balustradă, gata să se prăbuşească în adâncurile apei. Am slobozit calul şi m-am apropiat tiptil cu gândul să-i salvez viaţa aflată în primejdie. Zărindu-mă şi, probabil, înţelegând intenţia mea, m-a fulgerat cu o privire piezişă:

- Nu te apropia, omule, că m-arunc!

- Linişteşte-te, nu mă apropii, am asigurat-o eu pe când căutam, prin cuvinte şi gesturi, o altă variantă a salvării. Dar nu te înţeleg ! De ce ?

- Nu vreau să mai trăiesc. Viaţa mea-i fără noroc!

- Fiecare viaţă-i cu norocul ei. Deci, fată dragă, lasă-mă să te ajut. Şi de te vei arunca, fie că vom muri amândoi, fie că te voi salva. Sunt hotărât, indiferent că vrei sau nu vrei…

Auzind aceste cuvinte, femeia se întoarse rătutită către mine. Avea părul lung, faţa răvăşită, cu întreaga fiinţă ruptă de realitate. O vedeam, parcă, prăbuşindu-se în hăul dinainte. După secunde, care au durat o veşnicie, am auzit-o plângând mocnit.

- Nu ştiu ce-i cu mine. Sunt atât de confuză !

Profitând de momentele de derută, am prins-o de mijloc şi am ajutat-o să revină dincoace de balustradă. I-am mângâiat uşor părul, cuprins de-o tandreţe generoasă, de care nu mă ştiam în stare.

- Şi acum, după ce am rămas „pământeană” ca să-mi duc steaua, ce urmează? Cândva, sau mereu, parcă fiecare purtăm un nume, nu? Mă cheamă Aurelia Varga.

Rostise totul dintr-o respiraţie, şoptit, cu teamă. Sta în faţa mea întreagă şi nevătămată. Mă-ntrebam ce-o determinase, oare, să-ncerce să-şi pună capăt zilelor, vieţii, o femeie atât de tânără şi de frumoasă!!

- Eu aş vrea să-ţi spun Aur şi să ascult povestea vieţii tale. A mea, de-o rememorez, e de la un capăt la celălalt numai singurătate, fără dragoste.

Şi-am pornit alături, către niciunde sau poate în întâmpinarea destinului, cu gândurile adunate ciorchine într-un vis comun. Momentele vieţii de-acum îmi dăruiau o altă surpriză. Am trecut de pod şi ne-am aşezat în iarba afânată, sub clar de lună. Luminile oraşului străluceau în depărtare ca nişte licurici. Câtă iubire există între zidurile unui oraş! Dar şi câte necazuri, câte dezamăgiri! Aur, femeia de lângă mine, pe care o botezasem scurtându-i numele printr-o misterioasă simţire, era îmbrăcată într-o rochiţă uşoară, înflorată, cu imprimeuri. Trupul, vibrând de puritate, împrăştia un parfum discret, provocator. După minute de tăcere, pe când i-am cuprins degetele tremurătoare în palme, timp în care a plâns mocnit, am apropiat-o, strângând-o la piept. Răceala se scursese aiurea, pe când, dintr-o pornire lăuntrică, îi înlănţuiam silueta, îndemnat de dorinţa unui dulce chin să-i vorbesc, s-o liniştesc.

- Aur, i-am şoptit, te rog să nu mai plângi. De-acum, totul va fi bine…

- Înţeleg, Niky, dar nu mă pot abţine. A fost îngrozitor! Povestea mea… Dar, chiar vrei s-o auzi?

Mi-a luat palma şi a apăsat-o pe obrazul inundat de lacrimi fierbinţi. Şi-am realizat, bucuros, că era prima femeie ce-mi plânsese în braţe, trăind emoţional un noian de sentimente nedefinite, ciudate, nemaiîntâlnite. Şi minunea s-a produs: a încetat din plâns, corpul, rămas în abandon între braţele mele, fiind traversat de-o linişte benefică pentru amândoi. Şi mă-ntrebam, nedumerit, cum trecusem de treizeci de ani prin atâtea etape importante dar neîmplinite?! Ce se întâmplase cu viaţa mea? Cu sentimentele ascunse prin cotloanele inimii, cu dragostea? Şi-acum, deodată, această femeie întâlnită prin capriciul hazardului, printr-un miracol trimis pe cale-mi de-un destin generos.

- Eşti un om bun, a suspinat ea, strecurându-se tot mai mult la pieptul meu ospitalier. Deduc aşa ceva după vorbe, după fapte… Iar eu am fost o femeie fără de noroc.

- De-mi spui, înseamnă că ai motivele tale. Însă, a sosit momentul să dai uitării totul, să ai puterea de a lua viaţa de la capăt. O altfel de viaţă, diferită de cea de odinioară! Doar eşti tânără. De-acum alte trăiri, emoţii şi sentimente te aşteaptă…

- Diferită de cea dinainte ! a oftat adânc femeia. Divorţată şi cu un pui de om, o fetiţă. Laolaltă cu amintirile neplăcute, destul de triste, într-o poveste sumbră, cu personaje fără nici un Dumnezeu…

O priveam încă nedumerit. Deasupra, elementele cosmice îşi aruncau razele peste întinderi. Femeia avea faţa traversată de umbrele trecutului, într-o accelerată respiraţie. Mi-am înteţit mângâierile, cum era şi firesc, căutând să-i transmit, printre lacrimi şi tresăriri, încrederea în ziua ce va să vină.

- Mi-e frig, Niky! i-am auzit glasul tremurat. Strânge-mă tot mai tare! Vreau să uit totul .

Fiinţa aceasta, supusă atâtor încercări, se arăta dispusă să-şi împlinească speranţa, alunecând într-un total abandon prin simţurile mele.

- Da, Aur, e o hotărâre înţeleaptă. Acum gândeşte-te că eşti cu un bărbat care vrea să-ţi ofere o şansă. Nici eu n-am avut o viaţă pe roze. La cei treizeci şi şapte de ani. pe care îi am, trebuia să încheg o familie, să am copii. Mi-am dorit mult acest lucru. Însă n-a fost de-ajuns Mai trebuie şi ceva noroc. Aşa cred. Dar să ştii că sunt optimist. Mai ales acum…

- Adeseori oamenii buni nu au noroc, a murmurat femeia din braţele mele.

- Cred că posedă şi ei fărâma de noroc, tocmai pentru faptul că se mulţumesc cu puţin. N-am studiat filosofia norocului, dar în viaţă, cât trăieşti, întâmpini fel de fel de surprize. Oricât de grele ar fi, nu-i corect şi nici creştineşte să iei decizii capitale. Mă refer la gesturile fatale. Mai cu seamă când nişte fiinţe dragi te aşteaptă acasă, au nevoie de tine…

- Dar când eşti tânără şi crezi într-un ideal… Eu am doar douăzeci şi opt. De când m-am măritat cu primul bărbat am trecut prin destule necazuri. Şi al doilea bărbat s-a dovedit o neşansă în căsnicie. Aceleaşi metehne, acelaşi tratament inuman, acelaşi mariaj eşuat…

- Nu înţele!. Sunt intrigat, deşi totul e posibil şi te cred. De unde atâta putere? Şi, mai ales, de ce atâta nenoroc?

- De fiecare dată, la început, orice bărbat pare bun şi iubitor. Dar după ani şi ani, uneori se alege praful de tandreţea lui. La cel de-al doilea parcă o vrăjitoare i-ar fi făcut farmece, fiindcă se schimbase total la vorbă şi comportament. Cum era de înţeles, l-am iertat de câteva ori, dar în cele din urmă am pus câte ceva într-o sacoşă, mi-am luat copilul şi am poposit la sora mea, care m-a găzduit, cuprinsă de tristeţe. Desigur, pe parcurs, am avut crize, depresii, până când…

A oftat adânc şi a tăcut. O anume stare, de repulsie şi revoltă, îmi răscolea sângele. Cu toată străduinţa mea, trecut şi prin experienţe sociale de conjunctură, nu prea fericite, tot nu înţelegeam cum de acei oameni, blagosloviţi cu şansa fericirii, îşi bat joc de simţământul cel mai de preţ: dragostea.

- Şi, acum, copilul unde este ?

- Tot la surioara mea. N-aveam de ales. De nu mi-ai fi ieşit în cale, astăzi fiul meu era orfan!, şi-a continuat femeia plânsul. Îi zăream stropii de lacrimi lucind în razele lunii ca nişte bobiţe de mărgăritar. Avea obrajii umezi, iar ochii îi străluceau nefiresc. Am lăsat-o să se uşureze sufleteşte, să-şi verse focul, acumulat în atâţia ani de suferinţă.

- Viaţa poate fi luată de la început, alături de băieţelul tău. Cu dragoste şi o educaţie aleasă. Totul e posibil. Şi vei reuşi! Şi-apoi, mai sunt şi eu pe aici. Numai dacă…

Se făcuse destul de târziu. Timpul trecuse repede peste noi, fără să observăm. Priveam amândoi, din reflex, cerul senin, luna era rotundă, plină, luminoasă. Şi undeva, în sufletul nostru, o lumină prindea contur, ne da speranţe. Aur se ghemuise la pieptul meu. Am mângâiat-o uşor pe obraji şi am sărutat-o. Mi-a zâmbit firesc, murmurând:

- Poate că undeva, Niky, există şi norocul nostru. Şi o altă şansă. Ar fi păcat să n-o luăm în serios!

- Şi încă ceva, draga mea, m-a copleşit râsul. Uite, acolo, ne aşteaptă cineva...

Murgul, în nechez ne anunţa că şi-a cam pierdut răbdarea şi ar fi cazul să ne grăbim. Am zbughit-o amândoi, veseli şi responsabili, către o altă viaţă, să ne-mplinim sorocul…

NUNTA

Într-un târziu, unchiul Ion sparse tăcerea.

- Ce faci Nae, adormişi?

- Nu, veni răspunsul meu, mă gândeam doar.

- Şi la ce te gândeai, nepoate?

- Mă gândeam la morţii din tranşeele de la Mărăşeşti. Tataie mi-a povestit, mai zilele trecute, că a văzut cum nemţii o omorâseră pe Ecaterina Teodoroiu. Ce căuta ea pe front, în tranşee?

- Ce să caute, nepoate? Moartea, cred. O femeie nu trebuia lăsată să lupte cu mitraliera în mâini, pe front. Ea este bună pentru altceva.

- Pentru ce e bună femeia, unchiule?

- Păi, când este război, e bună la acte de caritate, infirmieră pentru spălarea rănilor soldaţilor, la servirea meselor în spitale… Pe timp de pace, însă, ea e lumina care duce mai departe seminţia neamului. Fără rodul ei n-ar mai exista copiii care împrospătează lumea.

Şi unchiul căzu pe gânduri. Călătorea cu mintea şi inima probabil la nevastă-sa, care murise cu câţiva ani în urmă. Băuse zeamă de leandru ca să nu mai facă şi pe cel de-al treilea copil. Avea deja un băiat şi o fată, dar rămăsese gravidă iar. Începuse plodul să-i mişte în burtă şi s-a dus pe la o mătuşă de-a ei, şi aia, se zice, c-ar fi învăţat-o cum să procedeze cu zeama de leandru. Medicii n-au putut s-o mai salveze. Era o femeie frumoasă, vrednică, dar şi hotărâtă. Avusese curajul să plece singură de acasă, cu o iapă năzdrăvană înhămată la ghioci. Să-i vină rău, nu alta, bătrânului mau bunic, trecut la vreme aceea prin multe. Avusese telegari la viaţa lui, dar aşa ceva nu i se întâmplase. Într-o zi, la câmp, iapa înhămată se ridicase în două picioare şi căzuse pe spate, în căruţă. Norocul a fost că nu se afla nimeni în ghioci, altfel i-ar fi omorât pe toţi. De multe ori mamaie ne zicea: „Nu ştiu, dăiculiţă, unde o ajunge femeia asta cu atâta curaj”. Şi a ajuns la cimitir, la nici douăzeci şi cinci de ani. Unchiul meu a iubit-o mult, şi acum cred că o mai iubeşte, nu se uită uşor o fiinţă dragă. În orice caz, unchiul Ion era îngândurat, nu mai scosese o vorbuliţă de multă vreme. Medita în el şi zâmbea ca o apă senină, cutreierată de lumini şi umbre.

Poate se gândea la nunta lui, când a fost ginere. Ca martor la eveniment, ţin minte că era spre sfârşitul iernii. Plouase şi se făcuseră băltoace prin toată curtea. Patru brişti, cu cai împodobiţi ca de o mare sărbătoare, aşteptau mireasa, ginerele şi naşii – care erau chiar părinţii mei –, să meargă la cununie. Atunci s-a întâmplat ceva de care mi-a părut rău mult timp în urmă. Năzdrăvan din fire, am alunecat şi am căzut într-o băltoacă. Cineva m-a luat în braţe şi m-a dus în casă. Era bunul meu unchi. Când m-a văzut mama, de îndată a venit furioasă să mă bată, dar ginerele mi-a luat apărarea: „Lasă-l tu, Marie, că nu strică el, a avut ghinion şi-a alunecat”. M-a luat de acolo, m-a dus la o vecină, la Vlada lui nea Gherase, şi m-a depus pe pat, mângâindu-mă blând pe creştet: „Stai cuminte, că vin repede”. Era o odaie curată, cu icoana Maicii Domnului pe peretele dinspre Răsărit, cu sticluţa de agheasmă în mijlocul unui prosop, ca nişte aripi de fluture imens. Nici n-au trecut cinci minute, că a intrat unchiul Ion cu un lighean cu apă călduţă şi nişte veşminte. M-a dezbrăcat, m-a spălat şi m-a primenit în hainele curate. Dar năpasta mi-a ţinut isonul în ziua aceea, deoarece, când am vrut să mă urc în brişcă, din săritură mi s-a dus piciorul în lături şi, dezechilibrându-mă, am căzut cu şoldul în cuiul care ţine roata. M-am rănit atât de grav încât a trebuit să rămân acasă pentru îngrijire. Unchiul Ion a venit la mine într-un suflet, probabil că auzise pe cineva de păţania mea, şi mi-a zis supărat: „Acum chiar că nu mai pot face nimic pentru tine, nepoate. Suntem deja în criză de timp”.

Cu ochii înrouraţi, priveam pe fereastră briştile cum plecau din curte, în sunet de zurgălăi şi chiote de veselie. Era într-adevăr minunat, frumos şi… trist!

După ce alaiul s-a îndepărtat, am desluşit pe obraji câteva lacrimi de bucurie. Mă invadase melancolia. Era nunta unchiului Ion, iar dintre nuntaşi, lipsea tocmai micuţul lui prieten…

MUŞCĂTURA DE LUP

Radu Anghel a fost bunicul meu şi a participat în primul război mondial, luptând pentru libertatea şi tihna pământului acestei ţări. Iar eu sunt unul dintre nepoţii lui…

Aşadar, vă voi povesti o întâmplare din cele petrecute în vreme de război. Era cam pe atunci…

***

… prin anul 1962. Bunicul sosise la oraş cu diferite treburi. În ocolul casei, la o măsuţă, eu citeam cu glas tare lecţia la istorie. Era o lecţie frumoasă, chiar fascinantă, despre Ecaterina Teodoroiu. Deodată sesizez că este atent şi mă opresc.

- Citeşte taică, citeşte tare, ca să aud şi eu !

Atunci am întors pagina şi am citit lecţia de la început. Când am terminat, mi-am ridicat privirea către el şi l-am văzut cu lacrimile şiroind pe obrajii aspri, nebărbieriţi.

- Dar ce s-a întâmplat, bunicule? De ce plângi ? Căci nu ştiam să-l fi văzut vreodată cuprins de tristeţe.

- Păi, cum să nu plâng, taică, cum să nu plâng, dacă eu am cunoscut-o pe această fată ? Şi cum să nu fiu trist, dacă eu am văzut cum au secerat-o câinii ăia de nemţi… Că nu le mai ajungea pământul ! Dar la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz au mâncat bătaie întocmai cum scrie şi în cartea ta.

- Şi cum s-a întâmplat, bunicule? l-am întrebat, curios să aflu cât mai multe în legătură cu Ecaterina Teodoroiu.

- Păi, cum să se întâmple, taică ? Eram departe de ea, cam la vreo zece metri, într-o tranşee largă. Stăteam şi aşteptam comanda caporalului, când un obuz a făcut explozie în preajmă şi schijele au rănit-o la un picior. Nu mai ştiu la care din ele… Iar când s-a sculat în capul oaselor, să se bandajeze, alte schije de brand duşman au fulgerat-o. Mare jale a fost, nepoate! Toţi soldaţii din acel regiment au vărsat lacrimi, iar faptul acesta, în loc să ne descurajeze, mai degrabă ne-a îmbărbătat. De, taică! A fost eroina noastră de la Jii, sortită unui destin atât de tragic.

Si bunicul a tăcut brusc, cu privirea aţintită către cer, către o anume stea. Îi citeam durerea pe faţă, izvorâtă din suflet.

- Dar cum ai cunoscut-o, bunicule?

- Doar cu câteva zile mai în urmă. Într-una din seri ne-am pomenit cu bucătarul spunându-ne că nu mai are sare să pună în bucate. Iar dacă nu ne descurcăm pe dată, o să suferim cu toţii. Superiorul nostru era un sublocotenent tânăr şi vioi, cu mustăcioara tuşinată. Îndată am ieşit în faţă şi i-am vorbit cu hotărâre:

„Să trăiţi, domnule sublocotenent, sunt soldatul Anghel Gh. Radu şi vreau să raportez!”

„Da, te ascult, Radule.”.

„Domnule sublocotenent, îmi trebuie doi oameni şi vă aduc un drob de sare mai mare decât acela din povestea lui Ion Creangă.”.

„Ia, te uită! Dumneata ai citit poveştile lui Creangă?” . „Nu, domnule sublocotenent, eu nu ştiu să citesc, că n-am fost la şcoală. Dar le-am auzit de la… Ce ziceţi, îmi daţi ?”

„Îţi dau, Radule, dar cu condiţia să vii cât mai repede. E cazul să iei şi câţiva camarazi.”

„Hai Petre, hai Floreo!”, le-am zis eu la cei mai buni prieteni ai mei, şi-am ieşit afară din cortul acela imens.

Un aer rece, de toamnă târzie, ne înfiora inimile.

„Unde ne duci, Radule?” se arătau nedumeriţi cei doi camarazi.

„Haideţi după mine şi veţi vedea.”

Şi după ce parcursesem noi cale de-o jumătate de ceas, m-am oprit în faţa unei case cu prispă.

„Fraţilor, am ajuns. Pe prispa casei este drobul de sare pe care trebuie să-l luăm. Dar aici stă un rudar cu muierea lui, iar misiunea noastră nu-i chiar atât de uşoară. Voi, când veţi vedea că ies amândoi afară şi se duc în grădină, să intraţi, ridicaţi drobul şi plecaţi cu el!..”

- Şi ce crezi c-am făcut eu, nepoate? M-am dus în grădina rudarului unde ştiam mai de mult că ţine un măgar, m-am strecurat până lângă el şi i-am muşcat urechea cât am putut de tare. Numai ce începu măgarul să zbiere cât îl ţineau băierile, de se auzea până hăt departe. Apoi s-a aprins în casă o lumânare şi a ieşit întâi bărbatul urmat şi de femeie, agitaţi de răcnetele măgarului. Când cei doi s-au îndepărtat de casă, Petre şi Florea au intrat, au luat drobul şi au plecat în pas alergător către cazarmă.

„Băi, Radule, dar ai fost un lup pe cinste pentru măgarul acela, ai? Şi Florea, râzând, şi-a continuat vorba. Să fi văzut, Radule, cum fugea rudarul în izmene, bodogănind: <<Hai, fă moiere, c-a venit lupii să mănânce măgarul.>>. Să crăpi de râs, nu alta!”

Când am ajuns la cortul nostru, m-a întâmpinat sublocotenentul:

„Soldat Anghel Gh. Radu, ai întârziat peste timpul acordat cu exact cinci minute.”

„Am întârziat, domnule sublocotenent, am spus eu, dar am adus drobul de sare.”

„Până nu-l văd, Radule, nu te cred. Eu sunt Toma Necredinciosul! Aşa că arată-l şi la urmă om mai vedea.”

Nu după multă vreme apărură şi cei doi camarazi cu ditamai drobul.

„De-abia l-am adus, domnule sublocotenent!”, au icnit ei, ostoiţi sub povara drobului.

„Băi Radule, acesta are pe puţin cincizeci de kilograme. Cum aţi izbutit să-l luaţi?”

„Cu o muşcătură de lup, domnule sublocotenent, pe care numai Radu ştie s-o aplice!”, l-a lămurit Florea.

Când au venit bucătarul şi ajutorul lui să ia drobul de sare, am auzit pe unul dintre ei exclamând: „Fraţilor, suntem asiguraţi de sare pentru două săptămâni!”.

Atunci ne-a ieşit în faţă un locotenent care purta ochelari, firav la trup. S-a apropiat de mine, zicându-mi cu o voce plăcută: „Bravo, Radule! Cu muşcătura ta de lup eşti unic în armata română. Felicitări!” Mi-a strâns mâna, apoi a plecat surâzând cu tâlc. Curios, am întrebat pe unul dintre camarazii mei:

„Cine este această prinţesă îmbrăcată în uniformă militară?”

„Păi cum, Radule, n-o ştii?”

„N-o ştiu, zău. Cine e? Şi nu mă mai fierbeţi atâta.”

„Este sora sublocotenentului nostru, Teodoroiu.”

- Când am auzit, un sentiment, asemenea unui fior puternic, mi-a străbătut toată fiinţa. Sublocotenentul ne vorbise în repetate rânduri despre surioara lui cu mândrie. Aşa am cunoscut-o pe această eroină a neamului nostru.

- Bunicule, m-am trezit eu deodată la realitate, s-a făcut târziu. Mă duc să-mi pregătesc ghiozdanul. Trebuie să merg la şcoală.

- Du-te, taică, du-te! m-a îndemnat el având privirile, inundate de-o luminozitate aparte. Cu altă ocazie îţi mai povestesc şi alte întâmplări interesante, petrecute acolo, pe front. Să fim noi sănătoşi, cu voia Celui de Sus!

Craivosin

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.

A fost odată, de mult, într-un cătun îndepărtat de pe glia străbună, un om. Pe lângă casă, aşa cum au toţi gospodarii, aşa avea şi omul nostru o vacă. Dar vaca nu era normală, ci fermecată. Tot în cătunul acela exista un văcar ce strângea în zori vitele de la gospodari şi pornea cu ele la păscut, de cu zori până când soarele scăpăta. Oamenii erau mulţumiţi că nu mai aveau grija vacilor în cursul unei zile şi, astfel, se ivea posibilitatea să trebăluiască cu folos, pentru un codru de mămăligă. Omul cu vaca fermecată era de meserie zidar. Pleca la ivitul zorilor, când roua se alinta pe verdele crud al ierbii, şi se-ntorcea în târziul serii. Într-o dimineaţă, omul cu vaca năzdrăvană se pomeni chemat la poartă de către văcar.

- Băi, nea Pandele, ce-o fi având vaca dumitale de nu mai stă locului în cireadă? Fuge şi aleargă de parcă ar fi dat strechea în ea.

- Neică, zise stăpânul vacii, dacă nu ştii tu, că stai tot timpul în urma ei, de unde să ştiu eu? Priceperea mea se află în cărămidă şi mortar, nu la vaci. Şi-ţi mai zic una: de n-are stare între vaci, musai s-o tai…

- De, nene Pandele, o să mai văd de ea azi şi mâine, fiindcă are şi răbdarea mea un capăt.

- Bine… Duminică o tai şi te scap de ea!

Şi hotărârea fiind luată, fiecare plecă în treaba lui.

Pe la amiază, însă, vaca fermecată se făcu nevăzută. În zadar o căută bietul văcar două, trei zile, ba îşi luă şi ajutoare. Dar vaca era de negăsit, de parcă intrase în gaură de şarpe sau o hălpăiseră lupii. Sărmanul văcar! Era cătrănit până în străfundul sufletului, ştiind că trebuia să dea socoteală stăpânului. Şi atunci, privind către cer, în rugă, şopti un crunt blestem. În vremea aceasta, vaca năzdrăvană se afundase în pădurea deasă, unde îşi încropise o covercă. Şi, minune mare! După nouă luni, drept urmare a blestemului de văcar, dădu naştere unui pui de om, un băieţel sprinten şi dolofan, pe care-l boteză Craivosin. El, ca şi maică-sa, nu era un copil normal, ci era năzdrăvan, deoarece creştea într-o lună cât alţii într-un an. Aşa că, în douăzeci de luni Crivosin se făcu un flăcău de-o frumuseţe rară, şi voinic fără-de-pereche. Pădurea îi împăca destinul de a fi înţelept şi puternic. Înţelepciune împrumutată de la păsări, iar putere de la zimbri şi urşi.

Într-o zi, Craivosin stând de vorbă cu maică-sa, îi spuse:

- Mamă, mamă! Eu sunt un om anume, tu eşti vacă de pădure. Arată-mi sortitul drum ce duce-n lume!

- De, maică! Ţi l-aş arăta, vorbi mama cu blândeţe, dar tu nu eşti încă în putere să faci paşi spre lumea ta.

- Ce spui, mamă? Doar ştii bine că am cutezanţa să mă iau la trântă cu jivinele pădurii…

- Ştiu, dragul meu, că eşti plin de curaj. Îţi lipseşte, însă, puterea. Şi lumea-i destul de aspră, nu te poţi descurca fără vigoare. Hai, mai bine, la plimbare prin pădure, să-ţi arăt măsura puterii adevărate pentru lumea ta.

Şi, astfel, colindând prin codru, ajunseră la un copac falnic, atât de înalt încât nu i se vedea vârful. Atunci, mama îi zise:

- Uite, fiule, acesta e cel mai falnic copac din toată pădurea. Tu trebuie să-l întorci cu vârful unde-i sunt rădăcinile şi rădăcinile unde-i vârful. Şi, numai după ce vei izbuti, îţi voi arăta drumul să pleci în lumea ta. Acum, te las aici să-ţi încerci puterile.

Pe dată, flăcăiandrul apucă copacul şi se trudi să-l dovedească, fără sorţi de izbândă. Mâhnit, luă calea înapoi, către colibă. Deodată zări pe cărare o beretă albastră, un fel de bască, pe care o aşeză tacticos pe cap. Când ajunse la colibă, maică-sa îl văzu îngândurat şi-l întrebă, într-o doară, deşi ştia răspunsul:

- Hei, Craivosine, ţi-ai încercat puterile?

- Da, le-am încercat. Dar… nici măcar nu l-am mişcat.

- De, fiule! Dacă aşa s-a întâmplat, vrei, nu vrei, va trebui să mai mâncăm împreună încă un an!

Şi cum anii lui Craivosin treceau ca lunile, repede se petrecu vremea. Şi iar se duse eroul nostru să-şi măsoare puterile cu copacul predestinat. Îl cuprinse şi se opinti ca un adevărat viteaz. De data aceasta reuşi să-l clintească din rădăcini. Cu sufletul cuprins de îndoieli luă drumul spre colibă. Pe potecă găsi o altă beretă, de culoare galbenă, pe care o ridică şi şi-o puse pe cap, iar pe cealaltă o păstră în buzunar. Aşa se duse la maică-sa şi-i spuse:

- Mamă, să ştii că am fost să-mi încerc iar puterile, grăi către maică-sa.

- Şi ce-ai făcut, fiule, ai izbutit?

- Acum l-am mişcat din rădăcini, se arătă el nemulţumit.

- Ce să zic, fiule? Va trebui, iarăşi, să mănânci cu mine alt an.

Şi chiar aşa se întâmplă. Pentru că timpul se scurse repede, cât florile stau înflorite, Craivosin al nostru se duse din nou să-şi încerce puterile. De data asta, însă, puse cu destulă uşurinţă copacul la pământ, aşa cum îi ceruse maică-sa, adică cu vârful unde-i erau rădăcinile, şi rădăcinile unde-i era vârful. Nerăbdător şi fericit, alergă într-un suflet la maică-sa să-i dea plăcuta veste. La întoarcere, găsi pe potecă încă o beretă, de astă dată de culoare roşie, pe care o ridică şi o puse pe cap.

- Mamă, mamă, gata, am izbutit! De-acum n-o să mai mâncăm împreună decât la diferite ocazii.

- Dar ce s-a întâmplat, fiule, de eşti atât de vesel? Nu cumva ai fost şi ţi-ai încercat iar puterile?

- Da, mamă. După atâta amar de aşteptare, am izbutit, îndeplinindu-mi dorinţa.

- Dacă-i aşa, zise maică-sa, întristată deodată, cred că a sosit vremea să-ţi arăt drumul spre lume. Dar, mai întâi, rupe o fâşie de pânză albă şi leagă-mi-o între coarne. Află că mai are maica pentru tine încă trei suflete. Şi de vei muri, pânza albă se va păta de sânge, iar eu voi pleca în căutarea ta. Şi, când te voi găsi, voi trece peste mormântul tău de trei ori, iar tu vei învia. Vei fi acelaşi om precum ai fost înainte.

Aşa făcu Craivosin. Rupse o fâşie de pânză albă, chiar din cămaşa sa, şi o legă între coarnele maică-si, după cum îi spusese.

În sfârşit, plecară pe cărările întortocheate ale codrului, iar în calea lor veveriţele sprintene săreau din creangă în creangă, pe când păsările îşi acordau vocile la măiastra simfonie a naturii, prin mii şi mii de refrene. Bourii şi urşii se fereau pe cale, fiindcă ştiau de puterile lui Craivosin. Şi merseră ei cât merseră, până dădură de o potecă mai largă. Într-un târziu, maică-sa se opri şi-i zise:

- Până aici te-am adus, fiule. De-acum te vei descurca singur, pe aceste cărări nesfârşite, până dai de un drum mai larg. Iar drumul acela o să te ducă undeva, în lumea ta. Să ai noroc şi baftă, fiule!

- Aşa să fie! spuse Craivosin bucuros, dar în acelaşi timp îngrijorat, pentru că o lăsa pe maică-sa în imensitatea pădurii, singură şi neajutorată.

Cu lacrimi în ochi, îşi luară la revedere şi se despărţiră. Craivosin se îndreptă spre lumea lui, iar mamă-sa se întoarse spre întunecata pădure.

Şi merse Craivosin ce merse pe poteca aceea, până dădu de un luminiş. Se aşeză în iarbă, la umbra unor cedrii tineri ce răspândeau un miros plăcut şi îmbietor, în adierea molcomă a vântului. Stătu el cât stătu jos, apoi vru să-şi facă un ciomag pe care să-şi poarte traista. Dar când puse briceagul să taie, creanga se strâmbă. Se duse la alt copac, dar se întâmplă acelaşi fenomen. Se uită când într-o parte, când într-alta, dar nu văzu nimic. Plin de ciudă şi de necaz că n-are sorţi de izbândă, întrebă:

- Hei, dar cine să fie mare şi tare în pădurea asta, de nu mă lasă să-mi meşteresc şi eu un ciomag?

- Eu sunt, Strâmbă Lemne! zise un om voinic, ieşind dintr-un tufiş alăturat.

- Şi, de ce, Strâmbă Lemne nu mă laşi să-mi fac o bâtă?

- Pentru că aşa mi-e voia, se răsti uriaşul la Craivosin. Dar tu cine eşti şi ce cauţi pe aceste meleaguri?

- Eu sunt Craivosin, şi caut o lume mai bună în care, musai, să-mi petrec cele trei vieţi dăruite de mama, fără să mai pun la socoteală pe a mea…

- Ei, nu mai spune! zise Strâmbă Lemne, neîncrezător în spusele celui care stătea neclintit în faţa sa. Eu nu te cred.

- Şi ce vrei să fac ca să mă poţi crede?

- Vreau să te lupţi cu mine! Şi vom vedea… În ce vrei să ne luptăm? În săbii să ne tăiem sau în luptă dreaptă?

- În luptă dreaptă, că e de la Dumnezeu lăsată.

Şi pe dată îl strânse Craivosin pe Strâmbă Lemne încât i se înmuiară toate mădularele. Înfricoşat de puterea eroului nostru, cel dovedit îi zise:

- Craivosine, Craivosine, nu mă omorî că-ţi sunt frate pân’ la moarte!

Craivosin slăbi strânsoarea şi-i dădu drumul în iarbă. Strâmbă Lemne căzu vlăguit, căci nu-i mai rămăsese putere nici să se ţină pe picioare. După ce se mai întremă, legă frăţie cu Craivosin, adresându-i-se:

- M-ai strâns cu atâta uşurinţă încât am crezut că prin vene îţi curge oţel în loc de sânge.

- Ai avut norocul că mi-ai zis de frăţie! Tot am plecat să caut lumea, aşa că aveam nevoie de un frate în drumul acesta atât de lung.

- Te-am văzut singur şi m-am gândit că ar fi nimerit să te însoţească un frate credincios.

Şi astfel vorbind, plecară mai departe împreună. Merseră ei aşa, cale lungă să n-ajungă, până ce Strâmbă Lemne zise:

- Frate, eu o să rămân în urmă să prind un mistreţ, să avem ce mânca de cu seară.

- Bine, frate. Eu voi merge înainte, poate dau de vreun izvor cu apă rece, ca să avem ce bea după ce mâncăm.

Şi se despărţiră. Craivosin merse mai departe pe cale, până întâlni un izvor cu apă limpede ca lacrima, clipocind printre pietre. Se aplecă să soarbă din „argintul” răcoros dar, când îşi apropie buzele, apa se tulbură. Mai încercă şi a doua oară, dar apa se tulbură din nou. Craivosin, nefiind obişnuit cu un asemenea joc, întrebă:

- Dar cine tulbură apa şi nu mă lasă să beau? Că doar nu i-am făcut nici-un rău…

- Dar de unde ştii că nu-mi faci rău vrând să-mi bei apa? Eu sunt Sfarmă Piatră şi am în stăpânire aceste izvoare. Dar tu cine-mi eşti de ai atâta curaj să umbli singur prin aceste locuri nebătute de picior omenesc?

- Eu sunt Craivosin, şi-am pornit să aflu lumea în lungul şi latul pământului. Şi tu, Sfarmă Piatră, îmi stai în cale?

- Cum vrei să ne luptăm? îl înfruntă iarăşi pocitania cu hotărâre. În săbii să ne tăiem sau în luptă dreaptă?

- Păi, eu aş zice în luptă dreaptă, că e de la Dumnezeu lăsată.

Şi se luară la trântă. Şi unde nu mi-l prinse Craivosin pe Sfarmă Piatră între puternicele lui braţe, încât i se înmuiară toate oasele. Văzând el că n-are de ales, acesta se rugă:

- Craivosine, Craivosine, nu mă omorî că-ţi sunt frate pân’ la moarte!

Când auzi Craivosin, slobozi în iarbă trupul fără vlagă, vânăt la faţă. După ce se întremă, îi propuse voinicului să se înfrăţească la bine şi la greu.

- Acum pot să beau apă? întrebă Craivosin zâmbind.

- Sigur, poţi să bei cât doreşti. Nu credeam să fii atât de puternic, râse el.

Şi, pe când Craivosin îşi potolea setea, ajunse şi Strâmbă Lemne cu un pui de mistreţ pe umeri, tocmai bun de pus pe jărăgai. Şi se apucară să adune vreascuri, făcură un foc mare, pârliră godacul, apoi îl atârnară pe nişte crăcane, să-l rumenească bine. Mâncară cu mare poftă. Avură şi de băut, căci era izvorul la doi paşi. Apoi se culcară şi adormiră buştean. Dimineaţa se treziră în zori, se spălară pe ochi cu apa limpede de izvor. Şi cei trei, de-acum fraţi, porniră să caute lumea. Merseră ei ce merseră prin codrii adânci, cutreierară munţi înalţi cu creste cărunte, pustiuri întinse, pe care cu mare greutate le străbătură. Apoi, iarăşi şi iarăşi, prin păduri nesfârşite, cu tot felul de animale şi păsări. Dar, într-un târziu, ieşiră la un luminiş mai larg de unde Craivosin zări, în depărtare, o luminiţă licărind. O imensă bucurie îi străbătu întreaga fiinţă.

- Fraţilor, zise el fericit, vedeţi cum licăreşte în zarea îndepărtată? Şi le arătă cu braţul încotro să-şi îndrepte privirile. Eu cred că am dat de lume, de lumea în care vom trăi de acum înainte.

- Da, frate, cred că ai dreptate, zise Strâmbă Lemne. Luminiţa vine din fereastra unei case, în care e posibil să locuiască oameni.

- Tu ce crezi, Sfarmă Piatră ? întrebă Craivosin, curios să afle şi părerea lui.

- Şi eu cred la fel.

- Acum, frate Strâmbă Lemne, ia carnea asta şi mergi s-o frigi. Totodată, vezi dacă acolo este ceea ce căutăm de atâta vreme. Am cutreierat destul pământul. A venit vremea să avem o vatră a noastră.

Şi Strâmbă Lemne luă carnea, îndreptându-se spre posibila locuinţă. În timp ce se apropia, luminiţa devenea din ce în ce mai mare. Aşa că el ajunse, în sfârşit, la uşa casei. Bătu cu putere dar nu-i răspunse nimeni. Când intră, ce credeţi că văzu? Soarele, luna şi toţi luceferii de pe cerul nopţii împodobeau întreaga încăpere. Dar mai erau acolo şi trei fete, frumoase ca nişte zâne. Strâmbă Lemne, privind la ele şi minunându-se de ceea ce vedea, a uitat pentru ce se dusese. Aşa că se întoarse la fraţii săi cu carnea nefriptă şi obosit din cale-afară. Cum ajunse, cum se culcă şi adormi buştean. Dimineaţa, Craivosin şi Sfarmă Piatră în zadar au încercat să-l trezească pentru a afla ce minunăţii a văzut acolo. Dar Strâmbă Lemne dormea încât de-ai fi tocat lemne pe el tot nu s-ar fi trezit. Căutară carnea şi vrură să mănânce, dar nici nu se atinseră de ea, pentru că era tot aşa de crudă precum o luase.

- Diseară te duci tu, frate Sfarmă Piatră. Dar să vii cu carnea friptă şi să afli de-i casă de oameni sau vreo minunăţie? Şi, Doamne fereşte, de n-o fi vreun cuib de vipere!

Şi Craivosin se culcă chinuit în continuare de foame.

Seara veni cu negură peste acele ţinuturi, iar Sfarmă Piatră plecă să afle misterul. Şi, în vreme ce se apropia, luminiţa devenea din ce în ce mai puternică şi mai mare. În sfârşit, ajunse la uşa casei, ciocăni şi intră. Însă când văzu toţi luceferii şi luna, cu soarele de pe cer, Sfarmă Piatră nu-şi mai putu lua ochii de la aceste minunăţii. Dar mai ales de la zânele care erau atât de frumoase încât, pe dată, fermecat a uitat de cei flămânzi. Aşadar, s-a întors tot cu carnea nefriptă şi mort de obosit. Când se trezi Craivosin, ros de curiozitate, se duse la Sfarmă Piatră să-l scoale şi să-i spună ce minune văzuse acolo. Dar nu reuşi. Căută carnea să mănânce, căci acum îi era teribil de foame, dar şi de data asta n-o putu mânca deoarece era la fel de crudă. Atunci, înfometat ca un tigru, se gândi: „Mi-a venit rândul. Vreau să aflu de ce fraţii mei au venit picaţi de somn şi cu carnea nefriptă. Nu se poate, trebuie să fie ceva acolo. Ori e viaţă, ori e moarte!”.

Şi ziua trecu pe nesimţite. Repede se lăsă înserarea peste meleagurile acelea pustii, pe când luminiţa licărea în depărtare. Atunci Craivosin luă traista cu carne, lăsându-şi fraţii adormiţi, ajunse la uşa casei, şi intră fără să pregete. Pe dată îşi dădu seama de ce fraţii lui nu fripseseră carnea. Deşi zânele i-au dat voie să-şi îndeplinească dorinţa, el sta cu ochii numai pe pereţii împodobiţi, dar mai ales la frumuseţea fetei celei mici, care se dovedea mai strălucitoare decât surorile ei. Dintr-o pornire lăuntrică, pentru a se dumeri, o întrebă tandru:

- Frumoasă fată, a cui este această casă în care se ascund atâtea şi atâtea minunăţii?

- Este casa lui Tartacot, tatăl tuturor zmeilor, cel care vine la miezul nopţii să ne ia la treierat de mărăcini.

- Dar ele, ele cine sunt? arătă spre cele două fete care dansau în mijlocul camerei.

- Surorile mele.

- Şi voi ale cui sunteţi ? mai întrebă el, uitându-se în ochii fetei, albaştri ca cerul senin.

- Noi suntem fetele unui mare şi puternic împărat, care ne iubea ca pe lumina ochilor. Am fost, însă, răpite de zmeii lui Tartacot…

Pe când îi depăna trista poveste, se auzi uşa trântită de perete. Tartacot, cel cu barba de-un cot, apăru călare pe-un iepure şchiop.

- Hai fetelor, e vremea să mergeţi la treierat de mărăcini.

- Eu nu cred, se auzi vorba lui Craivosin. Din momentul acesta nu mai pleacă nimeni la treierat de mărăcini! sări el sprinten tocmai în mijlocul casei.

Luat prin surprindere, Tartacot se dădu în lături.

- Dar tu, cine eşti, cap de dovleac fără sămânţă?

- Eu sunt Craivosin şi, dacă n-ai auzit ce-am spus, o să fie rău de tine.

- Haideţi, fetelor, nu mai căscaţi gura la un nătăfleţ!

- Nu, fetele nu mai merg nicăieri de acum încolo. Ai înţeles?

- Eu fac legea în casa asta! Eu sunt stăpânul!

Şi Tartacot scoase paloşul să-l lovească pe Craivosin. Acesta se feri cu abilitate, scoase fulgerător, la rându-i paloşul, şi-l căsăpi pe Tartacot din câteva mişcări dibace. Apoi îl băgă în nişte desagi, îi puse pe spinarea iepurelui, îndemnându-l să iasă. Iepurele, de frică, ţâşni pe hornul casei, de unde se auzi, asemenea unui blestem, vorba lui Tartacot: „Craivosine, Craivosine! Să te aştepţi că, peste trei ani, va veni după tine o armată de zmei, câtă frunză şi iarbă, să te răpună”.

Şi Craivosin rămase pe gânduri câteva clipe. Mai apoi cele trei surori îi mulţumiră că scăpaseră de tatăl zmeilor. Nerăbdătoare, fata cea mică îi sări de gât şi-l sărută. După ce fripseră carnea, acum ajutat de fete, eroul se duse să-şi trezească fraţii din somnul lor adânc. Când ajunse, împreună mâncară şi băură pe-ndelete. Petrecerea dură trei zile şi trei nopţi. Craivosin luă de nevastă pe cea mai mică şi pe cea mai frumoasă dintre surori, Sfarmă Piatră pe cea mijlocie, iar Strâmbă Lemne pe cea mare. Astfel se întemeiară trei familii, pe măsura destinului fiecăruia. Dar soarta îşi torcea în continuare fuiorul cu firele hazardului.

Trecu un an, trecu şi jumătate din cel de-al doilea şi Craivosin începu să se gândească tot mai des la vorbele veninoase aruncate de Tartacot. Până într-o zi, când îşi chemă fraţii şi le zise:

- Fraţilor, v-am chemat azi, aici, să vă spun că, atunci când am venit la casa asta unde ne aflăm, eu l-am ucis pe Tartacot, cel care se încăpăţâna să le ia pe nevestele noastre la treierat de mărăcini.

- Da, am aflat chiar de la ele despre isprava ta. Foarte bine ai făcut.

- Dar nu ştiţi ce a urmat… După ce l-am căsăpit pe Tartacot, iepurele a ieşit cu el în spinare, prevestindu-mi să mă aştept, peste trei ani, că va veni o armată de zmei numeroasă, câtă frunză şi iarbă există pe pământ, să mă răpună. După cum observaţi, vremea a trecut cu paşi repezi şi s-a cam apropiat sorocul. Voi sunteţi fraţii mei la bucurii şi la necazuri. Avem fiecare familie…, eu nu vreau să vă oblig să luptaţi cu mine, nu doresc să vă am pe conştiinţă după moartea mea, care oricum va veni. Dar până atunci…

- Nu se poate, frate! Cum adică, noi să stăm cu mâinile-n sân şi tu să te lupţi cu o armată de zmei ? Nu-i aşa, frate Sfarmă Piatră?

- Vom lupta împreună, răspunse el cu hotărâre.

- Mă bucur, deoarece numai astfel, vom nimici armata zmeilor şi vom scăpa lumea de ei. Acum aş vrea să ştiu cât de mult puteţi lupta fiecare.

- Păi eu, frate Craivosine, voi lupta atât de mult încât să înot până la brâu în sânge. Apoi cad jos şi mor, zise Strâmbă Lemne.

- Şi eu, frate, vorbi Sfarmă Piatră, voi lupta până am să înot în sângele ajuns la gât. Apoi cad jos şi mor.

- Iar eu, fraţilor, spuse Craivosin, voi lupta până când am să înot în sânge cât mine şi cât paloşul meu în sus. Apoi cad jos şi mor.

Vino vreme, du-te vreme… şi prorocirea lui Tartacot se adeveri. O armată de zmei, câtă frunză şi iarbă, condusă de trei generali, fiii lui, sosi pe acele meleaguri.

Cei trei fraţi intrară în luptă, şi tăiară la zmei până când Strâmbă Lemne înotă în sânge până la brâu. Apoi căzu jos şi muri. Sfarmă Piatră luptă şi el până îi ajunse sângele la gât. Căzu jos şi muri. Craivosin, însă, luptă până înotă în sânge cât el şi cât paloşul lui în sus, reuşind să nimicească armata zmeilor. Apoi căzu şi el mort. Atunci, cei trei generali, asigurându-se că cei trei fraţi au murit cu adevărat, i-au îngropat, le-au luat nevestele şi au plecat cu ele pe celălalt tărâm.

Însă, după ce muri Craivosin, mamei lui, vaca din pădurea îndepărtată, îi apărură subit trei picături de sânge, împurpurând cârpa dintre coarne. „Hei, Craivosin al meu e mort. Trebuie să pornesc în căutarea lui”, îşi zise ea, îngrijorată şi tristă.

Şi se pregăti de drum, fiindcă avea de străbătut o cale lungă şi întortocheată. Îşi luă o traistă cu merinde şi-o porni pe cărarea care ducea spre lume. Şi merse ea, zi de vară până-n seară, căutându-şi fiul prin toate cimitirele din lume. După trei ani de umblat, îşi găsi băiatul tocmai la marginea pământului, într-un cimitir mic cu trei cruci. După ce trecu de trei ori peste mormântul lui Craivosin, acesta se trezi ca dintr-un somn adânc.

- Mamă, mamă! Dar greu am mai dormit!

- Dormeai tu mult şi bine, fătul meu, dacă nu eram eu. Sunt trei ani de când te caut… Acum eşti viu şi mai am, maică, pentru tine încă două suflete. Bucură-te ! Dar, oare ai găsit ce căutai? Fost-ai fericit măcar o clipă în viaţa pe care ai trăit-o?

- Oh, mamă, sigur că am fost fericit. Iubire mare, căci am avut lângă mine o femeie frumoasă, pe nume Ileana. Dar…

- Aş vrea să ştiu, dragul meu copil, din ce cauză ai murit? Ce n-ai făcut bine pe acest pământ?

Şi Craivosin îi povesti, de-a fir a păr, cum îşi făcuse el fraţi pe Strâmbă Lemne şi pe Sfarmă Piatră, cum se căsătoriseră cu cele trei surori, găsite la locuinţa lui Tartacot, care era tatăl zmeilor,… cum luptaseră contra unei întregi armate de zmei…

- Ştii, mamă, vreau să te rog să treci şi peste fraţii mei…

- Nu se poate, maică! Mai am două suflete, e adevărat, dar ce te vei face dacă se întâmplă să mori iar? Cu ce te mai învie maica ?

- Nu voi muri aşa curând. Am să prevăd totul, făgădui Craivosin.

Şi biata mamă nu mai avu scăpare, trecu şi peste Strâmbă Lemne, care se trezi tot ca dintr-un somn adânc. Când îşi dădură seama că sunt vii, nu le veneau să creadă ochilor. Se îmbrăţişară ca doi fraţi care nu se văzuseră de mult timp.

- Frate, zise Strâmbă Lemne, dar greu somn am avut! Acum, că sunt viu, n-am decât să-ţi mulţumesc ţie cât şi mamei noastre.

- Ai dreptate, dar numai după ce şi Sfarmă Piatră va reveni printre noi.

- Nu se poate, maică! Asta e prea mult, fiindcă tu n-o să mai rămâi cu nici un suflet.

- Dar nu mai am nevoie, mamă. Vreau doar să fim împreună, precum am fost. Aceasta-i dorinţa mea cea mare.

Şi sărmana mamă se lăsă convinsă şi de data asta. Trecu de trei ori şi peste Sfarmă Piatră şi-l readuse la viaţă.

- Băi, fraţilor, dar greu am mai dormit! zise Sfarmă Piatră, ridicându-se din mormânt. Un somn adânc m-a cuprins în mrejele lui…

- Dormeam noi mult şi bine, fraţilor, dacă nu era mama să ne trezească la viaţă.

Şi se luară în braţe bucuroşi, strângându-se frăţeşte.

- Vezi, mamă? Ei sunt fraţii mei şi din cauza mea s-au prăpădit, iar tu ne-ai redat din nou sufletele. Îţi mulţumim! Acum, fraţilor, e momentul să sărbătorim reînvierea noastră, să vadă şi mama ce fii de nădejde are.

Şi se apucară de treabă. Strâmbă Lemne plecă să prindă o căprioară, iar Sfarmă Piatră să sape un izvor pentru apă limpede şi rece, aşa cum numai ei ştiau. Nu trecu mult timp, că puseră o masă ca de sărbătoare, şi mâncară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi la rând. La terminarea petrecerii, mama le ură frăţie îndelungată şi rămas bun, apoi plecă spre locul ei din pădurea deasă.

Rămaşi singuri, cei trei fraţi îşi aduseră aminte de neveste. Se hotărâră să le caute, chiar dacă ar fi să colinde tot pământul. Şi plecară la drum. Merseră ei, cale lungă să ajungă, plină de primejdii şi neprevăzut, răscoliră toată suprafaţa pământului, de-a lungul şi de-a latul… Dar osteneala se dovedi zadarnică. Mai străbătură ei încă pe-atât şi dădură de un pustiu cu dune imense. Şi-n mijlocul acestuia găsiră un loc cu vegetaţie bogată şi o pădure cu arbori miraculoşi. Şi, cum erau obosiţi de atâta drum, se trântiră în iarbă şi traseră un pui de somn zdravăn. După o bucată bună de vreme le veni sete şi foame. Sfarmă Piatră dădu la iveală un izvor cu o apă rece şi limpede ca lacrima, iar Strâmbă Lemne, fiind şi un vânător dibaci, hăcui un vânat tocmai bun de făcut friptură. Încropiră un foc mare şi, după ce terminară de pregătit, mâncară şi băură apă limpede şi rece de izvor. Soarele de deasupra le mângâia obrajii cu razele lui calde şi îmbietoare… Aşa că porniră prin pădurea aceea exotică, cu mii şi mii de flori parfumate şi misterioase. Un cerb încornorat îşi strecură capul printre ramuri, vrând să iasă în poieniţă. Strâmbă Lemne îl văzu şi se luă după el. Şi, tot alergând după animal, dădu de o prăpastie adâncă-adâncă, de nu i se vedea fundul. El lăsă cerbul în pace şi se întoarse la fraţii lui să le spună noutatea. Împreună porniră într-acolo. Când ajunseră la marginea acelui hău se hotărâră să coboare fiecare.

- Din moment ce nevestele noastre nu sunt pe acest pământ, atunci hai să le căutăm pe tărâmul celălalt, zise Craivosin. Să ne întregim, familiile, precum am fost înainte. Ce ziceţi ? Sunteţi de acord?

- Să le căutăm, ziseră cei doi fraţi, bucuroşi şi cu gândul la nevestele lor frumoase, fete de împărat…

- Acum să te văd, Strâmbă Lemne, de ce eşti în stare. Căci ne trebuie o frânghie lungă-lungă, cât să ajungă până jos.

- Nimic mai simplu, frate! Chiar acum mă apuc s-o împletesc. Numai că îmi trebuie apă, cât de multă, să înmoi mereu lianele acelea.

- Asta-i un fleac pentru mine, zise Sfarmă Piatră încântat. Şi, pe dată, scorni un izvor pe măsură, încât Strâmbă Lemne să-şi înmoaie lianele ca să le poată împleti mai uşor. Aşa că începură truda. Craivosin aducea lianele din pădure, Sfarmă Piatră le înmuia, iar Strâmbă Lemne le împletea. Şi făcură ei treaba asta până către seară. În amurg se aşezară în iarbă să croiască un plan de acţiune. Căzură de comun acord să coboare fiecare pe măsura puterilor.

- Mâine cobori tu, frate Strâmbă Lemne, zise Craivosin ridicându-se din iarbă.

- Da, fraţilor, mâine voi încerca. Cine ştie? Poate…

Se culcară pentru ca a doua zi să fie odihniţi. Se treziră în zori şi Craivosin începu să-l pregătească pe Strâmbă Lemne. Îi puse o desagă cu merinde, apoi îl legă frumos cu frânghia şi, în sfârşit, îi dădu drumul să coboare în groapa înfricoşătoare.

- Fraţilor, aveţi grijă, când s-o mişca frânghia în lături să mă trageţi înapoi! au fost ultimele cuvinte ale lui Strâmbă Lemne.

Şi se slobozi în jos, cu emoţii numai de el ştiute. Coborî aşa, vreme de trei zile şi trei nopţi. Apoi mişcă priponul, semn că puterile-i sunt pe sfârşite.

- Ia spune, frate, ai auzit câine lătrând şi cocoş cântând?

- Nu, n-am auzit aşa ceva, fraţilor, zise Strâmbă Lemne, dezmeticindu-se, revenit la suprafaţă.

A doua oară coborî Sfarmă Piatră. El rezistă şase zile şi şase nopţi, apoi mişcă priponul şi-l traseră înapoi. A treia oară avea să coboare Craivosin…

- Băi, fraţilor, zise el înainte de a-şi da drumul în hăul fără fund, eu, când voi mişca de frânghie, vreau s-o sloboziţi de capăt, să cobor tot mai adânc.

- Aşa vom face, frate, dacă asta ţi-e voia.

Se legă cu frânghia şi le făcu fraţilor semn să-l coboare. Şi, de ce mişca, d-aia s-afunda. A coborât el aşa nouă zile şi nouă nopţi. Atunci Craivosin a auzit câine lătrând şi cocoş cântând. Bucuros, a scuturat frânghia ca să ajungă cu picioarele pe celălalt tărâm.

Cei de sus observară că priponul nu mai avea greutate.

- Fratele nostru a ajuns el undeva, de nu mai e întinsă funia!

- Te cred şi eu. Nouă zile, şi tot atâtea nopţi, să cobori întruna, e destul!

Craivosin, ajuns pe tărâmul celălalt, stătu jos să-şi revină şi să mai capete puteri, apoi porni încotro văzu cu ochii. Şi merse el, aşa, cale lungă, când, deodată, zări în depărtare, un palat înalt ce strălucea în soare. Se îndreptă într-acolo cu speranţe înzecite. Ajuns la poartă, vru să bată, dar se răzgândi, căci văzu o femeie coborând scările. El o recunoscu imediat, ca fiind nevasta lui Strâmbă Lemne.

- Hei, Măriucă, vino până la poartă! Aşa-i că nu mă mai cunoşti?

Femeia se uita la el ca la un străin.

- Îmi pari totuşi cunoscut după bereta albastră pe care o ţii în mână. Doar cumnatul meu Craivosin purta aşa ceva.

El puse bereta pe cap, şi…

- Oh, dar chiar tu eşti, Craivosine?! Bine, dar n-ai murit împreună cu fraţii tăi în lupta aceea cu zmeii lui Tartacot? Cum ai reuşit să învii ?

- Dar ce zici, Măriucă, dacă auzi că trăieşte şi bărbatul tău ?

- Cum? Trăieşte? jubilă ea la neaşteptata veste. Dar hai înăuntru să-mi spui. Oi fi flămând şi însetat…

- Păi, de mâncat nici nu mai ştiu de când, se destăinui el intrând în palat. Acum pe mine mă frământă altceva. Dacă mai ţii câtuşi de puţin la bărbatul tău, spune-mi, Măriucă, ce mănâncă zmeul care te-a adus prin pustiurile astea, în Palatul de Aramă? Anume, pe ce pod trece când vine acasă, că vreau să mă duc să-l înfrunt.

- Să ştii, Craivosine, că zmeul meu mănâncă trei pite mari, trei ocale de carne şi bea trei butii de vin. Iar când vine acasă trece întâi pe Podul de Aramă.

- Pregăteşte merindele, de data aceasta pentru mine, căci mă duc să-l înfrunt sub Podul de Aramă.

Şi chiar aşa făcu femeia, fiindcă îi puse pe masă tot ceea ce pregătea zmeului. Craivosin mâncă bine, îi mulţumi pentru tot, apoi plecă spre Podul de Aramă. Se aşeză sub el, în aşteptarea zmeului. Nu stătu mult, când, iată şi zmeul, călare pe un cal armăsar. Când ajunse pe la mijlocul podului, calului îi mirosi a carne de om. Şi unde nu începu el a sforăi, a necheza şi a se ridica în două picioare, de-ţi era mai mare groaza şi ţi se făcea părul măciucă. Zmeul, dacă văzu această nelinişte a calului său, zise:

- Hooo, cal de zmeu, de parazmeu! Ce sari şi răsari? Frică de nimeni n-am. Numai de Craivosin, că doar nu i-o fi adus cioara osciorul ori vântul perişorul!

- Dar de unde ştii tu, zmeule, că nu m-o fi adus ca pe un bun viteaz?

Când îl văzu zmeul pe Craivosin îngălbeni de frică. Îl cunoscu după chipiu şi, coborându-se de pe cal, îi propuse:

- Şi cum ai vrea tu să te lupţi cu mine? În luptă dreaptă sau în săbii să ne tăiem?

- În luptă dreaptă, zmeule, că e de la Dumnezeu lăsată!

Şi se luară la trântă. Când îl strânse zmeul, îl băgă pe Craivosin în pământ până la genunchi. La rândul lui, îl strânse pe zmeu, îl băgă în pământ până la gât şi-i tăie capul, rostogolindu-l în ţărână. Apoi plecă spre Palatul de Aramă. Când îl văzu cumnată-sa, nu mai ştia ce să facă de bucurie fiindcă o scăpase de zmeu. Craivosin, obosit, de cum se culcă adormi imediat. Se trezi în zori şi plecă la nevasta lui Sfarmă Piatră, care locuia ceva mai departe. Şi merse el cât merse, până ce văzu în zare un palat strălucitor numai din argint. Sosit la poartă, bătu de câteva ori. Ieşi o femeie pe care el o cunoscu, de cum o văzu. Era nevasta lui Sfarmă Piatră. Când ajunse în faţa sa, Craivosin îi zise:

- Bună ziua, Bălăucă.

- Bună să-ţi fie inima, străine. Dar ce vânturi te-au adus până aici, om pământean? Şi de unde-mi ştii numele ?

- Vântul prielnic şi gândul de bine m-au adus! Cum, tu chiar nu mă cunoşti? întrebă Craivosin, frământându-şi chipiul în palme.

- Nu cumva tu, eşti Craivosin? Că numai el purta chipiu galben pe cap. dar parcă ai fi şi parcă n-ai fi, pentru că el a fost răpus într-o bătălie cu armata zmeilor.

- Ba, chiar eu sunt, Bălăucă, în carne şi oase.

- Dar ce stăm la poartă? Hai înăuntru, că acum nu-mi mai eşti străin. Dar nu-mi vine să cred ochilor…

Intrară în palat şi Craivosin spuse totul, aşa cum se petrecuse.

- Cum? Şi bărbatul meu, Sfarmă Piatră, e viu ?

- Da, şi dacă mai ţii încă la el, mi-oi spune cât mănâncă zmeul tău şi pe ce pod vine acasă…

- Păi, cum să nu-ţi spun, că doar vreau să scap din acest pustiu. Căpcăunul mă pune să-i fac curăţenie prin palat, din zori până-n noapte, şi mă tratează ca pe-o servitoare. Nu mai duc viaţa pe care o duceam cu fratele tău. Zmeul mănâncă şase pâini, şase ocale de carne şi bea şase butii cu vin, apoi se culcă şi doarme până a doua zi. Şi trece, când vine acasă, pe Podul de Argint.

- Pregăteşte pentru mine merindele astea, căci mă duc să-l înfrunt.

Şi femeia, când gătă, îl chemă pe Craivosin. După ce isprăvi de mâncat şi de băut, plecă în calea zmeului. Merse el cât merse şi dădu de Podul de Argint. Se aşeză sub pod să-l aştepte. Nu trecu chiar mult timp, că zmeul venea pe un armăsar nărăvaş. Dar, când ajunseră în dreptul podului, calul necheză dintr-o dată atât de puternic încât zmeul se îngrozi de frică.

- Hoo, cal de zmeu, de parazmeu, ce sari şi răsari, că frică de nimeni n-am. Numai de Craivosin, că doar nu i-o fi adus cioara osciorul ori vântul perişorul!

- De unde ştii, zmeule, că nu m-o fi adus ca pe un bun viteaz. ? întrebă Craivosin, de sub Podul de Argint.

- Dacă ai venit să te lupţi cu mine, să ştii că aici, în ţărâna asta îţi rămân oasele. Cum vrei să ne luptăm? În paloşe să ne tăiem sau luptă dreaptă?

- În luptă dreaptă, zmeule, că e de la Dumnezeu lăsată.

Şi se apucară la luptă… Când îl strânse zmeul pe Craivosin, izbindu-l de pământ, îl băgă până la brâu. Dar şi Craivosin, când se opinti şi-l strânse pe zmeu, izbindu-l de pământ, îl băgă până la gât. Apoi scoase paloşul şi-i reteză capul. Astfel rămase şi al doilea zmeu în pulberea drumului. Craivosin îşi şterse paloşul de sânge şi plecă la Palatul de Argint, unde îl aştepta cumnată-sa, bucuroasă nevoie-mare.

- Gata, cumnată, acum eşti liberă, căci te-am scăpat de zmeu. Voi merge să-mi recuperez nevasta. Dar acum e vremea să mă odihnesc.

Se culcă şi adormi destul de repede. Dimineaţa se trezi, îşi luă la revedere de la cumnată-sa şi plecă spre palatul unde locuia nevastă-sa cu zmeul cel mai puternic, care avea un palat de aur. Şi merse el cât merse, până ce văzu în depărtare un palat atât de strălucitor încât nu puteai ţine ochii pe el. Craivosin ajunse în preajma palatului, dar când să bată în poartă îi ieşi în întâmpinare chiar femeia lui, care-i sări de gât cu toată dragostea.

- Craivosine, să ştii că muream de dorul tău dacă nu veneai. Te-am văzut din turnul palatului, în depărtare, şi te-am recunoscut după paşii tăi cu măsură şi după chipiul roşu pe care-l ţii acum în mână.

- După paşii mei cu măsură!? se miră el. Că doar au trecut atâţia ani de când nu m-ai văzut! Cum de nu m-ai uitat? Şi eu credeam că nu mă mai recunoşti, precum surorile tale. Ştiu că trăieşti rău cu zmeul tău, de aceea ar fi bine să-mi spui cât mănâncă şi pe ce pod trece când vine acasă.

- Craivosine, niciodată nimeni nu-mi va da fericirea pe care am avut-o când trăiam împreună. Să ştii că zmeul, când vine acasă, trecând pe Podul de Aur, consumă nouă azime de pâine, nouă ocale de carne şi bea nouă butii cu vin.

- Pregăteşte pentru mine toate astea, căci vreau să scăpăm de el.

Şi femeia se apucă de treabă. Era fericită că-şi revedea bărbatul. Când termină de pus masa, îl chemă pe Craivosin. După ce isprăvi de mâncat şi de băut, acesta îi mulţumi femeii lui, apoi plecă să-l înfrunte pe zmeu la Podul de Aur. Umblă el, vreme de mai multe ore, când zări în depărtare podul zmeului. Ajunse şi se aşeză sub el să-şi aştepte duşmanul. Nu zăbovi mult că şi venea zmeul călare pe un armăsar alb ca neaua. Când ajunseră în dreptul podului, calul, mirosind a carne de om, necheză atât de puternic şi se ridică în două picioare, încât zmeul se îngrozi de frică.

- Hoo, cal de zmeu, de parazmeu! Ce sari şi răsari, că frică de nimeni n-am? Numai de Craivosin. Şi nici de el nu mi-e teamă atât, că nu i-o fi adus cioara osciorul ori vântul perişorul!

- De unde ştii, zmeule, că nu m-o fi adus ca pe un bun viteaz? zise Craivosin, ieşind de sub pod.

Zmeului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Îl vedea pe Craivosin cum căzuse ucigând ultimul zmeu din armata lui numeroasă. Vedea, de asemenea, cu ochii minţii, cum fraţii mai mici îi îngropaseră pe cei trei, care cutezaseră să intre în luptă cu armata zmeilor. Şi acum îl întâlnea iar pe Craivosin, în carne şi oase. Cum putea să fie adevărat? Cu nici un chip nu-şi putea explica cum de înviase acest om!... Se zice că de ce ţi-e frică nu vei scăpa niciodată. Zmeului îi era frică de moarte!

- Cu toate, că nu-mi dau seama cum poţi fi tu aici, Craivosine, în carne şi oase, va trebui ca unul din noi să piară.

- Am înviat, zmeule, din morţi, pentru că mama a mai avut încă trei suflete pentru mine.

- Dacă este aşa cum spui, atunci să ne batem. În ce vrei să ne luptăm?

- Păi, în luptă dreaptă, zmeule, că e de la Dumnezeu lăsată.

Se strânseră cât se strânseră, zi de vară până-n seară dar nu învinse nici unul. Se luptară cu săbiile, dar nu câştigă nimeni. Apoi luară buzduganele şi se izbiră cu ele până ce deveniră ca nişte bulgări de foc. Zadarnic însă…Atunci zmeul se duse la Palatul de Aur, iar Craivosin o luă spre Palatul de Argint.

Când văzu Ileana că vine zmeul acasă, o paloare de moarte îi cuprinse obrajii. Nu ştia ce să mai facă şi tot felul de gânduri cernite o năpădiră. Ar fi vrut să alerge la Podul de Aur, să-l vadă pe Craivosin, fie şi răpus, dar îi era peste putinţă. Nici să plângă nu putu, deoarece nu mai avea lacrimi. Când se culcă, de asemenea, nu putu să doarmă, îi venea în gând bărbatul ei.

Craivosin, ajungând la Palatul de Argint, se culcă imediat. Era obosit peste măsură. Se trezi în zori, aşteptă până plecă zmeul la vânătoare, apoi intră în Palatul de Aur. O văzu pe Ileana lui plângând, suspinând şi rugându-se la Dumnezeu, tot mai sperând că bărbatul ei trăieşte. Când îl zări, îi sări în braţe cu dragoste şi cu lacrimi de bucurie. Era în viaţă, era lângă ea şi asta este nespus de bine. Omul ei drag trăia!

- Of, Craivosine, cât de îngrijorată am fost! Speram însă, în inima mea, că n-ai pierit.

- N-a reuşit să mă răpună. Dar nici eu pe el! Tot răul e spre bine. Trebuie să-i aflu vigoarea, altfel nu-l pot răpune. Aşa că, hai să găsim o cale de a-l face să spună care-i sunt puterile. Mai întâi, să-l lăsăm aşa o perioadă de timp ca să uite de întâmplare. Apoi, începi să-l întrebi, mai cu seamă când este bine dispus, să-ţi spună care şi unde-i sunt puterile.

- Bine, dragul meu, am să încerc! aprobă nevastă-sa.

Craivosin îşi luă la revedere şi plecă la Palatul de Argint.

După vreo două-trei luni de la lupta celor doi, când veni zmeul acasă, şi masa era deja pusă, pe când mânca, ea începu să-l ia cu binişorul, să-l descoase:

- Zmeule vânjos, rogu-te să-mi spui care-ţi sunt puterile! Vreau să le pot îngriji şi să-ţi fiu de folos.

- Ha, ha, ha! făcu zmeul plin de haz. Adevărat că muierea are poale lungi şi minte scurtă. Păi, cum poţi tu să îngrijeşti de puterile mele? Că doar nu sunt la îndemâna oricui şi oriunde!...

- Zmeule, dacă mi-ai spune ţi le-aş îngriji ca nimeni alta. Întreaga zi aş putea să ţi le curăţ, să ţi le spăl, cu dragoste să ţi le mângâi.

- Bine, muiere, m-ai convins! crăpă mintea zmeului într-o hotărâre înţeleaptă. Îţi voi spune care sunt puterile mele, deşi n-am încredere de fel în femei. Uite, vezi tu masa asta pe care mănânc? Acolo-s puterile mele!

- Fii convins că o voi îngriji cum se cuvine de acum înainte.

Şi zmeul, după ce-şi consumă merindele, se culcă. Dimineaţa plecă în rânduiala lui pe calul alb. Îndată sosi şi Craivosin la Palatul de Aur.

- Bună dimineaţa, nevastă. Aflat-ai secretul?

- Mi-a zis că puterile lui ar fi în masa pe care mănâncă. De-o fi adevărat, rămâne să aflăm.

- Te-a minţit, Ileană Cosânzeană! Dar se merită să încercăm. Trebuie s-o facem să strălucească…

Craivosin suflecă mânecile de la cămaşă şi se apucă de treabă. Frecă el la masă, de-o făcu atât de strălucitoare încât nu puteai ţine ochii pe ea. Apoi se duse în grădina palatului şi culese cele mai frumoase şi parfumate flori, împodobind masa de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti. După ce termină, îşi sărută nevasta şi plecă la Palatul de Argint. Când se întoarse zmeul nu-şi mai putea dezlipi ochii de la masă, iar florile, cu mirosul lor, îi retezase pofta de mâncare. Nici să înghită n-avea chef.

- Muiere, ce înseamnă atâtea flori pe masa asta? se arătă el nedumerit.

- Păi, ce să însemne, zmeule? Dragostea mea faţă de puterile tale! Dar, nu cumva eşti nemulţumit?

- D-apoi, muiere, adevărat, că cine are minte, musai să aibă şi prostie. Păi tu ştii care-s puterile mele? râse el a batjocură. Vezi tu hornul acela pe care iese fumul? Ei bine, în el sunt puterile mele.

- Dacă-i pe aşa, de horn voi avea grijă de-acum înainte.

Şi zmeul se duse la culcare. Dimineaţa plecă iar la treburile lui pe calul cel alb. Îndată sosi şi Craivosin. După bineţea obişnuită, el întrebă:

- Hei, Ileană, povesteşte-mi ce ţi-a mai spus zmeul?

- Mi-a zis că puterile lui stau în hornul pe care iese fumul.

- Spurcăciunea! Iar te-a minţit! Dar hai să-l curăţim, să-l facem să strălucească, tot ca să nu-i dăm de bănuit.

Şi se puseră să spele coşul, să-l şteargă şi să-l împodobească cum nu mai fusese niciodată. Hornul pe care ieşea fumul era acum de nerecunoscut. Când veni zmeul acasă şi-şi aruncă privirea spre hornul palatului, tare se minună de atâta frumuseţe.

- Dar bine, muiere harnică, încă nu vrei să te astâmperi? Ce înseamnă atâta strălucire pe hornul acesta, că doar fum iese pe el?

- Nu mi-ai spus tu că în hornul acesta sunt ascunse puterile tale? Sau cumva nu eşti mulţumit?

- Muiere, văd c-ai trudit în aceste două zile cât n-ai făcut-o tu în zece ani. Hai să-ţi spun care sunt puterile mele să nu te mai omori cu munca în zadar. Cu toate că n-am încredere în femei…

- De-mi spui, ţi le voi îngriji şi mai mult, îl privi femeia, pătrunsă de-o bucurie ascunsă.

- Dar să ştii, muiere, că n-ai să mai poţi îngriji de ele, căci sunt bine chibzuite. Ascultă! În lacul cu lapte este o purcea albă, care are în ea trei purcei albi. Şi în fiecare purcel există câte trei gărgăuni negri. Ei bine, gărgăunii aceia sunt puterile mele. Acum să te văd cum mai poţi să-mi arăţi grija ta pentru toate astea!

- Acum ştiu şi eu ce şi cum să fac, mai adăugă femeia emoţionată.

Şi zmeul, după ce mâncă, se duse în odaia lui să se culce. Dormi bine şi în zori plecă iar la slujba lui.

Craivosin sosi şi el la Palatul de Aur, sprinten şi cu voie bună.

- Bună dimineaţa, Ileană. Ei, ia spune, ce ţi-a mai îndrugat zmeul? Că e bun, ca nimeni altul, de a înşira minciuni pe şiragul vremii.

- De data asta intuiţia îmi spune că suntem aproape de adevăr. Ascultă! În lacul cu lapte este o purcea albă care are în ea trei purcei albi. Şi în fiecare purcel se află câte trei gărgăuni negri. Hei, tocmai în gărgăunii ăia stau puterile lui…

- De data asta n-a mai spus baliverne! se bucură Craivosin.

Şi viteazul nu mai stătu pe gânduri, îşi puse paloşul la şold, îşi luă ziua bună de la nevastă-sa, grijulie de ce i s-ar putea întâmpla. Se despărţiră tandru şi el plecă spre lacul cu lapte. Şi merse ce merse, cale lungă de trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la lacul acela vrăjit, cu lapte în loc de apă. Fără să mai zăbovească pe mal, intră în lac să răpună purceaua. O găsi cu uşurinţă. Se luptă cu ea până o văzu că nu mai mişcă, apoi o spintecă degrabă pe burtă şi scoase cei trei purcei. Îi spintecă şi pe ei pentru a da la iveală, din fiecare, câte trei gărgăuni. Pe şase dintre ei îi strivi pe loc cu călcâiul. După ce ieşi afară din lac, pe cei trei gărgăuni rămaşi îi puse într-o bocceluţă şi plecă înapoi. Merse el aşa, încă trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la Palatul de Argint, la cumnată-sa. Când îl văzu, aceasta se bucură parcă mai abitir decât în alte dăţi. Îi puse masa şi Craivosin mâncă cu poftă, fiindcă nu mai mâncase şi nu mai băuse de ceva vreme. După ce se odihni, îşi rugă cumnata să meargă până la Palatul de Aur şi să vină cu nevastă-sa.

- Ştii, îi destăinui aceasta, am fost pe la soru-mea Ileana şi mi-a spus că zmeul e bolnav. De câteva zile a căzut la pat.

- Bine… Asta înseamnă că se apropie vremea să vă urcaţi sus, pe tărâmul celălalt, la bărbaţii voştri. Dar până să vii cu nevastă-mea te întreb, poate că ştii şi tu: când v-aţi trezit pe acest tărâm, palatele astea, ale zmeilor, au fost sus sau le-aţi găsit aici?

- Au fost şi sus. Am stat şi acolo, în ele, mult timp. Apoi, nu ştiu cum am ajuns în pustiul de pe tărâmul acesta. Am auzit c-ar fi avut zmeul, cel care mai trăieşte, un bici de foc.

- Un bici de foc, zici? sări Craivosin ca ars. Deci biciul de foc este la el?

- Nu ştiu, cumnate, dar aşa cred.

- Bine, acum te rog să-mi faci rost de nişte haine albe, ca de doctor.

Şi femeia aşa făcu. Nu trecu multă vreme că veni cu hainele cerute. Craivosin îşi schimbă veşmintele, puse bocceluţa cu gărgăuni în geanta de medic ambulant, şi plecă spre Palatul de Aur unde zăcea zmeul. Când ajunse în preajma palatului, începu să strige: „Doctorii de zmei, drept leacuri temei, cu tămăduire în secunda trei!”. Zmeul, când auzi vocea ce-i anunţa „însănătoşirea”, o şi trimise pe femeie după doctor să-l cheme.

- Muiere, nepreţuită muiere, i-auzi doctorul! Du-te şi cheamă-l repede că mor! porunci zmeul în şoaptă, epuizat.

- Doctore, doctore, vino repede că e zmeul bolnav! îl chemă ea din poarta palatului, fără să-l recunoască. După ce intră în palat, Craivosin îşi lăsă geanta cu gărgăuni pe o măsuţă. Zmeul sta în pat, sleit de puteri.

- Bună ziua, îi ură pretinsul doctor.

- Bună ziua, răspunse zmeul de-abia respirând. Doctore, m-au lăsat puterile! Mă poţi vindeca, după cum ţi-e vorba, cu acele leacuri?

Craivosin îl examină pe zmeu, îi ascultă inima, îi scoase limba aşa cum fac toţi medicii cu fiecare bolnav, apoi sparse tăcerea:

- Eu am leac pentru boala pe care o ai. Te pot vindeca de-mi dai, în schimb, biciul de foc!

- Îţi dau orice, aur, bani, te fac bogat dacă eşti sărac. Dar biciul de foc nu-l pot da pentru că e moştenire din tată-n fiu. De unde ştii şi cine ţi-a spus că eu am biciul de foc?

- Nimic altceva în schimbul vieţii decât biciul de foc!

- Iar eu îţi spun că biciul de foc nu ţi-l dau, zise zmeul cu părere de rău că nu ajunseseră la o înţelegere.

Şi „doctorul” plecă din încăperea zmeului, îşi luă geanta şi ieşi pe poarta palatului. Numaidecât scoase un gărgăune din bocceluţă şi poc!, îl făcu una cu pământul sub călcâi. Atunci zmeului i se făcu şi mai rău.

- Cheamă doctorul înapoi, muiere, că mor. Îi dau chiar şi biciul de foc, numai să mă vindece.

- Doctore, doctore, alergă femeia pe scările palatului, vino repede! Zmeul a căzut la învoială. Îţi dă biciul de foc de-l vindeci.

Doctorul se întoarse, lăsă geanta afară, pe măsuţa din holul palatului, şi intră la zmeul sleit de puteri.

- Doctore, m-am hotărât! respiră anevoios zmeul. Îţi dau biciul de foc, numai să mă faci bine cu leacul dumitale. Mergi, muiere, şi ia-l din cămara de alături. Se află în cufărul cel mare.

Femeia dispăru în camera de alături şi, nu după mult timp, se întoarse cu biciul de foc, pe care-l înmână doctorului. Acesta se uită la el şi zise:

- Acum, zmeule, spune-mi cum să-l folosesc.

- Doctore, îmi ceri mult prea mult. Asta nu ţi-o spun nici în ruptul capului!

- Îţi cer prea mult? Atunci de ce mi-l mai dai dacă nu ştiu cum să-l folosesc?

Şi aruncă biciul pe patul zmeului, apoi ieşi fără să zică nimic. Mai scoase un gărgăune din bocceluţă şi poc!, îl strivi sub călcâi. Imediat auzi din camera zmeului strigăte disperate.

- Muiere, muiere, du-te şi cheamă repede doctorul că mor!

- Doctore, doctore! Zmeul a căzut la învoială.

Şi doctorul reveni în odaia zmeului, care gâfâia din ce în ce mai greu, fără puteri.

- Doctore, m-am hotărât. Îţi voi destăinui cum să foloseşti biciul de foc. Plesneşti cu el în cele patru colţuri ale palatului şi unde gândeşti să se ducă acolo se va muta, cu tot ce este în el. Asta e tot. Acum, dă-mi leacul, doctore, că mă sfârşesc.

Atunci doctorul ieşi, umblă în geantă şi scoase bocceluţa cu ultimul gărgăune. O puse jos şi, călcând-o, strivi şi ultima licărire de viaţă a zmeului.

- Doctore, doctore, strigă femeia, vino repede că s-a prăpădit zmeul!

- Ştiu, zise doctorul cu glasul lui Craivosin.

- Tu eşti doctorul, Craivosine? Dar cum se face de nu te-am recunoscut?

- Ai fost surprinsă că zmeul a acceptar să dea „doctorului”, adică mie, biciul de foc. Şi ai mai fost neliniştită din cauză că nu ai mai primit veşti cam de multişor de la mine. Acum, iată, mă ai în faţa ochilor şi eşti liberă ca pasărea cerului. Nu vei mai fi sluga zmeului spurcat!

- Trebuie să-ţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Nu te ştiam atât de viclean! chicoti femeia.

- Tu n-ai pentru ce să-mi mulţumeşti. Trebuia să fac aşa. Şi am făcut…Dacă vrei să învingi răul, trebuie să fii puţin şi viclean. Acum e momentul să îngrop spurcăciunea de zmeu. Ţinea mult la biciul de foc! mai adăugă el. Era şi firesc…

Făcu o groapă adâncă, în afara palatului, unde aruncă zmeul şi-l acoperi cu pământ. Aşa scăpă lumea şi de ultimul dintre zmei. Craivosin dormi la Palatul de Aur cu Ileana lui. Se treziră aproape de miezul zilei, apoi prânziră împreună. Luând biciul de foc, grăi:

- Dragă nevastă, ne mai vedem peste două săptămâni, sus, pe tărâmul nostru. Până deseară sunt şi surorile tale acolo.

- Bine, zise femeia, cam îngândurată, furată de-o presimţire.

Şi cu lacrimi în ochi se despărţiră. Craivosin ieşi din Palatul de Aur şi plesni cu biciul în cele patru colţuri. Deodată în locul palatului, ca prin minune, apăru un teren gol, pustiu. Parcă nimic n-ar fi fost, de când lumea şi pământul, acolo.

Se duse şi la Palatul de Argint, la nevasta lui Strâmbă Lemne. Se dezbrăcă de hainele acelea de medic şi se îmbrăcă cu cele de viteaz.

- Hai, cumnată, c-a sosit vremea să ajungi sus, la bărbatul tău. Stai liniştită! Vei urca pe aripile gândului.

Craivosin ieşi afară şi plesni cu biciul de foc în cele patru colţuri ale Palatului de Argint, care se făcu nevăzut precum cel de aur. Şi-n locul lui stăpânea pustiul. Tot astfel procedă şi la Palatul de Aramă, vestindu-şi cumnata că a sosit vremea să urce la bărbatul ei, care o aşteaptă împreună cu surorile. Palatul dispăru ca prin minune. Apoi înfăşură biciul de foc peste brâu şi porni spre locul unde-l aşteptau fraţii lui pentru a-l ridica cu frânghia. În drumul spre gura de tărâm, Craivsin se gândi la maică-sa, cum o înduplecase să treacă şi peste fraţii lui, dându-le viaţă, ca să fie iar împreună. Se gândi, de asemenea, la ceea ce promisese maică-si, şi anume: „Că va fi prevăzător cu viaţa sa”. Apoi îl fulgeră un gând răzleţ: „Ia, să-i pun la încercare pe fraţii mei, să le văd intenţiile, deoarece sunt cu puterea aspra mea. Acum e momentul să aflu de-mi sunt fraţi adevăraţi sau am ajutat nişte fiinţe mincinoase şi avare”. Căută o stană de piatră, cam cât el de grea, o legă, aşezând deasupra chipiul roşu. Trase de frânghie, aşa cum se înţeleseseră şi stânca începu să urce în locul lui. În acelaşi timp, cei doi, cuprinşi de invidie, se vorbiră:

- Băi, frate, glăsui pătimaş Strâmbă Lemne, dacă îl ridicăm pe Craivosin, el o să ne ceară ascultare, doar este cel mai puternic dintre noi. N-ar fi mai bine să terminăm cu el? Şi aşa maică-sa, vaca, nu-l mai poate învia, pentru că nu mai are nici un suflet.

- Da, că bine zici, frate! fu de acord şi Sfarmă Piatră. Când i-om vedea chipiul lui roşu că apare, atunci îi retezăm frânghia şi se va duce în hău pentru totdeauna. Numai aşa vom scăpa de puterea-i nemăsurată şi de prezenţa lui legendară, dar atât de nesuferită pentru noi.

Mai ridicară ei cât mai ridicară şi, după nouă zile şi nouă nopţi, Sfarmă Piatră întrebă:

- Băi, Strâmbă Lemne, se vede ceva, ori ba? Că mi s-a urât tot ridicând...

Când Strâmbă Lemne îşi aruncă privirea în hăul fără fund, zări chipiul roşu al lui Craivosin. Atunci Sfarmă Piatră îi făcu semn să taie. Acesta, cu sânge rece, reteză frânghia, şi un vuiet puternic venea din adâncuri, îngrozindu-i pe cei doi fraţi care hotărâseră soarta lui Craivosin.

- Gata, acum am scăpat de el, zise Sfarmă Piatră, şi n-o să ne mai fie frică de puterea lui. Tu, Strâmbă Lemne, pentru că eşti mai mare, te muţi în palatul de aur, iar eu în cel de argint.

- Şi pe Ileana, nevasta lui Craivosin, să nu moară de foame, o băgăm slugă la amândoi, plănui Strâmbă Lemne, încântat de puterea pe care o va deţine de-acum înainte.

Cravosin, însă, când văzu stânca intrată aproape jumătate în pământ, îl podidiră lacrimile de bucurie că scăpase cu viaţă, dar şi de necaz că fraţii lui îl trădaseră. O furie de nestăvilit îl năpădise văzând funia retezată. După un timp îşi reveni, doar era viteaz, nu?, desfăşură biciul de foc de la brâu şi, cu părere de rău, îl aruncă cât acolo. „Nu-mi mai eşti de nici o trebuinţă”, izbucni Craivosin într-un hohot de râs, amestecat cu ciudă. Nebun de nestăpânit, se duse în pădurea din apropiere şi începu să răstoarne copacii ca pe nişte surcele. Trudit, se prăbuşi într-un somn adânc, fără vise.

De cum se trezi, pribegi vreme de nouă ani pe tărâmul acela. Într-o bună zi, tot hoinărind de unul singur, văzu un izvor cu apă limpede şi se duse să se răcorească. Dar, după ce bău apă, observă în apropiere iarba mişcând. Se uită mai atent şi văzu un balaur lung, lung, cu trei capete. Craivosin, duse mâna la şold, dar nu mai avu timp să-şi ducă la îndeplinire dorinţa, că se pomeni împins ca de un fulger şi căzu în iarbă. Atunci avu o clipă de răgaz şi, cu o mişcare iute, scoase paloşul şi reuşi să reteze unul din capetele monstrului. Fără să-i fie frică, după o luptă scurtă, seceră şi pe al doilea cap. Balaurul începu să bată în retragere, dar Craivosin îl urmări, îl ajunse şi-i tăie şi ultimul cap, după o luptă epuizantă. Se duse la izvor să-şi spele mâinile şi paloşul de sângele spurcat. Pe când pleca, nişte pui de scorpie îi aţinură calea, sfătuindu-l.

- Voinice, voinice, vino repede la noi în cuib că trebuie să sosească mama noastră şi, de bucurie că ai ucis balaurul, o să te sărute până va suge tot sângele din trupul tău.

Şi aşa făcu Craivosin. Se luă după puii de scorpie şi intră în cuibul lor enorm, ascunzându-se sub o aripă. Nu după mult timp, auzi pe bătrâna scorpie strigând:

- Măi copii, măi copii, n-aţi văzut cumva încotro a luat-o cel care a ucis balaurul, duşmanul vostru de moarte? Vreau să-i mulţumesc pentru binele ce mi l-a făcut.

- L-am văzut. L-am văzut şi cum s-a luptat cu balaurul. A luat-o spre răsărit. Să ştii că e un mare viteaz, spuse unul dintre puii scorpiei.

Şi alergă scorpia ca o nebună în direcţia arătată de pui, dar nu găsi nici urmă de voinic. Când băgă de seamă că umblă în zadar, se întoarse la cuib.

- Ei, mamă, văzut-ai pe viteazul acela? întrebă puiul cel mare pe maică-sa, de teamă să nu-i facă ceva rău salvatorului lor.

- Nu, maică, n-am văzut pe nimeni. Dar unde o fi dispărut? Că tare rău îmi pare că nu-i pot mulţumi.

- Atunci înseamnă că a luat-o spre apus, minţi altul.

Când scorpia auzi, dădu buzna ca o nălucă spre apus. Dar fuga îi fusese fără rost. Aşa că reveni la cuib, gâfâind obosită.

- Ei, mamă, prins-ai pe cineva? Întrebă puiul, aşa de florile mărului, aprins de-o bucurie lăuntrică.

- Am fugit, maică, până m-am ostoit de-a binelea. Unde o fi intrat acel viteaz, de s-a făcut nevăzut aşa dintr-o dată, nu ştiu?

- Mamă, viteazul acela este aici sub aripa mea, dar nu ţi l-am arătat pentru că tu eşti în stare să-l ucizi cu bucuria ta. Te-am lăsat întâi să alergi până oboseşti. Uite-l, mamă, el este viteazul care a ucis balaurul cu trei capete. Şi puiul săltă aripa, descoperindu-l pe Craivosin, care sta acolo, în puf, ca un paşă.

Când îl văzu pe Craivosin, scorpia tăbărî pe el, şi dă-i şi pupă-l şi strânge-l în braţe, fără ca eroul nostru să sufere prea mult. După ce se mai potoli în entuziasmul ei, îl slobozi zicându-i:

- Acum, pentru că tu mi-ai făcut o mare bucurie ucigând acel balaur care îmi mânca în fiecare an câte un pui, trebuie să te răsplătesc. Aşa că, pe unde-ţi stă gândul, viteazule? Spune-mi, căci vreau să-ţi arăt recunoştinţa mea.

Şi Craivosin încercă să-i spună scorpiei aşa cum se petrecuseră faptele, mărturisindu-i nelegiuirea fraţilor săi hrăpăreţi şi răi, dornici să scape de el.

- Aşa sunteţi voi, pământenii. Nu vă mai ajunge cerul şi nu vă mai satură pământul. Dar tot nu mi-ai spus unde ţi-e gândul?

- Gândul mi-e sus, pe tărâmul celălalt, la frumoasa mea care mă aşteaptă, cu nerăbdare, să ne vedem de nouă ani… Eu altă dorinţă mai arzătoare nu am pe suflet, decât să mă urci sus cu orice preţ, să mă duci iar în lumea mea.

- Bine, voinicule! Grea sarcină, dar mă învoiesc. De mâine începem pregătirile. Şi să ştii că ne trebuie doisprezece desagi cu carne, să putem ajunge până sus.

Şi puii scorpiei săriră de gâtul mamei lor, sărutând-o şi înconjurând-o cu dragoste, fericiţi că primise să-l ducă pe Craivosin până sus, pe tărâmul celălalt, la ai lui.

A doua zi, Craivosin luă drumul către o pădure mai îndepărtată şi vână zece zimbri, pe care îi aduse la cuibul scorpiei. Şi în următoarea zi mai vână încă pe atât de umplu toţi desagii cu carne, iar restul îl lăsă puilor ca provizii, pentru timpul cât lipseşte maica lor. A treia zi, Craivosin luă desagii cu carne şi-i cără la locul acela unde căzuse stânca. Scorpia se odihni în toată vremea cât viteazul nostru făcuse atâta treabă. Aşa că se duse şi ea odată cu ultimii desagi. După ce Craivosin îşi luă ziua bună de la pui, urcă împreună cu desagii în spinarea scorpiei. După şase zile şi şase nopţi, terminându-se carnea, scorpia mai ceru o bucată, sleită de puteri.

Craivosin, ce putea să facă în acele momente? Nu avea prea mult timp la dispoziţie pentru gândire, aşa că scoase sabia şi tăie o bucată de carne chiar de la laba piciorului său şi i-o dădu scorpiei. Astfel mai urcară încă o zi şi o noapte. Apoi, îi ceru din nou o bucată. Craivosin tăie şi de la celălalt picior şi-i dădu porţia cerută. În sfârşit, reuşi scorpia cu ultimele forţe să-l ridice sus, deasupra prăpastiei. Craivosin scoase repede cămaşa şi se legă la picioare să nu-i mai curgă sânge. Scorpia stătea întinsă, epuizată. Stătu ea să se odihnească cât stătu, apoi zise către Craivosin:

- Viteazule, dar ce carne dulce ai! Te-aş fi mâncat dacă nu ne salvai de balaur. Şi nici acum nu-i prea târziu să te mănânc, dar ştiu ce înseamnă să fii văduvă. Mă gândesc la nevasta ta. Aşa că te las şi mă voi duce în treaba mea, la făpturile pe care le am de crescut…

- Îţi mulţumesc, scorpie, că mă laşi să-mi trăiesc viaţa alături de ai mei, zise Craivosin cu teamă în suflet, pentru prima oară, deoarece în orice moment aceasta se putea răzgândi.

Mai stătu ea cât mai stătu, întinsă pe iarbă, apoi îşi luă ziua bună de la Craivosin şi plecă pe unde venise, la puii ei.

Craivosin, după ce-şi vindecă rănile de la picioare, punând leacuri extrase din plante, plecă în căutarea nevestei sale. Şi mergând el aşa, fără nici o ţintă, iată că întâlni un băiat necăjit, care întorcea nişte porci pe-o pajişte întinsă. Craivosin se duse până lângă el şi-l întrebă cu glas molcom, de parcă îi înţelegea suferinţa:

- Hei, băiete, al cui eşti tu?

- Păi, eu, nene, nu-l cunosc pe tata, dar muica îmi tot spune că sunt al lui Craivosin.

Craivosin de-abia se abţinu să nu izbucnească într-un hohot de bucurie. Se stăpâni însă când observă starea jalnică a copilului.

- Dar tu, de ce eşti aşa murdar şi jerpelit? Mama ta nu te spală, nu te îngrijeşte?

- Ba, da, nene, muica mă spală şi mă îngrijeşte, dar dacă eu sunt porcarul boierilor de aici, nu pot sta curat tot timpul.

- Şi cum îi cheamă pe stăpânii tăi, băieţaş necăjit?

- Pe cel care stă în Palatul de Aur îl cheamă Strâmbă Lemne, iar pe cel care stă în Palatul de Argint, Sfarmă Piatră. Sunt nişte oameni răi la suflet şi avari. Aşa zice muica! se plânge băiatul.

- Şi tu, puiule, de ce eşti atât de slab ? Ţie boierii nu-ţi dau să mănânci?

- Păi, să vă spun. Îmi dă să mănânc fiecare dintre stăpâni, pe rând. Unul dimineaţa şi altul seara. Dar au la palat câte un ogar. Şi amândoi zic aşa: „Na porcar, na ogar, cine-o apuca, acela o mânca”. Şi eu ce să apuc înaintea ogarilor? Aşa se întâmplă şi cu muica…

Apoi, Craivosin îi ceru băiatului să-l ducă la maică-sa. Copilul îi spuse că nu poate să plece şi să lase porcii nesupravegheaţi, pentru că l-ar bate stăpânii, dar îl îndrumă pe unde s-o ia. Craivosin plecă pe unde îi explicase băiatul şi ajunse, în sfârşit, într-o curte. O văzu pe nevastă-sa în acea ogradă mare cum arunca grăunţe la păsări. Îşi luă chipiul de pe cap şi îl puse alături pe nişte crengi. Se apropie de ea şi-i dădu bineţe.

Ea se întoarse şi-l privi o clipă nedumerită. Apoi îi răspunse.

- Bună să-ţi fie inima, străine.

- Dar, ce faci tu, femeie, aici? întrebă el nevenindu-i să creadă ceea ce vedea.

- Tu nu vezi, omule? Uite, dau la păsările boierilor.

- Apoi, asta văd eu, femeie, dar cum e posibil să fie atât de nemiloşi. Şi Craivosin nu-şi mai putu ţine mânia. Izbucni asemenea unui vulcan în străfundurile lui, iar ea se uita la el mirată, şi uimită în acelaşi timp.

- Ce-ţi pasă ţie, străine?

Dar Craivosin plecase în grabă, fără alte vorbe. Ea îl urmări cu privirea, îl văzu cum îşi ridică chipiul şi-l recunoscu. Emoţionată, dădu cu ciurul de pământ, împrăştie seminţele şi alergă după el să-l prindă.

- Craivosine, Craivosine, dragul meu, tu eşti? nu-şi mai încăpu ea în piele de fericire, sărindu-i în braţe.

Şi izbucniră amândoi într-un hohot de bucurie.

- În curând totul are să fie bine.

- Tare sunt nedumerită, Craivosine, cum de-ai scăpat ? Ei mi-au spus că…

- Avem vreme destulă să-ţi povestesc. Dar, altădată… Acum vreau să ştiu unde-i pot găsi pe căpcăunii de fraţi care au ajuns boieri?

- De unde ştii că au ajuns boieri fraţii tăi?

- Am aflat chiar de la fiul nostru.

- De la băiat? Aşadar ţi-ai cunoscut şi fiul?

- Da, el m-a îndrumat cum să te găsesc aici în ograda asta. Dar, hai spune-mi… Aş vrea să vii şi tu cu mine.

- E mai bine să nu merg cu tine. Pe fraţii tăi avari şi răi îi găseşti la Palatul de Aur. Acolo ei fac chefuri de ţin săptămâni întregi, pe când eu şi feciorul nostru mai mult răbdăm de foame.

Într-adevăr, când ajunse la Palatul de Aur, îi găsi la masă cu nevestele, cântând şi chefuind. Intră la ei şi le zise cu un glas puternic şi pătrunzător:

- Bună ziua, fraţilor!!!

Ei, ştiindu-se cu musca pe căciulă, au rămas muţi, cu gurile căscate şi ochii cât cepele, pe când un fior de moarte le trecea prin inimă.

… Dar, ce-aţi rămas aşa, nu mă mai cunoaşteţi ori a dat boala în voi, aşa dintr-o dată?

- Ba da, noi te cunoaştem, dar nu ne închipuim cum de-ai înviat? zise Strâmbă Lemne, fără a ieşi din uimire.

- Aha, voi m-aţi crezut mort? Dar, uitaţi-vă! sunt viu şi nevătămat. Ştiţi voi, oare, de îs eu ori o nălucă?

- Da, Craivosine, aşa am crezut că tu eşti mort, după cele întâmplate fără voia noastră.

- Ha, ha, ha, râse Craivosin cu subînţeles. Ia, să-mi spuneţi voi mie: Murit-am ori ba?

- Păi, atunci când te-am tras în sus mai aveai puţin şi ajungeai pe tărâmul nostru, ai avut ghinionul să se rupă frânghia şi tu ai căzut în hău. Noi, ce era să-ţi mai facem? Durerea ne-a fost mare… Am declarat la toată lumea că tu eşti mort. Nu-i aşa, Sfarmă Piatră?

- Da, sigur, aşa am făcut. Şi aşa s-au petrecut lucrurile.

- Hai să zicem că vă cred. Dar nu înţeleg de ce fiul meu şi soaţa mea sunt slugile voastre? Vă dispreţuiesc fiindcă aţi vrut să mă pierdeţi. Atunci, în locul meu, am legat o stâncă, iar frânghia a fost retezată de paloşul unuia dintre voi., nicidecum să se rupă singură. Sunteţi parşivi şi trădători!

- Nu-i adevărat, săriră cei doi, ca şi cum ar fi fost muşcaţi de şarpe. Iar fiul şi nevastă-ta n-au murit de foame. Le-am dat să…

- Numai Bunul Dumnezeu va face dreptate şi va pedepsi pe cei vinovaţi, mai zise Craivosin, indignat că cei doi nu-şi recunoscuseră fapta. De aceea vom merge în faţa palatului şi vom arunca cu buzduganele în sus. Cine spune adevărul, să-i cadă buzduganul pe lângă el; iar la cine minte să-i cadă în creştetul capului. Căci numai buzduganele, cu voinţa lui Dumnezeu vor face dreptate!

Surorile, se uitară una la alta nedumerite, dar nu scoaseră nici o vorbuliţă.

- De ce mai staţi? Haideţi, să vedem care dintre noi minte şi care spune adevărul, zise Craivosin neîndurător.

Şi ieşiră cei trei în faţa palatului. Acolo Craivosin hotărî:

- Prima dată voi arunca eu cu buzduganul ! Şi numai după ce va cădea veţi arunca şi voi.

Femeile ieşiră şi ele, odată cu bărbaţii, în faţa palatului, unde o găsiră pe sora lor cea mezină, care după ce dăduse la păsări, se schimbase şi venise şi ea cu copilul să asiste la verdictul buzduganelor.

Craivosin, luă buzduganul şi-l aruncă pe măsura forţei sale cât putu în sus. Aşteptară toţi cu sufletul la gură, însă buzduganul căzu pe lângă el. Aruncă şi Strâmbă Lemne, dar buzduganul căzu chiar în creştetul capului şi-l omorî pe loc. Aruncă şi Sfarmă Piatră, dar şi buzduganul lui căzu în creştetul capului, murind pe loc,

Astfel, Craivosin termină cu fraţii lui mincinoşi şi hapsâni.

- Acum duceţi-vă la palatele voastre şi mâine voi decide, împreună cu nevastă-mea, ce-o să faceţi, zise Craivosin celor două femei. El îşi luă copilul în braţe şi femeia şi intrară în Palatul de Aur, bucuroşi şi fericiţi.

Şi o fi trăind şi astăzi, dacă n-o fi murit cumva, căci orice fiinţă vie îşi are, prin destin, moartea ei.

Şi-ncălecai pe-o şa şi v-am spus povestea mea. Şi-am mâncat un praz verde, mai mincinos cine nu crede.