MUŞCĂTURA DE LUP

Radu Anghel a fost bunicul meu şi a participat în primul război mondial, luptând pentru libertatea şi tihna pământului acestei ţări. Iar eu sunt unul dintre nepoţii lui…

Aşadar, vă voi povesti o întâmplare din cele petrecute în vreme de război. Era cam pe atunci…

***

… prin anul 1962. Bunicul sosise la oraş cu diferite treburi. În ocolul casei, la o măsuţă, eu citeam cu glas tare lecţia la istorie. Era o lecţie frumoasă, chiar fascinantă, despre Ecaterina Teodoroiu. Deodată sesizez că este atent şi mă opresc.

- Citeşte taică, citeşte tare, ca să aud şi eu !

Atunci am întors pagina şi am citit lecţia de la început. Când am terminat, mi-am ridicat privirea către el şi l-am văzut cu lacrimile şiroind pe obrajii aspri, nebărbieriţi.

- Dar ce s-a întâmplat, bunicule? De ce plângi ? Căci nu ştiam să-l fi văzut vreodată cuprins de tristeţe.

- Păi, cum să nu plâng, taică, cum să nu plâng, dacă eu am cunoscut-o pe această fată ? Şi cum să nu fiu trist, dacă eu am văzut cum au secerat-o câinii ăia de nemţi… Că nu le mai ajungea pământul ! Dar la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz au mâncat bătaie întocmai cum scrie şi în cartea ta.

- Şi cum s-a întâmplat, bunicule? l-am întrebat, curios să aflu cât mai multe în legătură cu Ecaterina Teodoroiu.

- Păi, cum să se întâmple, taică ? Eram departe de ea, cam la vreo zece metri, într-o tranşee largă. Stăteam şi aşteptam comanda caporalului, când un obuz a făcut explozie în preajmă şi schijele au rănit-o la un picior. Nu mai ştiu la care din ele… Iar când s-a sculat în capul oaselor, să se bandajeze, alte schije de brand duşman au fulgerat-o. Mare jale a fost, nepoate! Toţi soldaţii din acel regiment au vărsat lacrimi, iar faptul acesta, în loc să ne descurajeze, mai degrabă ne-a îmbărbătat. De, taică! A fost eroina noastră de la Jii, sortită unui destin atât de tragic.

Si bunicul a tăcut brusc, cu privirea aţintită către cer, către o anume stea. Îi citeam durerea pe faţă, izvorâtă din suflet.

- Dar cum ai cunoscut-o, bunicule?

- Doar cu câteva zile mai în urmă. Într-una din seri ne-am pomenit cu bucătarul spunându-ne că nu mai are sare să pună în bucate. Iar dacă nu ne descurcăm pe dată, o să suferim cu toţii. Superiorul nostru era un sublocotenent tânăr şi vioi, cu mustăcioara tuşinată. Îndată am ieşit în faţă şi i-am vorbit cu hotărâre:

„Să trăiţi, domnule sublocotenent, sunt soldatul Anghel Gh. Radu şi vreau să raportez!”

„Da, te ascult, Radule.”.

„Domnule sublocotenent, îmi trebuie doi oameni şi vă aduc un drob de sare mai mare decât acela din povestea lui Ion Creangă.”.

„Ia, te uită! Dumneata ai citit poveştile lui Creangă?” . „Nu, domnule sublocotenent, eu nu ştiu să citesc, că n-am fost la şcoală. Dar le-am auzit de la… Ce ziceţi, îmi daţi ?”

„Îţi dau, Radule, dar cu condiţia să vii cât mai repede. E cazul să iei şi câţiva camarazi.”

„Hai Petre, hai Floreo!”, le-am zis eu la cei mai buni prieteni ai mei, şi-am ieşit afară din cortul acela imens.

Un aer rece, de toamnă târzie, ne înfiora inimile.

„Unde ne duci, Radule?” se arătau nedumeriţi cei doi camarazi.

„Haideţi după mine şi veţi vedea.”

Şi după ce parcursesem noi cale de-o jumătate de ceas, m-am oprit în faţa unei case cu prispă.

„Fraţilor, am ajuns. Pe prispa casei este drobul de sare pe care trebuie să-l luăm. Dar aici stă un rudar cu muierea lui, iar misiunea noastră nu-i chiar atât de uşoară. Voi, când veţi vedea că ies amândoi afară şi se duc în grădină, să intraţi, ridicaţi drobul şi plecaţi cu el!..”

- Şi ce crezi c-am făcut eu, nepoate? M-am dus în grădina rudarului unde ştiam mai de mult că ţine un măgar, m-am strecurat până lângă el şi i-am muşcat urechea cât am putut de tare. Numai ce începu măgarul să zbiere cât îl ţineau băierile, de se auzea până hăt departe. Apoi s-a aprins în casă o lumânare şi a ieşit întâi bărbatul urmat şi de femeie, agitaţi de răcnetele măgarului. Când cei doi s-au îndepărtat de casă, Petre şi Florea au intrat, au luat drobul şi au plecat în pas alergător către cazarmă.

„Băi, Radule, dar ai fost un lup pe cinste pentru măgarul acela, ai? Şi Florea, râzând, şi-a continuat vorba. Să fi văzut, Radule, cum fugea rudarul în izmene, bodogănind: <<Hai, fă moiere, c-a venit lupii să mănânce măgarul.>>. Să crăpi de râs, nu alta!”

Când am ajuns la cortul nostru, m-a întâmpinat sublocotenentul:

„Soldat Anghel Gh. Radu, ai întârziat peste timpul acordat cu exact cinci minute.”

„Am întârziat, domnule sublocotenent, am spus eu, dar am adus drobul de sare.”

„Până nu-l văd, Radule, nu te cred. Eu sunt Toma Necredinciosul! Aşa că arată-l şi la urmă om mai vedea.”

Nu după multă vreme apărură şi cei doi camarazi cu ditamai drobul.

„De-abia l-am adus, domnule sublocotenent!”, au icnit ei, ostoiţi sub povara drobului.

„Băi Radule, acesta are pe puţin cincizeci de kilograme. Cum aţi izbutit să-l luaţi?”

„Cu o muşcătură de lup, domnule sublocotenent, pe care numai Radu ştie s-o aplice!”, l-a lămurit Florea.

Când au venit bucătarul şi ajutorul lui să ia drobul de sare, am auzit pe unul dintre ei exclamând: „Fraţilor, suntem asiguraţi de sare pentru două săptămâni!”.

Atunci ne-a ieşit în faţă un locotenent care purta ochelari, firav la trup. S-a apropiat de mine, zicându-mi cu o voce plăcută: „Bravo, Radule! Cu muşcătura ta de lup eşti unic în armata română. Felicitări!” Mi-a strâns mâna, apoi a plecat surâzând cu tâlc. Curios, am întrebat pe unul dintre camarazii mei:

„Cine este această prinţesă îmbrăcată în uniformă militară?”

„Păi cum, Radule, n-o ştii?”

„N-o ştiu, zău. Cine e? Şi nu mă mai fierbeţi atâta.”

„Este sora sublocotenentului nostru, Teodoroiu.”

- Când am auzit, un sentiment, asemenea unui fior puternic, mi-a străbătut toată fiinţa. Sublocotenentul ne vorbise în repetate rânduri despre surioara lui cu mândrie. Aşa am cunoscut-o pe această eroină a neamului nostru.

- Bunicule, m-am trezit eu deodată la realitate, s-a făcut târziu. Mă duc să-mi pregătesc ghiozdanul. Trebuie să merg la şcoală.

- Du-te, taică, du-te! m-a îndemnat el având privirile, inundate de-o luminozitate aparte. Cu altă ocazie îţi mai povestesc şi alte întâmplări interesante, petrecute acolo, pe front. Să fim noi sănătoşi, cu voia Celui de Sus!