NUNTA

Într-un târziu, unchiul Ion sparse tăcerea.

- Ce faci Nae, adormişi?

- Nu, veni răspunsul meu, mă gândeam doar.

- Şi la ce te gândeai, nepoate?

- Mă gândeam la morţii din tranşeele de la Mărăşeşti. Tataie mi-a povestit, mai zilele trecute, că a văzut cum nemţii o omorâseră pe Ecaterina Teodoroiu. Ce căuta ea pe front, în tranşee?

- Ce să caute, nepoate? Moartea, cred. O femeie nu trebuia lăsată să lupte cu mitraliera în mâini, pe front. Ea este bună pentru altceva.

- Pentru ce e bună femeia, unchiule?

- Păi, când este război, e bună la acte de caritate, infirmieră pentru spălarea rănilor soldaţilor, la servirea meselor în spitale… Pe timp de pace, însă, ea e lumina care duce mai departe seminţia neamului. Fără rodul ei n-ar mai exista copiii care împrospătează lumea.

Şi unchiul căzu pe gânduri. Călătorea cu mintea şi inima probabil la nevastă-sa, care murise cu câţiva ani în urmă. Băuse zeamă de leandru ca să nu mai facă şi pe cel de-al treilea copil. Avea deja un băiat şi o fată, dar rămăsese gravidă iar. Începuse plodul să-i mişte în burtă şi s-a dus pe la o mătuşă de-a ei, şi aia, se zice, c-ar fi învăţat-o cum să procedeze cu zeama de leandru. Medicii n-au putut s-o mai salveze. Era o femeie frumoasă, vrednică, dar şi hotărâtă. Avusese curajul să plece singură de acasă, cu o iapă năzdrăvană înhămată la ghioci. Să-i vină rău, nu alta, bătrânului mau bunic, trecut la vreme aceea prin multe. Avusese telegari la viaţa lui, dar aşa ceva nu i se întâmplase. Într-o zi, la câmp, iapa înhămată se ridicase în două picioare şi căzuse pe spate, în căruţă. Norocul a fost că nu se afla nimeni în ghioci, altfel i-ar fi omorât pe toţi. De multe ori mamaie ne zicea: „Nu ştiu, dăiculiţă, unde o ajunge femeia asta cu atâta curaj”. Şi a ajuns la cimitir, la nici douăzeci şi cinci de ani. Unchiul meu a iubit-o mult, şi acum cred că o mai iubeşte, nu se uită uşor o fiinţă dragă. În orice caz, unchiul Ion era îngândurat, nu mai scosese o vorbuliţă de multă vreme. Medita în el şi zâmbea ca o apă senină, cutreierată de lumini şi umbre.

Poate se gândea la nunta lui, când a fost ginere. Ca martor la eveniment, ţin minte că era spre sfârşitul iernii. Plouase şi se făcuseră băltoace prin toată curtea. Patru brişti, cu cai împodobiţi ca de o mare sărbătoare, aşteptau mireasa, ginerele şi naşii – care erau chiar părinţii mei –, să meargă la cununie. Atunci s-a întâmplat ceva de care mi-a părut rău mult timp în urmă. Năzdrăvan din fire, am alunecat şi am căzut într-o băltoacă. Cineva m-a luat în braţe şi m-a dus în casă. Era bunul meu unchi. Când m-a văzut mama, de îndată a venit furioasă să mă bată, dar ginerele mi-a luat apărarea: „Lasă-l tu, Marie, că nu strică el, a avut ghinion şi-a alunecat”. M-a luat de acolo, m-a dus la o vecină, la Vlada lui nea Gherase, şi m-a depus pe pat, mângâindu-mă blând pe creştet: „Stai cuminte, că vin repede”. Era o odaie curată, cu icoana Maicii Domnului pe peretele dinspre Răsărit, cu sticluţa de agheasmă în mijlocul unui prosop, ca nişte aripi de fluture imens. Nici n-au trecut cinci minute, că a intrat unchiul Ion cu un lighean cu apă călduţă şi nişte veşminte. M-a dezbrăcat, m-a spălat şi m-a primenit în hainele curate. Dar năpasta mi-a ţinut isonul în ziua aceea, deoarece, când am vrut să mă urc în brişcă, din săritură mi s-a dus piciorul în lături şi, dezechilibrându-mă, am căzut cu şoldul în cuiul care ţine roata. M-am rănit atât de grav încât a trebuit să rămân acasă pentru îngrijire. Unchiul Ion a venit la mine într-un suflet, probabil că auzise pe cineva de păţania mea, şi mi-a zis supărat: „Acum chiar că nu mai pot face nimic pentru tine, nepoate. Suntem deja în criză de timp”.

Cu ochii înrouraţi, priveam pe fereastră briştile cum plecau din curte, în sunet de zurgălăi şi chiote de veselie. Era într-adevăr minunat, frumos şi… trist!

După ce alaiul s-a îndepărtat, am desluşit pe obraji câteva lacrimi de bucurie. Mă invadase melancolia. Era nunta unchiului Ion, iar dintre nuntaşi, lipsea tocmai micuţul lui prieten…