- Mda, oftă unchiul Ion, cam aşa se întâmplă. Uneori Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi, ne părăseşte. Alteori, însă, continuă el, aşezând mai bine cojocul de oaie peste cei doi pasageri somnolenţi, tot Duhul Sfânt te ajută, nu te lasă să-ţi pierzi ultima speranţă. Auzi, nepoate?
Privesc cu luare aminte. Parcă suntem în mijlocul universului; de jur-împrejur un fel de molecule invizibile îmi atingeau umerii, se rostogoleau peste capetele noastre într-un joc de artificii, numai bun pentru copii ca mine.
- Unchiule, fac ochii mari, cam pe unde suntem, că geografie?...
Căruţa trasă de boi păcăne şi trosneşte din toate încheieturile, de parcă ar vrea să-mi de ştire ceva.
- Mai avem cam un kilometru până la Brebeni. Suntem aproape de Troiţă.
Ştiam ce înseamnă, o văzusem de fiecare dată, chiar dacă mă minunasem la început de crucea mare din piatră, cuprinsă de ierburi, ca semn al vechimii, fiindcă oamenii chiar credeau că-i sub ocrotire sfântă. Se înălţa şi de data aceasta, măreaţă, ca semn al însoţirii pe calea cea dreaptă, la câţiva metri de şosea.
- Iat-o, nepoate! Aici a avut loc înfruntarea dintre ţărani şi boierii hrăpăreţi Era prin 1907, când a curs mult sânge. Ca şi ceilalţi ţărani din ţară, localnicii au luat uneltele de muncă, furci, coase, topoare, cam ce-au nimerit, porniţi să-şi facă dreptate singuri. Au dat foc şi conacului boieresc. Era al unuia... că i-am uitat numele, şi acesta a chemat armata. Soldaţii au ascultat comanda, dar au fost şi unii care... De exemplu, un ostaş, cum a fost fratele lui tata, a tras în sus. S-a făcut doar că îndeplieşte ordinul, dar n-a tras în oameni, deoarece îl văzuse printre ţăranii răsculaţi pe cunatu-său şi n-a vrut să verse sânge apropiat... Atunci, comandantul pluutonului s-a dus la el, a scos pistolul şi l-a executat, numindu-l fiu de căţea şi dezertor. Cred că Dumnezeu, la vremea respectivă, era plecat pe undeva, ne uitase. Altfel, cum?
Intrăm în Brebeni. Casele, unele sărăcăcioase, altele mai arătoase, rămân în urma noastră una câte una. Patru fiinţe se deplasează într-un car tras de boi, însoţiţi de stele, pe un drum de ţară. Fornăie boii, simt şi ei că ne apropiem de Slatina. Şi-mi reamintesc, purtat de valurile gândurilor, cum tataie căra nisip cu aceşti boi tocmai de pe malul Oltului, pentru a construi în curtea casei, unde locuiam noi un grajd de vite. Ca atunci când vor veni cu treburi pe la oraş să aibă unde să-i adăpostească. Dar boii n-au prea avut noroc de adăpost decât de câteva ori, toamna târziu, când transportau recolta mamei de ppe cele oopt pogoane. Grajdul s-a primenit în alte haine, fiind locuit de oameni. Cu porumbul adus de la ţară, mama creştea tot felul de orătănii, iar cu vinul şi cu ce câştiga tata am construit o altă casă cu două camere şi bucătărie pentru noi, copii lor, un băiat - eu, şi cele două surori, Doina şi Mioara.
Şi, aşa, cum ne-a lăsat Creangă prin "Amintiri...", şi eu am avut parte de o copilărie fericită, lipsită de griji, trezit în fiecare dimineaţă cu soarele în pat, pe faţă, îmbiindu-mă la hârjoană şi tot felul de năzbâtii, alături de ţâncii cartierului. Mergeam prima dată la fântâna cu robinet din curte, mă spălam îndelung până la brâu, în vreme ce mama ne pregătea masa. Sorbeam, într-un ritual zgomotos şi vesel, cafeaua cu lapte de capră roşie. Şi iarăşi gândurile mă năpădeau din toate părţile, prinzându-mă la mijloc.
- La ce gândeşti, Nae?, l-am auzit pe unchiul Ion aducându-mă în prezent.
- La diverse perioade din viaţă... din viaţa noastră, uchiule.
- Bine faci, nepoate, că la şcoală nu prea e vreme pentru aşa ceva. Dii, boulenii mei!, că mai avem oleacă...
Ascultam scrânetul roţilor prin pietre, cântecul greierilor şi priveam la aura Troiţei, în depărtare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu