CIULEANDRA de Nicu PETRIA

    Drumul de la Slatina la Vâlcele măsoară vreo 28-30 de kilometri. Cu maşina îl parcurgi în circa trei sferturi de oră. Primăvara este cel mai frumos să călătoreşti pe el. Câmpurile de dincolo de drum, însămnţate cu grâu sau porumb, sunt verzi, iar pomii de pe margine înfloriţi , de-ţi este mai mare dragul să-i priveşti. După ce ieşim din oraş, pe partea dreaptă se află o fabică de ţevi din aluminiu; în depărtare, aproape de linia de orizont, pe partea stângă a şoselei, se văd - tuburi maiestos înălţate spre cer -, buncărele silozului de cereale. De când mă ştiu am mers pe acest drum cu căruţa cu boi, cu brişca trasă de cai, apoi cu autobuzul şi, la urmă de tot, cu maşina mică.
    Când veneam cu căruţa, tocmai din Oltenii Vâlcelelor, eram mic, aveam vreo zece ani. Ţin minte, ca acum, când îmi luam "la revedere" de la mamaie şi de la tataie, cum mă "îmbarcam" în căruţă şi veneam la Slatina cu câteva zile înainte de începerea şcolii. Regretam că plec de acolo, din satul copilăriei mele. Tataie chiar observase că eram trist deoarece nu rămâneam la culesul viei şi, privind la pantalonii mei scurţi, mi-a zis-o:
     - Băi năpârstocule, eu văd că îţi pare rău că pleci, dar trebuie să te împaci cu soarta. După câteva clipe, căzut pe gânduri, continua: Mă-ta a trimis ordin scris să te prezinţi neapărat.
     Şi mamaie îl certa:
     - Vorbeşte-i şi tu mai frumos, că băiatul e necopt şi nu e învăţat cu vorbe de oameni mari d-astea milităreşti...
     - Ce vrei, muiere, venea replica bunicului, n-oi dori să-i zic acum îngeraşule? Înţelege el, că nu-i de ieri pe aici!

      Din când în când, mamaie şi tataie se mai luau la trântă cu vorbele, în rest duceau o viaţă liniştită. Mie   nu-mi părea rău decât de faptul că nu mai beam must de la copaia linului, un ritual drag în prag de toamnă ruginie. Luam mustul într-o cană de lut şi-l sorbeam cu ochii închişi, vrăjit de dulceaţa lui. Era bun, mai cu seamă dimineaţa, când întreaga fiinţă devenea nemuritoare. Avea tataie un lin mare, vrednic să primească şi o tonă de struguri, dar nu puneau atât de mulţi deoarece era mai anevoios să-i calce.Îl vedeam pe unchiul Ion, fratele mamei, cum îşi spăla picioarele cu săpun, le clătea spre limpezire cu apă rece, apoi intra ţanţoşi în lin şi începea să joace ciuleandra pe struguri. De la unchiul meu ştiu de jocul acesta. Adeseori mă integra şi pe mine în treaba asta. Când zicea: "Hai Nae, hai la o ciuleandră!", eu luam o cană de un litru şi puneam mustul din copaie într-o căldare de aramă, cam de cinci vedre. După ce umpleam vasul, chemam "p-ăi bătrâni", aşa le zicea unchiul meu părinţilor săi, care veneau cu un ciomag gros şi cărau mustul în beci. Beciul se afla sub magazia de cereale, iar butoaiele erau aşezate frumos, pe nişte butuci de lemn, cum am văzut eu la cramă cândva. Acolo era culcuşul şi locul nostru, al copiilor, de hârjoană, pentru că vara era răcoare, iar iarna era cald. 

      Când făceam câte-o activitate din plăcere, o terminam temeinic, ca un om mare. Iată de ce îmi părea rău când trebuia să plec la oraş. Îmi aduceau must în sticle sau bidoane, dar una e să bei din sticlă şi cu totul altceva simţi când îţi potoleşti setea direct din copaie, cu cana de lut. 

      Aşadar, m-am urat în căruţă după ce i-am luat "p-ăi bătrâni" de grumaz şi i-am sărutat cu lacrimi în ochi. Tataie a pus cojocul pe mine, ocrotitor, uitându-se în înaltul cerului să ghicească timpul. N-aveau în casă decât un ceas de masă, rămas de la nemţi, care însă nu mai funcţiona de-o bună bucată de vreme. După ce unchiul Ion îşi lua "la revedere" de la părinţi, păşeam pe poarta larg deschisă, pe uliţă la deal. Lângă uluca gardului era un salcâm înalt şi, de fiecare dată când părăseam locul acesta binecuvântat, mă uitam după el până nu-l mai vedeam. Din uliţă o luam la stânga şi intram pe-o stradă mult mai largă, pietruită pe mijloc. Mamaie îi zicea "linie". ub roţile carului pietrele trosneau de parcă ar fi fost o puşcă mitralieră, clănţănind în tranşeele de la Mărăşti, MĂrăşeşti şi Oituz, izgonind duhurile rele, isprăvi despre care auzisem de la bătrânii aşezării. 

   - Ştii ceva, Nae, îmi zise unchiul Ion sărind din căruţă, am uitat să luăm o sticlă cu apă. Tu n-o să poţi să rezişti 7- 8 ore, cât facem pe drum până la Slatina. 

    - Lasă, unchiule, nu-ţi face griji, l-am liniştit. Eu, acum, mă gândesc şi mă întreb cum pot luna şi miliardele de stele să stea în înalt, fără să cadă. Cine le ţine acolo? Oare, Dumnezeu cam e acolo locuieşte? Dacă ar fi aşa, acul El ştie că mergem pe drumul acesta şi aude tot ce vorbim noi! Nu-i aşa, unchiule?

     La întrebările mele, unchiul Ion cugeta în sine, cu luare-aminte îi auzeam vorba sfătoasă.: 

     - Nu ştiu, bă, Nae. Dar, dacă Dumnezeu stăpâneşte întregul Univers, aşa cum se zice, cred că are palatul mult mai sus, într-o altă Galaxie.
      Şi iar se aşeza tăcerea între noi, şi iar se auzeau doar pocniturile pietrelor călcate nemilos de roţile carului. Gândul meu rămăsese, însă, la casa bunicior, la mustul din copaie, la Ciuleandră...