Pentru mulţi cărturari, epigrama acoperă o arie largă şi deloc omogenă. Definiţiile întâlnite în dicţionare sunt simple, incomplete sau imprecise, fie reducând epigrama la o simplă poantă, fie extinzându-i sensul la catren sau la glumă mai mult sau mai puţin spirituală, mai mult sau mai puţin versificată. Pentru a contura conţinutul acestei noţiuni, este necesar să-i trecem, chiar şi rapid, în revistă, continua ei cizelare, atât ca formă, cât şi ca fond, ceea ce nu poate fi redat în cteva pagini decât schematic, urmărind etapele cele mai importante.
Epigrama este o specie literară a geniului liric, care se bucură de îndelungată tradiţie. Este, poate, cea mai veche formă de literatură din istoria culturii umane. Ea s-a născut ca inscripţie (de altfel în seamnă inscripţie pe, din limba greacă, epi = pe, grafein = a scrie) pe pietre de mormânt, pe statui, pe scuturi şi alte arme, pe obiecte oferite zeilor sau persoanelor importante. Atât materialul, în general dur, cât şi spaţial restrâns, i-au impus de la începutun text cât mai scurt şi mai concentrat. Lungul drum al afirmării epigramei ca literatură a început în momentul în care informaţia seacă şi rece capătă diverse conotaţii şi formă îngrijită, în care încep să-şi facă loc mijloacele literare (epitete, comparaţii, exclamaţii), un pas important fiind făcut în momentul în care apar inscripţii în versuri, acestea dând un plus de relief şi durată ideii exprimate, în general, în distihuri. Conotaţiile permit transpunera realităţii în altă zonă, fie afectivă, fie afectiv-ironică, fie în zona patosului. La fel de importantă este nuanţa aforistică pe care o capătă de timpuriu. Deci, încă din primii paşi făcuţi, epigrama îşi conturează cerinţele, individualizându-se stilistic prin lapidaritate, prin noutatea ideii sau exprimării, ce picură ironie sau umor, ca să folosim un termen modern, prin spiritualitate, cu alte cuvinte.
Elis Râpeanu. Epigrama în literatura Română. Partea I-a: Scurtă privire asupra epigramei în literatura universală Capitolul I: Tradiţia milenară a epigramei
Lucrarea cuprinde în cele 592 de pagini rezultatul muncii de cercetare desfăşurată „între anii 1986.2000”(aşa cum rezultă din nota autoarei) şi este structurată pe două părţi şi un rezumat în trei limbi: română, franceză, engleză şi „umple un gol în istoria şi critica literară, încercând să confere epigramei locul pe care-l merită în câmpul literelor”. Aşa cum declară autoarea: „Revenirea impetuoasă a acestei specii în literatura română, răspândirea ei pe harta ţării şi chiar dincolo de ea, acolo unde trăiesc românii, impunea un studiu care să-i pună în evidenţă valoarea şi să-i limpezească statutul literar.
Lucrarea susţine continuitatea în timpul şi spaţiul românesc a epigramei, de la începuturile ei, situate pe la mijlocul secolului al XIX-lea, până în zilele noastre, subliniind faptul că ea n-a dispărut nici în perioadele de restrişte, ci şi-a restrâns aria până la pragul minim, fără să-l depăşească. Cum epigrama românească nu poate fi ruptă de epigrama din literatura universală, prima parte a lucrării: „Scurtă privire asupra epigramei în literatura universală”, este dedicată istoriei milenare a acestei specii literare care, în ciuda transformărilor pe care le-a suferit şi care i-au deturnat aproape total semnificaţia, şi-a păstrat denumirea cu care a apărut acum aproximativ 27 de secole în Grecia. Aceasta se explică, mai ales, prin faptul că şi-a păstrat de-a lungul secolelor caracteristicile impuse iniţial, de spaţiu restrâns şi duritatea materialului (piatră, metal, etc.) pe care era scrisă, scurtimea textului şi concizia mesajului.
Lungul drum parcurs de epigramă – inscripţia la epigrama literară a început în momentul în care informaţia seacă şi rece, cu alte cuvinte denotaţia – capătă conotaţii de natură diversă şi o formă îngrijită, incluzând şi mijloacele literare. Scrisă la început în vers epic (Terpandru, secolul VIII î.Chr.), epigrama greacă se stabileşte definitiv la versul elegiac, primul autor care foloseşte acest vers fiind Arhiloh (secolul III-II î.Chr.) – unul dintre cei mai mari poeţi ai antichităţii. Perioada alexandrină (secolul III-II î.Chr.), se caracterizează prin marea înflorire a culturii greceşti, în general, şi a poeziei în special, ridică epigrama pe o treaptă superioară: micile compoziţii, denumirea ca atare, sunt pline de semnificaţii şi au un limbaj cizelat cu grijă. Tematica se extinde la orice subiect şi, în plus, apare satiricul şi, într-o manifestare palidă, acel element de vivacitate intelectuală-surpriză adusă de noutatea ideii, acel inefabil numit mai târziu spirit, specific epigramei moderne.
De la greci epigrama este preluată de romani, vestiţi prin spiritul lor lapidar şi caustic. Au excelat, în acest gen „restrâns”, în primul secol înainte de Christos, Catulius, Caton şi Veron, apoi în primul secol după Christos, Petroniu. Cel care a dat strălucire epigramei latine, fixând statutul literar al acestei specii, este Marcu Valerius Martialis (40-104). De altfel, Lessing îi ignora pe greci şi-l considera pe Marţial drept creatorul epigramei. Acesta a rămas nu numai ca părinte al epigramei, ci şi unul dintre cei mai mari epigramişti ai literaturii universale. Principiul după care s-a condus în epigramele sale a rămas valabil până astăzi: Parcere personis, dicere vitiis (critică persoanele, atacă viciile), principiu care conferă de fapt, catrenului epigramatic generalitate, făcând abstracţie de situaţia (persoana) care l-a generat. În evul mediu, epigrama cunoaşte un hiatus: creştinismul occidental respinge asemenea producţii, aruncând anatema împotriva râsului care conţine „scânteie luciferică” şi-l îndepărtează pe om de frica de Diavol, dar şi de Dumnezeu. Epigrama circulă, totuşi, prin antologiile greceşti, cele mai cunoscute fiind cea din secolul al X-lea (Antologia lui Constantin Cephalis) şi cea din sec. al XIV-lea (a lui Maxim Planudos). Odată cu Renaşterea, reapare şi epigrama, mai întâi în latină, apoi în limbile naţionale, care-şi afirmă individualitatea.
Lucrarea trece în revistă apariţia, dezvoltarea şi declinul epigramei în literatura italiană, spaniolă, engleză, germană, rusă, subliniind contribuţia literaturii franceze la înflorirea şi modernizarea acestei specii literare, atât de potrivită spiritului francez lapidar, maliţios şi chiar caustic. Românii au venit mai târziu la festivalul epigramei, în pragul epocii moderne, dar, după afirmarea ei, n-au mai abandonat-o : au înflorit-o, i-au imprimat trăsături specifice umorului naţional şi şi-au apropiat-o.
Partea a II-a a lucrării – cea mai amplă – este dedicată epigramei româneşti, stabilind ca metodă de lucru, etapele parcurse de această specie urmărindu-se două aspecte; pe de o parte, manifestările livreşti în care apare denumirea de epigramă, fie că e vorba de forma versificată, fie în proză, pe de altă parte, drumul parcurs de la umorul popular (strigături, proverbe, ghicitori) la creaţia literară cultă, până la emanciparea ei definitivă (sfârşitul secolului al XIX-lea), apoi evoluţia ei în epoca interbelică, situaţia ei în timpul comunismului şi înflorirea fără precedent în actualitate. Realizarea şi apariţia acestei lucrări nu ar fi fost posibilă fără „imboldul şi susţinerea morală”(aşa cum afirmă autorul) a numeroase personalităţi , precum regretatul Micea Trifu, primul preşedinte al Uniunii epigramiştilor din România (1990-1994), cel care a unit în jurul Clubului epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” întreaga mişcare epigramistică din ţară, timp de un sfert de veac (1969-1994); directorii Bibliotecii academiei, academicianul Gabriel Strempel şi scriitorul Fănuş Băileşteanu; profesorii şi cercetătorii ştiinţifici Ştefan Cazimir, Alec Hanta, Paul Cornea, Dan Grigorescu, Dan Horia Maziliu, Gheorghe Ciompeag, Vicu Mândrea, Cornelia Rădulescu, Stancu Ilin, Gheorghe Barba, Dan Bărbulescu, Galena Bădică, Georgeta Petrescu, Sanda Mihăiescu, şi a confraţilor epigramişti Efim Tariapan (Chişinău), George Zarafu (Bucureşti), Nicolae-Paul Mihail (Sinaia), George Petrone (Iaşi)şi mai ales fără susţinerea materială a poetului Toma Istrati, care în articolul „Zbor singular în universul spiritului” declară: „Consider că această lucrare redă, atât pe plan naţional, cât şi universal. Autoarea, ea însăşi epigramistă de primă mărime a Ţării, s-a aplecat cu dragoste şi cu înţelegerea problematicii asupra acestui „fleculeţ” al literaturii, care dă noi străluciri spiritului românesc. Prahoveancă l origine, s-a născut (cân n-are importanţă, important pentru epigrama românească, e că s-a născut) lângă Ploieşti, la Valea Călugărească, unde, „cuibul copilăriei din mijlocul văilor” i s-a legănat „între deal şi vale”, după cum mărturiseşte într-una din poeziile sale. A publicat mai multe volume de poezii, în care suflul poetic nou şi gândirea modernă întineresc versul clasic şi două volume de epigrame, în care spiritul său sclipitor pune în umbră majoritatea condeielor masculine din breaslă. Cum epigrama a izvorât în mod firesc din scânteierea spiritului românesc, într-un anumit stadiu de dezvoltare a literaturii, iar românii au susţinut-o neîntrerupt mai bine de un secol şi jumătate, reuşind s-o înobileze şi să dea noi străluciri epigramei universale, consider că, pentru mine, e o datori de onoare să sprijin material publicarea acestei lucrări. În acest fel, îmi exprim admiraţia pe care i-am purtat-o dintotdeaunafrumoasei şi scânteietoarei românce care a devenit, în premieră mondială, doctor în epigramă, adică doctor în filologie, având ca temă de cercetare epigrama”.
„ Johann Wolfgang Goethe, genialul creator al lui Faust, a intuit, între altele, un mare adevăr despre arta cuvântului: orice pozie este ocazională. Altfel spus, poetul alcătuieşte un pastel pe baza peisajului pe care are ocazia la un moment dat să-l contemple, scrie o odă cu ocazia sărbătoririi unui eveniment oarecare, compune un pamflet ori o satiră cu ocazia indignării provocată de o faptă reprobabilă, izvodeşte o epigramă cu ocazia constatării unei nepotriviri flagrante între aparenţă şi esenţă etc. totul, consideră poetul german, sau aproape totul, trece în poezie cu o anumită ocazie, este ocazional, înainte de a îmbrăca veşmântul perenităţii, al veşniciei chiar, graţie într-aripării pe care poetul o gândeşte şi o face fapt...” afirmă poetul şi criticul literar Marcel Crihană în articolul: „Pe urmele unei intuiţii a lui Goethe”.
Elis Râpeanu nu a ratat nici o ocazie, ea a creat, a stârnit, a provocat ocaziile. Secretul domniei sale nu constă în a vorbi. „vorba lungă” este cel mai mare duşman al tău. Cu cât vorbeşti mai mult cu atât dorinţa de a face se diminuează. Aici este cheia problemei: oamenii trebuie să aibă dorinţa de a face. Fără dorinţă nu poţi avea nimic. Doamna Elis Râpeanu în primul rând a dorit, a vorbit puţin şi a scris, a compus, a izvodit. Sumarul bio-bibliografic al domniei sale este imens: zeci şi zeci de premii, distincţii şi titluri obţinute, autor a zeci şi zeci de lucrări, membru activ al numeroase cluburi, asociaţii, fundaţii, cenacluri din ţară, prezentă în numeroase volume colective de poezie, antologii şi culegeri de epigrame, colaborator la un număr mare de publicaţii (cotidiene, reviste literare, de umpr, de epigrame). Domnia sa este atentă la spectacolul vieţii din jur, dar nu contemplă cu bonomie realitatea şi nu trece mai departe prin lume în vârful picioarelor, ci aşa cum afirmă Val. Sparand Popescu (Păcală, seria nouă, nr. 17, 1995, pg. 10): „Regina epigramei româneşti – Elis Râpeanu este un causeur înzestrat cu o vervă nesecată şi plină de atracţii mânuind la nivel academic ironia, în mod picant şi nici o dată ofensator. Epigramele sale inundă sufletele celor hărăziţi să guste umorul, iar calităşile sufleteşti şi intelectuale, care o clasează printre cei mai de seamă epigramişti, îi conferă dreptul de a fi <<botezată>> regina epigramei româneşti”.
Încă de la început, regretatul Mircea Trifu avertizează „confraţii”, (cu ocazia înmânării carnetului de membru al Clubului Epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” în aprilie 1986): „Şi acum a sosit momentul priirii în clubul nstru a unui nou membru, cineva care vine tare din urmă şi care va avea un cuvânt greu de spus în epigrama românească: Doamna Elis Râpeanu”.
Privită, uneri cu invidie, alteori cu admiraţie de către confraţi, Elis Râpeanu s-a bucurat întotdeauna de dragostea şi respectul domniilor lor – în general, bărbaţi – ecourile exprimate în proză, versuri sau epigrame fiind grăitoare.
Şi acum câteva epigrame de doamna Elis Râpeanu, care nu degeaba i se spune: „Regine epigramei româneşti.
Epigramă Epigrama se recomandă Minifabulă
Printre-atâtea multe leacuri Deşi-s un zbor ce ţine-o clipă, Capra, vită de neam mare,
Date-n dar de Dumnezeu Din poantă-mi creşte o aripă: Tot cu coada-n sus stătea
Vă asigur că de veacuri, C-un zâmbet, de păcat dezleg Şi-un tăune oarecare
Epigrama-i panaceu. Şi cuceresc un Rai întreg! A-nţepat-o undeva
Unui epigramist care jigneşte O definiţie dintr-o mie Morala:
Acest epigramist e-adept Epigrama-i un ţânţar Cnd s-a pomenit vreodată
Al biciului cel indigen Care-nţeapă-n mod bizar Să trăieşti la nesfârşit
Şi tună, fulgeră, e drept, Sau un trandafir hain Şi cu coada ridicată
Dar n-are plesnet la catren. Perevăzut c-un singur spin. Şi cu fundu acoperit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu