Poeme

                 Floare şi poezie


Mă iartă, domnişoară, că-ţi dăruiesc o floare,
E floarea minunată, cântec şi poezie.
Doresc întreaga viaţă să zburde-n căprioare,
Iar inima să-ţi bată valsând o melodie.

Hangiul fericirii să te invite-n taină
La masa cea de taină sculptată de Brâncuşi,
Şisă-ţi îmbrace visul, mirajul, într-o haină,
Când fredonezi minunea în ritmuri de arcuş.

Mă iartă, domnişoară că-ţi dăruiesc o floare!
E poate o dorinţă venind din veac străbun.
În tine porţi mereu grădinile solare
Iar gândul este paznic pădurilor de-alun.

Şi dragostea, vâltoare pe margini de cascadă,
vibrează în arpegii, note-mplinind iubirea,
Căci paşii tăi şi dorul dansează pe-o estradă
Să apere, de stânci, mireselor menirea.

Mă iartă, domnişoară, că-ţi dăruiesc o floare,
E floarea cea virgină de dar şi poezie.
Acum în versul meu şi lacrima dogoare,
Ia clipa cea de taină te naşte-n elegie.


             Te voi iubi impropriu




De umbră nu mi-e teamă. Pe tine viaţa-n dar
Mi te-a trimis, himeră! De noapte n-am habar.
De-o fi să mă petrec, sub teii apei reci,
Rămasa-i tril prin suflet, prin trupul meu, pe veci.

Te voi iubi impropriu pe plaiul carpatin
Şi bea-voi din zenit al nopţilor venin.
Cărări ne vom preface, în dimineţi, târziu,
Ca somnul rătăcit să-mi spună ce nu ştiu.

Voi detona iar flinta prin vraiştea de ape,
Să rătutească voalul mireselor, sub pleoape;
Sosi-voi în vltoare, visând alt anotimp,
Pe când tăifăsuiesc cu Zeii din Olimp.


           Aceeaşi eternă chemare


De la o vreme, cum să-ţi spun iubito?,
Nu-mi pasă că prin arbori toamna vine,
Şi stele pe-ndelete, cad în mare
Străluminând iubirea-mi către tine!  

De la un timp n-am spaimă de furtuni!
Furtună-i pieptul ce izbeşte-n stâncă.
Nici de-ntuneric nu mă tem. O, Doamne,
Sublimă-i azi plutirea-mi cea adâncă.

De la o vreme, nu uita, iubito,
Reînfloresc în nuferi lângă mal,
Spre care-noată herghelii de vise
Purtate alb de-un negru Ducipal!