Doamne, câte am mai pătimit. Mama, tocmai vânduse apartamentul din oraşul Medgidia, şi ne mutasem , cumpărând o casă, undeva într-un sat din comuna Cuza Vodă. Este greu când te muţi de la oraş la ţară. Parcă toată lumea se uită la tine, întrebându-se: „Oare de ce această familie lasă oraşul pentru a locui în groapa asta?”. Totul părea, cel puţin mie, cu susul în jos. Oamenii erau îmbrăcaţi altfel, vorbeau diferit faţă de cei cu care mă obişnuisem, apoi nu cunoşteam pe nimeni, parcă aterizasem pe altă planetă. Lumea era mai ponosită, mai îmbătrânită. Ieşam la poartă şi-mi puneam întrebări de adolescentă, ca de pildă: „Ce mă fac eu cu singurătatea asta?” sau „Unde au rămas prieteniile pe care le lăsasem fără voia mea la Medgidia?” Nu puteam răspunde. Mi-era cu neputinţă să răspund la asemenea întrebări. Spaima, că nu mai aveam pe nimeni cu care să-mi petrec vremea mă obseda, îmi făcea căţei pe inimă. Acum, când sunt liberă de acest prăpăd, de acest calvar în care am trăit peste un deceniu, nu doresc la nimeni să treacă prin ce am trecut eu. Capcana în care am intrat este iadul ce l-am trăit fără să vreau, fără să am cunoştinţă ce va fi mâine, poimâine.
Într-o zi, pe când stăteam la poarta noii locuinţe şi, împleteam ciorapi pentru iarnă gândind la ceea ce gândeşte oricare fată de vârsta mea, căci aveam şaisprezece ani pe atunci, mă pomenesc cu o damă că mă abordează. Se vedea clar că era mult mai în vârstă ca mine, oacheşă la culoarea pielii şi o vorbă pe care n-o mai auzisem niciodată: „Tu, te văd de câteva zile singurică, nu vrei să mergem la barul de ici, să bem câte un suc? Ascultăm şi muzică de la orchestra barului!”. Eu, neavând ce face am răspuns: „Da, dar aşteaptă-mă puţin, mă duc până în casă, iau nişte bani şi vin să mergem!”. Ea a fost de acord, spunându-mi: „Haide, du-te, dar să nu stai mult!”. Am intrat în casă, m-am schimbat cu o rochie mai ca lumea, am luat nişte bani şi m-am întors relativ repede. Eram bucuroasă că am cu cine să omor timpul. Pe drumul dintre casa mea şi bar ne-am spus una-alteia numele. Ea a spus că o cheamă Dana, eu i-am spus: „Numele meu e Gabriela Bohan”. În bar, muzica şi voia bună m-a determinat să-i spun „prietenei” mele că: „Îmi place atmosfera!”. Mai fusesem cu amicele mele la baruri de prin Medgidia, dar acesta era altfel. Cum am intrat, cum am observat că chitaristul orchestrei pusese ochii pe mine, mă admira, mă dezbrăca din priviri şi-mi făcea uneori cu ochiul. În sfârşit, ne aşezăm la o masă care tocmai se eliberase şi bem cafeau şi sucul ce-l comandasem. În timp ce serveam, ea, fiind mai slobodă la limbă m-a întrebat de lucruri ce nu mai auzisem până atunci. Acele întrebări ţineau de intimitatea mea şi, prima dată n-am vrut să-i dau satisfacţie, am ocolit răspunsurile. Mai târziu a venit un ins la noi, la masă, tot oacheş ca amica mea, chiar mi-am zis în gând: „El este fratele ei”. Şi cum cărările vieţii sunt atât de întortocheate şi neprevăzute încât am căzut în prăpastia adâncă a sorţii. Atât de adânc a fost acest hău încât nici cei care mi-au dat viaţă, în special taică-meu, n-a putut să mă mai scoată. Numai bunul Dumnezeu s-a îndurat de mine şi, având această putere miraculoasă, m-a eliberat, ca să spun aşa, din chingile destinului ce mi-l hărăzise, de la începuturi, ursitoarea cea hapsână ca o mumă a pădurii. Dar să spun cum am intrat în horă, în jocul ăsta de-a viaţa. După ce am servit sucul m-am ridicat şi am plecat din acea încăpere numită bar. Am ieşit singură, căci amica mea plecase cu acel tânăr care venise s-o ia, dar pe stradă mă trezesc luată de braţ . De cine credeţi? Chiar de cântăreţul cu chitara din orchestra barului: Ce faci, unde pleci? Hai, mai stai, uite mie îmi place de tine şi vreau să ne cunoaştem mai bine. Nu pleca, te rog. Eu sunt singur şi singurătatea asta mă omoară. Dacă vrei...” Nu ştiu nici până azi ce-a vrut să spună cu acele două cuvinte de la urmă: „Dacă vrei...” . Şi m-a luat de braţ, trăgându-mă şi împingându-mă în local. Ce puteam să mai fac?. Am luat loc la aceeaşi masă. Am comandat încă un suc şi o cafea şi am stat acolo până aproape să se întunericească. Apoi i-am spus chitaristului că: „Vreau să plec, deoarece am părinţi acasă şi mă aşteaptă". Dar el, nu şi nu, şi nu m-a lăsat, de parcă eu eram proprietatea lui şi trebuia să fac neapărat ca el. Plecasem pe la ora cinci după-amiază şi am ajuns acasă aproape de miezul nopţii. Chitaristul m-a condus până la poartă, promiţându-mi un viitor strălucit. De exemplu dintre toate promisiunile ce mi le-a „servit” a fost şi aceea: „Dacă te vei căsători cu mine tu vei fi regina mea, iar eu regele tău”. Asta chiar m-a făcut să râd în sinea mea şi am zis: „Bine. Hai acum lasă-mă să intru în casă, că mă aşteaptă ai mei”. Mai m-a pupăcit de câteva ori şi m-a slobozit. Eram tare obosită, mi-era şi foame. Dar când am intrat în casă, tata şi mama mi-au cerut să le dau explicaţii. „De ce ai venit atât de târziu? Unde ai umblat până acum?” Le-am explicat că făcusem cunoştinţă cu un băiat. Mama avea în mână un făcălete şi m-a lovit cu el peste fese. Mă durea la inimă, dar n-am plâns. În schimb m-am uitat în achii lor şi le-am zis: „El este omul cu care mă voi mărita şi voi fi regina lui”. Cuvintele astea n-am să le uit niciodată. Tata, când le-a auzit i s-a făcut atât de scârbă încât a vomat. Băuse câţiva litri de vin aşteptându-mă. Soarta sau destinul nu ţi-l dă nimeni, tu ţi-l construieşti singur. A doua zi mă aştepta Cristi, aşa îl cheamă pe chitaristul barului, la poartă şi-mi spune: „Hai acasă la mine că vrea mama să te cunoască. I-am spus că am făcut cunoştinţă cu fată frumoasă şi deşteaptă ”. Prima dată m-am opus acestei idei, apoi mi-am zis: N-o să mă mănânce femeia”. Şi m-am dus. Acolo m-am aezat pe pat şi am aşteptat să vină viitoarea soacră. Când a sosit a luat un tamburet s-a pus în faţa mea şi prima întrebare a fost: „Fă, maică, i-a spune tu ce eşti rumâncă sau ţigancă”. Pe mine m-a bufnit râsul , dar m-am abţinut şi i-am răspuns: „Sunt româncă, get-beget”. „Bine, maică, după cum ţi-e vorba se vede că eşti rumâncă. Şi noi suntem tot rumâni, dar ceva mai vechi. Aşa că, să nu-ţi fie frică dacă vorbim cu un alt grai. Şi a continuat. Fă, maică, dacă tu o să-l iei pe băiatul meu, o să fie ca şi cum ai trăi şapte traiuri, aşa de bine o să trăieşti. Nici la maică-ta în burtă n-ai trăit atât de bine”. Aşa am intrat în casa bărbatului alături de care aveam să trăiesc doisprezece ani şi, aveam să nasc doi copii. Aşa am cunoscut ce înseamnă trădarea şi umilinţa. În loc să fiu regina lui şi să locuim într-un palat cum promisese, am trăit mai rău ca cenuşăreasa şi am intrat într-o casă mai insalubră spiritual, decât cea din care tocmai plecasem. Se spune că omul trebuie să-şi ducă crucea până la capăt. Crucea mea era suferinţa pe care am suportat-o în fiecare zi, în fiecare oră, atâta amar de vreme. Din primele zile am observat cum se vorbea în familia bărbatului pentru care tata vomitase la auzul acelor cuvinte ce le-am spus la necaz şi la suferinţă. Dacă ştiam ce se va întâmpla cu mine şi cu ai mei nu ziceam acele vorbe. A murit cu focul în suflet deoarece el nu dorea să mă mărit atât de fragedă. Un accident de muncă, la fabrica de ciment din Medgidia, a dus la decesul lui. Nu am fost să-l văd fără suflare, dar parcă e mai bine să ţi-l aminteşti fiind în viaţă, decât mort. Acum el umblă prin gândurile mele viu. Nu l-a suportat pe ginere nici măcar un minut. Vorbise despre familia în care intrasem cu un coleg de muncă şi îi spusese ce fel de oameni sunt. „Bă, Nicule, să ştii că sunt nişte oameni de nimic. Cred că fata ta n-o să facă bureţi în familia asta, sau dacă va face să ştii că va fi o excepţie. Vom trăi şi vom vedea. Am auzit că umblă prin babe şi vrăjitoare. Încearcă şi ia-ţi fata din familia asta, până nu e prea târziu, căci nu va fi bine de ea”. „Bă, Ştampilă, am încercat de trei ori până acum şi n-am putut. Ce să-i fac? Pe maică-sa, încă, a luat-o la goană cu pietre. Nu ştim, zău, ce să ne mai facem. Am luat-o şi cu binişorul, am luat-o şi cu vorbe grele. Degeaba, degeaba. Parcă a intrat diavolul în ea. Pe el îl vede bărbatul ei şi atât. Să ştii că ai dreptate când zici că umblă prin vrăjitoare. Acum îmi dau eu seama ce se-ntâmplă”. Era prea târziu. În ultimul timp tata nu mai ţinea la viaţă. Bea şi fuma din ce n ce mai mult şi asta i-a agravat arsurile de la accidentul de muncă..
După un an de convieţuire cu Cristi, el, a plecat la turci să câştige bani, să clădim o casă. Şi viaţa fără el parcă era din ce în ce mai aspră, cu cei rămaşi acasă. La două săptămâni primesc un telefon de la el şi-mi spune că o să ajungă în câteva zile, un pachet cu ciocolată şi două baxuri de ţigări „L M”. A trecut două, trei săptămâni şi n-am primit nimic. Eu vedeam pe taică-său fumând şi-i mai ceream câte-o ţigară şi-mi dădea. Într-o dimineaţă măturând prin bucătărie am văzut nişte foiţe de staniol de ciocolată. Şi atunci am întrebat pe soacră-mea: „Dar de unde aveţi ciocolată?” şi ea m-a luat în râs: „A, da cumpărat Geamănu, aşa îi zicea ea lui socru-meu, câteva ciocolate, dar uite că de tine am uitat să-ţi dăm”. „Lasă nu-i nimic, c-o să primesc de la Cristi ciocolată şi ţigări”. După o săptămână, văzând că nu mai primesc pachetul de la bărbat, am întrebat de ce n-a ajuns ceea ce îmi trimisese. Şi socru-meu a spus: „Nu ştiu, poate băiatul pe care l-a trimis nu a venit cu el”. Eu am crezut că totuşi pachetul n-a ajuns. M-a sunat Cristi să mă întrebe dacă am primit pachetul şi dacă mi-a plăcut ciocolata. Eu i-am spus că: „Nu a ajuns până acum nimic”. El l-a sunat pe băiatul care venise de, acolo, din Turcia, şi l-a întrebat dacă mi-a înmânat cele trimise. Şi băiatul a zis că: „Bă, Cristi, maică-ta mi-a spus că nu-i acasă nevastă-ta şi-i l-am înmânat ei”. Când a auzit că pachetul ajunsese deja acasă şi, eu nu primisem nimic, s-a făcut foc şi pară. A luat-o pe maică-sa la telefon şi-a făcut-o ca pe-o albie de porci. „Nu vă e ruşine, lasă că vin eu acasă”. De, mă, Cristi, maică, ce să-i fac lui Geamănu, să-l omor?” „Păi, omoară-l, dacă e atât de nesimţit”. Sufletele sunt deprimate când sunt pătrunse de nedreptate şi mai ales de nesimţire. Viaţa ce-o duceam cu socrii mei, cu fratele lui mai mic, şi cu soru-sa care era nemăritată şi se bătea cu maică-sa în parte, era ca un coşmar. La mine în familie nu s-a întâmplat niciodată să ridic mâna asupra maică-mii. Aici era altă viaţă, altă concepţie de-a trăi. Vorbele lor erau urâte, hâde, nu le suportă hârtia să le exprim.
După fier vechi
La roata vieţii se mai adaugă o spiţă şi Cristi Radu se întoarce acasă din Turcia. Cât a lucrat în ţara de pe ambele maluri ale Bosforului, nu a putut să strângă nici un ban, deoarece îi trimitea acasă şi părinţii lui, în special maică-sa, îi păpa pe te miri ce. Se ducea la spital să facă nu ştiu ce tratament pentru cap. Toţi doctorii aflaseră că e schizofrenică. Şi spunea unul altuia: „Dă-o încolo că e sănătoasă, dar face ea pe nebuna”. Odată, când i-a băgat furtunul pe gât să-i scoată de la ficat răutatea, a început să strige la doctor: „Ce faci doftore îmi bagi furtunu’ pe gât să mă omori? Faci experienţă pe mine? Am făcut şapte copii şi dumneata îţi baţi joc de mine?” „Mă femeie nu ţi-a explicat doamna asistentă că dacă nu-ţi extragem veninul de la ficat nu te putem face bine?”. Probabil că era şi nebună din moment ce se certa cu toată lumea. Caracterul ei era infectat de ură faţă de nurori şi nu numai. Până şi cu copiii ei se certa ca la uşa cortului. Cristi a certat-o petru faptul că nu-mi dăduse mie pachetul. Într-o zi, Dana, fata ei, făcuse ardei umpluţi şi-şi pusese în strachină să mănânce. Când a văzut-o mămica Ioana, s-a dus la ea şi a întrebat-o: „Ce faci fă, tu aici?”. Iar Dana îi răspunde: „Ce să fac, nu vezi, mănânc mâncarea gătită de mine”. „Păi tu nu ştii fă, că bărbaţii trebuie să mănânce întâi?”. Şi se duce să-i ia strachina din faţă. Dana nu o lasă şi începe scandalul monstruos. Are un obicei groaznic, când se ceartă cu cineva, îşi ridică fusta în cap şi strigă cât o ţin băierele inimii: „Mânca-mi-ai p.... să mi-o mănânci". Atunci Dana îi împinge strachina între picioare şi-o murdăreşte de grăsime, şi-i zice: „Na, boarfă bătrână, ce eşti. Tu nu vezi, fă, că eşti ca o căţea, ne-ai mâncat zilele la toţi!”. Ea, să nu se lase mai prejos, se duce şi ia tuciul în care Dana fiersese ardeii şi îl răstoarnă la fie-sa în cap. Cearta asta de pomină între mamă şi fiică, m-a făcut să cred şi mai apăsat, că bătrâna într-adevăr, nu stătea bine cu „bibilica”. Avea toane, toane. Odată a căşunat pe bărbatu-său. Nu ştiu din ce s-au apucat, dar am auzit o gălăgie infernală de străchini şi farfurii sparte. Am ieşit din odaia unde cârpeam nişte pantaloni, să văd ce se-ntâmplă. Cu vorbele ei fără perdea îl ocăra pe bărbatu-său cum îi venea la gură. El, să nu o mai audă, a ieşit afară, în curte, crezând că poate se va potoli. Păi ce să se lase cotoroanţa, că a ieşit după el şi l-a lovit în spinare cu coada măturii. Trecătorii se opriseră să vadă sămânţa de scandal care era pe cât de haioasă pe atât de penibilă. Vecinii, se uitau printre ulucile de gard, râzând şi făcându-şi semnul crucii. Cu toate aceste fracturi de caracter, ce le vedeam la soacră-mea, eu nu am plecat de la Cristi. Îl vedeam iubitor şi mai ales, când rămăsesem gravidă se bucura, mângâindu-mi pântecul. Viaţa era frumoasă cu el, dar grea, din ce în ce mai grea. Nu îşi găsea servici, pe unde se ducea să se angajeze, era respins. La halta de gunoi se arunca fier vechi de la IMUM SA din Medgidia. La intreprinderea asta lucrase socrul meu, Radu Vasile, ca muncitor. Aici se fabrica maşini de scos cartofi, prese de balotat paie, remorci de 2 şi 5 tone, piese de schimb pentru maşini agricole, precum şi reparaţii maşini unelte. Veneau săracii din toate părţile să le adune să mai facă un ban. Aşa m-a luat şi pe mine. Cu burta la gură adunam fier vechi şi-l vindeam să strângem bani să ne cumpărăm cal şi căruţă, zicea socru-meu: „Să vă arăniţi mai bine”. Nu puteam strânge bani din adunat fier vechi pentru că ce adunam azi îi dădeam mâine pentru mâncare. Se aduna cu trudă mare fierul vechi. Trebuia să săpăm gropi adânci cu târnăcoape şi alte unelte. Eram acolo ca-ntr-o pictură de Van Googhe. Numai că în tabloul pictorului oamenii adunau cărbuni. Într-o zi trece pe lângă haltă o maşină luxoasă, opreşte, şi, şoferul îmi face cu mâna să mă deplasez până la el. Până să ajung la maşină, o doamnă bine îmbrăcată, cu obrajii ca bujorii iese din autovehicul şi-mi zice: „Da bine măi fetiţo nu ţi-e frig, şi mai eşti şi însărcinată?”. „Ce să fac, doamnă, dacă suntem săraci, nu găsim de muncă pe nicăieri...”. Şi ea îmi ia vorba din gură şi-mi zice: „Uite, ia banii ăştia şi du-te să te îngrijeşti, că eşti tare tânără şi frumuşică”. Şi-mi întinde cinci hârtii de câte un milion. Eu, când am văzut atâţia bani n-am ştiut ce să mai spun. Am îngânat un: „Mulţumesc şi să vă dea Dumnezeu sănătate”. „Bine, vezi că şi mâine o să trec pe aici şi nu vreau să te mai văd în postura asta". Şi s-a urcat în maşină şi a plecat. Mie, un val de răceală şi căldură mi-a trecut prin tot corpul, m-a podidit lacrimile, am băgat banii în buzunar să nu-i pierd şi, m-am dus să strâng în continuare fiarele ce dezgropasem, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Aveam cinci milioane în buzunar. În 1998 erau bani, aproape două salarii. Cristi, văzuse totul şi m-a întrebat: „Ce ţi-a dat, fă, aia din maşină?”. Eu m-am făcut că nu aud şi m-am aplecat să culeg un fier mai măricel ce-l văzusem în faţă şi să-l arunc în sac. Apoi a venit lângă mine şi mi-a zis: „De ce, fă, nu vrei să-mi spui ce ţi-a dat aia din maşină”. Dar eu, ca proasta am băgat mâna în în buzunar şi i-am arătat: „Cinci milioane, mi-a dat. Cred că i s-a făcut milă de mine când m-a văzut cu burta mare, adunând de prin gunoaie fier vechi”. Mâine mă duc la Medgidia să mă pun la ecograf. Tu nu vrei să ştii ce am aici în burtă?”. „Eu, nu vreau, fă, să ştiu pentru că ce ai tu acolo nu este al meu. Cine ştie cu cine te-ai cuplat cât am fost eu plecat în Turcia! Aşa că degeaba îmi spui tu că plodul este al meu”. Se strânsese câteva persoane să se uite la noi cum ne certăm şi am luat banii şi i-am băgat lui în buzunar. Apoi ne-am strâns catrafusele şi am plecat acasă. Pe drum n-am scos nici o vorbă. Eram supărată la culme. El, s-a dus, a vândut fierul ce-l strânsesem aproape toată ziua şi în loc să vină acasă cu banii s-a dus la cârciumă. Acolo, s-a întâlnit cu taică-său şi cu încă nişte prieteni şi au vienit pe zece cărări cântând cu glasurile dezacordate: „Crâşma ici, casa colea/ Şapte paşi până la ea/ Că am mândra frumuşică/ Şi de flăcăi sprijinită”. Ăsta era cântecul lor preferat. A mai venit acasă cu două milioane. Ce făcuseră cu restul nici pnă azi n-am aflat. Poate că au fost înprumutaţi şi le-a dat banii înapoi. Asta a fost prima ceartă mai serioasă cu Cristi al meu. După ce am născut fetiţa au urmat altele mai acatării, cu bătăi şi înjurături, cu umflarea ochilor şi buzelor, cu ameninţarea că plec de la el şi divorţez. Dar, totuşi, mă întorceam. Tata şi mama îmi ziceau: „Dăi dracului de rudari, tu nu vezi că n-au caracter!”. Mie îmi părea rău de Cristi când părinţii mei îi ocăra familia. Şi rudele mele şi eu am ajuns la concluzia că am fost vrăjită. De fapt, Cristi cunoştea un vrăjitor dintr-un sat din apropiere. Mi-a spus asta când era în toane mai bune: „Gabi, tu nici nu ştii de când am pus eu ochiii pe tine! Eram în armată şi treceam prin faţa blocului unde probabil locuiai. Erai mititică, dar ochii tăi mi-au plăcut cel mai mult. O fetiţă a strigat la tine şi eu de-atunci îţi ştiu numele şi nu am putut să te uit. Aşa că tu mi-ai plăcut de mică. Când ai reapărut în ochii mei a fost în bar. Te priveam insistent cu toată căldura sentimentelor. Iar acum când eşti a mea şi avem împreună un copil, am devenit gelos din cale-afară. Nu ştiu poate din cauză că ţin la tine foarte mult, că uneori am tendinţa să-mi fac de petrecanie pentru că nu am puterea să te văd cu un alt bărbat”. Ei, bine, pe când îmi spunea aceste vorbe lungi, de dragoste, eu mă-ntorceam. Dar viaţa noastră devenise prea aspră şi, mai ales, halucinantă. Şi nu spun prostii când zic halucinantă. În comuna vecină, Mircea Vodă, era nea Fadei, aşa îi era porecla, care ştia tot felul de vrăjitorii, care mai de care mai deşucheate. Ştia vrăji pentru legarea sufletului de cel pe care nu-l agreai sau pe cel care nu-l vroiai să-ţi fie bărbat. Aşa l-a învăţat, cred, nea Fadei şi pe Cristi al meu: „Pentru legarea farmecului se foloseşte apa neîncepută, roua de la flori, sau roua de la busuioc. Trebuie să faci nodurile cu măinile la spate, şi, să ştii bine în ce direcţie, stânga, ori dreapta, să le faci pe toate la fel. Aţa pe care faci nodurile să fie înmpletită cu fir de urzică sau de pelin. Cel mai des se fac patru noduri, zicându-se următoarele cuvinte: Fir de lin şi de pelin/ Las’ să leg şi să nu văd / Gândul Gabrielei Bahan, îl ferecai/ Cu lână îl înodai,/ Cu urzică şi cu ştir,/ Cu ac bun de trandafir,/ Amuţeşte-l, învârteşte-l,/ Gândul Gabrielei înţepeneşte-l,/ Să rămână aruncat,/ Să rămână fermecat,/ Cu mamă, cu soră,/ Cu frate de horă,/ Cu şapte piei de la şapte miei,/ Cu vieţi de şarpe,/ Cu spumă de lapte. Sfoara se leagă de gard sau se pune sub preşul de la uşa Gabrielei. Trebuie să ai grijă, să iei sfoara cu noduri de acolo, pentru că s-ar putea să treacă înapoi peste noduri şi, atunci vraja dispare”. În timp, l-am cunoscut şi eu pe nea Fadei ăsta şi l-am întrebat în staţia de autobuz: „Nea Fadei, dumneata l-ai învăţat pe Cristian Vasile să mă farmece?” Şi el s-a gândit un pic şi mi-a spus: „Da, eu l-am învăţat, dar nu ştiam ce fel de om este. Acum, de curând am aflat. Am auzit că trăieşti rău în sânul familiei lui Cristian. Aşa e, sau sunt numai zvonuri?”. „Nu sunt zvonuri, nea Fadei, să ştii. Sunt adevărate zvonurile”. Şi a venit autobuzul. N-am mai putut sta de vorbă cu nea Fadei. Se vedea un om de treabă după cum vorbea, după gesturi.
Bunica, după mamă, m-a ajutat foarte mult, în ceea ce priveşte ideea mea de a construi o casă, unde să stau cu soţul şi copiii. Născusem fata şi soacră-mea nu a venit la maternitate să mă vadă. Îmi spusese înainte de-a pleca să nasc: „Să ştii, fa, Gabrielo, că dacă e fată, eu nu vin s-o văd”. Când am întrbat-o „De ce, mămico nu vii să mă vezi?”, mi-a răspuns: „Nu-mi plac fetele şi cu asta basta”. Şi s-a ţinut de cuvânt. Nu a venit să-şi vadă nepoata. În schimb mama a venit şi mi-a urat: „Să-ţi trăiască fata, fata mea. Să aibă parte numai de bucurii”. Atunci am văzut eu că mama, totuşi, a ţinut şi ţine încă la mine ca o adevărată mamă. Când îmi aduc aminte mă cuprinde ruşinea de ceea ce am făcut cu ea când a venit să mă vadă la noua mea familie. Am dat cu pietre după ea şi am lovit-o cu o piatră în picior până să iasă din curte. Soacră-mea, cea care îmi promisese că voi trăi ca-n burta mamei cu fiul ei, râdea în casă cu hohote de ceea ce îi vorbisem mamei mele, dar nu venise la maternitate să-şi vadă nepoata, mă părăsise. Ba mai mult, îmi scosese vorbe pe la cunoscuţi că fata nu este a lui Cristi, că am făcut-o cu altcineva. Şi Cristi se luase după gura ei păcătoasă. La botez m-a ajutat bunica şi mătuşa-mea, sora mamei, cu bani şi toate câte mi-au trebuit. Socrii mei nici măcar n-au venit să-şi vadă nepoţica, dar să-mi dea o mână de ajutor. A venit Cristi şi l-am pus să se ducă după bere şi să mai măture prin curte. El a început să mă înjure cu rude cu tot, spunându-mi că se duce să se omoare. Când a venit Dana, soru-sa, şi am întrebat-o de Cristi, dacă sosise acasă, ea mi-a dat din cap, că nu, am început să plâng, crezând că necuratul şi-a băgat codiţa lui de păcat şi de necaz. În schimb, bărbatul meu s-a dus pe malul canalului, a băut şi a mâncat în linişte şi voie bună, pe mine, lăsându-mă ca pe-o văduvă. Am botezat fata creştineşte la biserica, Sfântul Andrei, dar fără taică-său. Mama şi tata n-au venit crezându-l pe Cristi la bunica, dar m-au ajutat cu bani. Cu toate că tata avusese accidentul acela nenorocit de la fabrica de ciment din Medgidia şi umbla mai mult prin spitale să-şi regăsească sănătatea. După câte am auzit exploadase un cazan şi au murit oameni. Tata scăpase cu viaţă, dar cu arsuri pe o mare suprafaţă a corpului. El de la început n-a vrut să-l vadă pe Cristi al meu şi mie îmi era necaz. Doream din tot sufletul să stea de vorbă cu el, dar se vede treaba că a avut dreptate. Firesc, el cunoştea oamenii după gesturi, atitudine şi vorbă. Taică-său, adică bunicul meu, fusese un om văzut în comuna Mircea Vodă şi nu numai acolo. Şi am văzut asta chiar pe pielea mea. Într-o seară mă duc la un bar cu mai multe cunoştinţe, unde se dansa „Lambada”. Am intrat în local şi m-au văzut cinci şase rudari, adică „rumâni mai vechi" şi-au căşunat pe mine văzându-mă că-s străină de acele locuri, să mă ia şi să mă ducă, unde, nu ştiu. Mă înconjuraseră, să mă ridice pe sus. Dacă am văzut că se apropiau, din ce în ce mai mult, ba încă unul mai îndrăzneţ pusese mâna jegoasă pe mine, zicând: „Bă ce bucată bună, hai c-o ducem la mine acasă”. Dar eu am zis cu îndrăzneală: „Ce face, băi, păi voi ştiţi cu cine staţi de vorbă? Eu sunt fata lui Nicu Bahan”. Când au auzit de numele Bahan, unul care era mai în vârstă a recunoscut numele şi a zis: „Opriţi-vă, fraţilor din entuziasm, că este de rău dacă îi facem ceva fătucăi. Ea este nepoata lui Bebe Bahan. El a fost un om de treabă pe meleagurile astea. Eu zic să-i cerem scuze fetei”. Şi, toţi rudarii care mă îmbrânciseră şi-au cerut iertare aplecându-şi capetele ca la o prinţesă: „Iartă-ne, mânca-ţi-aş limba, că n-am ştiut cine eşti, zău". Atunci am văzut cât de cunoscut fusese bunicul meu peste acele pământuri. Deci, trecuseră poate zeci de ani de când bunicul murise, dar totuşi, sătenii nu-l uitaseră. La Medgidia locuisem pe strada N. Bălcescu în blocuri făcute de întreprinderea unde lucrase tata. La fabrica de ciment „Lafarge”, tata funcţionase ca ajutor de magazioiner, şi după accident vroia să iasă la pensie, dar gestionarul fabricii, domnul Foşnete, i-a zis: „Nicule, să ştii că eu nu te las să ieşi la pensie. Eşti omul meu de încredere şi, chiar dacă nu mai poţi face treabă, tu să vii să semnezi ştatul de plată”. L-a mai ţinut acolo, pe tata, încă vreo trei ani şi după aceea nu s-a mai putut. Cumpărase francezul Lafarge toate fabricile de ciment din ţară şi totul s-a dat peste cap. Salariile mucitorilor nu le mai da la timp, treaba nu mai mergea ca pe roţi, totul se volatilizase. Capacitatatea de producţie se diminuase, cu toate că cererile de ciment erau mai mari. Aşa că a ieşit la pensie. Bolnav şi, neavând o activitate s-a apucat de băutură. Îmi promisese că-mi dă bani pentru laptele fetiţei. A plătit două luni şi, a treia lună a încetat să mai plătească, odată cu decesul. Eu nu ştiam nimic de plecarea lui dintre cei vii, şi am aşteptat în continuare să-mi achite datoria. Dar cine să-mi mai achite? Când am auzit peste două sau trei luni pe soră-mea, Monica despre decesul tatei, un val de suferinţă mi-a străbătut întregul corp şi pământul s-a învârtit cu mine de parcă eram într-o tiribombă. Mi s-a îngălbenit faţa şi Monica m-a dus la spitalul din Medgidia. Acolo medicii au descoperit că am icter. M-au internat imediat şi mi-au spus că: „Dacă nu respecţi tratamentul dat de noi să ştii că viaţa ta e în pericol. Ai o infecţie la ficat şi-ţi trebuie o dietă corespunzătoare. În primul rând să nu mai fumezi. În al doilea rând să te fereşti de necazuri particulare. Iar în al treilea rând să nu mai consumi sub nici o formă grăsimi, în special de porc sunt cele mai periculoase”. Când am ieşit din cabinetul doctorului care tocmai îmi spusese ce să mănânc în faţa mea cine credeţi că a apărut? Doamna care îmi dăduse cu câteva luni în urmă cele cinci milioane de lei. Surprinderea a fost mare din partea mea, dar mai ales din partea dânsei. A făcut nişte ochi mari şi m-a întrebat: „Ce e cu tine aici? Ai născut, se vede. Ce este, fată, băiat?”. „Este fetiţă doamnă! Am născut-o acum şase luni. Acum am o infecţie la ficat şi sunt internată de câteva zile”. „Fii fără nicio teamă. O să vorbsc eu cu doctorul care te îngrijeşte. Chiar acum intru la el. Bine, du-te în salon şi ai grijă de tine”. A deschis şi a dispărut înăuntru. Eu am rămas uitându-mă la clanţa care închidea uşa în urma celei care îmi făcuse atâta bine. Tare aş fi vrut să ştiu ce şi cum îi vorbeşte doctorului despre mine, dar nu se putea, aşa că am luat drumul spre salonul unde îmi aveam patul. A doua zi vine asistenta în salon şi întreabă: „Care dintre voi este Gabriela Radu?”. Mă ridic în capul oaselor şi spun: „Eu mi-s, doamnă asistentă!”. Şi asistenta se uită la mine cu un ochi cam chiorâş, apoi îmi zice: „Hai cu mine la domnul doctor Necşulescu”. Mă iau după ea, se opreşte în faţa uşii, îmi face semn să o iau înainte şi după ce ieşim din încăpere mă întreabă: „Mă, fetiţo, dar ce rudă eşti tu cu doamna directoare, Pârvulescu?”. Nu am ştiut ce să-i răspund în acele clipe. Până la urmă i-am zis: „Dar, doamnă asistentă, nu suntem rude. Suntem doar cunoştinţe”. „Asta s-o crezi tu măi, fetiţo. Este imposibil să fiţi doar cunoştinţe. Ai să vezi”. Când intrăm în cabinetul doctorului asistenta o ia înainte şi-i spune: „Domnule doctor, am adus-o pe Gabriela Radu”. Doctorul tocmai se spălase pe mâini şi acum se ştergea cu un prosop albastru curat. Se opreşte din frecarea mâinilor şi-i spune asistentei: „Bine, acum lasă-ne singuri”. După ce iese asistenta vine către mine şi-mi ia mâna dreaptă în palma lui mare şi mi-o mângâie cu atâta linişte încât pacea lui sufletească mi-a transmis-o şi mie. Apoi cu un zâmbet ca de voie bună îmi spune: „Gabriela, am privit în fişa ta medicală şi se vede că ai scăpat de infecţie. Dar tu ştii că eşti însărcinată?”. Nu ştiam. Nu mă mai culcasem cu Cristi de vreo două luni. Şi i-am răspuns medicului: „Nu ştiu ,domnule doctor”. El continuă: „Eşti însărcinată cam de două, trei luni. Am auzit pe doamna directoare că nu prea o duci bine din punct de vedere material. Bărbatul tău ce este?”. „Este muzicant, domnule doctor, şi nu câştigă mai nimic. Nu-l angajează nimeni să aibă şi el un loc de muncă stabil. De şapte luni e plecat în Turcia, dar nu poate strânge bani deoarece îi dă părinţilor şi maică-sa îi cheltuieşte numaidecât. Şi am început cu ajutorul părinţilor mei să facem o casă în Cuza Vodă”. În casa părinţilor lui îmi este foarte greu să mai stau. Aşa că acum stau la o mătuşă, dar cât o să mă mai ţină şi dânsa, cu mâncare, căci de la el nu primesc nimic. Mama mă roagă să mă întorc acasă, dar eu nu pot, deoarce taică-meu a murit cu focul pe suflet pentru că a fost împotriva căsătoriei mele cu acest bărbat, dar şi pentru că eram prea fragedă. Am avut şi am o viaţă grea, domnule doctor”. „Ştiu, doamna directoare mi-a spus. Şi dânsa a aflat cum trăieşti cu soţul tău şi cu cei din casa soţului tău”. Am rămas uimită. Cum de aflase, doamna directoare, despre mine aceste amănunte?. Şi mai cu seamă de ce? Dar viaţa merge înainte şi muzicantul meu este în Turcia să câştige bani şi să ne continuăm casa. Aşa ne-am sfătuit când a plecat. „Uite ce-ţi propune doamna directoare, a continuat medicul, uitându-se la mine cu nişte ochi mari şi pătrunzători. Dânsa are un cabinet medical particular în Medgidia şi, dacă eşti de acord, să te angajezi cu carte de muncă, făcându-ţi un salariu lunar. Treaba pe care o vei face acolo este să-i faci curat în cabinet. Ei, ce zici eşti de acord?”. „Domnule doctor, cum să nu fiu de acord cu binele pe care doamna directoare mi-l face? Unde mai găsesc eu o slujbă precum mi-o dăruieşte dânsa?”. Bine, atunci îi spun că ai primit ceea ce îţi propune. Acum du-te în salon şi-ţi dau de ştire când trebuie să te prezinţi la serviciu”. Am plecat din cabinet cu o bucurie imensă, gândindu-mă la doamna directoare. Nu mai văzusem în viaţa mea o femeie atât de sufletistă. Oare, de ce mă ajută. Ce o determină să-mi vină în ajutor, să-mi întindă o mână să nu alunec în prăpastia vieţii? Nu ştiu. Nu-mi pot da seama de ce. Să fie doar faptul că m-a văzut adunând fier vechi ca o amărâtă? Îmi este greu să ghicesc care este enigma doamnei directoare. Când am ajuns în salon fetele m-au întrebat: „Unde ai fost Gabi că a venit bărbatu-tău după tine?”. „Ce bărbat, ghea, că bărbatu-meu e-n Turcia? Nu are cum să vină aici”. „Ei, n-are cum?, ba are. Ne-a spus că-l găseşti la etajul unu, salonul şapte”. M-am dus într-un suflet la salonul şapte. Aşa era. Dormea, şi n-am vrut să-l trezesc. Ce se întâmplase? Eram curioasă să aflu. Care va fi reacţia lui când va afla că eu am găsit o slujbă? Şi el aici în spital... Aş fi vrut s-o întâlnesc pe doamna directoare şi s-o întreb de ce este Cristi al meu în clinică. Dar dânsa plecase. Aşa că m-am lăsat păgubaşă. M-am dus mai târziu la el. Stătea de vorbă cu un om în vârstă, coleg de salon. „Ce faci, mă Cristi, de ce eşti internat. Eu te ştiu la turci şi tu aici?”. „Dar cu tine ce-i? Te văd în pijama,nu cumva eşti şi tu...”. „Da, sunt şi eu aici de câteva zile. Nu vrei să ieşim din salon să stăm de vorbă mai pe îndelete?”. „Ba, da. Scuză-mă, nea Dumitre, ea e nevastă-mea”. Nea Dumitru se uită cu nişte ochi mari la mine, miraţi. Apoi zise: „Du-te, Vasile. Să ştii că ai o nevastă tânără şi frumoasă. Să-ţi trăiască, bă, Vasile!”. Plecarăm noi din salon şi ne-am dus afară, pe o bancă. Când ne-am văzut singuri m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. „Mi-a fost dor de tine. Dar ce-i cu tine, de ce eşti internată?”. „Complicaţii, mă, Cristi, complicaţii. Mi-a venit aşa, dintr-o dată un leşin, noroc că eram cu soră-mea Monica, şi ea m-a adus la spital. Dar tu de când eşti internat?”. „Eu sunt cam de două săptămâni aici. Ieri te-am văzut când mă uitam pe fereastră. Te-am căutat în salon, dar nu te-am găsit. Am răcit la plămâni de când mă duc la turci. M-am gândit că atunci când voi ieşi din spital mergem împreună în Italia. Este mult mai bine ca la turci. Tu ce zici”. „Eu, ce să zic, eu, nu merg în Italia. Te duci singur. Eu am găsit aici de lucru. Hai să nu ne certăm, bine?”. Îl văzusem că se făcuse roşu la faţă şi-i ştiam damblaua. „Unde ţi-ai găsit, fă, tu de lucru. Tu nu eşti sănătoasă la cap? Ce-ai în capu’ ăla tărâţă? Nu te angajezi nicăieri, mergem în Italia. De ce să pierdem această ocazie?”. „Eu nu merg, mă Cristi, pentru că atunci când ai plecat în Turcia ţi-am făcut plăcerea şi acum sunt însărcinată”. „Ce dacă eşt, fă, însărcinată. Cu atât mai bine. Naşti în Italia şi gata! ”. Uşor de spus, dar greu de făcut. Am plecat de acolo cu gândurile vraişte. Nu ştiam încotro s-o apuc, unde să mă duc? Parcă cineva îmi luase minţile. Drumul de la salonul lui Cristi până la al meu mi s-a părut atât de lung încât decă mergeam pe el o veşnicie tot era mai scurt. Eram, desigur, bulversată de hotărârea ce-o luase bărbatul meu cu care aveam o fetiţă. M-am dus la cabinetul doctorului să-i zic că nu mai pot să mă ţin de cuvânt în legătură cu slujba ce mi-o oferise doamna director. Nu l-am găsit. Mi-a zis asistenta că: „E plecat pentru câteva zile la o conferinţă în Bulgaria”. „Şi doamna director?” „Şi dânsa!”. Atunci, când am auzit, parcă o greutate mi-a căzut în moalele capului şi m-am dezechilibrat. Asistenta m-a văzut şi a venit repede să mă sprijine: „Dar ce se-ntâmplă, hai să-ţi iau tensiunea”. M-a aşezat pe canapea şi s-a dus să ia tensiometrul din dulapul de alături. Mi-a pus aparatul şi s-a mirat. „Dar, de ce! nu se poate. Te-ai certat cu cineva, ce-i cu tine?”. Eu nu ştiam ce să fac, să-i spun sau să tac. Până la urmă i-am spus că m-am certat cu bărbatul meu care vrea să mă ia în Italia în câteva zile. „Nu pot să scap de el sub nicio formă, doamă asistentă. Parcă m-a legat dracul de el, că mi-a mâncat zilele, omul ăsta. I-auzi, trăznaie în mintea lui de tâmpit, în câteva zile plecăm în Italia. Şi eu i-am zis: Dar eu am copil în burtă, omule, nu pot pleca, aşa, când vrei tu. Şi el mi-a zis: „lasă, lasă că şi acolo sunt doctori, şi poate mai buni ca aici”. „Da, măi omule, sunt buni, nimic de zis, dar sunt buni cu cei de acolo, sau cu cei care au bani. Noi, de unde le dăm bani dacă nu muncim? Nu m-a înţeles şi, a rămas să merg cu el, că dacă pierdem ocaza asta nu mai găsim alta în toată viaţa noastră. Aşa că din cauza lui cred că mi-a crescut tensiunea atât”. Doamna asistentă se uita la mine ca la o vedenie şi se mira la fiecare cuvânt scos din gura mea. Nu ştia nici ea ce să zică în acele momente. După ce tăcui, urmară minute întregi de linişte între mine şi ea. Fiecare cu viaţa şi cu soarta pe care ţi-o alegi singură din atâtea posibilităţi. Dar cărarea până aici fusese destul de urâtă, acum avea să vină şi alte căi mult mai întortocheate şi mai murdare. Atunci, în cabinetul acela m-am hotărât să-l înfrunt pe Cristi. Nu ştiam ce va ieşi din această alegere a mea, dar barem voi fi cu conştiinţa împăcată că nu mă lăsam dusă de nas ca o păpuşă. I-am spus doamnei asistente planul meu de bătaie. Şi dânsa a fost de acord.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu