DEZMOŞTENITUL

      Luna era atât de clară, zisa poetului, încât Dumnezeu de-ar fi avut palatul acolo, cu siguranţă că l-aş fi observat. Unchiul Ion parcă amuţise, doar mişcarea pendulară a gâtului, când în alunecarea drumului, când la "regina nopţii", îmi argumenta că e viu şi există. Aşa că îmi luai inima-n dinţi şi-l întrebai:
       - Unchiule, matale despre ce scriitori mai de soi ai învăţat la şcoală?  Nu ştiu ce mi-a venit, poate liniştea, zdrumicată de copite şi roţi, aşternută prin semiobscuritate, să-mi fi trezit pofta de vorbă, sau dorinţa de a afla ce învăţase fratele mamei în cele şapte clase terminate. De câte ori îmi recita câte-o poezie, mă minunam de felul cum rotunjea cuvintele, dar şi de sonoritatea care vrăjea, încât l-aş fi ascultat ore în şir fără să mă plictisesc.  
      - Mai bine, năpârstocule, mi-ai spune tu, că începi să te înalţi şi chitesc eu c-ai fi pe măsură. Cum altfel?
      - Păi, unchiule,  râd eu cu glas piţigăiat, doar ce ştiu de la matale, că din carte, la vârsta mea, nu-s prea multe.
      - A, râde şi el gros, ţi-e teamă să nu-ţi osteneşti mintea?
       Mi-am dat seama pe dată că-şi bate joc de mine, şi ruşinea mi-a dat curaj. "Hai că-ţi arăt eu de ce sunt în stare", mi-am zis, şi-am început să-i turui ce învăţasem la şcoală, ce citisem pe acasă şi ce-mi mai spusese el.  Le-am amestecat să iasă bine, şi-am dat pe afară câte ceva din Eminescu, Creangă, Coşbuc, Grigore Ureche, cel cu Ştefan Domnul Moldovei, Dimitrie Cantemi cu Petru I al ruşilor, Nicolae Bălcescu cu Palermo...
        - Hooo, boulenii mei! a icnit el vesel, odihniţi oleacă, că ostenirăm de atâta drum şi carte. Nepoate, îmi cam făcuşi mintea numai cercuri, de deştept ce-mi eşti! Plimbă-te niţel că face bine la memorie!
        Coborâm din căruţă în mijlocul unui câmp. Unchiul scruta zările până la orizont, trăgând în piept aerul proaspăt. pe când, deodată, privirea mi-a fost atrasă de iarba şaanţului care se mişca în lumina lunii. O frică imensă mi-a scurtcircuitat trupul când, iniţial, am crezut că e vorba de un şarpe.
       - Unchiule, vino repede! Aici e un om rănit.      
       - Măi, omule, ce-i cu dumneata, ce s-a întâmplat? a întrebat el venind în grabă la locul arătat.
       - Vedeţi, mai încolo trebuie să fie şi fata mea!, ne implora cel căzut, în loc de răspuns.
        La câţiva metri am găsit fata intrată în leşin. Când s-a trezit ca dintr-un somn adânc şi când s-a dumirit unde se află, a murmurat:
       - Tata, tata mai trăieşte?
       O ajutăm să se ridice din iarba şanţului. Tremura de frică, vlăguită.
       - Hai în căruţă, că avem acolo un cojoc, să te încălzeşti. Uşor, uşor...
        Fata se sprijini de noi trudnic, se urcă în căruţă unde o învelim cu grijă, pe când noi dăm să mergem  la tatăl ei.                                                          
       - Trăieşte? gemu ea înspăimântată.
       Aceaşi întrebare ne-a murmurat-o şi tatăl, pe când îl purtam pe braţe, căci părea paralizat.
       - Am muncit, silabiseşte gutural, din răărunchi să le fac un rost, şi la fată şi la netrebnicul de băiat, care a dat în patima băuturii şi şi-a vândut sufletul diavolului. Aşa înţeleg de ce m-a atacat ca un tâlhar la drumul mare!
       - Şi totuşi..., l-a întrerupt unchiul, dând bice boilor, ca rost are fiul dumitale în toată tărăşenia asta?
       - Nevastă-sa a venit mai acum o lună la noi, interveni fata, să-i zică tatii să nu-i facă acte pe pământul care i se cuvine, deoarece rămân cei trei copii muritori de foame. Şi tata a hotărât să mi-l treacă mie, iar când fratele s-o lăsa de băutură, şi i-o veni mintea la cap, să-i dau partea înapoi. În loc să se îndrepte, s-a apucat de tâlhărit, laolaltă cu alţi câţiva. ne-au pândit şi ne-au atacat cu ciomegele până am leşinat!, oftă prelung fata.
         Apoi tânăra femeie se linişti. Tăceam şi noi. Se auzeau doar pietrele drumului, strivite de roţile carului în ritm de mitralieră. Pe cer, din când în când, câte o stea-meteorit lumina cu dâra ei necuprinsul, pentru a se stinge în cădere. De ce oare apune?, mă întrebam. Poate doar atât i-a fost viaţa, răspundeam îndată. Şi oamenii care-s făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului, acum de pază în palatul de cleştar din lună, de ce sunt atât de nechibzuiţi?"
            - Unchiule, spune-mi te rog, ca să pricep, de ce oamenii mari sunt răi?
            - Hei, hei, nepoate! Noi, oamenii mari şi păcătoţi, avem alte legi ale firii. Alte vremuri, alte năravuri... Când vei creşte o să înţelegi, deşi tare aş vrea să n-ai de-a face cu ele...
            Şi iarăşi s-a lăsat liniştea, zdrumicată de copite şi de scrâşnetul roţilor prin pietrele drumului, în rostogolire, laolaltă cu destinele impreevizibile ale fiinţelor din căruţă...