"În privinţa duratei, a varietăţii şi a complexităţii, cântecul păsării nu poate fi egalat de sunetele scoase de alte animale", afirmă David Attenborough în cartea sa The Life of Birds. Cântecul păsărilor nu provine din gâtlej, ci dintr-un organ numit sirinx, aflat în pieptul păsării, aproape de locul în care traheea se bifurcă în cele două bronhii.
Repertoriul păsărilor este în parte moştenit genetic şi în parte învăţat de la părinţi. Prin urmare, păsările pot dezvolta accente regionale. Cartea The Life of Birds spune: "Urmaşele mierlelor aduse din Australia pe parcursul secolului al XIX-lea pentru a delecta auzul colonizatorilor europeni cu cântece de pe meleagurile natale au acum accente australiene foarte distincte". Cântecele păsării-liră mascul, despre care se spune că sunt cele mai complicate şi mai melodioase cântări din lumea înaripatelor, sunt aproape în totalitate învăţate de la alte păsări. De fapt, păsările liră sunt nişte imitatori atât de talentaţi, încât pot imita aproape orice sunet auzit, inclusiv sunetul instrumentelor muzicale, lătratul câinilor, sunetul alarmelor antifurt, zgomotul produs de loviturile unui topor şi chiar a unei camere de filmat antrenate mecanic! Şi tot acest spectacol este dat, bineînţeles, petru a-şi impresiona potenţialul partener.
Ciocănitorile, care îşi folosesc de obicei ciocul pentru "a fora" după hrană, sunt adevăraţii percuţionişti ai lumii păsărilor: Transmit semnale celorlalte păsări lovind cu ciocul un trunchi de copac sau o ramură scorburoasă, care au rezonanţă. Unele pot chiar "să se folosească de alte <<instrumente>> interesante... "de un acoperiş din tablă ondulată sau de un burlan de sobă", spune Attenborough. Păsările comunică şi vizual, cu sau fără acompaniament muzical. De pildă, ele pot să transmită mesaje etalându-şi penajul frumos colorat.
Când vrea să anunţe care-i este teritoriul, cacaduul negru australian se foloseşte de toate mijloacele - percuţii, cântece, mişcări ritmice şi etalarea penajului. El rupe o rămurică potrivită, o prinde cu piciorul şi o loveşte de un trunchi usat. În acelaşi timp, îşi întinde aripile, îşi desface ca un evantai moţul de pene, îşi leagănă capul şi scoate nişte strigăte stridente - un adevărat spectacol!
Cântecul unor păsări este recunoscut de alte animale. Să privim mai îndeaproape pasărea indicatoare de miere, o pasăre mică, ce seamănă cu sturzul şi trăieşte îndeosebi în Africa. Aşa cum arată şi numele ei, indicatoarea de miere conduce, cu ţipătu-i caracteristic, viezurele melivor - membru al familiei mustelidelor asemănător cu bursucul - la un copac ce adăposteşte un stup. Când pasărea se aşează pe copac sau lângă el, cântă un cântec deosebit care transmite, de fapt, mesajul "Mierea e aproape!" Viezurele melivor localizează copacul, desface cu ghearele trunchiul de copac şi îşi satisface pofta de dulce.
Comunicarea subacvatică
Încă de la apariţia hidroforului - receptor de sunete subacvatice -, cercetătorii au fost uluiţi de nenumăratele sunete care străbat adâncurile. Sunt atât de multe vuiete surde, mieunături şi chiar ţipete stridente, înât submarinele au profitat de ele pentru a-şi camufla zgomotele făcute în timpul operaţiunilor subacvatice. Dar peştii produc sunete într-un anume mod. În cartea Secret Languages of the Sea, biologul marin Robert Burgess afirmă: "În timp ce un peşte poate să <<grohăie, să cloncăne şi să latre>>, iar apoi să-şi reia cu exactitate reprezentaţia, un altul poate să scoată un <<pocnet, un ţăcănit>> pentru ca apoi să scoată un <<râcâit>>".
Având în vedere că le lipsesc coardele vocale, cu reuşesc peştii s scoată sunete? Robert Burgess e de părere că unii pşti se folosesc de muşchii "fixaţi de pereţii vezicilor înotătoare, ce seamănă cu nişte baloane, şi fac să ibreze acei pereţi până când vezicile înotătoare" răsună ca nişte tobe. alţi peşti scrâşnesc din dinţi sau îşi închid şi îşi deschid operculii făcând să se audă o bufnitură sau un pocnet. Este aceasta doar "o vorbărie" fără sens? Se pare că nu. Asemenea animalelor terestre, peştii scot sunete pentru "a atrage sexul opus, pentru a se orienta, pentru a se apăra de inamic, pentru a comunica în general şi pentru a intimida", afirmă Burgess.
Peştii au un auz foarte fin. De fapt, multe specii au urechi interne, precum şi o serie de celule sensibile la presiune situate de-a lungul liniei mediane a flancurilor. Acest şir de celule senzoriale, numit şi linie laterală, poate detecta undele de presiune produse de sunet în timp ce acesta se propagă prin apă.
Cele mai remarcabile fiinţe care comunică
"Când studiem limbjul uman, noi cercetăm, de fapt, ceea ce unii numesc <<esenţa umană>>, calităţile distinctive ale minţii pe care, după câte cunoaştem până acum, le posedă numai omul", a scris lingvistul Noam Chomschi. Barbara Lust, profesor de lingvistică şi de dezvoltare umană, a afirmat: "La numai trei ani, copiii au cunoştinţe remarcabile de structură şi sintaxă a limbii, cunoştinţecare sunt atât de complexe şi de exacte, încât pun într-o reală dificultate orice teorie de învăţare când trebuie să explice cum au fost acestea achiziţionate".
Biblia însă urnizează o explicaţie logică cu privire la miracolul limbajului uman. Ea consideră că sursa acestui dar esteCreatorul, Dunezeu, carea făcut omul după "imaginea Sa". (Geneza 1:27). Da cum se reflectă calităţile divine în aptitudinile noastre lingvistice?
Să luăm în considerare numai faptul de a da nume. Profesorul de comunicare verbală Frank Dance a sris că oameni "sunt singurele fiinţe care pot da nume". În Scripturi se aată clar că aest lucru este o trăsătură divină. Chiar la începutul relatării despre creaţie, Biblia ne spune că Dumnezeu a numit "lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte". (Geneza 1:5). Potrivit cu Isaia 40:26, Dumnezeu a făcut un lucru extraordinar: a dat fiecărei stele un nume!
După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, prima sarcină pe care i-a încredinţat-o a fost aceia de a da nume animalelor. Cât de mult trebuie să-i fi stimulat această misiune lui Adam capacitatea de observare şi aptitudinile creative! Apoi Adam i-a dat nume soţiei sale, Eva. Ea, la rândul ei, i-a pus un nume primului lor copil, Cain (Geneza 2:19; 3:20; 4:1). De atunci amenii au dat nume fiecărui lucru - şi astapentru a facilita comuniare. Astfel, cât de dificilă ar fi fost comunicarea între fiinţele înzestrate cu raţiune!
Pe lângă faptul că au capacitatea şi dorinţa de a da nume lucrurilor, oamenii au şi alte aptitudini de comunicare, dintre care unele nu sunt verbale. Practic nu există limite în privinţa comunicării, de la concepte complicate la cele mai tandre sentimente. Însă, după cum vom vedea în continuare, există o anumită formă de comunicare ce le depăşeşte pe toate celelalte. Comunicarea cu DUMNEZEU
Dinte toate făpturile de pe pământ, oamenii sunt singurii care nu se mulţumesc să comunice numai între ei. Indiferent de naţionalitate, poziţie socială, sex sau nivel de instruire, oamenii au o dorinţă înnăscută de acomunica cu Dumnezeu, cea mai importantă fiinţă din univers. Dumnezeu ne-a înzestrat, pe noi oamenii, cu spritualitate. De fapt, Dumnezeu consideră atât de importantă comunicarea cu El, încât în Biblie este numit "Ascultătorul rugăciunii". Ce onoare este să ne adresăm în rugăciune Celui Atotputernic! Dumnezeu este cea mai importantă persoană din univers şi nu trebuie să ne înscriem în audienţă pentru a ne adresa Lui. Ne putem ruga în orice moment şi în orice loc. Îi putem vorbi chia şi în tăcere, în inima noastră. Însă Dumnezeu ne cere să fim sinceri şi să ascultăm de El. La urma urmei, comunicarea este un proces bidirecţional, nu-i aşa? um poate cinva să-l asculte pe Dumnezeu? În principal, citind şi aplicând învăţăturile care se găsesc în Cuvântul Său scris, Sfânta Biblie. "Omul trebuie să trăiască... cu orice declaraţie care iese din gura lui Dumnezeu" a spus Iisus. Trebuie să-l ascultăm şi să ne ca să fim binecuvântaţi de Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu