PREFAŢĂ
Nicu Petria e un romantic. Nu poate trăi fără sentimente. Dar iubirea evidenţiază în egală măsură, existenţa atât prin terapia realităţii cât şi a visului, când viaţa devine interesantă, chiar pasionantă. Clipele de aştteptare, în virtutea unui destin complex, vibrează de bucuria revederii, şi a chemării - o premoniţie metaforică în faza oniricului - cu iarba crescută "în faţa unei inimi". Iubita, ades, e o "femeie cu părul blond", aureolată cu voalul de mătase, muză şi mireasă, "Sărut şi răsfăţ", pregătită pentru jocul amoros, când "aşterne iar patul / dragostei în soare". Alteori aşteptarea, în tematică eminesciană, se desfăşoară în mijlocul naturii, "culcat/ în lanuri îroşite de/ prea multe iluminări" sau cu iubita rătăcită astral şi chiar preschimbată într-o stea, pentru a-i lumina cărările vieţii.
Aspiraţia e posesivă, într-o gradaţie erotică fermecătoare, când iubirea înseamnă dăruirea sufletului, ca "să-şi rostuiască izvorul / unde cântecul albastru/ vindecă dorul", culminând, drept împlinire, cu transferul în sângele iubitei, aproape să-i fie "cât mai simplu / şi cât mai târziu". Peisajul ca decor şi martor al nuntitului joc, prin "Soarele acesta de foc şi de pârjol", este invadat de "miile de fluturi", "de mieii dimineţii", meniţi "să pasteleze plaiul", iar alături pădurea fredonând "cântecul veşniciei". Cavaler de nelecuit, dăruieşte la domnişoare şi femei flori cu mesaj liric, la invită la masa brâncuşiană, definindu-le "eterna scânteie/ în viaţă şi la proră". Pentru ca într-un final apoteotic, "iubind impropriu/ prin plaiul carpatin", să se simtă important şi puternic, la taifas "cu Zeii din Oimp", ignorant că "prin arbori toamna vine", fără "spaimă de furtuni" sau "de-ntuneric", pe când "sublimă-i azi plutirea-mi cea adâncă". Fără a uita, însă, balans între relativ şi absolut, de ""viaţa de-o clipă şi dorul - veşnicie". Dar şi muşcat de acelaşi gând înveninat, în întreaga poveste de iubire "aproape mereu", când întreabă sufletul de alături: "Cât fost-a minciună / şi cât adevăr?"
Nicu Petria e un meditativ. Sub curgerea lină, alteori alertă, a versului, asemenea ritmului vieţii şi al jocului hazardului, redescoperim, prin decodare, anumite stări universale, toate respirând minunea de a te regăsi pe coordonatele inimii şi minţii, prin glăsuire încărcată afectiv. Deoarece, ca element magic primordial, stă cuvântul, din care "înfloresc lacrimi/ sau cărţi/ se construiesc palate/ şi morminte", iar, în aflux, "unul câte unul/ inundă tăcerea". În lipsă, lumina lor curge "nălucă/ să-mi vindece gândurile", pe când "vorbele de duh / le găsim înlăstărite / doar pe poteca visului". Magia identităţii umane surprinde, printr-un demers al poetizării, cu disponibilităţi meditativ filosofice într-un discurs optimist, selectiv. Fiindcă nu stă la îndemâna fiecăruia să ducă "veacul / mai înainte / cu o singură oră", sau "oceanul / mai în larg / cu un singur râu", sau "veşnicia în eternitatea clipei / cu un singur om", sau "visul etericei nopţi / prin iubire / cu o singură stea !..."
Poetul silabiseşte solemn idei, contemlă efemeritatea vieţii prin conexiune cu eternitatea lucrurilor, a piramidelor, a florilor cosmice, pentru a se întreba, retoric şi provocator, desigur, "unde se duc oamenii?" Pe alocuri, biografia transcede, confesiv, recontituitul habitat cu "umbra copacilor", cu "simfonia ierbii", în foşnet de păduri şi irizări de izvoare, într-o pretinsă şi supremă armonie, pe când "cerul cântă / dansează alături de privighetori / şi suflet". Astfel, personajul "se vindecă de bolile acide" prin "râul de lumină al marelui extaz". Dar, fiindcă "sângele-n afară alunecă viclean", conştientizează "legile nescrise" care "ne rânduiesc solemn / În gura hămesită a fiecărui an!" şi "Sabia uitării ne ucide". Zărind, iarăşi, deasupra introvertitei revolte existenţiale, semnul luminos al rostului, în introspecţia fundamentală, meditează: "Sunt prag spre cei de mult plecaţi".
Din când în când, pe măsura pasiunii literare, autorul "rememorează amprentele paşilor", "rămaşi mit poem / pe nisipul amintirii / măcinat în clepsidra / dorului", Eminescu este "Luceafăr la ţărmul dintre lumi / ... În Maea Trecere", iar pe Brâncuşi l-a "zămislit natura / pasăre-n zbor / infinitul / cununat cu veşnicia acestui pământ". Nostalgia în tonalităţi seducătoare şi armonice, se regăseşte în cele câteva poeme închinate mamei adevărate, cea cu "cântecul dulce", prin vreme "leagăn", apoi dialogul măicuţei de ciobănel cu fiul ei "Nicicând logodit / Nicicnd rătăcit" , eludând, aşadar, alegoria moarte-nuntă. Dar nu şi antiteza, pe albia vremii, dintre "frumoasa dulcea Ană" a lui Manole şi "altă făptură", o "şaradă / Imitând vechea baladă".
Ciclul de poeme se încheie cu "Floarea inimii", un elogiu adus speranţei pe ecranul derizoriu al convieţuirii cotidiene, o recuprare, prin refugiu în natură şi într-o iubire împlinită. Iar dincolo, înapoi, "Zmeul copilăriei / a crăpat de ciudă / se stinge prin memorie", în timp ce "Dragostea lui magnifică / în păduri de metale rugineşte".
Volumul cuprinde în partea a doua, şase creaţii de proză scurtă şi două basme. Proza are un conţinut memorialistic, cu întâmplări pe etape de vârstă. Titlurile, inspirate, sugerează esenţa extrasă din viaţa noastră: "Ciulandra", "Troiţa", "Dezmoştenitul", "Muşcătura de lup", "Nunta", "Mrgul". Ele păstrează aroma copilăriei, a tinereţii, cu personaje şi ir epic viu, melancolic. fără efort, se observă amprenta lecturilor, cu influenţe din Petre Ispirescu, Ion Creangă, Ion Marin Iovescu, Marin Preda... Recompune cadrul istoric, cu un material etnografic moştenit, cu tipologii de reverberaţie modernă, cu un ritm interior specific, tradusîn limbajul literaturii fără excesesau preţiozităţi. Basmele, ascultate cu pioşenie şi candoarede la mama sa, deonspiră apetenţa autorului pentru folclor şi metaforă, prin spaţiul tradiţional, cu psihologia lui bogată, pe zi ce trece tot mai puţin abordate. Impesia de limbaj şi formule se completează cu exteriorizarea psihologicului, în dinamica unui temperament controlat, conştient şi nerăbdător să comunice cu lumea. De aceea, aeste creaţii se lecturează, nu se povestesc, ca fiind cel mai pertinent mod de înţelegere şi trăire.
Întâlnim, aşadar, o simţire polivalentă, cu stări originareşi cu sufletul plin de întâmplări, situate mereu la interferenţa dintre veridic şi imaginar, un piculeţ de oniric şi oleacă de fabulaţie, în rest veghea din apropierea legendei. Aşa se explică prezenţa autorului ca martor, chiar implicat, adeseori, în travsti. Ceea ce impresionează e nonşalanţa savuroasă de a plonja, prin regresie temporală, într-o realitate pe măsura structurii proprii, cu interferenţa pateistă dintre natură şi eul liric. Scriitorul reuşeşte să se menţină pe linia unui lirism inconfundabil şi a unui sentimentalism aflat în perimetrul conştientului, nesufocat de virusul modernismului, al banalului şi produsului comercial, calp, fără valoare. Se întrevede şi un spirit levantin, când prozatorul se alintă, chiar se joacă cu voluptate, dacă luăm în consideraţie aplecarea lui spre basm, către unele radiţii locale, cu spumoasa rememorare din dimineaţa vârstei. Păstrând însă proporţiile, cu drama fiecăruia, în faptul esenţial rostit răspicat, Nicu Petria reconstruieşte o lume cu dezinvoltura fermecătoarelor aduceri aminte. fără a fi un modernist evident, în lirică şi proză se ascund apeadânci, iar înţelesul, implicit, va fi pătruns după o lectură serioasă.
Prin volumul de faţă, autorul urmăreşte să-şi împace orgoliul opţional: comunicarea unui "ceva" esenţial, prin spirit şi conştiinţă. Transpare, în fundamental, ipostaza contemplării, apoi a dialogului prin logos, ca posibilitate de astragere din efemeritatea clipei. Şi, totodată, intenţia de a epăşi simpla condiţie umană, conştient fiind de necruţătoarea morişcă a timpului care "macină destine, amintiri, iubiri, transformându-le într-o pulbere cenuşie".
Paul Dogaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu