NICOLAE FULGA – între fabulaţie şi adevăr     

                                                                                                         PAUL DOGARU                                                                                 

           CUVÂNT ÎNAINTE                                

           E prima monografie sau poate un studiu de referinţă, o lucrare de exegeză despre scriitorul vâlcelean, menită să suscite spiritul celor împătimiţi de artistic şi frumos, să marcheze un moment demn de luat în seamă, să-l facă înţeles în planul literaturii oltene, în constelaţia de primă mână a autorilor de proză scurtă din ţara noastră în ultimele trei decenii.

            Despre Nicolae Fulga s-a scris sporadic sau deloc, fiind enumerat printre alţii cu prilejul participării la diverse lansări de carte sau alte manifestări – comemorări şi omagieri. Posibilităţile materiale reduse au limitat atât editarea cât şi lansarea cuvenită volumelor sale de proză, cărţi îndreptăţite la o atenţie concertată, la festivităţi fastuoase motivate, cu participarea elitei intelectualităţii. Intenţia de faţă, deşi ambiţioasă la un anumit nivel de implicare, având în consideraţie ineditul drum de parcurs, adânceşte, de o bună bucată de vreme, convingerea imperativă a cunoaşterii valorilor, a scoaterii lor în lumina noutăţii, a decodării, eliminarea sau anularea teribilei obsesii, sub forma unei vinovăţii, cantonată visceral. O piedică, la o adică, pentru pasul următor, în registrul personal de creaţie.

             N-a fost grabă, nici formalitate; dimpotrivă, am nutrit şi adâncit dorinţa încă din timpul vieţii scriitorului. Şi n-avem ştire ce anume ne-a oprit, teama că vom fi înţeleşi greşit, fiindcă rareori se întâmplă – astăzi tot mai des şi oripilant – ca personajele să se destăinuie direct, fără interpretări, sau alunecarea în alte întâmplări afectiv textualizate, furaţi de timp, disipaţi printre oameni şi lucruri. Să nu neglijăm nici axioma, conform căreia orice preocupare exegetică e menită să trezească, în cantităţi sensibile, suspiciune, nedumerire şi o interminabilă răstălmăcire, cum se va întâmpla, certamente, şi cu lucrarea de faţă. Mai ales că, în domeniul demersului respectiv, nu există alte documente de aceeaşi natură, fireşte în lumini şi umbre, iar orice dezvăluire, ca subsumare a gestului în rostirea narativă a unor repere comparative, va elibera tiranice controverse, cu frustrări în breaslă şi mânia zeilor.  Semnul e de bun augur,  căci numai astfel principiul fabrică prozeliţi, existenţa se contopeşte cu dramul de fantezie, resorturile poematice filtrează, în misterul decriptat, universul creaţiei. Întocmai esenţializări configurate, admise şi înregistrate, ca punct de plecare spre distincte elaborări. Tot justificată, indiferent de cum cerne clepsidra suspiciunii, se arată, ieşind din nebulozitate, ambiţia prin care fecundul cuvânt translează din necunoscut în albul paginii, înflorind metafora realului zbuciumat, conştient, credibil. E şi aici o infuzie orgolioasă, a cărei formulă atrage după sine asaltul următorilor cercetători. Aşadar, efortul, pentru a fi previzibil şi apreciat, musai să aibă la bază o metodă regăsită în avangarda literară românească, posedând o conotaţie serioasă, referitor la opera personală, o intuiţie creativă şi o coerenţă în structurile construcţiei.                                                                                 

               Există, printre altele, o nedumerire complexă, supralicitantă, pe care ne străduim s-o elucidăm după aproximativ zece ani, de parcă n-am avea cunoştinţă de fluxul negativ din instinctul metafizic: cum de s-a întâmplat ca Nicolae Fulga, contemporanul nostru, să nu fie receptat la justa lui valoare, fie şi de o mână de oameni, autointitulaţi prieteni, cei în apropierea cărora a muncit şi a respirat ? Ce s-a întâmplat, de fapt, în viaţa acestui om? Şi, mai ales, ce mistere s-au perpetuat dincolo de perdeaua vederii noastre, învrednicită să sporească atâta ignoranţă pe cărările existenţei semenilor? Cum de-a fost posibil, ca la început de mileniu, după decenii de prezenţă efervescentă printre fenomenele stringente ale culturii, omul să se piardă într-o fantă semiobscură, chiar banală, a convieţuirii, fără drept de apel la instanţa divinului  din noi ?

              Fracturile umane au fost dintotdeauna prezente pe făgaşul tumultos al istoriei. Şi concretul întrezărit când ne aşteptam mai puţin. Realul uman şi-a avut estetica lui, uneori maliţioasă, alteori exacerbată, fără însă a friza bunul simţ. Şi atunci, de ce atâta tăcere încrâncenată în preajma valorilor? Adeseori, chiar o atitudine derizorie în balanţa strâmbă a receptării. Avea el, artistul, nevoie de această linişte prevestitoare, cu semnificaţii, sau de acea rumoare de mahala, oficiată, ostil şi fals, de un cor reprezentativ al valorilor efemere? Clepsidra îşi cerne nisipul, conform menirii, operele vor intra sub imperiul nemilos al perisabilităţii, cele suprasaturate artificial fiind aruncate la rezidurile istoriei. Aşa stă mărturie legea nescrisă din viitura civilizaţiilor, de la începuturile culturii şi până astăzi. Dar ce se întâmplă cu operele perene, asimilate de vreme, încrustate în tipare spirituale, survolând concepţii, îndestulând aspiraţii, reverberând canoane, pentru a răspunde dilemelor, în cazul nostru – acea conexiune viaţă-literatură ? Cine ne dă dreptul să le neglijăm sau anulăm, fără a avea probe, doar dintr-un impuls al disimulatei vanităţi ?! Asemenea ipostaze au distrus moral, chiar fizic, au degradat relaţia dintre individ şi societatea de consum (ne referim la orizontul de aşteptare), între „a fi” şi „a te ascunde” de nefericitul amestec cu valorile, în jocul viclean de-a erudiţia. Şi-n acest scenariu, prozatorul a fost integrat labirintic, cu sau fără voia lui, rezervându-i-se un rol fabricat, departe de intenţiile proprii.

              Demersul nostru intenţionează să aducă lumină în aceste dimensiuni ale personalităţii lui creatoare. Deoarece, în general, din documentele personale şi din operă, rezultă un fapt incontestabil: cu simţul său rafinat şi trăirea adâncă, de păstrător al datinilor, mereu în căutare de noi înţelesuri  în conservarea tradiţiei, Nicolae Fulga a adunat fapte semnificative,  le-a limpezit şi, printr-o fericită elaborare, le-a turnat în forme    de-o inegalabilă şi fermecătoare rostire.  Sub fiecare gest şi expresie descoperim  –  fără  teama trădării,  a evadării din sfera realului –, o filosofie a ţăranului isteţ peste care s-a aşternut, prin vreme, misterul înţelegerii, al decodării la un alt nivel, mai elevat, în circumstanţele rustice ale existenţei.  Încercăm, de asemenea, într-o cutezanţă a dorinţei, să ne aventurăm, evadând din scenariul lumii răvăşite de talazurile difuze ale evoluţiei, într-un spaţiu, evident cel dintre existenţă şi operă, ca punte de convergenţă dintre om şi artistic, dintre minte şi inimă. Prin 2001 ne sta la îndemână să dialogăm cu autorul, doar ne întâlneam adeseori pe traseele localităţii, ne salutam, schimbam impresii. I-am sugerat, totuşi, că ar fi mai bine pentru personajul-artist să contribuie direct la întocmirea fişei personale, întru conceperea monografiei, dând astfel o mână de ajutor biografilor. Deoarece, în acest fel, s-ar elimina anumite incertitudini şi s-ar diminua inexactităţile, iar autorul lucrării s-ar încadra în spiritul conceptual dorit de protagonist, cât mai aproape de adevăr, de esenţă, prin însăşi plasma comunicării. A zâmbit, semn că a înţeles unde băteam, şi a mişcat mâna a negare. Am dedus, atunci şi mereu, că nu-i fac plăcere acel gen de confesiuni, nici maniera de redare, mai cu seamă în situaţia lui; i se arătau solicitante şi indiscrete, farmecul aflându-se tocmai în strădania celui pornit să descopere misterul vieţii altcuiva. Avea cunoştinţă şi de cealaltă dramă, cea a nesincronizării dintre memorie şi uitare, manifestând în subsidiar, fireşte, teama de-o relatare nearmonică, intuind că adevărul intim aparţine fiecăruia dintre noi, iar acele revelaţii sau sincope din arborele vârstei ar fi cazul să rămână acolo în grădina secretă, învăluită în vise, bucurii şi frământări lăuntrice. Ştia că posedă germenele unei independenţe robuste,  că nu depinde de nimeni, decât de măsura declanşării acelui principiu imuabil. Eludând subiectul, a vorbit minute în şir despre autenticitatea folclorului, a jocurilor tradiţionale, a „Căluşului”, extaziat şi abstras realităţii ostile. Era clar, nu agrea, conform justificatului principiu, să-şi dezvăluie viaţa, acel simţ al modestiei de ţăran şcolit nu-i da voie să-şi exacerbeze rolul decât prin însemnătatea operei. Oare, presimţea că îi e atât de aproape cântecul de lebădă şi dorea să rămână acelaşi? Panica şi  suprema lehamite ce-l cuprinseseră, ca ripostă la ce se întâmpla în viaţă, în societate, trădau fără echivoc răspunsul. Însă atitudinea sa neutră la acea sugestie legitimiza, într-o direcţie concretă, posibilitatea unui demers, de explorare a monografiei... Astfel, n-am catadicsit să parcurgem această coordonată a menirii noastre, aşteptând parcă o mână a destinului să ne îndrume condiţionat demersul.   Descopeream întârzierea acţiunii, cu faptele îmbrăcând alt înţeles sau pe aproape, cu acel esenţial din lanţul prezentului lipsă. Nu rămânea decât să depăşim inevitabilele rosturi ale elaborării, inerente în fiecare acţiune de asemenea natură, structurată atemporal.

              Această monografie se ipunea să fie scrisă cu prioritate, considerăm noi, după fatidicul an 2003 când, cei care l-au cunoscut, şi i-au apreciat semnificaţiile operei, au înţeles cât de mare este golul lăsat de personaj, de omul supus dramatic convenţionalului şi perisabilităţii; de artistul care şi-a testat limitele, fie într-o societate a competiţiei simulate, fie în singurătatea contemplaţiei, cu inefabile reacţii  şi corecţii ale sistemului, ale compoziţiei  sociale, în estetica actului creator.

             În fond, lucrarea trebuia să apară cândva, pentru că, în nostalgia depăşirii unei realităţi purificatoare, monografia exista deja în contingenţa investită,  fie şi fragmentar. Se-nţelegea, de la sine, necesitatea  acestui demers despre omul nevizualizat ca personalitate decât sporadic şi incomplet, doar din manifestări condiţionate sau amintirile celor mai în vârstă.

            Suntem săraci, prea săraci în asemenea activităţi, în zona Olteniei. Scrierile de acest fel se numără pe degetele de la o mână. De aceea, lucrarea de faţă  e rezultatul redescoperirii unei valori, în actul spiritual, a menirii de artist, dar şi o accedere către parabola de împăcare a orgoliului, cunoscut fiind că o asemenea plonjare într-o lume a ideilor şi întâmplărilor, cu un „personaj  unic în percepţie şi esenţial în trăire”, nu-i nici pe departe o bagatelă. Dimpotrivă, utilă, pe lângă celelalte virtuţi, şi eventualilor biografi, care, pe scara vremii se vor învrednici să comită o exegeză a „literaturii câmpiei”, cu personaje, cu fapte şi obiceiuri, iar Nicolae Fulga, incontestabil, îşi va găsi locul binemeritat acolo. Misterul uman, ca tumult şi fundament al pasiunii, posedă şi convertiri între un relativ consternant şi aspiraţia elegiacă spre absolut. Iar strădania, în măiestria demonstraţiei, mai cu seamă când ai ratat etapele propice realizării – cu actantul chemat ineluctabil în tăcerea nemilosului destin –, solicită o polarizare cât mai limpede prin vecinătatea adevăratului  creator, prin împărăţia cuvântului, a cunoaşterii, a înţelegerii. Toate amestecate în această clepsidră a timpului, în acest fatalism al clipei, când simţim convingător omul şi opera, prozatorul robust din habitatul câmpiei, într-o interpretare a modalităţilor estetice şi-n plurivalenţa talentului, aproape de ritmica parabolă a sufletului.

             Mai mult, aceste însemnări îşi au rostul lor în contemporaneitate, sub auspiciile clasicităţii, când se perpetuează, în actul istoric, identitatea valorii. Căutam, într-o martoră actualitate, cuvintele capabile să redea starea misterioasă ce te inundă când păşeşti, încărcat de amintiri, prin universul intens al „maestrului în proză scurtă, plecat pe drumul de pulbere al stelelor”. Traversând un teritoriu încărcat instinctual, dar şi afectiv, cu amplificate rezonanţe, când, eludând efectul efemerului, ai cutezanţa de a da alt înţeles realului, speram la o întâlnire cu adevărul  („Eu mi-am făcut datoria cu un scop al vieţii – şi anume Adevărul” – obişnuia să se destăinuie autorul către atei). Pătrunzi, aşadar, în liniştea copleşitoare a spaţiului, metamorfozată subit într-un personaj tăcut, decantat complice, îndemnându-te parcă, în perspectiva clipelor, să refaci, din controversele vremii şi esenţa unor amintiri întârziate, ipostazele credibile ale celui absent.

              Nu era prima dată când îi treceam pragul apartamentului nr.6 din strada Primăverii; acum, însă, fără a mai fi întâmpinat de prozator, înveşmântat ca altă dată în proverbialul lui halat cu tentă nobiliară, în care se simţea atins de aripa creaţiei, descriind cu mâna dreaptă simbolice semne pe aer, spre a-şi confirma implicarea în disputa cu ordinea neantică de dincolo de noi.  Măsuţa de lângă pat – unde-şi revărsa noianul de gânduri şi asimilate frământări în formă iniţială –, stingheră parcă, îngăduia pe luciul prăfuit câteva instrumente de scris, iar biroul, martor al desăvârşirii unor creaţii fundamentale, se contura, în eterica metaforă din exodul uman, drept un obiect simbolic, de ornament.

              În această ordine de idei, nu avem pretenţia că am epuizat problemele abordate, într-o manieră conexionată la posibilităţile noastre, însă n-am pregetat să impunem consistenţă fenomenului, printr-o redare şi interpretare cât mai apropiate de nucleul meditativ şi stilistic al omului, al artistului. Totodată, intenţia noastră este să racordăm la reflexul curiozităţii doza de interes, deoarece, într-un anume secol, pe-o anume parte a Planetei, unul dintre semenii noştri – ca de altfel atâţia talentaţi artişti, nevăzuţi, neauziţi, neevaluaţi –, pe nume Nicolae Fulga, s-a născut cu patima jocului şi-a cuvântului, vâlvorite prin sânge pentru a reda, în operă, perenitatea spiritului rural în toată complexitatea lui. De aici şi părerea, nedisimulată şi virtuală, în varianta optimistă, cu şansa unei vârste înaintate, când prozatorul, cu filonul de resurse memorialistice neepuizat, ar fi produs prozeliţi şi epigoni. A plecat, însă, având conştiinţa viscerală a săvârşirii din viaţă înainte de consumul total al iubirii, al rostului pentru care fusese predestinat.                                                                                                        

             Cineva era chemat să scrie despre cel care a urcat în corabia trimisă de destin şi  a pornit să-şi împlinească zisa ursitoarelor. Fie şi pentru că esenţa convieţuirii într-o comunitate spirituală era pentru el un scop, un ideal: să ajute şi să creeze pentru conştiinţe, pentru istorie. O viaţă de om trăită într-un stil unic, în ciuda canoanelor vremii, neînţeles şi trădat adeseori, judecat strâmb mai târziu din invidie, din vanităţi de două parale. Şi, cum cineva trebuia să decanteze din memoria lumii, cea bântuită de rătăciri şi răstălmăciri, un înţeles al trancendenţei, încercăm aici, în paginile acestei cărţi să demonstrăm că nimic nu-i întâmplător în astă lume. Dar şi să aducem, între incertitudine, lumină şi obscuritate, memoria când opera ni se dezvăluie între orizonturile contemplativ-meditative, iar artistul, deşi supus destrămării, într-un prizonierat al speranţei, aspiră către absolutul expresiei, fără a înceta o clipă să-şi alimenteze iluzia deşartă a întâlnirii fiinţei cu apoteoticul poem al creaţiei, în conexiune cu veşnicia. Şi-a mai fost momentul simbol, când împătimiţii de frumos, de omenie, în tentativa de a rămâne în ochiul înţelept al neuitării, şi-au propus să umple haloul anonim cu un cadru ideatic, printr-o competiţie subînţeleasă.

                 În cele din urmă, probabil că viaţa şi opera scriitorului, prin meandrele vieţii, s-au dovedit a fi un teritoriu inaccesibil, şi-au îmbrăţişat cugetarea filosofului: „Cea mai mare parte a vieţii noastre dorim s-o ocupe liniştea”, uitând că: „Ceea ce ne modifică, însă, viaţa şi destinul nu este liniştea, ci marile lovituri, marile explozii ale clipei, pârjolind sau iluminând totul – schimbându-ne ca oameni şi ca destine”.  Iată o motivaţie cu spiritul descătuşat, pornind să colinde laolaltă cu gândul, adăugând, prin zădărnicie, bucuria tentativei, ca pe-o stenică chemare a eului orgolios.     

                  Nu am intenţionat nici să schimbăm cursul unor întâmplări sau să le dăm o interpretare neadecvată, nici să aducem anumite descoperiri senzaţionale, cu toate că viaţa fiecăruia dintre noi, focalizată unghiular, însumează verigi teribile; ci am urmărit doar să lămurim împrejurările în care a apărut şi a respirat prozatorul, într-un spaţiu, într-o vreme, cu bune şi rele, înrobit pe de-a-ntregul de patima rostului existenţial, în dubla postură de om şi scriitor. Purtând cu el, incontestabil, prin cerbicia anotimpurilor, dorinţa de a rămâne original şi regenerator în materia cuvântului scris, încorsetat de-o haină strâmtă şi şuie, jubilând în ancestrala nostalgie, pândit de prejudecăţile contemporanilor şi ale posterităţii. Şi, cum istoria şi vârsta presupun probe, chiar o „aventură”, ca necesitate asumată prin hazardul poftei de viaţă, acţiunea de acum urmăreşte şi răspunsul de a afla constanta existenţei, de-am fost certitudine prin imaginea ideii, de ne-am raportat corect pe coordonata sufletului, a conştiinţei. Din colaborarea şi confruntarea cu martorii vremii, despre întâmplările şi personajele cărţii, s-a ajuns la constatarea justă că acestea nu sunt pură ficţiune, biograful transferându-şi seva în scriitură, încât nimic ce-i fundamental să nu se piardă. Abstractul, nepriceput sau trecut cu vederea, devine concret, anonimatul îşi încheagă identitatea, elementarul redevine, în ordinea numerică a momentelor, esenţial.

               Personaje şi întâmplări, cu prozatorul, martor sau erou principal, substituit, după circumstanţe, în alte tipare asamblate pe rol, într-o evidentă voluptate a descrierii, acumulând adevăruri poematice şi prozaice, strădanie şi talent, pe armătura arhitectonică a propriului stil...

             Mulţumim, pe această cale, tuturor acelora care ne-au ajutat şi ne-au sprijinit în documentare, neuitând să-i menţionăm în carte la momentul potrivit.   

                                                                                                                 

                                                                                                                          Autorul