II. FLĂCĂU ÎN SAT –  PRIMELE IUBIRI

„<<Băăă, zicea Gavrilă al Mâşului, să pui mâna să înveţi o meserie, ceva, să nu stai cu ochii pe cer cum am stat eu să văd dacă plouă, că dacă nu plouă n-ai ce culege !>>. Nu ne-am luat ochii de pe cer. De multe ori ne uitam cum norii se adună în cete, se urcă deasupra noastră, în cumpăna cerului, acolo le piere mânia, dintr-o dată se subţiază şi spânzură apoi ca nişte perdele rupte. Rar de mai pică vreun strop din ochii cerului. Ar trebui să dăm drumul la ploile noastre, cele pe care le-am făcut să vină din jos în sus, să stingă pământul, să adape firul de grâu.” 

Aşadar, după absolvirea clasei a şasea n-a mai fost dat la şcoală, considerând, în condiţiile acelea, că menirea lui e să înveţe meserie şi să-şi urmeze cursul vieţii, având necesarul asigurat. Viaţa începea să-l atenţioneze că-i un labirint de nepătruns, că se reduce la experienţe repetabile într-o singură rezolvare. Ce rămâne în urma noastră neclarificat, după ce ne-am străduit să rezolvăm, clarifică timpul. Adeseori, nu în favoarea noastră.  „Eu m-am trezit scriind versuri la 14 ani. Cu toate astea, pe lângă altele, întâmplate prin vârstă, am fost un om normal. Cine crede că scriitorul e un zăpăcit deştept, greşeşte. Şi – continuă prozatorul, gândind la integritatea creaţiei – am intenţionat să scriu o operă veridică, dar mai ales plăcută.”  Muncit de gândurile unei armonii universale, într-un modernism în care spera îndoindu-se sistematic, se pronunţă întrebător:  „Când vom învăţa că adevărul este cel mai puternic  argument în orice împrejurare, că este lucrul cel mai de preţ de pe pământ, că merită tot respectul nostru, al oamenilor, că El  trebuie să topească munţi de neadevăr din clipa rostirii, că trebuie să reducă la tăcere toate cascadele lumii pornite de noi ? Toate acestea   s-au mai întâmplat, dar esenţialul ar fi ca toate acestea să se întâmple, indiferent din gura cui ar fi rostit. Ei bine, atunci am trăi o altă lume!  Pentru că viaţa este prea scurtă ca s-o trăim minţind”.

După ce lăsase frâu liber instinctului de artist, compunând în minte şi pe hârtie primele versuri, le trimise precipitat la câteva reviste ale momentului. A debutat în 1953 la revista „Albina”, publicând, mai apoi, în „Urzica” , „Secera şi ciocanul”, „Ramuri”, „România literară”, „Argeş”, „Cronica” (Iaşi), „Steaua”...   Nu pregetă să revină şi să stăruie, pe căile accesibile publicării, bătând la porţile consacrării  tocmai în genul propice structurii sale artistice – creaţia satirică. Redăm o scrisoare, închegând în substrat impulsurile amplificate încă de acum patru decenii, spre a dovedi sârguinţa şi talentul în virtuţile plasmei literare: „Stimate Tovarăşe redactor şef Manole Auneanu, / Regret că vă deranjez, dar mă consolez cu gândul că nu sunt eu primul care mă introduc fără să fiu chemat în programul Dv. de  lucru pentru ziua de astăzi. / Mă cheamă Fulga Nicolae, trăiesc în Slatina, sunt profesor, îndeplinesc o slujbă la primărie, fiind totodată şi preşedintele Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al municipiului. Scriu. De câţiva ani bat la porţile revistei  <<Urzica >>, dar în afară de o epigramă bine primită la Poşta redacţiei, de un refuz politicos, sub motivul că există deja un mare stoc de fabule şi de o promisiune privind reţinerea unei epigrame, n-am obţinut nimic. / Resemnat, poate nu v-aş fi deranjat dacă, în urmă cu câtva timp, n-ar fi venit la Slatina poetul George Chirilă, prilej cu care am recitat, într-un spectacol, poezii proprii. Apoi, văzându-mi alte scrieri, s-a mirat că nu le-am publicat. / Vorbindu-i eu despre ce întreprinsesem, a făcut un gest de înţelegere şi mi-a dat calea spre Dv., asigurându-mă că e cea mai bună. / Deci, vina deranjului pe care vi-l produc nu-mi revine în întregime./ Acum aveţi la îndemână variantele: fie să-mi acordaţi încrederea Dv., pe care mă voi strădui întotdeauna s-o merit, fie să-l înjuraţi pe George Chirilă că v-a făcut rost de-o scrisoare. / Faceţi ce credeţi că se cade. / Vă trimit o cronică rimată, o fabulă şi un grupaj de epigrame./ Semnez, V. Selu. Cu deosebit respect,...”  Rămânând în acest perimetru al şovăirilor, la răscruce de cărări, redăm o altă însemnare: „Pe când aveam 17 ani, drept urmare a publicării unor producţii lirice, a venit în sat Ion Băieşu de la revista << Albina >> ca să mă ia la Şcoala de literatură şi critică literară <<„Mihai Eminescu” (denumită mai apoi şi astăzi, de suflete răutăcioase şi calpe, drept „o fabrică a literaturii    sau literară” -  n.n.), care funcţiona în perioada aceea. Am fost coleg cu Nicolae Labiş, alături de prietenul său, Hristache Lungu, cu Gheorghe Tomozei, Victor Tulbure, Vintilă Ornaru, Pop Simion, Florin Mugur, Ion Gheorghe, Emilia Căldăraru, Alexandru Căprariu ş.a.  La o lună, însă, tata a aflat unde sunt şi, împreună cu un unchi de-ai mei, s-a dus la Ministerul Culturii şi s-a plâns că sunt minor şi  că am plecat fără voia lui. Aşa am ajuns iarăşi în sat, unde am rămas până la armată. Perioada pare a fi ştearsă pentru mine, dar s-a petrecut şi ceva favorabil.  Având din naştere un strop de talent, am reuşit să stăpânesc folclorul satului. Am învăţat căluşul, ovaţiile, numeroase  colinde, jocuri, obiceiuri.  Ducându-mă cu toate astea după mine, am fost recrutat în Ansamblul Legiunii a III-a de la Cluj, unde am cunoscut oameni de artă, de la fiecare continuând să învăţ tainele scenei”. 

Cu toate încercările lui de evadare, prin tot felul de stratageme, nu reuşeşte să-şi asigure zborul dorit, iar pentru că n-a dat crezare destinului, n-are decât să-şi ducă crucea, rămânând în preajma părinţilor, în gospodărie,  ajutându-şi  tutorele în atelierul de fierărie.  Ştiinţa practică, de fel complexă în această meserie, însuşită volens-nolens de adolescent, îl va ajuta mai târziu să-şi afle cărarea spre luminişul drumului, când s-a angajat ca fierar la SMT Recea. Copilăria, pe ansamblu, se derulase normal, fără oscilaţii deosebite de viaţa celorlalţi prieteni de pozne. Se refugiază pe maidan, se preumblă pe la tot felul de ceremonii şi aniversări, pe la nunţi şi botezuri,  pe la şezători. Priveşte cu asiduitate la cei mari şi iscusiţi, cum învârt hora şi sârba cu uşurinţa ce ţi-o dau dorinţa şi plăcerea. Întors acasă, într-una din cele două camere, cea de dormit, discret, dar şi captivat de farmecul acelor mişcări, le executa şi el de zeci de ori, fredonând muzica după ureche, trudind să-şi armonizeze paşii într-o horă mare, pe stânga, pe dreapta şi pe loc, sau într-un rustem mixt, cu fantezia-i debordantă  ţinând strâns de mână pe Vica, Voica, Lica, fie şi pe femeia din vis imaterială, cu ochii „ca o apă albastră, nemărginită, înfricoşătoare, întâlnită într-o maturitate a ficţiunii, undeva într-o gară, la un capăt de lume”.  Lesne de înţeles că avea pasiunea coregrafiei în reflex, dublată de modelele urmărite de când se ştia, intuind că „fiecare sat are printre oamenii săi un trăitor aparte, nişte persoane, care, prin obiceiuri şi trăsături, ocupă un anumit loc în viaţa satului”. Şi habitatul era de partea lui, un spaţiu blagoslovit de Dumnezeu, loc arhaic şi neperisat în pendularea dinspre trecut către acum, cu obiceiuri şi datini sacre, imuabile, perene. Evoluţia de mai târziu, cumulată prin dorinţa de a scrie cărţi de dansuri, limitându-se la zona etnografică a Olteniei, şi interesul, exteriorizat întreaga viaţă de a le promova, l-a ajutat să fie prezent în toate activităţile importante. Aşa se explică intenţia, urmând izvorul tradiţiei, de a înfiinţa formaţii de cântece şi dansuri, de recitatori, de căluşari la Vâlcele, în colaborare cu alţi împătimiţi ai folclorului. O redundanţă a unui prezent istoric, când „Vine Ilie al lu’ Saulea şi-mi  şopteşte printre uluci: <<Hai după căluş! Auzi cum strigă! E pe uliţa din vale>>”.     

O parte din timp, când tatăl îl mai slăbeşte din chingile meseriei, nu-i mai condiţionează utilitatea, chiar extrapolează prin îndemnul: „du-te şi vezi ce mai e prin buricul satului, câte bune, câte rele”, el porneşte cu pas cambrat şi alert spre cămin. „Fenomenul” se întâmplă mai des către seară, când activităţile de peste zi se diminuau. Şi, de fiecare dată, era teribil de interesat să afle, să ştie. Întârzia la vorbă cu bătrânii, îi descosea în fel şi chip, sub toate aspectele, ce au mai făcut în viaţă - deci nu era la început de conversaţie -, de ce şi-au ales drumul respectiv şi meseria cutare, destule fiind din domeniul folclorului, împletite cu cele al vieţii.  Accepta sincretismul, prezent aici mai bine decât în alte zone, simbioză fără de care – o convingere de-a lui – tot românul n-ar fi supravieţuit. Această înclinaţie, o emulaţie a elementelor semnificante, dominatoare, din structura noastră, i-a facilitat documentarea, cantitativ şi lingvistic vorbind, pentru cărţile scrise. Personajele şi întâmplările primesc, în direcţia respectivă, o susţinere reală prin febrilitatea marilor întrebări şi răspunsuri cu pronunţat caracter autobiografic. Prilej de încrâncenată atmosferă, cu flăcăul alunecat prin vreme, aşteptat acasă spre miezul nopţii, când se iscau discuţiile dure cu taică-său, certat mereu pentru îndărătnicia de care da dovadă şi de pierderea timpului cu „tăiatul frunzelor la câini”. Comentariile cuprindeau o arie relativă, fapt lesne de dedus. Ca om, necesar în comună, Ion Fulga avea, în subsidiar, flerul uzual al imaginii, trăindu-şi epicul interpretat în valenţele meseriei. Adică, în specific rural, îşi da apă la moară renumelui cu ambiţia ţăranului care nu vrea să piardă în ochii consătenilor. Atent la el, la femeie, la fiu. Normal că vâlcelenarii mai în vârstă, prezenţi şi martori zilnic în atelier, în fierărie – mă duce gândul la atmosfera dilatată politic  din fierăria lui Iocan – erau aşa, din spirit de leat, de partea celui în vârstă. Dar, intuindu-i  „viclenia de breaslă”, în dubla relaţie tată-fiu, meseriaş-ucenic, chiar dincolo de ea, nu-i de mirare că pactizau cu tânărul. Simţeau sufleteşte, bucurându-se chiar, că el îşi urmează menirea, că e rânduit pentru altă cale decât cea pregătită de bătrân, de la un moment dat cadorisit cu un alt destin, diferit de al lor. Însă, şi din atitudinea tatălui, afişată făţiş şi disimulant în context autohton, în faţa oamenilor, când nici ei nu mai ştiau cu ce să se aleagă, ce să mai rămână în semnul zilei de mâine. Ori tatăl  îşi iubeşte fiul ca nimeni altul, ca taină bine ascunsă, ori  nesaţul de a-l încătuşa în haina de ţăran-meseriaş să fie fără limite ?!  La care se adaugă, într-un ritm al existenţei, o anumită încununare a modelului de relaţie între generaţii, când, pe atunci, prin sat, părinţii se lăudau cu odraslele lor: „Nelu Ichim, după ce bea câte o ţuică, începea să vorbească tare, să-l audă tot bufetul şi Radu lu’ Şarpe, cu care nu se avea bine: <<Am avut copii buni, sunt mari pe unde sunt >>”. Dar şi „Radu Şarpe a fost un om aşezat, şi-a crescut  copiii harnici şi supuşi, că pe mulţi i-a scos din necaz şi vorba lui a fost vorbă”.

I s-au sedimentat, de la taică-său, unele principii concret-operante  într-ale comunicării, chiar dacă, într-o primă vedere, n-ai bănui, nu te-ai aştepta, ce anume, cum să fie corect în viaţă,  să  facă lucrul  la vreme şi să-l pună la locu-i cuvenit. Situaţia materială nu-l preocupa. Alte gânduri nu-i dau pace, precum proverbiala curgere a timpului, a lucrurilor în albia istoriei, schimbările din psihologia oamenilor. În acei ani, câţiva la număr, cinci-şase, până  la plecarea în armată, conştient că va fi predestinat să-şi rostească, să fie în sat vorbitor, să aşeze pe răbojul vremii  scriitura despre aceste mutaţii, el se mişcă printre săteni, fizic şi senzorial, înregistrează apoi, iminent şi meditativ, raportul dintre limitele umane. Nu pregetă să încerce nenumărate chei pentru a deschide uşa dinspre suflete, pentru a pricepe taina „cea de neînţeles” din „deşărtăciunea deşărtăciunilor”, într-o lume parcurgând inerente schimbări, mirată în neputinţă, chiar sub ochii lui. Nevrednice trăiri, generate în context la o anumită scară: pe Ion fântânaru’ „l-a cotropit apa”, „Zeta lepedă copil cu Dumitru lu’ Cegă”, Tomiţa Tudorii lu’ Petre Bît, „pârjolită” după o iubire eşuată,  „spală cămaşa, o lasă pe capul albiei neîntinsă şi pleacă iarăşi pe sub grădini”, fiindcă „trece vremea şi pe oameni îi suge pământul, unul câte unul”.  Lecturează, în credinţă, creaţii lirice şi epice, înclină spre cele cu specific popular, interesat fiind, până la o complice seducţie, de baladele populare, de cele patru mituri fundamentale ale poporului român, conform coombustiei de detonaţie tinerească. Admiră faptele de vitejie ale lui Iancu Jianu, „acel hoţ de căpitan / care umblă prin păduri / cu doisprezece panduri” ...,  „Şi tot prinde la boieri / Şi-i curăţă de averi,/ Şi pândeşte la strâmtori / Şi despoaie negustori / Şi iau numai gălbiori”, ale lui Baba-Novac,  Gruia lui Novac, ale lui Corbea, haiducul, căutat de poteră, cu „murgul de dăruială/ Cui o da pe Corbea-afară”; se arată impresionat de jertfa lui Manole, pentru reuşita creaţiei, de destinul tragic al ciobănaşului din „Mioriţa”, baladă considerată ca fiind „cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru” (Mihail Sadoveanu), de mitul lui Icar  din „Monastirea Argeşului”, cel erotic al Zburătorului, judecat drept „personificarea invaziei instinctului puberal”. Ca să nu mai vorbim de gândul său, tot mai conturat, prin vârstă, de a-şi explica descendenţa românilor, a poporului român (simbolizat prin „Dochia care împietreşte  cu oile sale, căutând să fugă de Traian” – după părerea lui Gheorghe Asachi), de aici pornind ca izvor, într-o proporţie obsesivă, aderenţa sa la creaţia populară. Ca pasiune, prin condiţia interactivă a  profesiunii, va culege de la sat, completând sau în primă audiere, aceste producţii, pe parcurs. Mergea la hore, savura ritmurile alerte ale sărbei şi alte jocuri tradiţionale din folclorul românesc. Sub percepţia acestui filon al spiritului neaoş, ordonat şi pe-ndelete, îşi creează singur condiţii, ca un veritabil autodidact, configurat sub impulsul cunoaşterii, într-un univers familial cu posibilităţi limitate de învăţătură. Dimpotrivă, acest cadru, după cum ne condiţionează s-o spunem evoluţia sa pe parcurs, îi stimulează dârzenia, pe când tatăl, prin desele tentative de a-i stăvili elanul, avea răgaz să se arate şi nedumerit şi mândru de zelul şi succesele tânărului. Primise, până în ultimele clase parcurse, semnul că posedă calităţi, fizice, dar şi pe lungimea de gândire a unui Moromete contemporan, când se supunea rănduielilor satului. Şi-şi reaminteşte, notând în nr. 17 din ziarul „Ţăranul”, punctând printr-o parabolă psihică: „A venit tata de la un proces, se judecase cu al lu’ Dode pentru un salcâm din răzor. A sosit fript de sete. S-a oprit în mijlocul bătăturii, şi mama i-a adus cana plină cu apă. Cât timp şi-a potolit setea, ne-am strâns pe el    s-auzim ce-a făcut cu procesul. A rămas cu cana în mână, şi-a tras sufletul şi a zis: <<Fraţilor, nu e nici o mămăligă pe câmp!>>”.                                      

După ce l-a retras spre a-l avea mai tot timpul sub supraveghere, aproape şi de ajutor în fierărie, situaţia se circumscrie unui mediu propice, în unele direcţii salvator, prilej pentru fiu să se integreze mai mult în rostul  comunei, atent la tot ce înseamnă viaţă spirituală. Continuă să scrie versuri, plonjează şi în încercări de scurte fragmente de proză psihologică, cu accente păşuniste, influenţat firesc de frumuseţea habitatului romantic, de comunitate, de oameni şi de rosturile lor. Versifica, de pe atunci, incredibil de uşor, la început în joacă, producând o lirică de album, lipsită de austeritatea cenzurii personale, atrăgând totuşi atenţia celor din jur. Destinaţia era însă alta, mult mai precisă, dospită de el în nopţi derulate între visare şi întrebări esenţiale, între fiorul înflorit şi căutarea unui răspuns. Iar clipa de iubire se află într-un exod binecuvântat prin lanţul transfigurării umane. Prin urmare, „joaca” e şi o coordonată şi un verdict al inimii, când făuritorul îndrăgostit de stihuri intenţionează să capete şi să „seducă” privirile fetişcanelor de pretutindeni. Tânărul, într-o invazie de dorinţe, captând energii revelatoare, intenţiona neîntrerupt să-şi dovedească bărbăţia sub imperiul vânos al generozităţii, spiritul de aventură realimentând efectul proverbului „Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte”. De aceea, el comite, împreună cu nedespărţitul şi nostimul său consătean, o altă năzdrăvănie. „Un prieten    de-al nostru trebuia să se însoare, să facă nuntă – povesteşte surâzător Ilie al lui Simion -  dar era cam sărac, nu prea avea...Vineri seara am << împrumutat>> o oaie, din cele trei, de la vecinul cutare, şi am dus-o acasă, tot cu căruţa lui Paul, ca să se pregătească la timp carnea cu celelalte preparate. Partea interesantă, cu miez de anecdotă, e că stăpânul n-a aflat adevărul decât după zece ani, când ne-am dus s-o plătim. Dam seamă, chiar tardiv, <<păcatelor>> tinereţii. Omul nu se supărase tare, iar acum nici atât, considerând tărăşenia ca   pe-o răzbunare, fiindcă fata lui, Voica, după o poveste frumoasă de iubire cu Nicu, se măritase cu altul. Era voinţa părinţilor, iar rana pretendentului trădat sângerase ceva vreme, fiindcă  n-a uitat-o niciodată”.  

 Însă acum, şi mai târziu, curiozitatea nu-l părăseşte.  La Mandineşti, jos în vale, se aciuaseră niţcai suflete de oameni, unii angajaţi de ceapeu, cântăreţi lăutari. Câţiva dintre ei mergeau la nunţi sâmbăta şi duminica, iar în timpul liber făceau cărămidă, după o tehnologie clasică, cu tot tipicul („atât şi atât, şi masa de prânz”) pentru casele locuitorilor. Îşi aşezau fie corturile de-a lungul văii, lângă gârlă, fie îşi înălţau case simple, din paiantă şi chirpici. Costoreau şi căldări, făceau cazane. În „Vară  cu focuri”, o povestire document, autorul rememorează, într-un remarcabil stil balzacian, detaliile locului, cu personaje şi întâmplări, o provenită comunitate, structurată pe generaţii şi îndeletniciri. Numai că, aici intenţionat, dintr-o anume strategie a discreţiei profesionale sau ca o pildă estetică, nu stabileşte distinctiv limite între ţiganii get-beget  şi ursari, cei cu alte preocupări. E posibil să fi urmărit şi o unitate armonică a textului, fără complicaţii în detalii prozaice, cu accente oricând interpretabile. Aşa că „i-a băgat pe toţi într-o căldare” (ca să rămânem în atmosferă), şi le-a pus în cârcă întregul şir de activităţi, de la focurile aprinse în ţigănie, pe la porţi, fiecare generaţie având „melicurile” ei, până, inclusiv, la nunţile tocmite în localitate şi împrejurimi. Câteva veri, nicidecum o vară, cum consemnează din aceleaşi considerente, până la plecarea în armată, autorul le-a petrecut în mijlocul lor, adaptându-se perfect la specificul petrecerilor, alături – în carte – de un Gică Argint, Vicu lu’ Pleşa, şi Nelă, violonişti, Gogu Bâzgan şi Gigoi, ţambalagii, Anica lu’ Didă, Lila, Tia, Fîţa şi Tomiţa, cea care „cântă cu gura la nunţi”. În realitate, Tomiţa cânta la vioară cu stânga, alături de Ştefan, fratele, şi de tatăl pe nume Iancu, tot violonişti. Seara sosea şi Ştefan Rizea, iar, în târziu, cel mai virtuoz dintre toţi, Gică Argint. „Aranjasem la Văleni (Vâlcele)  - povesteşte el – cu Ştefan şi soru-sa Tanţa, lăutari vestiţi pe toată Valea Iminogului. Tanţa ţinea arcuşul în stânga, Ştefan era înalt, neumbrit, purta pantaloni albi cu dungă. Pe Ştefan, pe Tanţa şi pe Gheorghe cu ţambalul mi i-a adus cumnatul Ilie cu brişca ( intenţiona să dea un bal în comuna Mânăstirea)”.  Merge la clic, la Anica lu’ Drigă, joacă hora, se iau la harţă, este rănit şi pleacă prin grădini, către casă, unde tatăl îl avertizează de anumite urmări nedorite dacă mai continuă astfel. Nu-i ia în seamă atitudinea fermă şi, de fiecare dată, după raita pe la cămin, nu pregetă să treacă şi pe la corturi, să-ntrebe în stânga şi-n dreapta, pe toţi în parte, ce mai meşteresc, cum stau cu obiceiurile, cu sănătatea. Nu uită să-l chestioneze pe „bulibaşă” despre fete, care mai sunt preţurile la zestre, ce contracte s-au mai pus la cale pentru cei tineri, ştiută fiind tradiţia în comunitatea şatrei de a stabili căsătorii cu mult înainte de majorat.  Întreaga  situaţie, cu aspect anacronic, privind printr-o anumită prismă, era considerată de el drept o realitate a psihologiei virile, dar şi o metaforă dozată, alimentată în senzorial, repudiind prejudecăţile vârstei, îndreptăţit să afle, tentat congenital să descifreze particularităţile de convieţuire. Cu sentimentul discret, destăinuit accidental,  când şi când soţiei, că va scrie pentru a lăsa posterităţii, prin intermediul textului literar, aceste documente ale tradiţiei din Câmpia Boianului, încorporând, în respectiva arie etnografică, aspecte inedite, sugerate  doar,  în maniera exegetului  responsabil.

Cadrul natural, prin concentrarea unor tentaţii extatice, menţine treaz reflexul de a descinde „în ţigănie”, nu-i dă pace nici pe parcurs, când deja se mutase cu serviciul la Drăgăneşti – Olt şi Slatina. Mai este cazul să repetăm  că apetitul său, încă din ciclul primar, era de-o rară receptivitate la tot ce se întâmpla, pe unde-şi călătorea paşii ? Adora să pătrundă pe tărâmul culturii, personalitatea tânărului – netrecut printr-o educaţie şcolară permanentă, dar completată într-o potenţială măsură cu studiul personal –, făurindu-se  dintr-un instinct nedezminţit, când la structură se adăugau cunoştinţe şi priceperi. Aşa se explică şi aportul determinant pe care l-a adus la continuarea tradiţiei culturale, atât în comună, cât şi pe unde profesia l-a chemat. Insistenţa lui se arăta supărătoare, nepotrivită pentru cei care-l însoţeau. Dorea să parcurgă un anumit traseu, cu puncte precise de contemplat sau explorat. După căsătorie, nedumerirea soţiei acumula, de fiecare dată, mânii stânjenitoare, refulante: „De câte ori poposeam în comună, pe la casa lui bătrânească – pustie de la mutarea noastră în Slatina –, sau pe la rude, trebuia să trecem şi pe vale,  la gârlă,  ca să se documenteze el de câte-n lună şi-n stele.   Că mă şi supăram.  <<Nicule, fi-ţi-ar ăştia aşa şi pe dincolo! Tu te-oi fi  îndrăgostit de vreo ţigancă?!>>, îi reproşam mai în glumă, mai în serios.<< Niciodată nu treci fără să dai şi pe la corturi!>>, mă miram eu fără să înţeleg, pe atunci, adevăratul sens al insistenţelor lui. <<Taci, dragă, că nu m-am îndrăgostit de nimeni, mă liniştea râzând.  Urmăresc eu ceva. O să-ţi dai seama mai târziu despre ce este vorba, când voi scrie în carte!>>”.                

  Se referea la prozele sale, scrise şi gândite, care „se pot citi şi azi, şi mă mândresc cu ele. Aici găsim literatură, caractere, sentimente. Dureri, dacă vreţi...”, îi plăcea să lămurească chestiunea în discuţie. Şi vrea să ştie, află şi reţine pe retina memoriei când asistă la  „spectacol”, şi e de nenumărate ori personajul în jurul căruia se coagulează acţiunea. Trăieşte în miezul acestor oameni, parcurge etape existenţiale de esenţă şi scrie, se rescrie în cele trei cărţi de proză scurtă. Prin transfer, urmărit de iniţiala umbră a trecutului, nu se abţine să fie Nelu Ichim, cel  care „rămăsese singur la părinţi, ceilalţi fraţi plecaseră prin şcoli”. Pe Măria Făşălăului  „a invitat-o la dans, de câteva ori, şi ea a dansat cu el, dar i-a ţinut mâna în piept ca să nu se alăture prea mult. El i-a spus câte şi mai câte, că era priceput la vorbe, dar Măria i-a spus că nu vorbeşte încă cu băieţi, că băieţii sunt cu pretenţii şi că ea nu poate să stea seara la drum. El îi spusese la urmă <<Treaba ta, să nu te căieşti ! >>  <<N-are nimic >> - încheiase ea”. „Dar fetele mai rămân şi grele. Tot pe sub prânz, vecina din faţa casei strigase peste gard şi-i întinsese ca două linguri de unt proaspăt pus pe o frunză de dovlecel. Sfârâise o mămăliguţă, fiersese câteva ouă şi le pusese cu unt . Măriei i se făcuse greaţă după prima lingură...”  Dar ea îşi dorise copilul, aşa că refuză intervenţia de întrerupere a sarcinii, şi din  „seara aceea Măria învăţase să fie mamă”.

     Oamenii sunt orgolioşi. Făşălău, pe lângă o disimulantă fotografiere a moralităţii fetelor de măritat, îşi intentează un proces de conştiinţă, se testează în legătură cu însurătoarea: „Adică, chiar să nu-mi găsesc şi eu petecul ? Crezi că nu m-ar lua Joiţa lui Mintean ? Hei, pe dracu! dacă ar şti pădurea de la Angeleasca să spună... dar n-o iau eu... Şi Miriţa lu’ Lină, crezi că ar zice ba ? Nu, nu e de mine, abia a ieşit la lume şi apoi nu mi-ar da-o mie Radu Bălaşa. Pentru mine, cum ziseşi, de-astea mai trecute, mai necăjite, cum este Gheorgiţa lu’ Boangher, dar asta, dacă pleci pe drum şi trebuie să-i saluţi pe toţi cu care s-a încurcat Gheorghiţa, trebuie să stai numai cu căciula în mână. Dar Zica lu’ Fănuţă ? Uite asta e de mine. Îmi fac şi pomană cu ea, că s-a topit de-a-mpicioarele de când a murit Scarlat al lu’ Besleagă... Cum, culeg ce-a lăsat altul?”. Spiridon Făcăianu ştie cum să-şi trăiasă viaţa, model pentru tânărul oprit pentru câteva momente ca să-l priceapă, fiindcă „a preţuit pâinea şi vinul bun”, „nu i-au fugit ochii şi nu s-a lăsat pârjolit de orice flacără”. Existenţa eroilor include o sevă de haz sănătos, cu ţărani stăpâni pe simţul umorului. „Trece Făşălău cu Obric pe mijlocul drumului, pe unde e nămolul gros şi îngheţat”,  pe când alt consătean,  Milian, îl întreabă şugubăţ: <<- Bă, Făşălăule, unde-l duci pe Obric , că târgul fu joi ? >>.  << - Nu mă cumperi tu, mă pricopsitule ? >>      << - Păi, ce, mă, eu dau banii pe orice ? >>”, iar cum fiecare naş îşi are naşul, Gârlan, peste gard, îl ia în derâdere pe cel dintâi: „Bă, Miliane, îl dezgroparăţi pe Făşălău ?!  O să-l arză soarele!”   Sau descoperim un umor involuntar, amestecat cu un humor negru, când fetele mari mai fac şi copii din flori,  precum fiica învăţătorului  sau Măria Făşălăului, iar tatăl supărat peste orice închipuire,  într-o situaţie pe care-o vede fără ieşire, întreabă pe Florea lu’ Mandache: „Floreo, cum să fac să n-o omor ?”  Într-o atmosferă destinsă totuşi, împletind grotescul cu ilaritatea, Făşălău, lecuit, o luare aminte cu privire la numirea lui Nelu Ichim ca preşedinte al CAP-ului, narează o pildă cu un negustor, douăzeci de cămile şi un măgar, mergând cu marfă prin Deşertul  Sahara. Băgând el „de seamă,    într-o zi, că măgarul călca mai des, îl aşeză înainte”,  prilej de supărare pentru cămile:  „Auzi, stăpâne... te-am  slujit cu credinţă, am răbdat de sete  ş.a., dar ca să ne pui un măgar în faţă,  la asta nu ne mai aşteptam”.    „<<Şi cine ar  fi măgarul? >>    se făcea  că nu înţelege Obric.  << Tu ! că nu pricepi >>, încheia Făşălău , şi abia atunci începu să râdă Obric” .  D-ale satului,  cu bărbaţi nesăţioşi şi femei înşelate, care se răzbună după cum le taie capul şi-şi bat casele cu pietre şi bolovani, în complicitate cu un destin nefast pentru vinovaţi. Petre Bât, soţul Lisăndrinei, deşi ispăşise greşelile-păcate, se ruinează fizic şi moral, într-un tragism uman implacabil.  Tot „Făşălău, când se necăjea pe muiere, drăcuia seara aceea cu toate rosturile cereşti. Când era mai puţin supărat, drăcuia numai băierele ploştii”.  Fiii uneori îşi reneagă părinţii, se însoară fără consimţământul acestora... Oamenii păcătuiesc, până la  urmă cearta şi duşmănia încetează şi părţile se împacă. Vremuri grele. Război şi rechiziţionarea utilajelor, a animalelor. Ion Lungu, soţul Smarandei, vine în permisie şi caută să se răzbune pe cei care intenţionau să-i confişte caii şi brişca. Şi-n comunitate, flăcăul află sau asistă la crime. Inginerul Valentin Icuşan revendică paternitatea copilului, iar tatăl adoptiv, Sărdan, îl loveşte cu cazmaua în moalele capului. Lisandru lu’ Neaţă, un vătaf de căluş, „iscusit dar şi iubitor de femei”, piere sub loviturile de ciomag ale fraţilor iubitei, pe când sărea gardul la Ioana, după cum proclama justiţiar Toma lu’ Bât: „Se duse Lisandru, îl mâncară fript ai lu’ Craiu”. Tot cam pe atunci, continua să  spere că-şi va transfera cândva amintirile, în scrieri, şi să-şi limpezească, pe linie genealogică, apele tulburi ale trecutului. Asistă la moartea tatălui, află, încremenit de năpraznica veste, mobilul unei crime, mărturisit chiar de el pe când  este rugat să-l ierte. Feciorul nu răspunde nimic, tace „ca piatra”, iese „afară în noapte” pentru a afla „în linişte” cine este de fapt acum, după împlinirea celor douăzeci de ani.  

  În comună s-au instalat relaţiile colectivei şi, din când în când, poposeşte aici un secretar al Comitetului raional de partid, care, în darea de seamă, conform rânduielii, menţionează anacronic bune şi rele, taie firul în patru, urmează înscrierile la cuvânt, şi nelipsitele „sfaturi preţioase” în falsitatea „aplauzelor unanime”. „Vigilenţa gratuită”, dintr-o altă etapă a aceluiaşi sistem, se justifică prin referate cu greşeli de ortografie, cuvinte omise şi interpretări politice, cu „mândria tovarăşilor de la partid” să-şi expună „realizările”, când „aveau o delegaţie din străinătate”, dar şi cu nota şapte, acordată de personajul nostru Liceului din Scorniceşti, la un concurs de brigăzi, când în sală şi, intempestiv, pe scenă se afla sora preşedintelui ţării, proclamată cu surle şi tobe, nu după mult timp, inspector general la învăţământ, pe judeţ.

  Dar în epocă, oamenii se întorc din război, îşi povestesc avatarurile, amestecă tristeţea cu bucuria, şi unii chiar mor liniştiţi, la gândul că au lăsat pe lumea asta „daravelile” împăcate. În general, ţăranii se arată preocupaţi de moştenire, de problema pământului, când sunt surprinse aspectele rurale, contradicţii acute de tot felul, cu scene săteşti labirintice, surprinse de un bun cunoscător al realităţilor psihologice şi al mutaţiilor sociale. Până atunci, însă, şi inerentele momente retractile, când îşi asumă un alt modus vivendi, ca rezultat al experienţelor ontologice promovate în zbuciumate meditaţii. Conştiinţa flăcăului se definea deja în matricea bărbatului maturizat artisticeşte: „Îmi alătur fruntea de peretele ud al casei. Simt lutul sub frunte şi parcă mă cuprinde, şi eu mă adâncesc de bună voie în el ca într-un tărâm în care nu este auz, ci numai surzenie şi singurătate”. Se-ntâmplă, probabil, „într-o noapte călduţă de martie, când pâraiele simţiră chemarea şi porniră oloage să cutreiere lumea...”.

                                                                               ***  

 

           „Am întrebat-o pe mama despre mine şi mi-a spus că nu mă cunoaşte chiar bine”. Trăirile mamei percepute în motivaţii canonice, pe coordonate temporale: cea de actualitate, cu femeia căsătorită a doua oară,  şi acea latifundie din trecut, când la „şaisprezece ani, mama lăsase nuiaua cu care alergase după vite şi se trezise măritată” – desigur, prin translaţie regresivă, prima mamă, cea adevărată, Ioana Buduleaşcă. Nu e un paradox de-al supravieţuirii umane, mai degrabă un recul moral, cu trăiri aposteori amestecate, acea veşnică încercare a prozatorului de a interfera planurile. Impactul cunoaşterii se atenua, aflarea adevărului, atât cât se realizase, se risipea în reacţii abstracte şi concrete, subsumate unui vizibil efort dăruit activităţii cotidiene. Se arăta nedumerit: „Mama nu-şi povestise niciodată tinereţea, dar nu ştiu din ce fire, din ce vorbe, înnodasem o frântură de poveste tulbure şi aspră”. Şi mama de-acum, în grădină, cum „stă cu poala plină de iarbă şi se uită spre Dealul lu’ Cioabă”, unde i-a fost îngropat bărbatul. Seara, la masă se destăinuie, o inovaţie în textualizare, a intenţiei autorului, de a motiva ambiguitatea naraţiunii: „Voi ştiţi că boala mea e făcută. Tatăl tău a fost pentru mine şi cruce şi căpătâi...”, cu toate că „o bătea des. Ea sta neclintită, biruitoare în biciul tatei. Numai ochii îi închidea dureros la fiecare plesnitură. Avea ochii întunecaţi, asemenea amurgului de iarnă. Mergea domol, legănându-şi uşor povara frumoasă a pieptului sub cămaşa întotdeauna albă, curată, cusută cu arnici albastru la un fir”.

    Şi şuvoiul amintirilor continuă, într-o străduinţă a redării prin viziunea tânărului, vădit substituită substanţei metaforice a unor vremuri în volută rurală, de „aristocratică” aspiraţie şi retrăire. „Ca adolescent, mă duceam cu tata la biserică şi spuneam <<Crezul>> . În fruntea femeilor stătea de fiecare dată preoteasa. O femeie tânără şi înaltă, cu ochii mari, negri şi tăioşi, cu carnea albă, care parcă chema dinţi de bărbat. Toţi bărbaţii săteni o doreau, dar era pusă cam sus pentru ei. Preotul parcă era zidit şi el pe măsură, robust şi puternic. Cădelniţa în apropierea ei cântând <<Prea sfântă născătoare de Dumnezeu >>, şi ea se închina cu evlavie,  îndoindu-se puţin din mijlocul subţire, iar eu mi-i imaginam dezlănţuiţi,  bărbat şi femeie,  mistuindu-se în gheena lumească a dragostei. Şi, oricât mă mustram eu pentru gândul netrebnic, oricât mă strângea tata de mână, tot mai întorceam capul spre preoteasă, care, cu mâinile împreunate, asculta poate liturghia sau strigătul naturii din ea”. Şi cadrul natural se lărgeşte prin farmecul tradiţiei când, duminica dimineaţa, „coboară miresele din satele de sus şi udă la fântâna lu’ Ristea. Se întâlnesc câte două, se sărută, schimbă câte un obiect între ele, însoţitorii chiuie, lăutarii cântă, ploştile cu vin umblă din mână în mână pe la oamenii ce stau să privească”. Participă, parcă, toată suflarea satului, căci „e nuntă la ai lu’ Gorcea”. Şi dintre personaje   n-aveau cum să lipsească tatăl şi fiul, surprinşi într-o activitate adecvată momentului, cu tatăl care se bărbiereşte la „oglinda agăţată într-un cui bătut în stâlpul casei”.  Relaţia are şarmul ei, cu tânărul strigat să-i „ţină de curea”, străduindu-se s-o întindă cât mai bine „ca să se ascută briciul”, cu tatăl care-l „trage cu curea cu tot şi râde”, răscolindu-i orgoliul: „Ţine, mă! – zice – Băăă, ce flăcău te am eu pe tine,mă !?”. Sau se rupea de cele specifice vârstei, pentru a participa alături de părinţi la muncile agricole. Portretul tatălui, în viziunea flăcăului, e interesant, prin receptare,  în universul momentelor specifice: „Suia primăvara cu freamăt în braţele tatii. Nu-şi găsea locul tata până nu se luminau zările. Când se spărgeau norii spre Otărani, încăleca pe calul lu’ nica Neacşu şi o lua peste câmp, ca altădată Traian din povestea ce-o spuneam de Anul Nou. După cum venea calul de înnoroit pe copite, ştiam dacă locul e bun de arat. <<Dacă-l mai coace soarele vreo două zile >> - îşi făcea tata planul de unul singur , apoi suia în pătul, lua de pe punte porumbii de sămânţă, opriţi din toamnă cu foile făcute cercei”.

„Tata dă cu sapa în duşmănie. Mai ales pe pir avea necaz. <<Băi – zicea – asta e iarba dracului, se duce în fundul pământului şi ia porumbul pe dedesupt, îi suge snaga şi-l dă alături de la masă. Volbura, nu vezi, se înfăşoară pe el şi-l chirceşte, mohorul, ce să mai vorbim, ca peria, peste tot, şi ştirul, şi rapiţa sălbatică, toate pe el, săracul! >> Tata n-a dat cu ierbicide şi nici cu îngrăşăminte, nu erau pe la noi. Numai cu Dumnezeu se mai ajuta...”.  Şi-n această atmosferă mirifică, supusă totuşi unor legi de convieţuire, „ară tata locul din Vlădeanca, punem porumb, boii parcă îşi numără paşii, o pasăre chirăie rătăcită în tării, brazda se răsuceşte lin ca sprânceana Mariei, gură de cuc. Când ajungem cu plugul la capătul locului, tata opreşte boii, îşi saltă pălăria pe creştet şi se uită spre miazăzi, parcă ar vrea să se înece în zările limpezi. Se uită îndelung şi oftează sau suflă adânc, ca şi când se înăbuşă. Parcă ar vrea să treacă cu plugul înainte, să spargă până la Cascaradeanca, până la hotarul cu Otărani. Dar nu, nu e drept şi nu e în lege. Tata abate boii în scurt şi îi bagă pe brazdă înapoi, cu grijă de răzorul dinspre al lu’ Petrache, cu care s-a cam ciorcovit anul trecut”.

„Mă întreb şi astăzi ce să fi avut atunci tata în braţ: dragoste, necaz? teamă de sărăcie? atunci când biciul lui mi-a cuprins lacom picioarerle. Tăiasem cu sapa un fir de porumb şi-l înfipsesem în pământ, iar până s-a întors tata cu ştoiul pe rând, firul de porumb murise, îşi răsucise frunzele în arşiţă”.

„Înfige tata buza coşului sub grămada de porumbi, eu i-l salt pe umăr. Merge tata drept şi cu grijă, parcă ar duce aur. O lumină galbenă inundă bătătura şi ochii mamei care aşteaptă coşul plin în gura pătulului. Tata urcă scara, mama prinde coşul, îl aşază pe prag, pune un porumb alături, într-un coş mai vechi, apoi ia coşul plin şi-l dă de-a rostogolul, îl împinge cum poate spre capătul din răsărit al pătulului”.

    După o ploaie torenţială, „în cimitir s-au scufundat mormintele, au căzut grinzile. Unii şi-au făcut cavouri”. Înainte ca fiul să plece în armată, tatăl chemase pe Bude şi-i făcuse un tron, chiar a doua zi după ce Motoi fusese îngropat. Psihologia sa, în mişcări, în gânduri, ne reaminteşte, din nou, de Moromete, în cea din urmă parte a vieţii, - o influenţă oraculară  - când îl retrage pe Niculae de la şcoală, motivând că „nu-i aduce nici un beneficiu”, iar el „dispare ca personaj...”, trăieşte în tăcere şi însingurare şi moare lent, „ca şi cum viaţa s-ar scurge din el”. Cauza: nu concepe o nouă ordine, unde spiritul, conştiinţa să beneficieze de „cheia” libertăţii depline. Florea (alteori Stan) Uşurelu, tatăl din carte, acceptă într-o primă fază, asemenea înaintaşului său  (de ce nu contemporan!), monologul interior, intuind dimensiunea dramei în plan social, chiar se străduie să redea, prin dialog, evenimente din relaţia cu fiul, cu cei din preajmă.  Lasă lucrurile, în mare parte nelămurite, n-are curajul să le pronunţe în întregime, ipostază ce-i încarcerează fiinţa şi-o supune tăcerii. Lecturarea unor atari pasaje produce fiorul fascinant, alteori straniu, al unui spectacol, parcă decupat fragmentar din viaţa fiecăruia dintre noi . Fiindcă, după ce i-a murit unul „dintre cei doisprezece care erau leat”, şi a aruncat peste el un bulgăre de pământ, după obiceiul creştinesc, au plecat alături, tată şi fiu, „pe drumul care cobora ca un bici aruncat şi pe care se suiau încet morţii în cimitir. Era toamnă în toate, în ierburi, în viţe, parcă şi în mersul femeilor  care începuseră să umble cu scurteicile strânse şi mâinile în sân”.  Cel în vârstă „poate înţelesese că muriseră alţii”, iar cel tânăr simţise „că în el se mai aşezase ceva nou”, mai cu seamă de acum, cu moartea lui Motoi, „primul care se mutase în deal dintre ei”. După ce Bude a plecat, tatăl „şi-a spoit tronul cu ulei, l-a legat cu sfoară şi l-a agăţat într-un piroi bătut în peretele grajdului”.  Semnificaţia induce o persistenţă a funestului, cu bărbatul care, „din când în când îl scotea în bătătură, îl punea pe două scaune şi zbura praful de pe el cu mătura”, sau îl ducea înapoi în grajd şi-l privea potopit de un anume gând, împlinit la vârsta de 68 de ani, după ce băiatul venise din armată. În capitolul VII din romanul „Glonţul socialismului”, ca amintire înduioşătoare, întâlnim pasajul: „Tata se stinsese în primăvară, când moartea era atât de departe de toate, când sevele coapte îmbătau vârfurile, când puii îşi luau zborul din cuiburi, când nimic nu murise în afară de floarea de salcâm. / Se împuţinase tata, nu se mai ajungeau buzele pe dinţi. Ochii îi ieşiseră din orbite şi stăteau toată ziua aprinşi. A venit o vecină şi i-a adus nişte castraveţi. Numai castraveţi mai putea să mănânce. Îi voia proaspeţi. Îi mânca cu lăcomie, parcă îşi stingea sufletul cu ei. După ce l-a văzut, vecina a venit şi mi-a spus: <<Ai grijă că neica Stan se duce!>> (În scrieri, pe Ion Fulga îl numeşte mai des Stan Uşurelu -s.n.) Am înjurat-o în gând pe femeia aceea,  dar mai târziu tata a vrut să mă vadă. A venit mama şi m-a chemat de unde eram. M-am aplecat deasupra lui să-i înţeleg şoapta. Mi-a pus mâna pe obraz a mângâiere şi mi-a zis: <<Du-te şi te bărbiereşte!>>. N-am mai fost în stare să mă bărbieresc. Desigur, m-am dus la un vecin, la Mărin Pleşu. Când am revenit, m-am apropiat iarăşi de pat, ca să mă arăt bărbierit, dar n-am mai avut cu cine vorbi. M-a recunoscut, s-a uitat lung la mine, lacrimile i-au înecat ochii, apoi au plecat şiroaie către zulufii cărunţi. El bătea din ochi să-i mai limpezească o dată, ca să mă vadă, mama s-a repezit cu prosopul, dar eu am început să urlu şi am fugit afară. / Când m-am întors, se acoperise cu pleoapele şi se liniştise. Mama începuse să plângă domol, ca într-o doină, ca într-un cântec de jale pe care avea să-l zică mereu încă douăzeci de ani fără încetare. Lumânarea ardea cu lăcomie”.        

    Între cele două perioade, cea de flăcău în sat (cum ne vine lingvistic la îndemână, expresia e hâtră şi arhaică), şi plecarea în armată, ca să „devii bărbat adevărat”, se află o relaţie de filtrare complementară,     într-un echilibru relativ emoţional. Transpare dorinţa de a demonstra – lumii şi sinelui ultragiat de sinusoida destinului – că posedă virtuţile unei individualităţi deloc de neglijat. Exceptând demersul, din această atitudine a perspectivei, el căuta să-şi strunească acea pornire lăuntrică de a-şi romantiza ziua de ieri, de alaltăieri, dialogul cu mama, cu cele câteva rude, apărute liniar, demers derulat grav şi metaforic. Dar şi domestic, deoarece reuşise să-şi temporizeze violenţa nedumeririi, îndrumând-o dincolo de impact, într-o împăcare programată, dar mereu tributară realităţii, oamenilor, fiinţei. Cale de întoarcere în trecutul  încă nebulos nu mai exista, nici ca posibilitate pentru prezent şi nici el parcă nu mai dorea, nu-i vedea rostul. Aşa că se decisese, începând cu o angajare semnificativă, dintr-un instinct care n-a dat greş, să-şi integreze spiritul în fronda epocii pintr-o sincronă lectură cu truda creaţiei, lăsându-se, circumspect, în braţele ademenitoarei Euterpe. Se întâmpla la aproape zece ani după cel de-al doilea război mondial, când timpul începuse să fie mai răbdător cu oamenii, scriindu-se  un alt capitol al istoriei sociale.

   Tânărul parcurge, într-o normalitate a vârstei, efuziuni afective, respirând băi de soare sau rătăcind prin ploaia rece a serilor, preocupat de ale sale, cu aspiraţii şi priorităţi, avar destăinuite. Nu are ambiţia să impresioneze deocamdată, doar îşi ascultă dorinţele, cu acea dârzenie a puiului de ţăran ce se lasă pălmuit, real şi, desigur, metaforic, pentru un fleac, întorcând obrazul celălalt, şi continuă să-şi alimenteze resorturile intime.  De pe-acum nu se-ncurcă: intră în horă şi joacă pe ruptelea. Nu credem că, prin parcurgerea acestor, hai să le numim, experienţe, mai mult sau mai puţin tangente la zona magnifică, amoroasă, el gândea olecuţă la „rescrierea” lor într-o conciliantă textualizare şi, ca stare de graţie, o legitimă creaţie pe etape. Ideea a venit mai târziu, şi-i de înţeles. Deocamdată, el era prizonier de drept al amplexului erotic, când nu se mai temea de răpăitul ploii şi tunetul furtunii. Cu charisma moştenită, mereu pus pe şotii, dar mânios în păstrarea nealterată a vanităţii, îşi rânduia un înţeles ierarhic al opţiunilor afective şi afectuoase.  Ca individ, evoluând într-un hărăzit zbucium al contradicţiilor, nu pregetă să-şi definească paradoxul: „Sunt trist de tot ce se petrece în jurul meu, însă există şi un lucru frumos, poate cel mai frumos, acela de a fi îndrăgostit”.  Pentru ca,  mai târziu, cu altă tonalitate, amplificată melodramatic, să ne surprindă iarăşi:  „Sunt un om liber în cuget, dar înregimentat social, cu un alt punct greu de reflecţie, căci mi-e liniştea de-acum în pericol”.  De fel, nicicând nu-şi asumă integral tăcerea. Poate... dincolo!

   Ca orice artist, sau mai repede ca orice bărbat dat în pârg, a fost beneficiarul celor două nuanţe ale iubirii: cu femeile reale şi cu cele din vis. Dacă primele sunt cantonate fie în prezent, fie urcă în memorie din trecut - personaje împovărate de anotimpuri nesăţioase, mustind în amănunte legate între ele cu un fir năzdrăvan nevăzut -, cele onirice completează, spumos şi salvator, tiranicele întâmplări pripăşite pe prispa neuronilor, a sufletului. Doar o simplă săgetare a lui Cupidon, cu ţintă precisă către voluptoasa Afrodită, şi realitatea se cerne, capătă altă semnificaţie, se codifică prin rostul nostru. Interesant este că autorul nu şi-a decorat viaţa cu  înscenări şi scenarii de calitate îndoielnice.  A acţionat, aşteptând materializarea rezultatului.  Cu alte cuvinte, pătrunzând pe poarta debutului său într-ale eroticii – ca în poveşti de iubire, mai mult garnisite cu teorii – impune un scenariu decent, de comunicare, vitalizându-ne ca martori la aceste „întâmplări tentante – în cascadă”.  Cu toată descendenţa lui, „mişcată”, pentru a fi mai uşor transpusă într-o penumbră de receptare (şi de interpretare), viaţa i-a venit, compensatoriu, în întâmpinare şi l-a răsplătit acolo, la interferenţa sufletului cu emoţia sanguină, într-un teritoriu necunoscut, pe când începuse să-i fie apreciate calităţile de către frumuseţile comunei.

         Fatalitatea sau poate o anume fericire ne determină să înţelegem tentante consumuri în aria regeneratoare a urcuşului către esenţe. Ca om relativ, prin absolutul iubirii, şi spirit ideatic ca bărbat, a fost îndrăgostit, traversând stări de efervescenţă erotică şi dezamăgiri introvertite. A respirat şi s-a emoţionat, a visat ca artist plimbându-se printre stele, în luntrea fanteziei, pe când se considera un mic zeu peste împărăţia din Câmpia Boianului. De altfel, o premoniţie a textualizării prin metaforă, epitet şi calambur, în valurile molipsitorului umor, urzicat de miracolul epigramei. „Omul are suflet, însă spiritul te îndeamnă să te impui la tinereţe, ca mai târziu, cu forţe proprii să-ţi împlineşti posibilităţile şi talentul” – obişnuia să repete. Ca atâţia alţi artişti, în întreaga-i viaţă, a fost determinat să renunţe la anumite „privilegii” de natură socială sau profesională, dar, cu siguranţă şi în latura eroticului. Câte gânduri, câte emoţii şi porniri lăuntrice nu l-au însoţit în tinereţe, pe când începuse să-şi dea seama, la şcoala vieţii, că nu-i un fitecine! Şi, când, debarasându-se de crispata-i prejudecată, a înţeles că se află în centrul atenţiei, cu ocheade pe la colţuri, cu invitaţii surprinzătoare şi surâsuri aducătoare de blamate ispite! „Mergeam mai mereu la baluri cu el – se apleacă al lu’ Saulea  (Ghiorma) către trecut –, o luam pe şosea, treceam podul Iminogului. Toate fetele ne luau în seamă, erau cu ochii pe noi. Ştiau ce hram purtăm, mai ales că eram şi frumoşi, şi vioi. Stăteam toată noaptea. Nicu era un dansator de marcă”. Pe drumul de întoarcere, în joaca amestecată cu meditative dileme senzuale, îşi recapitulau scenariul consumat, acel cumul de automatisme afective în abstractul necuvintelor, alături de sprinteneala gesturilor, de mimica garnisită în mesaje ademenitoare. Aştepta dojeneli sau sfaturi de la cel mai în vârstă, pentru oarecare greşeli, cu toate că-şi strunea învolburata pornire de a se considera liber cugetător, conştient şi stăpân pe magnetismul său.

   E momentul să decantăm o parte dintre realele trăiri, spre a nuanţa structura flăcăului de-acum, sentimente particulare, dar completate, premonitiv, cu înclinaţiile elevate ale bărbatului de mai târziu. Părea că se îndrăgosteşte repede, fără a mai sta la tăifăsuială cu inima, răgazul de prospectare a eroinei se declanşa concertant, frontal şi fără echivoc, generând o acceptare necondiţionată. Ştia să provoace prin a solicita, în acţiune, câteva disponibilităţi eficiente, asemenea unui războinic conştient de succesul luptei următoare. Diseca în subsidiar, cu chibzuinţă, detaliile, şi-i făcea o plăcere rarissimă, în ceas de taină, să reflecteze la cele întâmplate. Să se descopere ca fiinţă şi om, tot mai material în prezenţă, grav în cuvântul încropit dar nerostit, deşi orgoliul de a fi deosebit de ceilalţi îi producea inevitabile frenezii. Totodată, insista să afle, prin ricoşate şi comparative întrebări, spre edificare, părerea celor aflaţi în raza lui de dialog, nu fără o anumită teamă că-i posibil să nu întrunească sufragiile aşteptate. L-a interesat femeia, în general, pe de-o parte sub reflexul flăcăului zdravăn, înălţat din pământul sănătos de la ţară, iar pe de altă parte, sub influenţa binevenită a clasicilor români şi străini, lecturaţi în avalanşă, fără un plan valoric, doar sub impulsul tentant al lecturii. Se simţea pur şi simplu atras, din ce în ce mai mult, în această „aventură” incitantă când, fără doar şi poate, oricare bărbat reflectat în plan sexual şi de virilitate, chiar la începutul incursiunii prin „imprevizibila şi eterna lume a antineelor”, dezvoltă o pasiune accelerată. Instinctul nu comportă concreteţe, pluteşte doar în faza elementarului, într-o ipostază a seducţiei şi bucuriei de a fi. Care face bine, regenerează efuziuni, reminiscenţe dintr-o copilărie precoce, dintr-o adolescenţă repliată, venind către naturaleţea conciliantă a prezentului cu sinele genealogic. Pe atunci nu-l sfâşia invidia, cum de fapt nici în celelalte etape ale vârstei, doar că era preocupat de bărbatul cu umbră concretă, nu deşertică, tot mai bogat în poezia fiinţei, în oscilaţii erotice, rătăcind printre întrebările majore ale unei supravieţuiri pasionale. Preţuia femeia, ca parteneră şi muză, şi o situa printre enigme şi minuni.  

   Simţea că a fost plămădit din alt aluat, după un travaliu prin valea inchiziţională a aglutinatului început, că-l aşteaptă deosebite încercări de slalomare printre jaloanele unei lumi dezlănţuite. Şi-n prim plan, stimulant şi operatoriu, prin culoare şi spirit, acest cumul de esenţe, menţinându-l pe linia de plutire, înălţându-l peste croiala umană strâmbă. Pentru a nu fi, în greşita receptare, nici decadent, nici  libertin, nici ateu, nici nonconformist, cum s-au grăbit să-l definească condeierii decrepitului mesaj impresionist. Dar cu starea lui, cea eficientă, sub forma replicii tăioase, argumentate, în războiul intern cu intruşii şi nechemaţii ierarhici – adică principiul de viaţă socială, nealterat nicicând. Cei apropiaţi omului Fulga, în semnificative momente, cu câteva excepţii, nu i-au înregistrat corect reuşitele, cum de altfel se întâmplă la tot pasul. Porniţi pe viitura răutăţii, a nefericitului frison din frustrările fiinţei mărunte, prin comparaţii nevrednice, l-au victimizat în fel şi chip, de la slujbaşul pigmentat de morbul parvenirii (morale, desigur), până la zeflemistul dictator, pornit să ignore valenţele individului, să-l demită valoric, aşezându-l protocolar în lada de fleacuri a competiţiei. Dar asta-i o altă poveste, de data aceasta, mai puţin digerabilă, necesitând cândva, un capitol aparte.

      Alunecat pe panta discursului, ce nu-i da pace, preciza că: „dincolo de toată poezia dragostei, uneori scrisă, dincolo de priveliştea încântătoare a veşnicei  alei de îndrăgostiţi,... de tandreţe şi sfială,... de şoaptă şi candoare,... de vise şi lege, vietatea din noi pândeşte clipa de abjecţie, pentru că aceasta pare a fi  împlinirea..., lupta dintre raţiune şi pasiune... Dar cel mai valoros act de civilizaţie îl constituie această revăsare de însuşiri esenţiale ale materiei vii, aducând taina şi încredinţând-o fiecăruia spre păstrare. De aici, frumuseţea şi poezia dragostei...” Şi-şi întărea discursul  meditativ, spre a se lămuri pe sine, fidel riscului asumat: „Nu mi-am alungat amintirile niciodată, chiar dacă, uneori, mi-a fost ruşine pentru ele”. Prin „măsura staturii” lui de atunci, Ioana, „fata mijlocie a lu’ Vică Trecere, cea cu părul ca grâul secerat şi pasul uşor, dibuit” ,  îşi derulează una dintre frumoasele poveşti de dragoste, o parabolă peste cele două maluri ale vârstei, când „îşi împodobea zilele cu ea”, „venind în întâmpinarea ei ostentativ, ţinându-i drumurile la fântână, la tuşă-sa Trana, la vie, la Zeta lu’ Neag”, şi întâlnirea, peste ani şi ani, când ea îl roagă să aibă grijă de fiul ei, al treilea, „pe care viaţa l-a adus în preajma mea, fără să am ştire din cine se trage”. Cândva, Ioana „avea  ochii verzi, de culoarea mărului dulce când e crud, cum e când se culege pentru împărţit de Sfântu’ Ilie”, „părul se despărţea din creştet ca două ape gălbui ce cădeau în valuri peste sânii  stâncoşi”. Împreună, luaţi sub aripa ocrotitoare a lui Amor, descind     într-un cadru romantic, pe malul Iminogului, culeg tămâioară albastră (floare albastră!), o leagă în chite, se răsfaţă, iar el se „lasă cu capul în poala Ioanei, peste firele de tămâioară”, prilej să-i simtă „rotunjimea coapselor şi un tremur subţire iscat” în el, sau „poate în carnea ei”.  Idilă cu peripeţii, fiindcă  „Ioana nu vine la horă, i-au încuiat ţoalele ăle bune. Taică-său a zis că le dă foc în bătătură dacă mai aude că...”, dezavuându-i legătura cu perseverentul iubit.  Dar fata intră pe fereastră, recuperează veşmintele, se-ntâlneşte cu flăcăul, urcă în sat şi se aciuează sub ulmul lui Ganciu. Surprinşi de tatăl-căpcăun, ce-şi şuiera înspăimântătorul bici, fata ţipă, băiatul aleargă din calea urgiei şi alunecă, suportând urmările inerente, în viroaga  Răiculeştilor. Şi, prin vreme, celălalt mal, cu Ioana, când partenerul de odinioară constată: „Nici pe ea n-a iertat-o timpul. Are degetele late şi palmele galbene. Umerii i s-au scovârdat către înainte. I se vede pielea albă şi încreţită sub gât”. („Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră - / Floare albastră, floare albastră!”). Poate că Ioana era chiar Vica cea adevărată, orientându-ne atât după intensitatea relaţiei şi după transferul prenumelui tatălui, răzvrătit pe ursitoare că nu i-au dat un băiat... Vica era consăteancă de-a lui, cu câţiva ani mai mică, suplă, destul de inteligentă, s-au iubit patru primăveri, împreună au trecut prin unele greutăţi, chiar primejdii ce păreau să depăşească experienţa lor de tineri năbădăioşi. A fost o iubire pe muchie de cuţit, nici mama lui, Rada, nedorind-o, din motive neînţelese vreodată de fiu, nici părinţii ei, socotind prietenia nepotrivită. Deşi săraci, pretindeau altă soartă fiicei lor. O legătură spulberată de mentalităţi potrivnice, cu flăcăul dezamăgit, gurile bogate dând în vileag „suferinţa fără de margini a băiatului, atât de îndrăgostit de această fermecătoare creatură”. Alte voci transmit prin secol noutatea că fata era bine văzută în sat datorită părinţilor bogaţi, iar „ţaţa Rada”, o femeie dintr-o bucată, ar fi simţit, conştientă de starea modestă, o fărâmă de umilinţă în toată întâmplarea şi s-ar fi pus de-a curmezişul continuării relaţiei cu Vica. Drumurile s-au înstrăinat, iar bărbatul ei a trecut în lumea umbrelor înaintea prozatorului. Are doi copii şi trăieşte în Vâlcele. Curiozitatea ne-a îndemnat să mergem până la poarta ei. (Era o experienţă, un experiment, rămas, dintr-o cauză sau alta, fără finalitate.) Mai departe n-am îndrăznit. Ceva ne-a oprit, poate vârsta ei înaintată, poate teama că ne refuză printr-o atitudine neortodoxă, sau că-i tulburăm liniştea cu întrebările noastre iscoditoare, indiscrete, incomode, frizând, într-o anume interpretare, ridicolul.  Şi-apoi, se merita, oare, ca pentru o brumă de declaraţie să ne permitem să intrăm intempestiv  într-un trecut dureros şi interzis ?!

    Are o relaţie platonică, de circumstanţă, cu cea de-a treia fiică a lui Gogu Bâzgan, cu Tia, cea „scundă şi pietroasă, cu ochii mici şi părul lung”. Merge cu ea adeseori în ţigănie, unde „a cunoscut patima şi mândria, ura câinească şi dragostea”. Lila, o altă admiratoare , e geloasă, „întinde piciorul”  şi-i  „pune piedică”, apostrofându-l: „Ce faci, frumosule, te dai la romance, ai?”. Cele două, cum era de aşteptat, au o altercaţie: Tia aruncă un lemn „cu duşmănie înapoi. Lila se fereşte. Lemnul cade pe foc şi împrăştie tăciuni. Celelalte o drăcuie. Tia râde lung şi gâlgâit”. Însă Lila se defineşte în peisaj, beneficiază de un statut aparte, cu un destin spectaculos  (fusese crescută de-o mătuşă oarbă, în sat stârnind o ghicită poftă şi lui Pleşa ăl bătrân, care pusese ochii pe ea, îndemnând băieţii la un târg:  „<<Care mi-o aduceţi, mă, în bătătură..., să-ţi fac  nuntă două joi la rând? >>”. Fata are o personalitate surprinzăroare în acel mediu şi atari condiţii, deoarece, lipsită fiind de apărare, rezistă chiar răpită. Este eliberată pe fondul unui scurt dialog, spumos şi antologic, între Vicu şi ea:  „Vezi poarta asta?  O s-o deschizi singură”. „O să-i ruginească clanţa până vin eu”. A doua zi, tot la clic, Lila descinde parcă dintr-un vis: „e într-o rochie strâmtă, făcută pe trup. Părul şi l-a ridicat pe cap. Are gâtul lung şi subţire. Spune ceva şi râde cu toată gura. Îi ţâşneşte râsul din gât ca un cântec”.  Dansul ei vrăjeşte tânărul, îl vâlvoreşte prin oase,  făcându-l părtaş,  în rol de victimă,  la farmecele devastatoare ale femeii, într-un scenariu acaparator, viclean: „Lila parcă a uitat de ea... Eu stau în genunchi şi bat tactul, ea se învârte nebună. Apoi se linişteşte o clipă, scoate pieptul afară, întinde gâtul ca un cocor la împerechere, şi iarăşi o ia furtuna, şi iar se pierde de lume...”. Când încetează cântarea „râde cu mâinile moarte pe lângă trup, se duce împleticindu-se şi cade peste ţigăncile de lângă foc”, cuprinse de-o inerentă isterie, pe când „Lila râde lungită peste ele”. Înaintând în scenariu, descoperim adevărul, trăirea umană a eroului, în prima fază şi el surprins şi consternat, mai apoi admirativ, înţelegător în memoria afectivă, când descoperă pe Lila, „acel fruct al naturii din care n-a muşcat decât Gică Argint”, tămâindu-i mormântul vreme de trei zile, dar supusă perisabilităţii şi îmbătrânirii, ca toate fiinţele, cu dorinţa de a-i păstra portretul de început.

Când pleacă din ţigănie, noaptea, pe coclaur, se-ncheagă pas cu pas o telurică psihologie, spre a delibera armonic starea erotică, de bărbăţie a personajului: „O iau pe sub grădini, pe marginea gârlei. Poteca... se împleticeşte printre ierburile negre. Aud un fâsâit. Mi se zburleşte pielea...  Mă opresc şi stau pe vine. E o femeie. Cămaşa îi e spânzurată de sâni. O iau în braţe. O strâng cât pot. Ea se zbate şi geme, o doare pieptul. Are braţe umede şi gâtul fierbinte. Îi prind gura şi trecem trăirea în câteva clipe de patimă şi durere...”. Şi, pe când ieşea la şosea, să urce spre Văleni, flăcăul îşi „simte pasul sprinten”, cum „o putere nouă necunoscută mi se iscă în trup”, nerăbdător de a-şi striga în gura mare isprava: „O să-i spun lui Didu. Şi lui Vicu i-aş spune. La toţi le-aş spune”. E, să nu uităm, faza de început, cu doza ei de elan, nu departe de perioada când îşi circumscrie individualitatea, când intră  greu în degrigoladă, când începe să stăpânească arta „războiului”. Revoltat, cum înţelegem din însemnări, până la o încrâncenare controlată, are energia gestului altruist – nu-i plăcea termenul de satmaritean –, predispus la iertare, disecând situaţii, aplanând dramaticul, îngemănându-le motivat cu personalitatea, atât cât era.

      Luând  aminte de la sfătoşii satului, îşi struneşte pornirile histrionice cu setea nestăvilită de a cunoaşte. Explorează şi semnificaţia unui „sâmbure de viaţă”, seducător şi senzual în succesiunea scenariului amoros. Cândva m-a provcat, verbal şi disimulant, pe acest tărâm, de altfel, ca bărbaţi, agreabil pentru amândoi.  Tema, în traducere, hai să-i zicem libertină, viza mărturisirea „derapărilor”  printr-o întrebare, reflexivă  în fond, dublă în conţinut: „Ce iubim mai mult la femei? Ce ne atrage mai degrabă?”. Şi, după ce-ţi repeta părerea, pitorească sau distonantă, fără alte consumuri ipocrite, restituia, prin răspuns tuturor bărbaţilor savoarea eternă într-o viaţă efemeră: „Sânii!” Desigur, o prioritate, dar opera dezvăluie destule criterii estetice, ca opţiuni relative şi absolute, întru reflectarea multidimensională a vieţii, cu întreaga cohortă de iluzii şi probe de muritori fericiţi  şi cu dragoste de viaţă. A mai avut câte o prietenă, una prin Bărcăneşti sau Bălteni, alta în Izvoare, o anume Floarea lu’ Gheorghiţă, fără a se arăta cu ele ostentativ prin lume. Din discreţie, din ruşine sau respect pentru oameni, pentru sine...