VIII. VREMEA MEMORIILOR

                   

               Încerca să-şi definească pasiunile, să le materializeze, faţă de el şi de semeni  erau câteva, le punctase cu îndrăzneală, veşnic privit din unghi nepotrivit –, absorbit de-un potenţial simţit, canalizat, cenzurat, interpretat. Controlându-şi zborul, cu bucuria izbânzii, mai pe urmă cu suferinţa prin sânge, când aripile pierduseră din vlagă, deci din amplitudine, pe când destinul se arăta nevolnic: „N-am vrut decât să fac ceva folositor, într-o viaţă de om normal. S-a-ntâmplat altfel, a fost mai mult dramatică. Nici astăzi n-am ştire cât  mi-a displăcut şi cât am acceptat... Deja a venit vremea memoriilor. Începând cu anul 1958, cea mai mare parte a timpului am consacrat-o culturii, ocupând cam de pe atunci, mai precis de la începutul anului 1961, diferite funcţii, de la director de cămin cultural până la director de centru de creaţie. Am scris  de toate... Nici nu mai ţin minte la ce reviste am colaborat, ştiu doar cărţile apărute, pe cele care ar trebui să vadă lumina tiparului. Şi câte altele...”

              Simţea nevoia de aer proaspăt prin neîmblânzita lui trăire, când olimpiană, când în necenzurata autenticitate a câmpiei. Ca  ţăran neaoş, şcolit la prânz de intelectuali privatizaţi, îi făceau cu ochiul cărţile cărturarilor, îl ademeneau la o nostalgică „aventură” către vremurile de ieri, de-acum, umăr la umăr cu Giuvărea, cu Ion fântânaru, cu Drigă şi Gică Argint, cu Tudor Buşcu şi Gheorghe Mielache. Cu întregul rost, translat şi topit în personaje, umbre ademenitoare într-un colţ al memoriei, alunecos, obsedant. N-avea ştire pe atunci şi „după” de cât va fi receptat, ca om şi operă. Păstra doar acea ostentativă şi ogolioasă independenţă, semnul unei libertăţi permanente, intuind  într-un ungher al minţii că-i admirat şi pizmuit, mai abitir neînţeles. Probabil că acea briză din prisosinţa singurătăţii determina atitudinea aspră, diluată  în zeflemea, faţă de cei mărunţi, posesori ai unei false culturi, autointitulaţi artişti  ai cuvântului, fie că se aflau pe aceeaşi redută programatică, fie că veneau de aiurea, din protipendada politică.  Nu neapărat ca o saţietate a orgoliului, însă folosea orice prilej pentru a îndrepta lucrurile care nu-i erau pe plac, nu se încadrau în tiparul lui sau într-un context considerat de el original, fiind lipsite de formă, fond, spaţiu axiologic. Despovărat de prejudecăţi, se manifesta direct, fără menajamente, sub auspiciile afişate ale unor aroganţe întemeiate, intitulate mai târziu chiar „Opinii supărătoare”, speculând, în stilul său unic, lacune, gesturi, ticuri verbale.  Terminând, însă, de fiecare dată, în maniera filosofiei  aristotelice, în nota de acceptare a unei realităţi, duble prin latura ei satirică, hazlie. De aceea, prestaţia lui apărea paradoxală, aridă şi ofensiv absentă, pe când cei din jur, fără să întârzie în înţelesul învolburării omului printr-o evaluare corectă, se-ntrebau care-i de facto adevărul: e un tip înregimentat politic, cu convingeri personale, având pe cineva puternic în spate, sau e un personaj docil, cum atâţia alţii, cu spinarea încovoiată, căciulit pe la uşile  tartorilor urbei, dar într-o expresie mascată de travestit inteligent? De avem în vedere existenţa, cu esenţele ei, câte ceva din fiecare, ne dăm seama că era nevoit să împace dezideratele vremii, suferind şi râzând totodată, în barbă, pe ascuns şi în faţă, perpetuând o stare de falsă armonie, într-un rol fără doar şi poate ingrat. Capacitatea de adaptare era facilitată şi de particularităţile psihico-satirice ale sferei în care se învârtea, cuprinzând cele trei – considerăm noi – categorii sociale. În primul rând cei de la „putere”, supuşi centrului, executori ad litteram, nu în totalitate semidocţi, unii chiar capabili să înţeleagă mersul, versul şi valoarea, acceptând complice şi avantajos nesupunerea şi justificările, avansate cu tupeu şi responsabilitate de prozator. Din cealaltă categorie făceau parte colegii, cei de aproape sau tangenţiali, prin specificul activităţii, raportaţi psihic la felul cum li se acordau sufragiile, privindu-l îndelung (unghiular!), cu invidie sau brumărindu-l sonor (expesie eufemistică) pe la colţuri. În atari circumstanţe, cea mai înţeleaptă  şi eficientă atitudine se arăta a fi convingerea concentrată în  importanţa rolului, în perspectiva recunoaşterii artistice. Aici intră în scenă cea de-a treia formaţie umană, cea de subordonaţi, respirând aerul de muritori, în parte justificat şi demn, alteori fictiv şi fetid, pretinzând favorul de loiali angajaţi şi buni la toate, sub însemnul protecţiei nejustificate. Prilejul, din postura de director, de a se integra în această mentalitate, se ivea mai mereu în latifundia creaţiei, a culturii, unde interpretările  îşi au riscul lor crescut, în condiţia multiplelor puncte de vedere. De la suportul moral afectat – un sentiment veşnic prezent, nefericit, în spaţiu şi timp – până la ameninţarea cu desfacerea contractului de muncă. Atunci  intervenea „Conu Nicu” – cum îl numea un grup de, mai mult sau mai puţin, amici, formă de apelare admisă concesiv, nicidecum entuziast, cu diplomaţie şi-un ton controlat psihologic, presărat cu argumente ferme, în stare să sensibilizeze şi să stabilească o anume morală socială. Elimina confuzia, salva ridicolul situaţiei, asumându-şi, de era cazul, vina. Cu alte cuvinte, în subsidiar, atenţiona că nu-i fitecine, că aici are un rol, iar „supusul”, de n-a procedat pe placul lor, îşi justifica manifestarea prin respectarea primului ordin ierarhic.  Acceptarea acestei stări oglindeşte o filosofie de viaţă, spre cunoaştere, analiză şi acţiune.

             Cândva, într-o zi, ca argumentare, având în „caietul de sarcini” misiunea de a realiza şi emisiunea locală în program judicios, prins cu alte probleme n-am reuşit să mă încadrez, să explorez vremea la parametri de impact mediatic. Ascultătorii, într-un asalt de frustrare informaţională, au apelat telefonic forul superior şi... m-au pârât. Am fost căutat şi-n gaură de şarpe, găsit şi chemat în regim de urgenţă să dau seamă la „judecata de-acum”  şi, prin mazilire, să fie învăţătură de minte  generaţiilor  ce va să vină...  Directorul  a apărut intempestiv, antena lui de cerber funcţionase prompt, şi m-a scos din culpă, motivând că arta încorporează cauze şi efecte, cu obrazul din dubla perspectivă a înţeleptului Ianus, dar şi cu un rol educativ de anvergură. Care, fireşte, trebuie derulat în plenitudinea lui.   „Decât o emisiune pripită, fără sevă, mai bună-i o amânare, pentru ca următoarea să...  Cam aşa sunt eu, anticipez importanţa şi semnificaţia <<culpei>>  tovarăşului, concluziona managerul (funcţie actualizată), iar dacă aici e cazul să găsim un vinovat, eu sunt acela, deoarece  i-am restricţionat elanul în schimbul unei reuşite certe”. La despărţire, pe scările Primăriei, către mine: „Să nu se mai întâmple! Cu ăştia nu-i de glumit, n-au simţul umorului. Ai văzut umbra barocă din spatele secretarului ? Propulsată direct din brazdă! De nu-i merge utilajul, din cauza unei piese, e în stare să-l abandoneze fără remuşcări. Învaţă, tinere!”. Era o lecţie, una dintre cele practice, de viaţă, oferită neechivoc şi  semnificativ. 

                Continua să-şi prospecteze amintirile, prin vârstă, şi să pună preţ pe fiecare ceas înainte de a veni înserarea. Se confrunta cu destinul  mereu, între convingeri şi incertitudini, între sinceritate şi minciuni, cu harul de a evada într-o realitate obiectivă. Un handicap social, balansând între spirit şi legile fizicii, când ne rechemăm spiritul, sufletul, să respirăm, să trăim, să iubim. Aşa cum se întâmpla, în acel reflex al convieţuirii, cu cei pasionaţi de divertisment. Şi Casa de Cultură, într-o rememorare duioasă şi dulceagă, se umplea periodic până-n stradă cu lume, spectatori şi curioşi, pentru a nu pierde spectacolele oferite mai mereu de mesagerii adevăraţi ai cântecului şi teatrului românesc. Ca refugiu, o suprapunere peste activităţile cotidiene, sarea şi piperul  într-o Ithaca autohtonă, apăsată de gânduri cenzurate. Omul păşea, într-un balans specific, pe scenă, la microfon, deschidea festivitatea de suflet, cu băgare de seamă, cât mai aproape de forma dorinţei,  de aşteptări, de transferul iluziilor, în imagini reale, emoţionale. Pe-ndelete, concomitent, însă fără ştirea noastră, într-o discreţie de nebănuit, Nicolae Fulga îşi concepea opera, trecând-o prin starea de graţie de-o clasică originalitate, armonică şi motivată documentaristic. Incontestabil, personalitatea artistică e o prelungire a omului, a fiinţei biologice pe cărarea cu pulbere de stele, cântărită subiectiv de fiecare exeget sau cititor. Reacţia om-operă, cum de altfel în întreaga literatură, de-a lungul istoriei, este evidentă. „Acea dimensiune a succesului, cu efemerul amurg, lăsat înainte de a ne bucura de mângâierea razelor în amiază”, gândul lui, unul dintre cele filozofice, în tentativa de a se sustrage obsedantului demers şi fenomen, convins că încercarea, deşi meteorică, se poate conjuga în orice limbă şi experienţă pe cord deschis.

               La început, poposind în Slatina cu serviciul, copiii au stat la bunica Rada, la Vâlcele. Siminel, al doilea copil şi primul băiat, frumuşel şi inteligent, a traversat mai multe realaţii, chiar cu „probleme”. Din prietenia cu Vali de la Potcoava, fără a fi legalizată, au avut o fiică, Roxana.  S-a căsătorit cu Carmen, de la Arpaşu,  din împrejurimile Sibiului. Relaţia n-a durat nici un an, după câteva luni el plecând în Franţa, la Nancy, un oraş în nord-estul Franţei, reşedinţa ducilor de Lorena. A chemat-o şi pe ea. A stat puţin, nu i-a plăcut. După ce a revenit, el  intenţiona să cumpere un apartament, ca să se mute cu nevasta în Slatina. Mama şi tatăl  n-au lăsat-o, au sărit ca arşi, nici nu voiau să audă despre fata lor că vrea să se stabilească în Oltenia. Au luat-o acasă şi au trimis acordul de divorţ prin poştă. N-au avut copii.   Aricioaica, cu numele real Maria Ariciu, femeia cu păr lung şi negru, o fiinţă reuşită, i-a fost hărăzită pentru scurtă durată. Părinţii lui n-au vrut-o, dar el le-a făcut în ciudă şi a recunoscut băiatul, pe Daniel. La câţiva ani s-a recăsătorit, cu Lenuţa, având o fiică, Alexandra, acum elevă la liceu. După ce se însurase, venea de câte două-trei ori pe zi pe la părinţi, stătea îndelung de vorbă cu taică-său. Se sfătuiau, tânărul mai mult asculta, celălalt răsfoia cartea vieţii, căuta răspunsuri, limpezea anumite stări delicate. Şi relaţia se arată funcţională. Dialogul, structurat cu atenţie, se-nvârtea  semnificant, cu note emotive strunite, în două direcţii, textualizate în câmp lexical: căsătoria, cu particularităţile ei misterioase şi flambate, şi radiografia posibilităţilor financiare, o problemă spinoasă, universală. Tatăl nu uita să-i vorbească, de fiecare dată, convingător  şi despre educaţia greşită a tinerilor. „În Grecia antică, cu prioritate în Atena şi  Sparta, îi plăcea să-şi  înceapă discursul cu citate, nou-născutul era încredinţat, spre a fi educat, unei sclave grecoaice, dar i se adăuga şi un altul de-al sclavilor netrebnici. Părinţii celui dintâi nu-şi dădeau silinţa să-şi obişnuiască odraslele cu cinstea şi modestia; mai degrabă cu dezmăţul, ironia, frivolitatea şi obrăznicia, strecurându-se neruşinarea,  puţin câte puţin, dispreţul de sine şi de cel din apropiere. Într-adevăr, viciile proprii şi specifice ale acestor oraşe parcă sunt zămislite aproape încă din pântecele mamei:  atracţia  măscăricească, mitul gladiatorilor şi pasiunile pentru cai.  În sufletul cui a mai rămas puţin loc pentru a fi ocupat  de binele artei? Ce alte discuţii ale tinerilor surprindem acasă sau când intrăm într-o sală de curs?”. Durerea lui cea mare –  niciunul dintre copii nu-l moştenea literar, iar inerţia lor, deşi o înţelegea prin inevitabila lege a selecţiei, îl urmărea fără-ncetare. Se oprea într-un prezent istoric, cel al războiului, păstrând tema, într-o construcţie tensionată, de şovăire, teamă, prudenţă, prin convenţionalitatea prozei: „Iulie trece. Tot mai puţine posibilităţi de trai pentru tineri. În faţa magazinelor – şiruri lungi, femei în mare parte, pentru a cumpăra puţinele alimente existente. Iar când pâinea se termina, începeau cursele nebuneşti pe la toţi brutarii din cartier. Muncitorii, în special, deveneau victime ale acestei anomalii, fiindcă erau obligaţi să intre în fabrică la sunetul sirenei. Aproape toate femeile muncitoare din popor, cât şi fiicele soldaţilor chemaţi, fiind constrânse să lucreze în atelierele de materiale de război. Croitorese, modiste, călcătorese, femei de serviciu, soţii de pensionari, de funcţionari, toate făceau proiectile, turnau arme, motoare. Magdalena, o tânără frumoasă, rezista, nu voia să meargă să muncească în fabrică, deşi mizeria se făcea tot mai mult simţită... Dar ea nu vrea muncă pentru război, nici gând să fabrice arme menite să ucidă atâta tineret...”. Incursiunea ascundea un tâlc al ei, cu efect întârziat, nu ştia când şi cum... Fără rezultat însă...

               Celălalt, Sorin, mezinul, care sta aproape, peste stradă, sosea în vizită mai rar, trecea şi săptămâna... Era închis, afişa o anumită distanţă, în parte reţinere, în parte timiditate. La telefon rostea doar câteva cuvinte, tărăgănat. Cu nora s-au înţeles bine. După „eveniment”, mama-soacră era apelată de la garsoniera unde se mutaseră. „De multe ori Mirela mă suna, mă-ntreba de sănătate, de una, de alta... <<Ce faci, mamă? Bine? Vrei să ţi-l dau şi pe Sorin?>>. <<Dacă-i este dor, dă-mi-l !>>. <<Hai, mă mămică, cum să nu-mi fie dor? Doar ştii că eu...>>, îşi motiva fiul reţinerile. <<Am obeservat că nu prea mă suni şi am dedus că nu ţi-e dor!>>, îl lămurea femeia. O vreme copilul lor a stat la mine, iar în primăvară l-au luat în Italia, acolo unde lucrează. Cu cealaltă, a lui Siminel, Lenuţa, care locuieşte la oraş, mă-ntâlnesc sporadic, pe stradă, la piaţă. Discutăm despre una, despre alta. Are o fată, e la liceu şi... seamănă cu Siminel. Le ajut şi eu cum pot. Nu le-am mai văzut de ceva timp. Cât despre Nicu... Nenorocirea băiatului l-a dat peste cap, îşi reaminteşte soţia. Avea 36 de ani, era bine clădit, ca un star de cinema, căsătorit cu o fată şatenă de la Brebeni., după ce..., că le schimba până atunci, era ca un fluture, trecea din floare în floare. Chipeş cum arăta, Aricioaica a urmărit şi l-a prins în capcană. L-a ademenit într-o situaţie prielnică pentru ea, s-au distrat şi, din relaţie, s-a născut copila. Nu locuiau împreună. Când a auzit vestea, proaspătul tătic  s-a dus la ea cu flori şi alte bunătăţi. La întoarcere, acasă, am făcut un chef mare, apoi ei au luat taxi-ul, s-au dus la Primărie, unde el şi-a recunoscut odrasla”. 

                  Adăstând în biografia afectivă, cantonaţi într-un recuperatoriu mod de viaţă, întâlnim o scrisoare din 29 mai 1990 adresată de „intransigentul  pater” unei familii, Roşu, care au o fată pe nume Nuţi (de la Elena, desigur), elevă la  Liceul Agro-Industrial  din Slatina, prietenă cu fiul său, Sorin Ioan, relaţie circumscrisă unui deziderat sincer, oscilant între mentalitatea clasică, de păstrare a purităţii sentimentelor, şi alterarea redundantă într-o răsfăţată contemporaneitate. „Faptul m-a bucurat, ba chiar am privit cu înţelegerea de părinte, cunoscut fiind că toţi am avut o prietenie în care a dominat sentimentul de frumos şi uman, din care ne-am înjghebat un viitor, dar prietenia lor a ajuns cam departe”, fiindcă „stau nopţi întregi împreună fără nici o jenă”, iar „doamna Roşu cunoaşte şi s-a complăcut, neluând  nici o măsură”. După ce analizează critic situaţia şcolară şi profesională (liceu-serviciu) a celor doi îndrăgostiţi, cu epuizarea tuturor metodelor ortodoxe la îndemână (conversaţia cu ei, sub limita aşteptărilor, încercarea de a-i convinge că altele sunt cerinţele momentului, derivate din demnitatea ancestrală), accentuând şi lipsa de preocupare a părinţilor, atenţionează, nu fără declanşarea unui tact pedagogic, un anume sens de a concepe viaţa:  „Vă rog să apreciaţi cum trebuie intervenţia mea. Eu aş putea să fiu indiferent, am băiat în fond, dar nu e felul meu de a judeca. Vă rog să mai apreciaţi că am preferat să vă scriu întâi dv.,  ca datorie morală, nu să-i fac atmosferă în şcoală...”. După terminarea liceului, fata s-a căsătorit cu altul, la porunca destinului, liniştind apele şi împăcând spiritele.

              „Şi iată că viaţa nu e numai uitare – nota el într-o corespondenţă, ca trăire reverberată într-o comunicare cu sinele  –, mai ales când amintirile n-au rezonanţa exuberanţei, nici a semnificantului drept la intimitate. Şi-atunci, când ne chemăm  aducerile-aminte, nu mai sunt de natură să ne bucure pe măsură, clipele, retrăindu-le, nu ne mai luminează sufletul.  Nu  mai există nici speranţa că persoana pe care o poartă amintirea noastră  va fi prezentă cu fiinţa ei, pentru a arunca semnul de umbră pe lumina din suflet. Doar imaginea virtuală când viaţa, dincolo de uitare, ne prilejuieşte clipe de întâlnire cu adevăratul nostru mecanism, conservat în materia obesedantă a morţii, de fapt absenţa, ca act de supravieţuire.  Un amalgam de stări confuze, neinteligibile şi de neintegrat într-o ordine a meditaţiei, fie şi în plan oniric, cu omul ca entitate fizică extenuată, supus unei instanţe necorporalizate, abstracte.” Anul 1995, cu certitudine, n-avea cum să-l uite. Din cel puţin două motive, slalomând derizoriu printre celelalte, conexe sau auxiliare. La mijloc de Făurar (un paradox temporar şi lingvistic, raportat la comedia concretului), în zi-lumină, retrogradat, dat jos din scaunul de director la Centrul de Creaţie (vom afla, fără a intra în detalii, contextul general, chiar din mărturisirea scrisă a actantului, de fel o reperare a acelei utopice alchimii de sistem), pentru ca, în acelaşi an, cu câteva zile peste jumătatea  lui Răpciune (noapte sângerie cu ghilotinat catran pe orizont!), să-i piară feciorul ucis într-o încăierare. Bide, cel care a provocat nefastul eveniment, venea de la o cumetrie, prin cartierul Progresul.   Dintr-o pricină, numai de el ştiută, şi-a luat nevasta la bătaie, Siminel n-a suportat şi l-a întrebat de ce o bate, intervenind fizic, decis să-l potolească. Când femeia şi-a văzut bărbatul sângerând, a început să ţipe că i-a „omorât omul”, alertând rudele şi prietenii aflaţi nu departe, la distracţie. Siminel a fost dovedit în altercaţia respectivă. Se-ntâmpla sâmbăta seara, pe 15 septembrie 1995. Peste două luni ar fi împlinit 36 de ani. Destinul tatălui rezona dureros cu încercările capitale la care-l supunea viaţa. Se străduia să înţeleagă eşuarea într-un abandon retezat, împovărat şi deprimant. La ceremonialul funebru, pe drumul şerpuit către cimitirul Strehareţ, mergând în urmă cortegiului, susţinut de mine şi de poetul G.Vaiman, tatăl  ni se destăinuia cu glas răguşit, stins: „Am fost trădat.  Doar investisem atât în acest copil! Mă aşteptam la cu totul altceva, îmi făurisem atâtea planuri”.  La locul de veci al tânărului, undeva jos, în spate, în partea dreaptă a drumului ce coboară, pe cruce se află înscrisul: N. 12. XI. 1959 – D. 18. IX. 1995, urmând  epitaful:  „Când îmi fu mai dragă viaţa / Să trăiesc pe-acest pământ,/ Veni moartea nemiloasă / Şi mă duse în mormânt”. Cu toate că s-a zbătut pentru a da un înţeles entropicei  perioade, cu  demersuri  pe  la forurile abilitate – Judecătorie şi  Curtea de Apel –, hotărârile emise n-au reuşit să-i atenueze, cât de cât, dramatismul respiraţiei, dureroasa şi inumana dezamăgire. Glasul celui care strigă în pustie...

                  După trecerea a doi ani şi două luni de tergiversări şi succesive ipoteze, înecate în rutină, cetăţeanul onest îşi deturnase (iarăşi şi iarăşi!) încrederea în cugetarea: „Omul tinde spre adevăr şi lumină”. Şi conştiinţa îi dictase o nouă tentativă pentru triumful actului justiţiar, când, pe 17 noiembrie 1997, se adresează preşedintelui Curţii de Apel Craiova, constituindu-se „parte civilă, în procesul cu criminalul Stoiculescu Marcel, ca tătă al victimei Fulga Ioan Siminel, ucis de acesta în noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995” (decesul s-a produs trei zile mai târziu, pe 18 septembrie, la spital, în Bucureşti - n.n.),    cu intenţia de a face câteva precizări  „în scopul de a ajuta instanţa în stabilirea adevărului şi aplicarea pedepsei, prevăzută de lege în cazul unei asemenea crime săvârşite cu atâta cruzime”.  Redăm în continuare textul, pentru a înţelege starea tensionată a tatălui, tragismul impasului în care se afla, între mecanismele jurisdicţiei şi, desigur, prin patina vremii, ca document topit în retorta trecutului:  „În primul rând, instrumentarea procesului a pornit încurcat. A căzut pe mâna unui procuror bătrân, de unde şi comoditatea lui vădită.  Domnia sa, procurorul Achimescu, în loc să iniţieze o anchetă drastică şi să aducă în faţa instanţei pe toţi care au fost acolo, la locul crimei, şi să obţină dovezi de netăgăduit  (ţiganii se spuneau unii pe alţii), s-a mulţumit cu declaraţia dată de fratele mai mare, prin care îşi asuma răspunderea faptei, dar pe care a retractat-o în timpul procesului, încercând să mute răspunderea crimei asupra fratelui său, Stoiculescu Marcel supranumit Bide, motivând că a vrut să-şi salveze fratele, care era eliberat de curând din puşcărie condiţionat.

                Referitor la contribuţia lui Bide la crimă, trebuie să amintim următoarele:

                Între Bide şi victimă a avut loc o încăierare, din care el, Bide, a ieşi învins, lovit, şi deci atunci nu mai era în stare de o nouă confruntare. În timpul încăierării dintre Bide şi victimă, concubina lui Bide a strigat disperată după ajutor, apel la care a răspuns în primul rând fratele mai mare al lui Bide, care a săvârşit ce se ştie. Dar, după declaraţia unui martor,  paznic la Liceul Ion Minulescu din apropiere, după doborârea victimei,  s-a îndreptat  spre locul crimei un alt bărbat cu ceva în mână şi însoţit de o femeie. Acesta a început să lovească şi el victima, moment în care martorul a auzit o voce care îl invoca să nu mai dea, că nu mai are în cine. Deşi martorul nu l-a numit pe Bide, motivând că nu l-a cunoscut, se deduce firesc că era el, îşi revenise între timp şi venise să-şi dea replica.

               Domnule preşedinte, deşi un alt martor (poliţist de data aceasta) a declarat că de la locul crimei, când a ajuns el cu maşina  (el a dus victima la spital), din lumina farurilor au fugit 10 – 12 persoane, datorită slăbiciunii parchetului, în instanţă n-a apărut nici un martor participant direct, care să declare cum s-au întâmplat lucrurile, iar martorii care au asistat din jur au fost reţinuţi şi au dat declaraţii incomplete de teama ţiganilor.

                  Aşa se face că Stoiculescu a strecurat în proces tot felul de mincinoşi, începând cu tatăl său, pe care, fiind cu el în închisoare, l-a maltratat pentru a-l determina să declare în favoarea lui. A adus şi alţi ţigani care au încurcat mai mult lucrurile, terorizând din punct de vedere psihic instanţa. Pentru această luptă surdă cu această specie de bipezi, atât doamna judecător Bărbulescu, cât şi doamna procuror Radovan merită mulţumirile noastre. Şi totuşi, procesul a suferit în desfăşurarea lui şi din cauză că a trebuit să fie preluat, deoarece domnul judecător Bucă, cel care a judecat procesul în prima parte,  a trebuit să treacă într-o funcţie superioară.

                Domnule preşedinte, instanţa Tribunalului Olt a hotărât săvârşirea de către criminal a 16 ani de închisoare, ceea ce este puţin faţă de oribilitatea şi cruzimea crimei săvârşite. Cer pedeapsa maximă prevăzută de lege!  Sunt convins că Dv., Instanţa Curţii de Apel, veţi pătrunde în esenţa lucrurilor şi veţi decide în spiritul dreptăţii şi omeniei.

            Şi tot omeneşte vorbind, vă rog să vă gândiţi că fiul meu s-a stins la  36 de ani, că au rămas pe drumuri 3 copii, iar noi, părinţii, suntem căzuţi în durere cât mai avem de trăit.

            În ceea ce priveşte procesul, cerem sporirea pedepsei şi, eventual, implicarea şi a lui Stoiculescu Marcel – Bide.   Nicolae Fulga  17-XI-1997”.   

              După moartea fiului său Siminel, tatăl slăbise, era palid, cu privirea pierdută, risipită, fără strălucirea amplă de odinioară, cu unda-i de ironie recunoscută, invitând acum doar la un dialog cu penumbre. Colinda străzile cu moliciune în mişcări, purtându-şi povara ştiută de el şi de Dumnezeu, pierdut prin mulţime, surpat în gânduri, cu lacrima uscată sub pleoape, cu paşii tremuraţi, temător de ceva nevăzut, neprevăzut, într-o singurătate doar a lui.  Încerca să se sustragă, în acele momente, uitării, într-o tentativă discretă, departe de ochii cunoscuţilor, ai lumii. Se apropiase de vârsta pensionării, dar în izvorul minţii, al înzestrării se găseau destule energii care să alimenteze constant condiţiile unor competenţe profesionale.  Şi cu toate astea, cum mai accentuam şi în alte oportunităţi constatative, a fost poftit (alt eufemism!) să părăsească serviciul pe uşa din spate a biroului, după un scenariu lipsit de glorie. Nu dramatizăm, exemplele existând din plin (şi nefericire!) prin veacuri, dar etapa, aparţinând unei biografii în studiu, degajă printre contemporanii adevăraţi o autentică şi mecanicistă lehamite; de la extazul unor clipe stenice, agreabile, faste,  chiar apoteotice, la nelegiuita dezarmonie, când orice gest poartă girul sisific,  cu depresii şi abandon  fracţionar prin neuroni. O zădărnicie a vieţii, acea deşărtăciune... Dezamăgit mai mult decât celălalt cărturar, prof. Gheorghe Mihai, director la „Arhive”, trecut şi el prin tunelul ignoranţei crase, al nepăsării, după pensionare (de, condiţia  creatorului rasat de când e lumea nelume, şi-n contemporaneitate!), dar cu „o zestre a tragicului consistentă”, surprinzând „avangardiştii”, reinventându-se, prin ambiţia activă, în plan cultural. Participă la lansări de cărţi, unde-şi etalează opiniile de cititor, uneori maliţioase, susţine dialoguri semnificative, în scris, cu oamenii Cetăţii, se înfurie şi slobozeşte replici când bunul simţ nu-i binevenit în limba română, apare la televiziune, se-aude pe unde, la radio, comentând neverosimilul cotidian...

             Dar..., în ultima perioadă, apărea tot mai rar („cât o s-o mai duc cu viaţa?”, „mă va ajuta sănătatea să continui?”), imaginaţia şi elocinţa se transferaseră în pagini de sertar pe de-a-ntregul şi nu mai avea acea atitudine caustică, iscoditoare în profunzimea substanţei, cea purtătoare de mesaje mustind tăios, pe măsura temperamentului turat în meniera oratorilor pasionali. Critica-i se arăta deodată concesivă, pigmentată cu nostalgice constatări, de perspectivă. Şi-n fiecare bucată de proză sau poezie, fie şi alte specii, descoperea, generos, efortul autorului de a-şi depăşi condiţia şi contingentul, urmărind proba ideatică, de conştiinţă, a expresiei.  Claustrarea se accentua, devenind totală când sănătatea s-a înrăutăţit, capotând după atâtea lovituri primite (premoniţia lui, dar şi ştiinţa despre oboseala inimii), pe când meditaţia se topise într-un auster abandon. Era conştient, mai de demult, că-i vor rămâne destule  proiecte neîmplinite, le-ar fi vrut finisate, tipărite, dându-le întâietate în competiţia cu durerea, dar intrase, probabil, în spaţiul zeilor orbi, sărac în culori, bogat în iluzorii speranţe. Nonconformismul lui, diseminat în real şi virtual prin: de unde venim? cine suntem? încotro mergem?, scăldat într-o umilă resemnare, incapabil să-i îndestuleze arhitectura obsedantei repetiţii: „De ce ne mai naştem, dacă murim? Şi, de ce...?”. Cu frământate răspunsuri, agonice, în cele 24 de ore, mai abitir în cumpăna nopţii când singurătatea e absolută şi insomnia prietenă la căpătâi.

             În referatul din 21 octombrie 1997, încă mai activa  (înscrisul din carnetul de muncă fixa ca dată a pensionării: 01.09.1997), în climatul unei şedinţe, se arată firesc interesat de „Câteva probleme de actualitate culturală privind centrele de creaţie judeţene”. După ce consemnează rolul activităţii personalului încadrat aici, îndrăzneşte un rezumat al proaspătului Regulament de funcţionare, pe capitole cu dispoziţiile finale, aducând observaţii sui-generis, unele de-a dreptul şi cu adevăruri şocante. Printre altele:  „De trei ori pe parcursul Regulamentului ni se pune în grijă apărarea folclorului de poluare. Dar n-avem la dispoziţie nici un instrument legal de acţiune. Nu dispunem de legitimaţii care să ne îndreptăţească a asista şi a lua oarece măsuri;  Centrul de Creaţie este conceput, în Regulament, cu sectoare de specialitate, cercetare şi metodologie. Noi lucrăm de toate şi amestecat, pentru că schema nu ne mai ajunge, suntem cu toţi 7 oameni, în timp ce numai la sectorul tehnic şi administrativ, conform Regulamentului, ar trebui să fim 12.  Apoi, în aceeaşi ordine de idei, aş dori să spun că nici schema redusă pe care o avem nu este folosită  eficient.  Ţinem o  contabilă cu o normă întreagă pentru 7 salariaţi, în timp ce Fotescu de la Biblioteca judeţeană ţine evidenţa bibliotecii, tot instituţie bugetară, şi mai ţine, contra unei jumătăţi de normă, şi evidenţa contabilă a Şcolii de Arte, care are peste 30 de salariaţi,  cu dublă finanţare, de la buget şi  din încasări.  Deci,  contabila noastră  n-are ce să facă, ceea ce o determină să consume o mulţime de bani pe reviste de rebus şi integrame.  Mai ţinem, tot cu o normă întreagă, şi femeia de serviciu care are de măturat circa 100 de metri pătraţi. Vă daţi seama că biata femeie trebuie să aştepte la televizorul din biroul directorului încă 600 de metri pătraţi până să întregească norma de 700. Toate astea se întâmplă pe fondul unei mari sărăcii de oameni de specialitate. Noi n-avem un om de muzică, n-avem un etnograf, n-avem un profesionist care să rostuiască producţia amatoare de fotografie şi film.

              Am făcut aceste declaraţii pentru că le aveam de spus, trebuia să le spun în Consiliul de administraţie, dar niciodată n-am avut acces la aceste şedinţe. Le-am spus dezinteresat, gândindu-mă numai la binele instituţiei, spre binele acestui domeniu  în care am trudit 39 de ani.

              Iar cu privire la Hotărârea Guvernului nr. 442, am citit cu satisfacţie acest document şi l-am considerat ca o apă vie pentru instituţiile de cultură. Lucrurile s-au clarificat din punct de vedere financiar, faptul că instituţiile de cultură trec în subzistenţa Consiliilor judeţene este o deschidere concretă, către acţiune, lucru care îmi aminteşte zicala:  << Este mai aproape cămaşa decât haina>>. În prezent organizăm o a treia ediţie <<Oltenii şi... restul lumii>>, ocazie cu care vom tipări o carte, vom invita o seamă de personalităţi marcante ale umorului românesc, vom da manifestării amploarea pe care o merită, pentru că simţim lângă noi nişte oameni din Consiliul Judeţean Olt. Personal, sunt împotriva acestei legi, Ordinul Ministerului Culturii nr. 471, deoarece este exclusă  menirea educativă a acestor manifestări. Fiindcă se  încredinţează unor comercianţi  dreptul de a organiza aceste manifestări, ei  fiind dezinteresaţi în educarea cetăţenească a tinerilor, ci în consumul de alcool, muzica de dans devenind o modă, când dispare orice posibilitate de comunicare, de împărtăşirea unor idei. La o discotecă a căminului cultural, un director priceput canalizează activitatea şi către cinci minute de poezie sau umor, poate să aducă şeful de post pentru un scurt dialog despre respectarea legilor, pe un agronom care să spună despre avantajele plantelor tehnice, pe un profesor care să vorbească despre etica comportamentală, vestimentară, şi chiar pe preot să vorbească despre educaţia creştină, şi alţii.

              Cârciumarul nu face nimic din toate astea, ba mai ia şi banii, care ar trebui să revină Căminului cultural, că n-are cu ce pune un geam sau să cumpere o mătură.  Cred că ar fi posibil ca, folosind autonomia locală, Consiliul judeţean să ridice autorizaţiile unor asemenea intruşi în procesul de educaţie, care trebuie să fie permanent.

              În încheiere, domnilor, eu sper ca Hotărârea să fie în folosul actului de cultură, şi mai sper să nu fi deranjat pe nimeni adevărurile relatate. În ceea ce mă priveşte, ştiu că mi-am făcut datoria din conştiinţă. Am fost schimbat din funcţia de director pe nedrept, din nişte porniri, cunosc şi cauzele, dar m-am obişnuit cu locul doi şi am muncit cu aceeaşi tragere de inimă.

               Noului director nu i-am ieşit din cuvânt niciodată.  Nu pentru că i-am ştiut de frică, pentru că nici el n-a avut şi nu are această pretenţie, dar nu ne-am contrazis deoarece ne-am potrivit în idei, dar mai ales în simţăminte. Singura deosebire dintre noi, cu excepţia vârstei (daţi-mi voie să i-o zic!) este că, în timp  ce eu sunt bolnav de adevăr  şi sunt în stare să dau cu cuţitul în piatră pentru salvarea lui, el este în stare să calce adevărul în picioare pentru bună cuviinţă. Asta este!”.

             Atitudinea sa se înscrie într-un habitat securizant, traversând cele două extreme ale caracterului uman, care, din alte documente, rezultă a fi o inginerie exclusiv diplomatică, mai ales în partea finală a discursului, când apelează la „pipa păcii”  din motive ştiute de el, de noi şi de posteritate ghicite. Adevărul, despre care vorbea adeseori, obosise să-l promoveze în van, căutând folclor autentic la timpane afone, jucând căluşul lângă porţi cu ivăre şi lacăte. Când ne întâlneam pe traseele municipiului, inopinat şi cu bucuria revederii, ne aşezam pe o bancă, pe cale, şi, cu mişcări tremurate dar hotărâte ivea din buzunar un ziar deschis la un articol despre... Căluş. Îl bătea de câteva ori cu palma, îl scutura depreciativ, cu un aer emfatic: „Uite, domnule, cum scriu, numai să se afle în treabă. Tot studiul e un fals. Şi-mi citea pasaje, şi le comenta agitat, şi-şi neglija bruma de sănătate. Căluşul a fost viaţa mea. Este... De fapt, cei care mă cunosc, ştiu, şi-au dat seama cândva. Şi cred c-am pus suflet în tot ce-am făcut. De-a fost bine, de-a fost rău, n-am eu dreptul să judec. Altcineva... Fiindcă  va veni  şi momentul când acel cineva... ”.

              Alteori mergeam la o bere, ronţăiam câteva alune, mă-mproşca diplomatic cu „Îţi cam place să fii flatat!”. „Merită, intervenea poetul Smedescu, motivându-şi sintagma din ziar, <<un poet de excepţie>>. Ce, dumitale nu-ţi surâde să...?”. Analizam, în funcţie de dispoziţie şi inspiraţie, fenomenul cultural, dam cu tifla norocului, ne lăfăiam în diatribe, persiflând atipicul unor stări de lucruri nedigerabile.

               Pe 1 septembrie 1997, după cum menţionam, conform înscrisurilor din Carnetul de muncă seria A.b., nr.324255, eliberat de Sfatul Popular al Raionului Drăgăneşti în anul 1961, luna iunie, ziua 21, la poziţia 75, Centrul de Conservare şi Valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare Olt  (Consiliul Judeţean Olt , Centrul de Creaţie), la mutaţia intervenită citim:  „Încetat activitatea având la bază, ca act, Decizia nr. 93 din 30.07.1997, conform art. 130 lit. <<g>> CM” (pensionat la limită de vârstă).  Poate că trebuie să inserăm aici şi alte speculaţii, nici patetice, nici gratuite. După cum se observă, decizia era pregătită dinainte,  îl aştepta ostentativ să ajungă în dreptul datei prescrise, un anticatharsis, cu undă de vetust cinism, dar şi ultravehiculatul principiu al valorilor împinse către linia din spatele frontului, pentru combatanţi urmând demobilizarea. Împreună cu  iluzia dureroasă când înţelegi că, în această competiţie, devenită mai mult viscerală decât utilă, guvernează alte legi, cu metafora făcută ţăndări, frazarea pragmatică  beneficiind de-un univers convenţional, demoralizator...  Şi personajul, cel care-şi dorise toată viaţa să aibă parte de linişte şi trudă materializată, escalada tragicul semnificant până-n ultimele momente de activitate şi dincolo, admis, ca slabă consolare, să rămână printre colegi până la începutul anului 1999. Raţiunea acestei întârzieri îşi are, în subsidiar, câteva conexiuni, printre care şi cea de-o reală reminiscenţă valorică. Lucru dovedit, prin extensie,  prin ivirea la orizont a unor reuşite, puse în balanţa vieţii, ca lege a compesaţiei:  cartea de epigrame, „Strigăte în actualitate” (1999), volumul de proză scurtă „Duminica păcatelor” (2000) şi cel de reportaj literar şi memorialistică, „Amintiri pretimpurii” (2000), primirea în UER, în Uniunea Ziariştilor  şi Uniunea Scriitorilor din România. Cheia lui de boltă! ...