IX. CÂT O S-O MAI DUC CU VIAŢA...

               

             După ce se pensionase (s-a înţeles, într-o suficientă manipulare, întreaga „cruzime” a regiei; valorile fost-au prag şi smoc de iarbă pentru cei grăbiţi), la grămada de deziluzii se adăuga şi această „debusolare”.

Prin conceptele sale se ivea aluziv, probatoriu, o realitate deformată, mai mult istovită, învinsă de-un... Nu de mult, recitise un manuscris înmânat, cu efuziuni aproape inexplicabile („umilul meu jurnal s-ar putea să vă şocheze, îmi cer iertare!”), şi realizase că avem talente adevărate, însă incapabile de a străpunge crusta birocraţiei, damnate să rămână anonime.  Prima oară, oarecum sub influenţa întâlnirii, a conjuncturii – el, prozator în toată regula, membru al juriului, ea – o simplă participantă, timidă, elevă în ultimul an de liceu, pretendentă la câţiva lauri din cununa concursului „Ion Minulescu” –, o vizualizase fizic, îi reţinuse câteva nuanţe literare originale, deşi nu-şi mai aducea aminte ce interpretase, poezie, proză, teatru!... Când au avut dialogul, mai mult pe frânturi, o vorbă acum, alta silabisită, mai apoi întrerupţi de unele personaje vânturate în convorbire, a acceptat să-i lectureze însemnările, Jurnalul... Acasă a trecut prin el, l-a răsfoit obosit, plictisit... He, he, se scursese ceva apă pe albia bătrânului Alutus când şi-a reamintit cuvintele concurentei, a căutat însemnările, le-a parcurs... Şi spiritul său mistic pe jumătate, bulversat în cealaltă, înregistra o perspectivă estompată, impersonală. Avea nevoie de-o energie imperativă, să-i elimine precarul echilibru, să-i redea o anumită transcendere spre esenţa sinelui, să-l disocieze, fie şi pe-o durată scurtă, de tarele trecutului. „Lupta dintre bine şi rău e prezentă pretutindeni. De ce n-ar fi şi pe planeta Pământ?  Ştiţi că, în faţa Domnului, toţi oamenii sunt egali. Nu vă întrebaţi de ce la tot pasul întâlnim muritori de foame, dar şi oameni putrezi de bogaţi? Acolo unde dracul nu reuşeşte cu mintea, foloseşte viclenia, înşelătoria. Aşa se-ntâmplă, fără ca noi să ştim cine-i vinovatul. Dar vă spun eu – lecturează cititorul nedumerit –, tot cel cu corniţe a distrus sisteme, orânduiri, destine. Dar va veni o vreme când noi sau generaţiile viitoare, cu toţii, ne vom da seama, vom regreta, înjura, blestema proasta inspiraţie, influenţa, corupţia... Dăm totul pe democraţie... Greşit! În spatele ei stau interesele marilor puteri, învăţate să trăiască din degringolada popoarelor aspirante sau proscrise vămuirii. Astfel şi cu fiinţa, cu individul aflat singur în faţa celorlalţi, care mai de care mai agresiv, mai egoist, dornic să parvină, să-ţi fure fărâma de linişte şi energie creatoare, ca să-şi proclame el potenţa intelectuală. Atunci  crezi că te-a abandonat Dumnezeu şi a răzbit Satana! Omenirea este atât de negativă încât spiritele malefice lucrează în voie. Şi cele bune sunt prezente, iar participarea lor la scară redusă nu-i din cauza neputinţei, ci datorită unei strategii  de-a divinităţii. Fiindcă nu este departe vremea când luptătorii pentru bine vor lichida spiritele rele, când omenirea va căpăta alt curs, iar actuala situaţie va rămâne o amintire neplăcută, doar cu rol de comparaţie...”. Lupta dintre bine şi rău!  Fiecare cu karma lui...

             Nu mai ştia ce să înţeleagă, să întrevadă pe povârnişul alunecos al vieţii. Diseca situaţiile, eşalona mental trecutul, răscolindu-l pentru a descoperi unde greşise, ce eşantioane nu corespundeau exigenţelor sale, ce neguri cutremuraseră albastrul aspiraţiilor dintotdeauna. Cu zece ani în urmă aflase că suferă de cardiopatie ischemică, o afecţiune foarte răspândită azi în rândul populaţiei, o ipostază la care gândea doar, interesat fiind şi de a găsi o cale de tratare. Analizele indicau prezenţa acestei boli într-o fază incipientă, descoperită după împlinirea unei jumătăţi de secol de existenţă, după cum specificam, de către doamna Maria Saidac, doctor la Spitalul Central Slatina. Peste o vreme în care a tergiversat situaţia, luându-şi unele măsuri de moment (medicamente uşoare, consultări rapide, superficiale – „N-am timp de risipit pe lucruri incerte!”), chiar internări de scurtă durată, revine la Spitalul Universitar Bucureşti, îşi face un control general, cu toate analizele.  I s-a transmis, profesional, că mai sunt şanse dacă în scurt timp, un an, maximum doi, se operează de inimă: „Domnule Fulga, ia aminte!  Dumneata îţi prelungeşti viaţa dacă admiţi operaţia de cord. Boala nu-i încă evoluată. Poţi suporta intervenţia. Mai târziu însă... Gândeşte bine!”. Pacientul stătuse puţin pe gânduri, semn că se implica afectiv, se arăta parcă înfricoşat. Omeneşte vorbind, o asemenea operaţie pe cord deschis, îi da fiori pe şira spinării. „Să nici nu aud de aşa ceva. Cum sunt acum, o mai duc. Dar dacă..., cine ştie? E riscant. Tu îţi dai seama ce înseamnă o asemenea operaţie? – se adresa soţiei, plecând din metropolă. Oi fi eu puternic şi viteaz, dar aici sunt depăşit...”. „Bine, bine, dar e un doctor bun, doar a mai făcut asemenea operaţii, are practică, nu-i la prima. Ştie el ce ştie când te sfătuieşte şi îndrumă aşa...”. „Dar, dacă...?”  se frământa bărbatul. Încerca să se înţeleagă, într-o confuzie iscată de starea avansată a bolii, conştient că era vinovat de evoluţie, panicat, mai ales, pe ultimul fragment de viaţă. Fiindcă hipertensiunea arterială era  condiţionată la el de-o ereditate încărcată (părinţii, rudele apropiate – hipertensivi) şi de diabetul zaharat, de creşterea colesterolului şi al lipidelor sanguine... Internarea în spital, de mai multe ori, prin aplicarea şi a terapiei trombolitice şi a tratării fribrilaţiei ventriculare, atât cât s-au efectuat, n-au dat rezultatele scontate, diagnosticul sperat, fiind într-o fază întârziată. Şi-apoi, stress-ul psihic şi emoţiile, prin  permanenţa lor, ca factor decisiv, nu-i influenţau deloc în bine tensiunea arterială. În noiembrie 1998 trimite unui cunoscut din Timişoara, confrate într-ale epigramisticii, col. (r) dr. Victor Gorşcovăz, o scrisoare solicitându-i ajutorul.  Acesta îi răspunde pe 3 decembrie. Considerând-o semnificativă, o redăm integral. Iat-o: „Stimate domnule Fulga,/ Iertaţi-mi întârzierea, dar n-a fost din vina mea. Săptămâna trecută s-a desfăşurat la Timişoara un simpozion din domeniul cardiologiei, aşa că profesorul Socoteanu a fost inabordabil. Apoi au venit zilele de sărbătoare (!). Aşa că am putut să-l  <<prind>> numai astăzi. A fost foarte receptiv şi simpatic. Mi-a spus că, pentru a decide internarea, are nevoie de a vă investiga o zi, două, ca să se lămurească asupra diagnosticului. Aşa că trebuie să luaţi în consideraţie această problemă. Eu cred că puteţi s-o <<ocoliţi>>, în cazul că aveţi deja nişte investigaţii ca lumea (am vrut să spun bune, că lumea e rea!), pe baza cărora profesorul să se lămurească de necesitatea intervenţiei şi să vă interneze imediat./ El este abordabil dimineaţa, după vizită, asta înseamnă cam pe la ora 9. Îl veţi găsi la Centrul de Cardiologie Timişoara, secţia de Chirurgie Cardiovasculară. Dacă, eventual, vreţi să-l abordaţi înainte telefonic, vă dau numerele: ...., ..... e centrala căreia îi cereţi să vă dea secţia de Chirurgie . Abordându-l (telefonic sau direct), îi spuneţi că sunteţi Fulga din Slatina, pentru care am vorbit eu. / Dorindu-vă multă sănătate şi sperând că la Timişoara vă veţi găsi alinarea suferinţelor, despre care abia aştept să aud, vă urez baftă! Col. (r) dr. Victor Gorşcovăz”. Nu i-a dat curs.

                Pe când boala îşi făcea tot mai simţită cadenţa, după alte câteva preumblări prin Spitalul din Slatina, cu intuiţia pitulată într-o autosugestie şovăielnică, dubitativă, certându-se cu alter-ego-ul  terorizat de-un iminent sfârşit, se hotăreşte să afle verdictul, dătător de speranţe (credea el, optimistul!) sau fatal, la Spitalul Militar. Prin radioscopie şi tubaj, să se edifice asupra întregului „eşafodaj”, ca vedere de ansamblu („măcar am semnul clar în actul supravieţuirii”), să afle, să ştie. Rezultatul investigaţiei şi-a arătat nemiloasa-i faţă: era târziu, operaţia devenea riscantă, iar pacientul pasibil la infarct pe masa de operaţie. „Acum un an, doi, să zicem, operaţia avea sorţi de izbândă, o instanţă activă, practică. Astăzi, însă, nu”, i-a transmis soţiei asistenta. „Oricum, se reevalua incert  personajul cu diabet, şi după  o asemenea operaţie,    n-am ştiinţă cât de bine te mai poţi face!”. Ignoranţă, teamă sau existenţa acelui bing-bang iniţial, explodat cândva, urmărindu-l obsesiv pe poteca supravieţuirii, cu posibilităţile intelectuale supuse simţurilor?  „Karma nouă, ar catadicsi astrologul, cu suma gândurilor, dorinţelor, atitudinilor şi activităţilor din această viaţă.” Se introspecta tot mai des, îşi cântărea existenţa energetică. Scăzuse şi karma pozitivă, absorbită pe parcurs, risipită pe cele lumeşti. Iar capacităţile sale intelectuale, în degringoladă, cu acel arc al sinusoidei  supus unei presiuni interacţionale, nu era conştiinţă, nici intuiţie vizionară. „La facultate – îi motiva fiica, Ana-Geta, orientarea dualistă – chiar în primii ani nu era un ateu convins. Mai degrabă se autosugestiona şi-şi diferenţia spiritul de elementele ateiste, de lumea fizică; când încerca să-şi explice, printre multe altele, de exemplu mirosul florilor, un fenomen magic de neînţeles pentru el, pus în cele din urmă pe seama divinităţii, a Spiritului Suprem. Dar şi nenumăratele lucruri din jur, pe când avea în gând să le transcrie, să le dea un rost al lor în creaţie. Tot ca exemplificare, când a cununat pe finii de la ţară, a intrat în biserică fără resentimente. Mi-aduc aminte, eram la şcoală prin 64’, el nu dăduse încă  la facultate, când a început să se îndoctrineze cu socialism ştiinţific, iar după primul an, adică în  II şi III, la secţia pedagogică era obligat să  asimileze probleme ale filozofiei şi ştiinţelor politice, culminând cu înverşunate cursuri de ateism şi economie politică diferenţiată. După ’69, deodată şi-a schimbat concepţia. Când i-a cununat pe ceilalţi fini, cei din Milcov, în toamnă, cred că mă aflam în anul IV de liceu, n-a mai păşit în biserică, în locul lui, ca naş, a intrat fratele mamei, Ion, de la Vâlcele. Nu motiva direct, doar se ferea, erau restricţii pe atunci, ca să n-aibă reproşuri sau alte discuţii care ar fi putut să-i afecteze funcţia. Aşa am dedus noi, dar şi că era membru de partid şi simula că-i ateu. Un moft, fiindcă, de fiecare dată când deceda cineva drag sau cunoscut, mergea la cimitir, aprindea o lumânare. Cum s-a întâmplat cu soacră-sa, Elena, în 1983, ca să nu mai vorbesc după ’89...  N-a vrut să se înscrie în vreun partid, deşi avea convingeri de stânga...”                                                                            

             Era în căutarea adevăratului sens al vieţii, într-o transcendere către o cunoaştere relativă? Se credea prizonier al simţurilor, procesând doar o „realitate subiectivă”? Intenţiona ca, prin această schimbare, printr-o altă turnură a lucrurilor, să se elibereze de un trecut vinovat, un prezent deznădăjduit şi o veşnicie pierdută?  Răspunsul se află, prin extensie, de când lumea, în preceptul: „Lumina străluceşte mereu în întuneric şi întunericul niciodată  n-a stins-o”. Fireşte, se-ntreba, pentru a câta oară?, cine este, de-i mulţumit de proiectele duse la capăt, de cele rămase pe drum, cât de mare-i suferinţa  mărşăluită prin catacombele risipei, ale rătăcirii... Şi-şi continua activităţile, prin reflexul inerţiei, însă într-un ritm redus, aplecat, fără o majoră rezonanţă, şi către starea de echilibru fizic. După înlăturarea din viaţa activă,  aruncat cu ostilitate în statutul de pensionar pauper, marcat de pierderea anterioară a fiului, a celorlalţi prieteni în care crezuse (Gabi Antonescu,Theo Trăşculeasa, Nicolae Marinică, George Enache, Mircea Botez), înşelat în aspiraţii, însingurat şi tot mai neînţeles, îl întâlneam ades rătăcit într-o lume parcă străină; vorba-i era domoală, şoptită, aproape stinsă, fără energia vulcanică de altă dată. Se străduia să-şi pună, de-acum, ordine în viaţa proprie, cu obsesia trecerii timpului şi a proiectelor literare, lipsite de şansa împlinirii, aflate pe biroul de lucru. Când irascibil în opinii, când de-o sensibilitate apollinică, da apă la moară detractorilor şi pigmeilor, care nu mai pridideau să-şi plătească poliţe mărunte şi vechi. Intenţionau, printr-un asalt obositor, belicos şi supralicitant, să demonstreze că sunt buni, chiar mai mult decât îşi imagina el. Amplexul său de panică îndârjită se datora unui adevăr simplu şi limpede pentru minţile oneste: simţea cum i se împuţinează zilele pe caierul vieţii, iar socotelile sale cu existenţa erau departe de finalizare. Parcă nu mai avea putere să privească faţa bună a lucrurilor, trecea prin ele, atmosfera se rarefiase, duelul cu viaţa se acutizase.  Căutase, găsise şi lectura, resemnat, revistele din seria „Sănătatea inimii”, pentru a afla destule informaţii despre hipertensiunea arterială, diagnosticarea ei, despre infarctul miocardic şi diabetul zaharat. „Avea diabet şi afecţiuni arteriale, într-un stres continuu până în ultimele zile de supravieţuire. Nu băuse la viaţa lui, îi displăceau băuturile tari. Nici nu fumase, pare nedumerită soţia, cu gândul la situaţia precară, la cauzele reale. Un doctor îi reproşase cândva despre <<tipul de personalitate  afectat>>, la care replicase, în felul lui de artist al cuvântului, interpretabil: <<Pe lângă iarba verde de-acasă avem de-a face şi cu deşeuri. Suntem predestinaţi să vieţuim până se întunecă orizontul, neputincioşi de a-i limpezi marginile. Nu depinde numai de noi, alţii au frâiele. Asta e!>>”. Şi-ntr-un reflux al germinaţiei valorii sociale, îi caracteriza pe cei mai mulţi ca fiind superficiali, conectaţi interesat la moment, asimilaţi unor principii impuse, exclusiviste. „Aşa a fost el, pretenţios  şi corect de când se ştia. E de mirare că, atât părinţii naturali, cât şi cei adoptivi, au fost mai puţin sau deloc ştiutori de carte. Însă, dinamici şi iubitori de viaţă”, a adăugat soţia. 

          Mai apoi, tot în acelaşi segment de supravieţuire – starea de alarmă, nu-i aşa?,când realul se-oglindeşte periculos prin porii fiinţei şi capilarele memoriei –, devenise nervos, agitat în permanenţă, regresiv psihic, ameninţând cu suicidul, displăcându-i până la ură consumul medicamentelor cu pumnul. S-a internat două săptămâni la Bucureşti, sleit de puteri, vrând să-şi prelungească „stagiatura”, după ce mai trecuse pe la Spitalul din Slatina, consultat şi tratat de doctori fără un rezultat anume. Dăduseră, într-o tonalitate neutră, rece, mai multe diagnostice: bolnav cu inima (acelaşi, vehiculat de un deceniu şi jumătate), „beneficiar” al anghinei pectorale şi al diabetului zaharat  (ştia şi despre aşa ceva!), încât „la autopsie – îşi reaminteşte consoarta – doctoriţa s-a şi mirat nefiresc: <<Cum a trăit şi a suportat omul acesta cu asemenea afecţiuni la inimă?!>>”. Inima era dilatată enorm, prilej de elaborate concluzii şi interpretări, cu trimiteri în trecutul entropic al unei fiinţe proscrise să plătească  tribut din cauza propriei valori, a caracterului său de inadaptat. În Capitală, unde stătuse două săptămâni, doctorul Gherasim, cel care îl tratase pe toată perioada, n-a pregetat să dea situaţiei un contur neechivoc: „Doamna Fulga, s-a auzit vocea lui guturală  gâjgâind sentinţa din jocul vieţii şi al morţii, e pe ultima sută de metri, ca să zic aşa şi să fiu bine înţeles.  Îmi pare rău că trebuie să vă dau asemenea veste,  dar e corect să ştiţi  ce vă aşteaptă.  L-am salvat de câteva ori, nu-mi fac un titlu de glorie din aşa ceva, dar acum nu se mai poate!”. Accesele de furie, de răzvrătire împotriva destinului ostil îi cauzau reacţii neprevăzute: îşi smulgea perfuzia din mână, împroşcând sângele, arunca mâncarea cu farfurie cu tot, răspundea neortodox celor din jur, nu mai accepta nici un fel de tratament. Presimţea, avea premoniţia sfârşitului, acea intuiţie (maladivă sau revelatoare!), funcţională la spiritele alese, când, zice-se, că nu va trece mult şi coasa nemiloasă, pe neaşteptate, va mătrăşi totul în calea ei, aspiraţii, talent, tinereţe, respiraţii... Durerea cea mare, că tocmai acum, când trebuia să se bucure de sacrificiile făcute, vine sfârşitul! A cui e greşeala? Poate că aşa i-a fost scris, e predestinat să-şi poarte astfel crucea. Şi-şi amintea de Jurnalul candidatei la  teritoriul Euterpei, Rodica Popescu, de paragrafele lui pe-alocuri luminoase, mai apoi mistice şi sinistre, cu fatalul sfârşit... „Sunt sigură că ştiţi de învierea morţilor, de întruparea spiritelor şi nu despre regenerarea materiei descompuse”. „Poveşti de adormit  copiii, murmurase prozatorul. Odată ce ai închis ochii pentru totdeauna, dus eşti!”. „Veşnicia Spiritului! Ce, n-aţi auzit? Dar numai în anumite condiţii – continuase eleva ritualul filosofic, în scris. Pe lumea cealaltă trebuie respectate alte reguli. Ceea ce leagă cele două tipuri de viaţă constă în răsplata pentru faptele de pe Pământ, iar Spiritul, în atari condiţii, se poate întoarce de unde a plecat (zburat), fiindcă are mai multe vieţi. O viaţă pământeană pentru viaţa Spiritului este cât un vis pentru pământean!”. „Simple speculaţii, eu unul, nu cred. Doar ştiu că viaţa, cea pe care o avem (am avut-o), trebuie trăită frumos, pe lungimea de undă a sufletului, a minţii...”. „Şi-n ultimele clipe nu e cazul să fii trist. Vei scăpa pentru totdeauna de greutăţi, de problemele care ţi-au măcinat viaţa, şi vei începe o alta, deosebită de... Şi, bineînţeles, însoţit de îngerul tău păzitor, pregătindu-ţi surpriza reîntâlnirii speciale cu cei dragi...”

          Oarecum paradoxal principiilor sale, cerea mereu să fie dus la spital. Miercuri venise de la Bucureşti, vineri soţia l-a convins să se lase grijit (o mai făcuse pe când era copil, acum se întâmpla a doua oară – ironie sau pedeapsă!), chiar credea ce-i spusese ea:  „De la grijanie, orice suflet  care pătimeşte pleacă înspre mai bine, se alină durerile, că aşa aud şi eu lumea!”. „Dacă şi tu aşa crezi, du-te şi cheamă pe popa Pică Voiculescu!”. Dimineaţa a venit preotul, iar după amiază a fost iarăşi internat la Spitalul din localitate. Exact o săptămână a mai trăit, şi vineri a decedat la spital, spre părerea de rău a celor apropiaţi care aveau ştiinţă de dorinţa lui supremă, în pofida deselor solicitări de a fi internat, anume aceea de a-şi sfârşi zilele în camera de dormit, laolaltă cu lucrările ştiute, alături de creaţie, de manuscrise, de cărţile bibliotecii, de autori. Soţia intenţionase să-l ia acasă, îşi dăduse seama de situaţie şi-l rugase pe dr. David că ar fi mai bine să... Apoi intervenise şi pe lângă dr. Diaconescu. „Cum, doamnă?, vociferase acesta. Nu se poate, domnul Fulga nu moare!”. Femeia şi-a înghiţit amărăciunea, n-a mai zis nimic, s-a împăcat cu scenariul prescris de medici, de fatalitate. Dintr-un unghi, cel uman, nici nu-ţi crezi ochilor minţii, prin reflecţie liniară, că viaţa se poate termina astfel, atât de brusc, după atâtea jertfe pe altarul culturii!... Dificil de înţeles, nu poate fi adevărat. Şi  câte nu se întâmplă?! Omul moare oricum, dar parcă unii ar merita un alt sfârşit. O chestiune de demnitate, de mândrie, în anticamera orgoliului încorporat în fibra fiecăruia dintre noi. Dar, Dumnezeu mai ştie!... Şi inevitabilul s-a produs pe 31 ianuarie 2003, după amiaza, la orele 16, plecând „în Rai, unde s-a întâlnit cu Făşălăul şi chiar cu calul lui Lisandru”, iar „în timpul liber îi învaţă pe sfinţi Tarapanaua şi Crucea în genunchi, ca la Vâlcele” (C. Voinescu).  A avut grai până-n ultima clipă. În perioada nefastă n-a trecut nici un prieten sau coleg pe la el. „Şi, de mă gândesc bine, lăcrimează soţia, fără a pricepe arida atitudine, pe unii i-a ajutat cu toată priceperea şi generozitatea de care era în stare”.

            Credea în destin şi-n problema ereditară, cu inima. Amândouă mamele, cea naturală, Ioana, şi cea adoptivă, Rada, sora celei dintâi, dar şi soţul celei de-a doua, tatăl adoptiv, Ion, decedaseră la aceeaşi vârstă, 68 de ani. Fratele cel mare, Marin, rămas în sat, la Albeşti, s-a transferat la Bucureşti, şi-a luat cu el nevasta şi cei doi copii. Venise de la serviciu, a vrut să facă baie şi a făcut infarct. Avea 38 de ani. Celălalt frate, colonelul, decedase în evenimentele din ’89. A murit cu regretul – repetăm – că destule proiecte n-au putut să vadă lumina tiparului, dar şi că speranţa sa, de un orgoliu normal până la urmă, nu se împlinise, anume ca vreunul dintre copii să-i calce pe urme, să ducă mai departe mesajul artistic,   spulberându-se  destul de devreme...

            A fost înmormântat la Cimitirul Strehareţ din Slatina, în sectorul din stânga, lângă fiul său, Ion Siminel, săvârşit din viaţă cu opt ani înainte, la vârsta de 36 ani. Şi-n acea penultimă zi de Gerar, troienită cu zăpadă din belşug şi un ger de crăpau pietrele, sufletul valorosului  (şi neînţelesului)  artist curgea spre Neant şi Veşnicie,  într-o ultimă meditaţie necrolog:  „Doamne, făcuta-i o treabă deplină:/  Peste toate ale mele ai nins./   Dar prin cele căzute-n ruină /  Sufletu-mi rămase aprins...”.       

              Şi pe cruce, epitaful:    „Culturii din Olt i-a pus cununa/    Şi a iubit folclorul din părinţi,/  Iar lacrimile ce vă curg întruna/  Sunt pentru el aplauze fierbinţi!”                

             Fabulaţia a devenit un adevăr crud!  Deoarece, de fiecare dată,  la început de an ne traversează o senzaţie de frig şi vid, când înţelegem, prin repetare, că omul, scriitor de un real talent, s-a petrecut nedrept şi subit în memorie. Când năzuim să refuzăm, în lacrima neputinţei, simulacrul de joc din senzualitatea păgână a destinului, care întrerupe brutal existenţe.  Şi rămânem  trişti şi neîmpăcaţi, prin însingurata vârstă ostilă...