XIX. CREATIVITATE, TALENT, tipologie şi estetică – dimensiuni ale personalităţii

       

          Vrând să aflăm cât mai multe lucruri despre cineva, întâlnim o serie de factori, fie ei şi intermediari avantajoşi, fie şi adversativi. Mai cu seamă dacă personalitatea a trecut în lumea umbrelor, unica sursă rămânând iminenta implicare într-o documentare extrapolantă, pe tipologii, habitate, însemnări, operă proprie. Mai apoi, după o muncă sisifică de receptare a documentelor, se adună fapte aparent haotice, pe mai multe direcţii interferante, cu dezvăluiri şi actanţi; se  întocmeşte un fugitiv scenariu, prin eşalonarea secvenţelor cât mai aproape de intenţia textualizării, prin imprimarea unui rafinament adecvat stilului, pe motive, intenţii, năzuinţe. Monograful sau biograful găseşte, de fiecare dată, similitudini şi comparaţii (prin paralelismul literar), sincope şi înălţări (aici reacţionează spiritul critic, toate sub un control riguros), în raport cu numitorul operei, a valorii scriitorului. Urmează adoptarea unei  metode, întregită printr-o  manieră personală, diferită de la autor la autor.  

               Şi accentuez, ne-am străduit să adunăm în această monografie cât mai multe amănunte, mărturii incontestabile în reconstituirea relaţiei om-operă, cu tablouri şi scene,  relevante întâmplări.  Continuăm să reiterăm anumite pulsiuni de-ale scriitorului, trăsături întâlnite dar netălmăcite adecvat. O consecuţie imperativă, pentru orice biograf, de a lămuri cotloanele întunecate, evitând să ne aliniem impresiei negative de duzină, fiindcă omul şi-a confirmat însemnătatea într-un sistem limitat, într-o condiţie socială inadecvată firii lui de nonconformist (în structură), adaptabil (prin înţelepciune) şi util (prin înţelegerea rolului jucat pe scena vieţii, dar mai ales prin operă).

              Nicolae Fulga a avut, în concepţie, un program de creaţie neîndeplinit din cauza loviturilor vieţii, a bolii, a orgoliului. A fost unitar în tot ce făcea, cu starea sufletească dublată de înţelegerea problemelor, a dezideratelor vremii, cu acceptarea unor compromisuri (după cum s-a văzut), fără de care societatea l-ar fi repudiat. Simţise, chiar de la începuturi, acea deşărtăciune din viaţa omului. Totuşi, îl măcinau întrebările fără răspunsuri sau întârziate, încerca o rezolvare, le primea concesiv şi pe-ale altora. Adesori era ca un rug în flăcări, alteori cădea într-o transă a meditaţiei, prelungită acasă, la masa de scris.

             În studiul nostru, ca urmare a unei lecturări integrale a operei – ne place să credem – ne-am delectat sau am pătimit grăitor cu această împletire de elemente esenţiale din viaţa omului, a scriitorului, ceea ce nu înseamnă că aria de investigare s-a epuizat sau instituie o anume metodă analitică. Ne-am permis, prin puncte de vedere concise, exprimarea unor sentimente reflexive  dar pertinente, menite să capteze interes, laolaltă cu disocieri, obiecţii, negări. Existenţa acestor replici ne întregeşte speranţa că întâmplarea scrisă nu va trece neobservată. În spiritul acesta, completăm contribuţia cu descoperirea unor nuanţe artistice, de gând, de suflet, de limbaj. Cu un ideal programatic, descendent dintr-o arborescenţă a talentului, evident, în grai muntenesc, în extensia unei limbi generoase, semnificativă pentru întreg teritoriu românesc, când descoperim raţiuni estetice, lingvistice şi filosofice, promovate de personajele în mişcare, definitorii pentru aria rurală. Cu o altă lume, cea după al doilea război; drama există în viaţa satului,  cu umilinţe, iluzii deşarte, ostilităţi şi răfuieli de tot felul, cu ţăranii traversând o criză a simulării. În realitate nu sunt uniţi, fiindcă n-au sentimentul dezrădăcinării şi al alienării, cum sunt înfăţişaţi la Sadoveanu, în procesul de pauperizare. Ei rămân locului, ici şi colo se mai deplasează, îşi mută locuinţa în funcţie de starea civilă, când se însoară, când nu le mai plac habitatul, vecinii, chiar administraţia. Dar ura nu izbucneşte spontan şi violent, ci prin tăceri prelungite, răbufniri izolate prin reacţii sincere, dedublate de mişcări vizibil controlate, cu fizionomia şi dimensiunea vremii, prin zone de linişti după furtuna tentativei de colectivizare, când lucrurile se aşază într-o afirmare arhetipală. Uneori ignoră condiţia destinului, poruncile lui debusolate, aşteptând în planul existenţial o minune, salvarea sosită intempestiv (mai evidentă în roman), care să atenueze şi să rezolve un eventual blestem.  Dar, până acolo, eroii se zbat existenţial, fac copii, se răzbună când n-au altă soluţie, ca apoi să se alinieze în curgerea spre o altă zi, integrându-se în tiparul realului.

            Fiecare îşi are partea lui de confesiune, pornind din scena prezentului către trecut, cu abandonuri, trăiri morale, rânduieli gospodăreşti, evenimente obişnuite cu substrat de senzaţional, determinant pentru soarta omului, cum ar fi naşterea, nunta, criza în cuplu, chiar crima  şi înmormântarea. Şi datina îşi are rânduielile ei imuabile, deşi ne aflăm la sfârşitul secolului XX, deoarece întâlnim acel arhaic tranzitoriu, materialiceşte conservat prin modul de viaţă patriarhal. Astfel se realizează, pe nesimţite, monografia satului, a oamenilor săi. Premoniţia autorului – ghicită, chiar dacă nu s-a trădat, n-a rostit nicicând o şoaptă şi despre această modalitate de a i se „prelungi” viaţa. Cu decenţa-i recunoscută, nu tulbura ape, nu isca valuri, nu confunda lumea în care trăia cu fantezii sau legende. Barometrul afectiv, intim, imprima coerenţă vorbelor, tentaţiei de implementare a logosului, ca să nu denatureze şi să nu forţeze limita într-un sens neavenit principiilor sale. Actantul nostru urmăreşte să creeze un scenariu credibil cu personaje intitulate pitoresc (la investigaţie, destule au existat !), care-şi joacă soarta, tristă sau comică, în relaţia socială, un transfer, s-ar  crede de la consătenii întâlniţi în operă la autor. Dacă cei ai lui  Rebreanu comportă un realism tensionat, dar şi manifestări specifice naturalismului, reacţiile din creaţia în discuţie sunt instinctuale, elementare,  sugerate prin dialoguri scurte, confesiuni neutre sau pur şi simplu deduse. Ţăranii, integraţi în ritmul vieţii, al naturii, au parte de-o alternanţă a metaforei  compensatorie „când luna se rostogoleşte calmă”,  „vântul şuieră fioros” peste virtuale traume umane, „iar soarele scăldat în sânge se înalţă biruitor”.  Nu sunt creduli şi nu moştenesc germenele naivităţii. Ici şi colo, câte unul „se dă în spectacol”,  prizonier ai crizei de personalitate, ca variantă în a se face remarcat. Autorul are ştiinţa de a-i salva de la derizoriu, le invocă şi motivează slăbiciunile în arhitectura cunoaşterii.  Tematica împrumută, se inspiră şi aspiră alte sentimente, cu subiecte raportate la sistem şi la o anumită psihologie, de-acum evoluată.

            Fiecare întâmplare se scurge savuros, prin limbaj şi estetică stilistică, în intenţia prozatorului, aflat într-o nehotărâtă fază, cea a alegerii între proza scurtă, de  dimensiunea nuvelei, şi plonjonul în marea aventură, în laguna albastră, de travaliu, a romanului. Tentaţia era mare, maiestoasă, înflorind în numeroasele nopţi de insomnie, de meditaţii, de idei amplificate şi abandonate. Este interesantă, dar şi dăunătoare, această stază a transei, ascunzând tentaţia, cu îndoieli şi zboruri, cu asumări şi abdicări. Opera, mai ales proza scurtă, are un impact direct asupra cititorului, încorporând o lume în mişcare, o categorie de ţărani vorbitori, interesaţi mai degrabă de evantaiul activităţilor casnice  decât de  politica momentului şi de precaritatea sistemului, dând senzaţia că acel lector poate fi asumat, absorbit în comunitate. Când oferă o şansă celor năpăstuiţi de soartă,  transmite mesajul prin semne sau priviri semnificative, iar contemplativ devine doar în cele două extreme ale psihologiei umane: când diletantismul se furişează în latura existenţei vetuste şi când exacerbarea din demonul ce răvăşeşte sângele se înfăţişează ca stăpân unic. Fiindcă, atunci  posibilitatea  de a accepta alte variante lipseşte. Pornirea lor ancestrală, ca „un glas al pământului”, cum o întâlnim la Rebreanu, are accentul deplasat de la social la psihologic.  La Nicolae Fulga oamenii sunt infuzaţi de frica de moarte, cu dorinţa de a raporta vitalul la o anumită stabilitate, concepţie promovată chiar după primul război mondial, când, în discursul de recepţie la Academie, intitulat „Laudă ţăranului român”, Rebreanu a clarificat: „La noi, singura realitate permanentă inalterabilă a fost şi a rămas ţăranul”. Mentalitatea ţărănească: să ai o gospodărie vastă,  relaţiile evoluând în funcţie de această stare, iar viaţa de familie să aibă la bază acest criteriu economic. Satul îşi respectă datinile, obiceiurile, laolaltă cu spiritualitatea, pe măsura structurii sufleteşti, ca perspectivă socială şi istorică. O anume teamă de mâine este evidentă, cu o uşoară obsesie a celei de ieri; dar ea nu înregistrează „teroarea istoriei”, nici „opoziţia dintre sacru şi profan”, cu simboluri onirice, ca la Mircea Eliade. În cazul nostru,  întâmplările sunt concrete, parabola literară având totuşi un punct comun: aventura, una românească (cantonată în indiană, la M. Eliade), ceastălaltă de altă natură, fără escaladări sau alunecări în experienţe supuse jocului mistic. În această parte a lumii, la sat, în Câmpia Boianului, autorul păstrează una dintre direcţiile lui Emil Cioran, într-un ascendent cumul tematic: boala, tristeţea, disperarea, singurătatea.  Obsesia morţii nu-i acută, se află în subsidiar, acolo e prezentă, dar nu provoacă alunecarea în ghearele neantului. Eroii sunt oameni aflaţi în faţa morţii, cu viaţa lor, multă, puţină, atât cât au pe mosor, cu alte soluţii de evadare, şi fără „metoda agoniei”. De fel, o reflecţie ca treaptă către iluminare, un act funcţional de ieşire sau sustragere din pateticul impas al declavării. De aici, o anume „evadare către un alt liman”, mentalitatea arhaică fiind depăşită, plasma generând contradicţii şi trăiri în ton cu destinele, într-un scenariu tradiţional. Numai prin intermediul stilului direct, autorul e mereu prezent, fie într-unul dintre personaje, fie păstrându-şi identitatea, când povesteşte despre lumea câmpiei, într-o monografie coerentă, împodobită cu  sugestive poeme.

             La Marin Preda, Moromete e inteligent, e ironic, are umor şi disimulează, într-o nesincronizare a  gândului cu cele rostite, adică isteţimea ancestrală a „ţăranului filosof”, dar păgubeşte prin a rămâne un idealist, crezând în nestatornicia vremurilor. E zguduit şi dărâmat psihic, devine victimă când îl cuprinde drama, când satul suferă schimbări radicale, intrând în disoluţie; cu legile istoriei neiertătoare, cu ţărănimea pierzându-şi rolul social, când timpul nu mai avea răbdare... Discursul scriptic al lui N. Fulga  presupune o continuitate,  subtil redată, prin relaţiile satului tradiţional. Chiar şi o  altă filosofie, un alt cod estetic, cuvintele având triplă valoare: de comunicare a evenimentelor, de a emoţiona prin construcţia stilistică, o savoare în lecturare, şi de a transmite, documentar, istoricul unor personaje, descoperind destine, comportamente. Cu alte cuvinte, un alt tip de ţăran, asumat de radiografia satului, într-un cadru social cu amintiri şi episoade. Petru Dumitriu, cu stilul său balzacian, amintind şi de alţi titani ai literaturii universale, prin tema vieţii de la ţară, a familiei şi a moştenirii, realizează o portretistică de efect. Când descrie interioare  prin contradicţiile sociale predomină elementul senzorial, cel al relaţiei fizico-morale, cu tentă de caricatură uneori. Se observă şi la N. Fulga această capacitate de observaţie şi notaţie incisivă, însă cu detalii mai degrabă sugerate, izvorâte din emoţii şi reacţii discrete. Există frământări, nu însă de adâncimea descrisă de Zaharia Stancu, textualizând, prin aceeaşi frază fragmentată brusc, repetată prin elaborare. Şi-i prezent aici acel univers de suferinţe şi speranţe necontrolate, lipsit de soluţia schimbării, deşi eroii doresc acest lucru şi visează la un statut de viaţă mai bună şi linişte.   

             Scriitorul  reuşeşte o certă reformă la nivel lingvistic şi prozodic, asocieri de imagini şocante, în stare să surprindă pe cititor şi să  ducă, prin mărturisire, la o primă detaşare ironică de lirismul elegiac şi solemn,      într-un habitat neobosit şi neperisat de vreme, statornic în datini. Cristalizat într-o  biografie aparte, dacă avem în vedere forţa de creativitate, talentul de a reda tipologii şi de a recrea aria rurală de altădată, cu nuanţe din domeniul atât de fertil al umanului, cu umor sporadic, cu intuiţii sclipitoare şi rezolvări intempestive. Creaţiile sunt  străbătute adeseori de un umor sănătos, cu viaţa culturală în clipe spectaculoase, dar „periculoase”, cu oameni construiţi după calapoade luate din sinusoida vieţii. Prozatorul posedă arta disimulării când circumstanţele i-o cer, urmăreşte situaţii comportamentale, alteori redevine personajul-erou în stare să înfrunte sau să ignore aroganţa ridicată la rang de prostie, în antiteză cu bunul simţ al omului de rând. Deşi ai senzaţia, pe parcurs, că unele prsonaje sunt decupate după un tipar comun, cu firul narativ supus aceloraşi etape, toponimia şi tipologia salvează, înalţă şi armonizează. Analizele profunde lipsesc, nici n-ar avea o motivaţie, deoarece limbajul uzitat e succint, cu pulsiuni şi resurse imaginative în lectură. Elipticul e suplinit, aşadar, de o tehnică a semanticii, inculcând analize interioare ghicite, în stare să sugereze, când e cazul, atmosfera locală, intenţiile personajelor, cauzalitatea conflictelor. De aici, excedentara impresie de caracter popular, cu un topos armonios, cristalizat prin cuvinte cărnoase şi o echilibrată coloană vertebrală. Asemenea marilor înaintaşi (Sadoveanu, Rebreanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Petre Popescu, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Fănuş Neagu), e direcţionat spre a reda cu acurateţe specificul local, cu extrapolate interferenţe prin cel naţional, într-o concizie şi limpezime catalizatoare. Sintaxa e simplă, în dialog, precum cel al omului de la ţară, iar relaţia se conjugă cu psihologia şi caracterul nuanţat al personajului, blagoslovit să trăiască  într-un teritoriu tentant şi veşnic misterios. Tabloul cu viaţa din Câmpia Boianului, într-o viziune de substanţă, respiră o memorabilă realitate, transpusă în tuşe picturale de efect, într-o acustică autohtonă, cu fânul cosit în câmpie, cu ciuturi coborând spre a tulbura somnoroase ape, cu păsări foşnindu-şi zborul spre Sud, conjugate, într-un stil propriu, de-o savuroasă oralitate.      

               A rămas toată viaţa fidel unor concepţii artistice, printre care şi cea emisă de Rebreanu: „Dacă nu te dăruieşti întreg în clipa creaţiei,  nu vei zămisli decât monştrii fără viaţă. Omul pe care îl zugrăvesc eu ... trăieşte numai prin ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile”. Pentru a condiţiona radical: „Dacă priveşti arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare etică”, deoarece ea  „înseamnă râvna de a produce valori estetice îmbrăcate în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocii precedente”. Cât despre veridicitate, autorul „Răscoalei” obişnuia să se pronunţe – tot în în revista „Mişcarea literară”, în 1924: „Adevăratul artist  trebuie să-şi însuşească organic tot ce s-a produs valoros, în domeniul său până la dânsul, şi să adauge, în plus,... modernismul adevărat”. Fără îndoială, arta concitadinului nostru, abordând problematica rurală, îşi are modernismul ei, pe când stilul stârneşte o seducţie imediată prin limbajul corelat cu adevărul, prin termeni specifici şi expresii de radiografie indivizualizată.    

            În majoritatea textelor, dialogul şi monologul aparţine personajelor; epitetele şi comparaţiile sunt frecvente, cu deschidere către o proză poematică, cu aspiraţia inerentă spre un ideal prin germinaţia vieţii. Arar, topica e tributară prin construcţii incidente care să afecteze întregul eşafodaj, ajutată fiind de-un lexic aflat la îndemâna celor cu har. Adoptă, cum era de aşteptat, sinonimele, provincialismele şi arhaismele, ca mijloc artistic, şi moduri  de expunere prin naraţiune şi monolog interior, pentru a caracteriza şi evoca specificul epocii descrise. Unii critici s-ar putea grăbi să taxeze câmpul de investigaţie ca fiind neflexibil, cu aspecte şi conflicte desfăşurate la acelaşi numitor. Atitudinea nu-i corectă, din mai multe considerente. În primul rând, fiecare dintre poveşti are o intrigă particulară. Personajele, mai apoi, au caracteristici funcţionale după tipicitatea fiecărui individ, de cunoaştere, interpretare şi trăire. Ca să nu mai vorbim – chiar dacă natura contradicţiilor pare comună –, de-o aspiraţie a depăşirii situaţiei, prezentă în deznodământ. Prin dilema desfăşurării mesajului, într-un univers concret, autorul urmăreşte fluxul energetic raportat la potenţele fiecărui protagonist, pe segmente de viaţă, stări, procese reactive sau contemplative, explicabile şi acceptate până la un punct şi-n zilele noastre. Eroii pierd din consistenţă tocmai datorită acestor manifestări neregizate, parte integrantă din viaţa fiecăruia, dar câştigă în credibilitate, fiindcă virtuţile morale îi umanizează. Şi, tot o atitudine de esenţă, la autor, o constituie acea modalitate de a nu ţine cont de anumite canoane literare, fixate în ideologie şi subiectivism, ci de o continuitate a inciziei psihice în latura estetică a personajului, cea neperisabilă, aptă oricând să regenereze optimiste reacţii. Şi-n aceeaşi notă de rafinament stilistic, autorul regenerează convingeri rostite altădată, cu peste jumătate de secol în urmă, tot de Rebreanu, referitoare la una dintre proprietăţile cuvântului scris, şi  anume: „Durabilitatea literaturii atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde... Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai săvârşit o operă mai preţioasă decât toate frazele din lume”, pentru a încheia pragmatic: „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât să fie stilul şlefuit şi neprecis”. Puncte de vedere personalizate, întâlnite în structura operei lui N. Fulga, cu tipizarea generalului  prin individual, a universalui prin neaoş, a anonimatului printr-o pleiadă de actanţi arhetipali.

             În climatul din Câmpia Boianului, femeia e mai cu seamă o eroină aprigă, dezlănţuită în iubirea şi frustrările ei, căreia îi acordă circumstanţe atenuante când e ispită şi piază rea în ochii celor din jur. Intenţionează s-o învăluie în mister, ocrotind-o, iar când e receptată fals sugerează concesive cauze şi pedepse,  în condiţiile întâmplării cotidiene. Pe când, la Eminescu, desigur respectând măsura prin alăturare (e în discuţie concepţia, în genul literar), iubirea este „un leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală şi afectivă, dar şi filosofică”, când, după mărturisirea lui: „să vă spun drept eu n-am iubit niciodată”; la prozator femeia e reală, verticalizată în iureşul întâmplărilor, implicată în tortura şi iluminările – ce-i drept, puţine – din căsnicie.

             Recitind întreaga operă, mai vascularizat volumul „Duminica păcatelor”, rar ne-a fost dat  „să parcurgem un trecut decantat din imaginar şi real, un carusel al clipelor de graţie”. Şi mai scriam, odinioară, că: „orice creaţie de talent însumează clipa, lumina când se stăvilesc apele, bucuria rodului când soseşte toamna, savoarea purităţii  în  iarnă şi, neapărat, clipa iluminării prin slova creaţiei. Atunci ne retragem, prin rost şi predestinare, în memorie sau în paradisul cărţii, devenind propriul nostru cititor, oaspete de seamă la ospăţul săţios al creaţiei literare”. De aici şi limpezirea traiectoriei istorice şi estetice prin reliefarea valorilor, cu biografii interesante, de efect şi imaginaţie, cu modele, şi factori determinanţi în destin. Pe când o altă cale sau direcţie de reuşită stă în terapeutica intimistă, când reduce simţitor actul relaţional dintre cauză şi efect, accesibilizând o soluţie a meditaţiei rurale înţelepte, fiind, totodată beneficiarii amănuntului biografic. Numai aşa, prin (re)trăirea unor sentimente la scară mărită, autorul a năzuit să iasă din structura destinului, ca un fel de evadare şi o stratagemă metafizică. Rolul de seamă avându-l psihanaliza, ca formă de viaţă, raţiunea se subordonează reacţiilor, iar topologia, prin convergenţa în sfera sociologiei, are o conotaţie socială, asemenea unui zid, capabil să-l separe, să-l apere de inadvertenţele sociale, de semenii drastici, troglodiţi, şi de adversarii contestatari, cu spirit anchilozat şi decrepit. Nimic nou sub soare! Fiecare scriitor cu detractorii lui ( are, oare, viaţa farmec fără duşmani?!), fiecare operă cu spectacolele ei de carnaval, fiecare epocă cu farmecul ei oximoronic. Cu omul de rând, comun, înfruntând puterile fatale, într-un semn al răzvrătirii, ca, mai apoi, prin creaţie să se înalţe din condiţia-i umilă, să se purifice şi să sfideze din postura micului Eol, la răscrucea furtunilor din amiază. Se instituie, în felul acesta, depăşirea cadrului de predestinare, individualizarea prin experienţă, dar şi al unui spaţiu rural, curat, fie şi imaginar, lipsit de tentaţii anacronice. Metafora prozaică ne direcţionează să acceptăm psihologia colectivă, evidentă în operă, simţită prin asociere de energii individuale, de efecte polifonice, de alunecări gândite, de-o parte – autorul, şi de cealaltă –   personajul.

                Toate aceste direcţii, menţionate mai înainte, necesită un studiu amplu, operaţii de prospectare pe fiecare text, până la întreaga frescă, istorică şi contemporană, într-un mediu social consevator şi favorizat de inerente schimbări. Dar e nevoie  de timp, de-o inimă mare şi-o minte funcţională, pentru a salva o realitate palpabilă ameninţată, oriunde şi oricând, de tăvălugul uitării.      

         

             XX. OBSESIA FOLCLORULUI – interferenţe

             

            

             „Poporul român, în sfânta lui neştiinţă de carte, a făurit aici o adevărată mitologie, căreia îi zicem folclor şi care nu suie pe culmile lumii. Cu arcul şi săgeata ne-am apărat pământul şi n-am trecut sau furat  niciodată războiul altora. Noi suntem căluşari şi savanţi, şi scriem, de când ne ştim, istoria bobului de grâu. Deseori urcă balcanismul în noi. Se face simţită ucenicia fanariotă, turcismele ne încurcă pasul înainte şi muzica... Noi nu suntem un popor islamic, să cădem cu fruntea în ţărână, în mijlocul zilei. Ortodoxismul nostru balcanic este festiv şi spectaculos. Dumnezeu este o idee frumoasă, pe care o învăţăm de la părinţi. Este, dacă vreţi, morala noastră şi moştenirea cea binecuvântată!” De aceea, ca soluţie, trebuie să punem în valoare virtuţile cu care ne-am născut, „virtuţile neamului acesta, şi să ne lăsăm convinşi de strigătul sângelui din venele noastre, aici în arealul Carpato - Danubiano - Pontic...” Unul dintre gânduri. Un altul: „Şi dacă iubeşti folclorul şi nu uiţi de unde ai plecat, nu uiţi casa părintească, această relaţie demonstrează că ai rădăcini puternice. Fiindcă la sat există adevărata înţelepciune ce nu trebuie renegată sau ignorată, începând cu dragostea de părinţi şi bunici, mai apoi de copii şi nepoţi, dacă vremea ne încape”.

            Nicolae Fulga trăia fenomenul folcloric cum rar ne-a fost dat să auzim. Era bolnav de perisabilitatea rapidă a neaoşului, pe cât de mult credea în paternitatea izvorului la sat – în virtutea memorabilei meditaţii blagiene.  Şi nu pierdea nici un prilej, ca profesie  exersată cu dragoste, să colinde cu magnetofonul, pe la începuturi, adunând materialele nestemate, cu spaima risipirii înţelepciunii, de trecere către uitare a creatorului popular, din matricea geniului anonim. (Ipostaza de generoasă alimentare şi simţire mi-aduce în memorie un alt împătimit al folclorului, tot de pe meleagurile noastre, prof. Ion Nijloveanu, pe care l-am avut mentor şi prieten, îndrăgostit de ceea ce numea „bogăţia inestimabilă din gândul şi simţul românului împodobit”). Credea în virtuţile umane, precum: cinste, ospitalitate, frumuseţe sufletească, încredere. Rodul muncii, din teren, din experienţa cotidiană, l-a transferat în opera sa, o memorialistică într-o tălmăcire a paremiologicului, de-o ascunsă jovialitate captivantă, trimiţându-ne simpatetic la Creangă prin sursă şi motive, unde persistă, într-o aură folclorică, copilăria cu datinile şi obiceiurile, cu  iubirea cea de preţ, ţărănească.

           A dat elementului folcloric  condiţia fundamentală de operă cultă, unde, alături de savoarea stilului şi verva de trăire a personajelor, întâlnim bucuria prozatoului de a ne transmite detaliile, cât mai apropiate de viaţa autentică, printr-o „naturaleţe a exprimării şi o prospeţime stilistică mai puţin întâlnite”, când „are capacitatea de a surprinde spontaneitatea vieţii, fluxul ei neîntrerupt” (Ovidiu Ghidirmic).  Însă,  în dialogurile purtate, şi n-au fost puţine, de fiecare dată nu asimila părerile criticilor – apropieri de Creangă, Rebreanu, Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda, Ion Marin Iovescu – consideraţii de altfel paşnice; şi căuta, prin argumente desfoliate, să-şi demonstreze originalitatea, fie şi prin personajele individualizate din Câmpia Boianului, printr-o anume oralitate a stilului diferenţiat în expresie, dar şi ca magie şi topos prin ritmurile interioare ale fiinţei. Mândria lui a excelat într-o redimensionată atenţie pentru valorile culturale, cu prioritate cea a tradiţiei folclorice, a jocului şi dansului popular. Era dispus, în peregrinările sale, să accepte condiţii de confort minim numai   să-şi împace ambiţia şi orgoliul. Întâmplările, adeseori cu împrumut dramatic condiţionat şi cauzat de vicisitudini şi mentalităţi, au luat forma acelor destăinuiri fermecătoare, cu supapă  spre anecdotic...

            În „Interferenţe folclorice”, redând starea obiectivă, raportată la geografia locului şi a tradiţiilor, menţionează exaustiv:  „Constituirea subzonelor folclorice nu ţine seamă de hotarele stabilite administrativ în interiorul ţării, între judeţe. Ea vine de la mediul geografic, de la factura psihică şi ţine de viaţa semenilor, de practica socială. Oamenii dintr-o anumită subzonă se văd la târg, la moară, la nunţi etc. De aici, interferenţele folclorice, repertoriul comun şi aceleaşi manifestări emoţionale. Judeţul Olt e un judeţ mare, de interferenţă, urcând pe râul Olt, din sudul Olteniei până în dealurile Munteniei, şi cuprinde patru zone folclorice, structurate specific, dar nu distincte: „<<Zona de sud (Vădastra – Corabia), zona Câmpia Boianului, zona  Olt, care se întinde în jurul Slatinei, Valea Oltului şi Valea Dârjovului, şi zona de nord, cuprinzând Platforma şi Valea Cotmenei>>”. O împărţire etnofolclorică, printre atâtea altele, unde excelează suita de cărţi - studiu, cea fundamentală fiind „Tradiţii şi obiceiuri din judeţul Olt” (Zonele Câmpiei Boianului, Olt şi Romanaţi), scrisă,  corectată şi reeditată în atâtea rânduri de Georgeta Stoica şi Rada Ilie. În urma unei statistici, în ceea ce priveşte domeniul coregrafic, autorul a înţeles că  în judeţul Olt: „figurează 2745 (!) de dansuri populare, din care 43% de mare dificultate coregrafică se joacă mai rar, deoarece nu mai sunt spuitori în horă (strigători, cei care comandă la stânga, la dreapta, bătaie pe loc şi celelalte detalii de mişcare), 13% din repertoriu (e vorba de cel existent în 1960) a fost părăsit, uitat. Acestea erau cele mai valoroase. Cauza: industrializarea forţată care a golit satul de tineret şi a desfiinţat hora satului, laboratorul de creaţie al folclorului coregrafic, fapt ce a dus la concursuri de fâţâieli şi indecenţă din discoteci”. Enumeră dansurile specifice pe zone, portul popular, cu vestimentaţia băbătească şi femeiască, pe vârste şi nivel de cultură tradiţională, revenind asupra strigăturii, drept „un mod de comunicare între oameni, un mod de a se exprima public, de a da pe faţă sentimente, impresii, dorinţe, de a biciui ceea ce nu e conform cu etica tradiţională a satului (lenea, fudulia, minciuna), ca procedeu natural de stimulare şi antrenare a dansatorilor şi de sincronizare în scenariul mişcării”. După cum reiese şi din culegerea de folclor literar „Strigăturile în lirica populară suceveană”, aprilie, 1993, căreia îi aduce, cum altfel ?, mici retuşuri: „Era mai benefică o sistematizare în funcţie de conţinutul strigăturii, de nuanţa comunicării, de ideea vehiculată, şi nu de caracterul manifestării. Strigătura de comandă, în succesiunea dansului, era mai util să fi constituit un capitol separat, paragraful cu botezul nu-şi are rostul, e neavenit, ţinând de obiceiul folcloric, invocaţia distonează cu sprintenul caracter al strigăturii, ca de altfel şi descântecul, nu-i bine primit în lucrare; introducerea dicţionarului privind circulaţia dansurilor în teritoriu nu găsim că-i necesară, o asemenea catagrafie era mai potrivită într-o lucrare coregrafică” ş.a.

              În 1970 încropea un Regulament pentru Concursul „Emblema oraşelor”, ca din partea Comitetului pentru Cultură şi Artă şi al Casei Creaţiei populare, în două etape; în prima întrecându-se oraşele între ele, două câte două, iar în următoarea, căştigătoarele, cu planificare în timp, localităţi, probe. Scrie scenarii pentru spectacole, sub genericul „Obiceiuri folclorice”, axate pe lumea paradisiacă a satului, având ca decor multe case noi, cu un taraf cântând o melodie agreabilă, la fântâna din răspântie – o ţărăncuţă,  şi un conţinut adecvat – Măria lu’ Nicolae Arbore „a câştigat un băiat”; invitaţii aduc daruri, „din care n-ar trebui să lipsească un miel alb cu roşu la gât, o pâine mare, un costumaş popular, o scoarţă”. Cu jocul după o suită locală, cu apariţia şi predicţiile ursitoarelor şi restul ritualului, desăvârşit într-o sârbă jucată de toată lumea până la căderea cortinei. În „Hora satului”, un scenariu pentru o emisiune TV, se consumă momentele importante: cadrul, imaginile preliminare, desfăşurarea jocului (în variante) până către seară, când „soarele pică după salcâmi, undeva în lungul văii”. Un alt scenariu este conceput pentru un „Spectacol de datini şi obiceiuri”, pe când era director la Casa de Cultură a Sindicatelor Slatina, cu participarea a şapte  formaţii:  ansamblu folcloric şi coral, grup vocal de recitatori, brigăzi artistice. Scrie texte tip „Şezătoare”, cu obiceiuri folclorice împământenite, pentru cămine culturale.                                                                                                              

            E seara lăsatului de sec. Se strigă fetele, se respectă obiceiul. Începutul postului Paştelui. Dimineaţa femeile pregătesc turtă din mălai sau făină,  merg cu familia  la naşi,  petrec, apoi ies în uliţă, privesc către dealurile paralele, de unde vâlvătăile urcă spre cer. Se strigă fetele..., un spectacol de sunet şi lumină, unde sunt satirizate fetele trecute de vârsta măritişului, văduvele deocheate, cei leneşi, bătrânii fără căpătâi... Şi-n volumul „Drumuri în câmpie” s-aude „strigarea peste sat”, venind dinspre cele două dealuri: „ – Aooleooo, măreee!”   „ – Ce ţi-e, bă vere?” „ – Are, bă, Pandelie o fată?” „ – Are, bă, are.”     „ – Băăă, s-o puneţi pe lopată/ şi s-o aruncaţi la a lu’ Ichim în vatră!”; „ – Aăăă!” „ – Ce ţi-e, băăă?” „ – Are, bă, şi Pai o fată?” „ – Are, bă, are.” „ – S-a suit pe malul apei  şi-a căzut în coada sapei.”, „ – Are, bă, şi Făşălău una?” „ – Are, bă, areee...” „ – Băăă, s-a dat la ăi cu carte/ şi s-a umplut într-o parte”. Printre obiceiuri, în zona Boianului, se respectă ceremonialul peţitului, al nunţii, cu principalele momente, cu pregătirea mirelui, a miresei, cu naşii, socrul şi soacra mare, cu nevasta tânără, care aruncă grâu, zahăr, bomboane, bani, cu pochinzeri, alergători, cu udatul, nunta în biserică, vestea miresii, dar şi cu „Periniţa”, cea năbădăioasă şi cauzatoare în despărţirea din cuplu, toate descrise cu măiestrie în câteva dintre prozele scurte. „Nu ştiu dacă vine de la obiectul comod pe care se odihneşte capul – se afla el în dilemă – sau vine de la peliniţă, o plantă care face vinul mai bun. De oriunde ar veni, ea, <<Periniţa>>, aduce armonie şi frăţietate, chiar dacă vreuna dintre sărutări poate fi sărutarea lui Iuda”.                                                 

              Scrie despre „Nopţile nebune ale Corabiei”, despre sărbătoarea teilor şi despre „festivalul intrat în viaţa oamenilor ca o mare sărbătoare”,  şi se întreabă  „dacă ştie cineva cât de bine se simt aceşti oameni, într-o sărbătoare totală la Corabia?!”, năzuind către „o Oltenie artistică, unitară ca spirit”. Participă, ediţie de ediţie, la Festivalul de doine şi balade „Oltule, pe malul tău”, afirmat definitiv în rândul marilor manifestări naţionale. „Gândim că ceea ce facem de ani de zile la Slatina – aflăm în cuvântul de deschidere, cândva, la cea de-a XIV-a ediţie, în 1989, – este tocmai ce ne cerea odată T. Arghezi: <<Ia-ţi şi fluierul, Ioane! Fără de el nu vei fi primit în eternitate>>. Încercăm, şi nu numai noi, să păstrăm acea parte de unicitate absolută pe care o dă eposul şi melosul românesc, exprimat aici într-un spaţiu de netăgăduită genialitate. Pentru că, cine are un tezaur mereu crescător, nu poate scăpa de grija păstrării lui”.

             Şi-n tezaurul acesta se află, ca obicei de vară, Căluşul, „dans ritualic, dans solar, tămăduitor, cu virtuţi magice”, despre care Nicolae Fulga era în stare, exaltat şi pornit spre un consum total (asemeni jocului), să vorbească ore întregi, să taie firul în patru, venind din istorie şi zodiac românesc, să-i scoată la lumină sacralitatea ca ordine firească prin solstiţiu, să demonstreze, prin mişcări dramatice, că mereu trebuie să păstrăm „o memorie vie acestui ritual al fertilităţii şi al vindecării, menit să respecte o tradiţie şi un fenomen artistic” (Adrian Şolea). S-au scris tomuri, e încă vreme şi pentru altele, sunt multe de spus, de povestit, de pomenit. Tentaţia de a intra pe făgaşul amănuntului e mare, însă obiectul şi mesajul studiului de faţă fiind bine direcţionate, vor aborda doar unele aspecte apropiate de stringenţa tematică.

          Dansul este prezent în spaţiul satului românesc din vremuri imemoriale, trecut prin generaţii, ca zestre a prezentului; el vine de dinaintea creştinismului şi, preţ de zece zile, de la Înăllţare şi până la Rusalii, căluşarii cutreieră satele şi oraşele, oamenii şi pământurile, jucând şi săltând, respirând între plecarea unei rugăciuni şi speranţa  revenirii noului har. Aşadar, obiceiul are loc în Săptămâna Rusaliilor, la şase săptămâni după „Paşte” şi „Moşii de Rusalii”. Spre deosebire de alte zone, căluşarii din Olt duc mai departe, nealterată, tradiţia, ceata fiind formată din 7, 9 sau 11 membri, cu mutul, vătaful, ajutorul de vătaf (mai rar), muzicanţii (în tradiţie: vioara şi cobza), căluşarii şi, în unele zone,  purtătorul de steag, fiecare cu sarcini precise. „Ne-am dat seama că cea mai valoroasă piesă din tezaur este jocul căluşului, extins aproape pe întreaga arie a judeţului, adică  în partea de sud a României  – menţiona în articolul „Moşteniri”, trimis la Radio - „Glasul patriei”, difuzat pe 7 aprilie 1983. Şi-am simţit răspunderea păstrării acestui dar inestimabil lăsat de strămoşi, gândind cum să-i asigurăm perpetuarea pentru generaţiile viitoare. Aşa s-a ajuns la organizarea <<Festivalului Căluşului Românesc>>... Dacă în 1969, când a avut loc prima ediţie, porneam cu 21 de formaţii, la ediţia a XIII-a, desfăşurată în iunie 1982, la Caracal, scena a fost onorată de 45 de formaţii din judeţele Olt, Argeş, Cluj, Hunedoara, Sibiu, Dâmboviţa, Vâlcea şi Gorj. După 10 ediţii desfăşurate la Slatina, în 1979, datorită demolării Teatrului de vară – o eroare administrativă a conducerii de atunci –, festivalul s-a mutat la Caracal. Manifestarea a stârnit interes în rândul copiilor, organizând şi ei un festival, numărul formaţiilor crescând vertiginos; dacă în 1969 aveam în judeţ 2 formaţii de copii căluşari, astăzi se joacă în 18 sate. Fiindcă – zicea cineva – <<pe Valea Iminogului te pomeneşti cu coplul jucându-ţi căluşul în bătătură şi nu ştii când l-a învăţat>>. În comuna Vâlcele sunt 42 de căluşari copii. Oriunde vor ajunge, pe linie profesională, vor purta cu ei în sânge şi suflet <<Căluşul>>, cu toate ritmurile lui, care înseamnă artă şi vigoare românească”. Pasiunea sa, de-a lungul vremii neschimbată, explică desele reveniri în mijlocul unor asemenea manifestări, în peisajul tradiţional din Vâlcele, asimilat de istoria căluşului pe perioade şi vârste. O primă generaţie,   după mărturisirea vârstnicilor de astăzi, copii pe atunci (o sursă importantă: Ilie Preduţ, prietenul apropiat al prozatorului), ar fi echipa condusă de vătaful Lisandru lu’ Neaţă, cu Marin Dancea, ajutorul de vătaf, „cel cu buze mari”, Nicu lu’ Mozoc, Nae a lu’ Checiu, Marşolea, Costică al Călinii, Titu lu’ Bibe. Primul „era foarte ferm, asemenea unui comandant de armată”, cu „ochii tăind în carne sau revărsându-se tulburi, gălbui ca veninul, cu glasul puţin răguşit şi aspru, ca un fâsâit de şarpe şiret”, în joc  „piciorul drept  îi fluieră în aer şi cade ca un trăsnet pe stângul, trupul se răsuceşte în săritură şi pasul porneşte înapoi”; în întrecerea directă cu Dragalina, vătaful Grecenilor, „cel mai mare vătaf din câţi au trăit pe Valea Iminogului”, Lisandru „se aruncă în joc ca   într-o prăpastie, dreptul se ridică până la brâu şi izbeşte necruţător, stângul întoarce pintenul şi-l aruncă iarăşi pe dreptul în aer. Joacă muteşte... crucea în genunchi...”. Despre rămăşag, „mai târziu, peste ani, după ce Lisandru şi-a amestecat sângele cu ploaia şi pământul într-un şanţ” (căsăpit şi împuşcat de fraţii iubitei, în 1947 – n.n.), Marin Dancea, ajutorul de vătaf, i-a spus copilului de odinioară, ajuns director de instituţie culturală şi scriitor: „Atunci, la Neferu, dacă zici că ai fost, a învins Lisandru, dar Dragalina a rămas neînfrânt”.

             O altă generaţie, mai apropiată, include pe Ilie al lu’ Stănciucu, Mărin Cuculeasca, Petre al Gârboaicî, Sâie din Bărcăneşti, un altul din Bădia, Călin al lu’ Vladu şi, din Olteni, Gogică, vătaf. Pe măsură ce au crescut, cam pe la 17 – 18 ani, integrându-se în spiritul de emulaţie culturală, cei doi, autorul şi Ilie al lui Simion, au înfiinţat o echipă artistică, la şcoală, un căluş, o brigadă  şi o formaţie de jocuri populare. Şi una dintre  mărturisirile prof. Nichita Dragomira, director general adjunct, Centrul Cultural „Oltul”  : „Toate acestea vin de la destin; m-am născut în această comună de nebuni frumoşi, care iubesc Căluşul şi caii albi, cărora nu le încape inima în piept... La 6-7 ani, umblam deja prin sat după căluş. Umblam toată ziua după căluşari, fermecat de bărbăţia şi de măreţia lor, umblam după glumele mutului, după imaginaţia lui (...). Vă daţi seama ce furtuni     s-au iscat în suflet când a venit timpul ca eu însumi să aşez betele  pe lângă mine şi să-mi pun colilia la pălărie? (...). De patru ani  nu văzusem căluşul; erau anii de liceu şi anul şcolar se încheia după Rusalii. În a cincea iarnă, Căluşul se mutase pe scenă. Stăteam într-o clasă unde se repeta. Ardeam, pe margine. Şi atunci, un om împătimit de când îl ştiu, Nicolae Fulga, m-a luat în priviri şi mi-a zis: <<Ce stai, nu te prinzi?>>. Parcă mi-a dat brânci. Am căzut în folclorul românesc cu care mă născusem în vine şi pe care îl moştenisem de la Bebe Dragomira, tatăl meu, şi el un <<suferind>> la timpul lui. (...) Astăzi, destul de târziu, plâng după valorile care au murit în picioare: Lisandrul lu’ Neaţă, Socarel, Mărin al lu’ Dancea, Mărin Coculeasca, Mărin al lu’ Biei şi alţi vâlceleni” (Pliant „Căluşul românesc”, Ediţia a XXXI-a, iunie 2000, Caracal).   

            Din corespondenţă desprindem următoarea scrisoare, trimisă din Piteşti pe 21 ianuarie 1999: „Revin la discuţia ce am avut-o la Piteşti, dacă doriţi să participaţi cu un material de 100 pagini de folclor autentic din judeţul Olt (balade, cântece, strigături etc.)./ Lucrarea fiind extinsă pe patru judeţe, este imperios necesar ca dvs. să trimiteţi materialul (ceilalţi au trimis) cât mai repede la adresa mea, Stancu Constantin, strada... , Piteşti”. Şi răspunsul: „Am primit propunerea  dumitale şi m-am bucurat, asta însemnând participarea mea la iniţiativa ce îţi aparţine. / Nu ştiu dacă voi ajunge la o sută de pagini, dar am două subiecte în lucru: a) Motivul calului în lirica populară şi b) Strigătura, ca opinie a satului. / La primul titlu mai am de revăzut. Al doilea material este alcătuit, dar trebuie ordonat. Te rog, spune-mi pentru cât timp mă mai poţi îngădui. / Atacă-mă cu un telefon acasă sau la birou”. În februarie, acelaşi an, i se precizează: „Cu cartea dumitale e bine!”. Lucrarea trebuia să se numească „La fântâna dorului”, conţinând  folclor din Argeş, Olt, Vrancea şi Suceava, având ca autori pe Constantin Stancu, Nicolae Fulga, Neculai Moţei şi Vasile Panţâru, urmând a fi tipărită la Editura „Tip-Naste”, Piteşti, 1999. Nu avem ştire dacă volumul a apărut.          

            Cunoaşte bine tradiţiile şi obiceiurile din judeţ, similitudinile sau particularităţile faţă de alte habitate. Doar parcursese la pas, cu maşina instituţiei sau cu cea de ocazie satele şi comunele, fie chemat la concursuri, solicitat la manifestări culturale, fie din curiozitate, când cerceta, chestiona şi consemna mereu, avid de alte şi alte noutăţi. Fiecare manifestare, de mică sau amplă rezonanţă, era pentru el un eveniment. Însă durerea cea mare – acea fractură, întâmplată mereu, între tradiţie şi contemporaneitate – răzbătea din orice discurs, arătându-se un vehement critic al fenomenelor de aculturaţie, oripilat, prin constatări amare, de trecerea, sub diferite forme, a adevăratelor tradiţii în fondul pasiv. Deşi, ca persoană şi fiinţă, într-o asemenea competiţie, morbul său partizan se arăta nevricos, dar neluat în seamă, el a continuat să se manifeste, în scris şi verbal, până la sfârşit... Într-una dintre discuţii, – în speţă un fluent şi suculent monolog de-o oră, două – s-a  cantonat „ostentativ” în curtea dorului şi-a folclorului. Şi-a vorbit – de fapt eu îl luam ca pe un episod la acest serial fastuos –, despre obiceiurile tradiţionale pe anotimpuri, despre cele familiale (de naştere, de nuntă, de înmormântare), cu pertinente şi responsabile digresiuni. Câteva dintre ele (celelalte adiacent  abordate), transpuse în creaţie, argumentează volubil, grăitor, înfiorând inima, bucurând spiritul. Se lansa tinereşte în semnificaţiile „de iluminare” (zicea el) a Sărbătorilor, cu Sf. Nicolae, Crăciunul, Anul Nou, Sf.  Vasile, prin care se auzea, făţos sau icognito, acel „Aho, aho, copii şi fraţi!”, un studiu conceput şi simţit din pasiune, mai puţin sub comandă, sau „S-a sculat mai an/ bădica Traian..., şi venea înalt şi frumos, despicând istoria în două,/ călare pe-un cal învăţat,/ cu numele de Graur,/ cu şaua de aur” etc. Iar la urmă, cu îndemnul: „Spuneţi, copii, Pluguşorul românesc, că-i rupt din fiinţa şi din istoria noastră!”. Detalia „Rusaliile...  ca fiind fiinţe feminine, cu mesajul cântecului şi jocului în noapte, înainte de cântatul cocoşilor, dar şi spirite malefice, umblătoare ale beznei pe sub streşinile caselor, la răscruci de drum, pe la fântâni, prin păduri, cu nume de Iele, Dânsele, Frumoasele, cu toate caracteristicile din Câmpia Boianului, în spiritualitate creştină. Cu obiceiuri alimentare (vestitul colarez aşezat în străchini viu colorate) şi vestimentare, oamenii purtând, pentru a se apăra de Iele, anumite plante cu miros puternic, leuştean, usturoi,  avrămească”.  Continua să se ocupe,  în domeniu şi de formaţia de căluşari, ajutat de alţi consăteni, şi-n spiritul tradiţiei, începea pregătirile cu douăzeci şi patru de zile înainte de Rusalii... Moştenit din bătrâni, pierdut în volbura istoriei, Căluşul era practicat de bărbaţi viguroşi, dar şi de copii, după cum aminteam, de diferite vârste, dornici să descifreze, să practice această virtute a celui mai cadenţat şi frumos joc, desfăşurat „într-un ritm alert, un tropăit care imită goana vijelioasă a cailor... Prin dans, gestică şi acte rituale, căluşarii prezintă victoria asupra Ielelor sau Rusaliilor”.

           În studiul „Căluşul românesc – preistorie, spirit şi artă românească”, structurat după autorizate criterii, cuprinde direcţii ideatice, estetice şi de actualitate perenă, pe capitole: „I – Judeţul Olt – vatră a Căluşului Românesc; II – Tulburătoarea problemă a originii Căluşului; III – Interferenţe europene; IV – Desacralizarea şi invenţia coregrafică şi V – Folclorul coregrafic românesc – avuţie naţională”.  Mai mult sau mai puţin influenţat, contribuţia personală a fost corectată, îmbunătăţită şi expusă,  cu fiecare prilej, la manifestări culturale, comunicări şi simpozioane, în perioada 1990 – 2000, neuitând să termine apoteotic: „V-am vorbit despre Căluş, despre această inestimabilă avuţie folclorică, despre acest dans veşnic, care ne defineşte în faţa lumii şi ne tulbură de fiecare dată cu fatidicul <<Hălăişa!>>. Sunt  Niculae al lu’ Stan Uşurelu, căluşar din Vâlcele, care, întâmplător (!), a ajuns director (referent) la Centrul de Creaţie al judeţului Olt”. Acel „întâmplător” îşi are încărcătura lui semantică, într-o decantabilă şi precisă interpretare, accentul fiind pus calitativ pe menirea artistică şi de implicare afectiv-psihică, şi doar, la urmă, graţie circumstanţelor administrativ-sociale.

           Proiectat, prin vreme, discursul, ca formă a principiului de a trăi, îmbracă haina unei concepţii spirituale graduale. Scrie în „Cuvântul libertăţii” (nr.369, marţi 26 aprilie 1991) articolul „Caracal – Capitala Căluşului Românesc”, menţionând perioada de desfăşurare, participanţi şi condiţii. „Ţăranul”, primul ziar comunal, al cărui redactor şef este, marchează „un sfert de veac de când cel mai frumos, cel mai dramatic şi cel mai românesc obicei folcloric a urcat pe scenă, devenind un bun artistic, depăşind sfera magicului transcendental”. La eveniment erau aşteptaţi căluşarii de la Brâncoveni,  Cârlogani, Tufeni, Potcoava, Izvoare, Şerbăneşti, Icoana, Vâlcele, Dobrun, Osica, Stoicăneşti, Scorniceşti, Crăciunei, precum şi din alte judeţe: Vâlcea,  Teleorman, Suceava, Giurgiu, Argeş, Dolj, Mehedinţi  (Nr. 9, iunie 1994, Căluşul Românesc). Revine în nr. 10 cu un reportaj de la Festival, din care selectăm: „S-a desfăşurat cea de-a 25-a ediţie a Festivalului Căluşului Românesc, ediţie jubiliară, care atestă veşnicia acestei manifestări fără vârstă, care reprezintă atât de bine firea românului cu toate ritmurile lui interioare, cu toată virtutea lui artistică şi cu toată istoria lui (...) S-a înmânat medalia jubiliară unor oameni care, de-a lungul a 25 de ani, au slujit cu dragoste şi cu devotament jocul nostru strămoşesc, vătafi, oameni de cultură, formaţii, instituţii culturale din judeţ şi din ţară. Premiul I, în valoare de 600.000 lei, a fost obţinut şi de data aceasta de straşnica formaţie de căluşari de la Vâlcele, secondată la numai zece sutimi de nu mai puţin virtuoasa formaţie de la Dobrun, avându-l în frunte pe năbădăiosul vătaf Gheorghe Ghiţă (al lui Porumbelu). Cel mai frumos obicei căluşeresc a fost prezentat de  căluşarii de la Frânceşti, jud. Vâlcea, iar premiul special al juriului a fost atribuit, în unanimitate, formaţiei de căluşari bătrâni de la Pădureţi – Argeş”. Critică absenţa de la eveniment, deşi erau aşteptaţi, a căluşarilor de la Cârlogani, cei „cu căluşul lor viguros, precum tot căluşul de pe Valea Iminogului”, a celor de la Movileni, Tufeni, Coteana, Milcov, „comune unde filonul căluşeresc există  şi este încă efervescent”, motivând că „au umblat în sat cu căluşul”. Explicaţia o găseşte la „nişte directori de cămin neputincioşi” şi în „lipsa de interes a primarilor”. La care se adaugă numărul mic al spectatorilor („mainifestarea n-a fost suficient popularizată”) şi „o anumită apatie a publicului din Caracal şi chiar a forurilor conducătoare, ceea ce constituie un argument pentru Slatina de a-şi reintra în drepturile de gazdă şi de capitală a Căluşului Românesc”. În articolul „Păcate care nu se văd” (iunie, 2000), Nicolae Fulga vine cu câteva precizări: „Apăsat de nişte nedorite probleme de sănătate, subsemnatul, pentru prima oară din 1969, când am înfiinţat această măreaţă sărbătoare a folclorului,             << Căluşul Românesc>>, lipsesc (de la Caracal), unde, în mod neîndreptăţit, se  oraganizează Festivalul. Dar asta e o altă problemă, pe care o voi aborda cândva. Însă părerea mea de rău a fost oarecum potolită datorită Televiziunii locale, care duminică, 24 mai,  ne-a adus pe ecran, un lung reportaj, cu manifestarea desfăşurată în comuna Vâlcele – nucleul Căluşului Românesc”.

             Printre mărturiile sfidând artificialul şi banalul existenţei noastre, printr-o curgere maiestoasă către universul dintre fantastic şi real, într-o alternanţă de planuri, vălurind ca-ntr-o oglindă multicoloră, întâlnim chintesenţa metaforei de a respira, a simţi şi a te integra în volutele unui destin aparte. Sacrificiu, zădărnicie sau un zbor neînţeles, pe-un cer arar străbătut de verticalitatea razelor, udat însă de rodul ploilor, de ropotul paşilor, toate venind din ancestral? Şi iată argumentul: „Pământul care, de când s-a stins, rodeşte sub magicul <<hălăişa>> şi care a simţit în obraz talpă de voinic şi pinten, este sudul ţării, tărâm binecuvântat de roua cerului, unde împărat veşnic e spicul de grâu. Aici, într-o vară, pe o mirişte arsă, cu corole scăpărate în lanuri de porumb, îndemnat de Costel al lu’ Bogatu, am învăţat să bat <<un-două sus>> cu gleznele goale şi să fac <<surpă-pătura la opt>>. Iar dacă astăzi sunt chemat să slujesc cu vorbele în această pagină, ea mi se pare o bătaie prea strâmtă pentru patima mea care bate marginile sufletului a revărsare”. Într-o dumirită meditaţie şi aleasă contemplare, ca ideal în filosofia dintotdeauna a une simţiri artistice, cuvintele profesorului C. Voinescu: „Cine n-a jucat Căluşul niciodată n-are cum să ştie ce e tinereţea fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, iar puterile lui sunt ploi triste şi târzii de toamnă. Cine nu a primit niciodată Căluşul în bătătură,  sau în suflet , ţine în palmă stele stinse şi negre ca tăciunii.  Căluşul e cuvânt rostit în şoaptă peste groapă, şi-mpletit în şapte, şi-mpletit în nouă, şi-mpletit în unşpe...” (Revista Meteor, nr. 1(4), iunie 2002).  

                                                                                        ***

                  În sesiunea februarie / 1977 obţine Diploma de licenţă în Filologie la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de limbă şi literatură română, cu lucrarea „Calul în lirica populară”, având coordonator pe prof. univ. dr.  Octav Păun. Deoarece am considerat interesant studiul, îl redăm integral, respectând concepţia  structurală a absolventului,  aducând, în final, şi câteva consideraţii:                                                 

       

        ARGUMENT

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          

        Această lucrare am dori să fie un mesaj de dragoste pentru fiinţa în care natura, meşter adeseori iscusit, a reuşit să adune putere şi supleţe, agerime şi curaj, frumuseţe, bărbăţie, inteligenţă, răbdare, în fine, tot ce a avut la îndemână mai bun, în afară de darul vorbirii. George Călinescu, în „Universul poeziei”, dorind să scoată în evidenţă lirismul pe care-l  degajă calul  în comparaţie cu alt animal, afirmă:  „Boul e zeu, calul – un atlet, un geniu, subaltern al omului, cel mult”. Şi, printre altele, conchide: „În fine, el atinge culmea geometriei animale”.

       Totodată, lucrarea s-ar vrea şi ca un strigăt de spaimă la constatarea dispariţiei treptate şi ireversibile a calului din viaţa omului, ca tovarăş şi ca motiv implicat în cântările sale cu mare frecvenţă. În acelaşi timp, însă, mă simt obligat să recunosc eventuale argumente justificative legate de viaţa modernă, de această epocă a maşinismului, care distruge poezia bucolică a trăsurii şi măreţia ofiţerilor călări. Dar lacrimile acestea le-au vărsat alţii mai devreme. Conştiinţe contemporane ale literaturii noastre s-au cutremurat de această dispariţie, aproape fără vârstă, a calului. Amintim aici schiţa „Calul” de Marin Preda şi clocotitorul poem „Caii”, scris de Adrian Păunescu. Cert este că dispare un motiv de poezie robustă care cultivă curajul, prietenia de frate nestrămutată la necaz, deşi nepecetluită prin vorbe, şi care poartă, în identitatea ei, adevărate cuiburi de frumuseţe nepieritoare.

               De aceea,am dori ca lucrarea de faţă să ia în păstrare, între filele sale, chipul pitoresc al voinicului de odinioară, călare pe cal, drept o autentică fotografie de gală prin istoria vremurilor.

              INTRODUCERE   

              Dintre toate animalele pământului, calul a fost cel mai important pentru om, modificându-i esenţial viaţa. Posibilitatea de a se mişca mai repede de la un loc la altul, de a fugi din faţa primejdiei sau de a prinde din urmă vânatul sau duşmanul, a constituit o treaptă pe scara evoluţiei sale spre civilizaţie.  Calul s-a definit, astfel, prima vietate de lângă om; o contopire a două fiinţe, una purtând inteligenţa, perfecţiunea şi scopul, cealaltă - puterea, cuminţenia, agerimea, între ei rămânând totdeauna prioritară relaţia de slujitor şi slujit. Problema credinţei nu s-a pus niciodată, nici în viaţa practică, nici în literatura generată de acest cuplu. Dimpotrivă, găsim versuri care stau mărturie unei afectivităţi deosebite, reciproce: „Calu-i bălan şi şaua-i verde,/ Ţine-mi-l, Doamne, nu mi-l pierde!/ Căci l-am mai pierdut o dată / Şi l-am cătat vara toată;/ Şi l-am găsit la Focşani / Priponit de-un leuştean”.

                  Şi, dacă literatura,  în general producţiile spiritului,  reflectă viaţa, este firesc ca într-o mare parte  a creaţiei folclorice să apară calul în ipostazele cele mai diverse, şi-n situaţiile deosebite în care viaţa l-a atras pe omul din şa. Iar dacă aruncăm o privire generală asupra literaturii folclorice, ne dăm seama că se conturează trei tipuri de cai: a) calul fantastic, cu puteri miraculoase, cu aripi, cu grai, care îl ajută pe tânărul  Făt-Frumos în cele mai periculoase acţiuni, totdeauna drepte din punct de vedere uman; basmele sunt populate, în general, de asemenea cai; b) calul semifantastic, cel pe care-l întâlnim în baladele noastre populare. Calul lui Corbea nu zboară în slava cerului, dar peste zidurile cetăţii lui Ştefan-vodă poate foarte uşor să sară, ducând în spinare pe Corbea şi pe mama lui. Calul lui Toma Alimoş se poartă ca un frate de cruce, aşa cum, cu mult înainte, se manifestase calul lui Gelu şi Gruia, al Turcului şi ai altor voinici de baladă, unde patrupedele au puteri ce depăşesc capacitatea fizică şi inteligenţa unui cal obişnuit; c) calul terestru, calul-cal, animalul care ştie ce-i hamul şi, mai ales, şaua, care ştie greutatea pământească a stăpânului, care a învăţat datoria speciei, plătind cinstit.

              Relaţia om-cal a dat naştere la un motiv cu mare frecvenţă în lirica populară, motiv natural, cu bogată încărcătură de frumos şi de măreaţă poezie. Dar partea liricii, cuprinzătoare a acestui motiv, zugrăveşte, în primul rând, o epocă veche care se întinde până în pragul celei de-a doua jumătăţi a sec. al XX-lea. O perioadă având culoarea vieţii, a oamenilor şi înfruntărilor ei. Un  ev mediu populat cu boieri, cu turci, cu hoţi de cai, cu haiduci, cu negustori de aur şi cu îndrăgostiţii, de fata Turcului, de Ilincuţa Şandrului  sau alergând după vreun drăcuşor de zână sau cârciumăreasă. Cu oameni săraci, cumpănind între brazda răbătoare şi codru, ghicindu-şi pe ie ursita cu gura friptă de dor, fapte care au dat unul din cele mai bogate eposuri de pe pământ. În acelaşi timp, însă, filonul liric s-a dezvoltat cald şi unduios, ca un râu de câmpie care primeşte mereu pârâu după pârâu.

             Trăgându-se din izvorul nepieritor al doinei, lirica populară românească rămâne veşnic să poarte cântul cu ea, prin sufletul liniştit ca noaptea de vară şi tumultos ca marea la necaz.

               1.  CALUL DUCĂTOR LA DRAGOSTE

              

               Vorbind despre calul ducător la dragoste, trebuie să constatăm nu numai că este cel mai frecvent în cântecul popular, dar că el se constituie drept o condiţie sine qua non pentru zugrăvirea voinicului călător la dragoste. Dacă pădurea, dealul, fântâna, portiţa sunt în cântecul popular de dragoste elemente de recuzită necesară, calul este un element viu, dinamic, care dă imaginii măreţie şi culoare. Ba chiar s-ar putea spune că, în însăşi imaginea virtuală a creatorului, voinicul e conceput alături de cal, dar acesta din urmă nu apare ca un instrument, ci este încadrat organic în momentul descris, în acţiunea propriu-zisă şi chiar în peisaj, precum în această pitorească descriere: „Floricea măruntă / Pe poteca strâmtă, / Strâmtă şi cotită, / De stejari umbrită, / Pe jos pardosită / Cu pietri mărunţi / Aduse din munţi, / Trece-un voinicel, / Nalt şi subţirel, / Cu murgul de frâu / Şi cu flori la brâu; / Şi cum cobora / Cu murgul vorbea: / Murgule bălan */ Te-am crescut de-un an, / Du-mă repejor / Că de ea mi-e dor”. Atât de prezent este calul încât nu lipseşte nici de la nişte întâmplătoare fapte diverse:  „Frunzuliţă trei migdale, / De la Târgu-Jiu la vale / Mă-ntâlnii cu-o fată mare;/ Şi-i frumoasă ca o floare. / Să descalec s-o sărut / Sau-nainte să mă duc?”;  „- Fă, fetiţo, ia mai stăi / Să sărut obrajii tăi! / - Vină, calul când va sta / Şi nu mai pierde vremea, / Că obrajii mi-s curaţi / Numai cu rouă spălaţi, / De nimeni nesărutaţi” sau „Şi de dor şi de necaz/ Dusei murgul pe islaz,/ Şi-l priponii, frăţioare,/ Unde era iarba mare”.      ( *Cuvântul „Murg” se referă la culoarea calului roşu, înspicat cu negru, dar, fiind introdusă atât de des în uz, se confundă cu noţiunea de cal. De aici nonsensul cu sitagma contradictorie „Murgule bălan”.  Iar deosebirile se fac simţite în conjunctură, dar mai ales tensional.) 

              Pe lângă serviciul de a argumenta prezenţa calului, versurile aduc imaginea veritabilă a unei fecioare, realizată magistral de creatorul popular, cu mândra pozând alături de murg: „Colo, sus, pe lângă Tisă / Mândra mea merge descinsă,/ Prin ierburi până la brâu / Ţine murguţul de frâu”. Când îşi asumă întreaga responsabilitate, în lipsa iubitului: „ – Nechează murgu’ legat / De când neica a plecat, / Grija lui eu voi avea / Până când s-o libera./ Te duc murgule,-n zăvoi / Să paşti iarbă şi trifoi./ Mi te-oi duce pe vâlcea / Pe und’ te purta badea,/ La poalele muntelui, / În lunca Argeşului”.

              Dar ipostaza în care găsim calul, aproape permanent, este aceea de ducător de dragoste. Din acest motiv cred că este necesar să facem o nouă clasificare, referindu-ne la stadiul în care se găseşte actul dragostei în desfăşurarea lui, prin relaţia celor doi îndrăgostiţi. Se va constata, în mod plăcut şi demonstrativ, cum acest aspect influenţează şi inspiră determinant conţinutul versurilor. Iar acestea, la rândul lor, definesc sublimul sentimentelor cât se poate de nuanţat. 

               Având în atenţie ordinea naturală a faptelor, reconsiderând-o, aş face următoarea clasificare: a). dragostea incipientă, b). dragostea în plină desfăşurare, c). cântecele părăsitei sau părăsitului şi d). literatura amintirilor şi a regretelor târzii. Păstrând chiar nota optimistă, de la început trebuie remarcată această trăsătură definitorie a relaţiei om-cal: nici o taină de-a voinicului nu rămâne străină fiinţei necuvântătoare. Calul este şi va fi primul şi cel mai de încredere confident al îndrăgostitului. Şi, mai mult         de-atât, între ei se crează o anumită necesitate a dialogului. Omul simte nevoia să-şi descarce sufletul cuiva, unui partener care să nu-l vândă, să nu-l trădeze. Şi, astfel, calul se bucură de încrederea primirii unor taine omeneşti dintre cele mai fierbinţi şi mai tulburătoare. În acest sens, este interesant de constatat cum voinicul foloseşte calul nu numai ca ducător la dragoste, pe măsură ce fiorul erotic îl cuprinde, stăpânit de îndoială că dragostea lui va fi sau nu împărtăşită de femeia iubită, dar şi pentru a-şi trimite murgul să ducă solia sentimentelor sale: „Murgule, eu te-aş ruga / Să mergi singur la mândra / Şi să-i spui dragostea mea./ De ţi-o da apă să bei / Să vii iute să mă iei, / Să m-aduci în pragul ei. /  De nu ţi-o opri setea /  Să nechezi cât oi putea /  Să-mi iau gândul de la ea”.

                 Murgul ştie întreaga poveste cu dragostea stăpânului său, posedă capacitatea s-o spună mândrei, şi tot el capătă menirea de a vesti de bine sau de rău. Gestul mândrei de a da apă calului nu este numai semnul unui limbaj care denotă accepţie, ci şi un gest de omenie săvârşit pentru cei doi. Deoarece, în a doua ipostază, când mândra lasă calul însetat, gestul este unul inuman, nu numai împotriva calului, ci şi împotriva stăpânului său. Mai apoi, o neaccepţie, sensuri ale aceluiaşi fapt, care îndeamnă pe voinic să-şi ia gândul de la ea, sunând ca o renunţare demnă şi bărbătească. Şi poate că întregul edificiu literar, cel care s-a născut pe tema în discuţie, include, ca temelie, interesul practic al deplasării, într-un timp scurt, la locul iubirii. De aici cântecele care au ca subiect îndemnul calului.  Atât de aprig cheamă dorul, încât îndrăgostitul urează murgului său să capete dintr-o dată puteri neaşteptate: „Când oi zice-o dată: hăi! / Peste şapte văi să săi,/ Şapte văi şi o vâlcea,/ Până la mândruţa mea”.

                Din alt punct de vedere, e de observat că acela care a solicitat calului acest salt enorm, în spaţiu, a rămas la posibilităţile terestre ale calului, adică la simpla săritură, gândind numai la sporirea calităţilor fizice, devenind astfel, în concordanţă cu dorinţa, un cal fantastic. Aceeaşi chemare uneori lipseşte dialogul de căldura obişnuită şi de-o anumită grijă, simţite de obicei în puterea stăpânului faţă de cal. De data aceasta, chiar timpul vital al hrănirii pare fără sfârşit: „Mâncă, murgule, mai iute / Că m-aşteaptă mândra-n punte, /     C-un buchet de flori mărunte,/ Să mă duc să mă sărute”. Altă dată, stăpânul simte nevoia să impună o cuvenită echitate: „Murguleţ bălan, / Te-am crescut de-un an, / Du-mă acum călare / La mândra din vale”. Şi argumentaţia merge mai departe. Stăpânul vine să amintească murgului datoria pe care o are faţă de el şi că a sosit sorocul să şi-o plătească: „Murgule, de când te-am luat,/ Nici o slujbă nu ţi-am dat,/ Dar acum să te găteşti,/ C-ai să mă călătoreşti”. Îndemnul murgului trece, apoi, pe planul încântării şi făgăduinţelor. Stăpânul simte oboseala calului şi-l încurajează: „Hai, murgule,-n pas mai tare / S-ajung la mândra cu soare;/ Hai, murgule, hai degrabă,/ Că-ţi dau iarbă din ogradă,/ Apă de la ea din vadră”. Va fi fost departe casa mândrei şi vor fi fost flămânzi şi obosiţi de drum, şi cal şi călăreţ, când se vor  fi zis asemenea versuri: „’Ndeamnă, murgule, mai tare / S-ajungem în deal cu soare,/ Ea să facă de mâncare / Nişte ciorbă de orez / Şi cu paie de ovăz”. Întâlnim aici un voinic singuratic, dorind pacea domestică a unui cămin. De remarcat, de asemenea, un aspect esenţial, precum în toate cântecele, având ca pretext îndemnul murgului, când nu se folosesc nici o dată vorbe grele, ca să nu mai vorbim de bici şi, foarte rar, de existenţa unei asprimi dojenitoare în cuvânt, după cum se va vedea mai târziu. Deocamdată, argumentele invocate sunt logice, aduse în discuţie blând, înscriindu-se în planul încântării estetice: „Şi iar verde ruguleţ,/ Mai îndeamnă, murguleţ,/ Să trecem prin bâlciuleţ,/ Să-ţi cumpăr    de-un frâuleţ”, cu completarea: „Frâuleţu-i de mătase,/ Împletit de mândra-n şase”. Dar nu numai drumul către mândră inspiră îndemnul versificat, ci şi întoarcerea: „Îndeamnă, murgule, -ndeamnă,/ Şi-acum vezi, de bună seamă,/ Că mi-e mândra-ndepărtat / Şi mă prinde ziua-n sat”. Poate că e vorba aici de graba omului prins la dragoste de vărsatul  zorilor, îndemnând spre obligaţiile lui zilnice, sau poate, ca nuanţă de crezut, existenţa unei intenţii de a-şi ascunde ochilor lumii  dragostea vinovată. Şi una şi cealaltă denotă o vădită preocupare de a salva ordinea morală stabilită de legea nescrisă a satului. Sunt însă şi momente când armonia cuplului se deteriorează oarecum. Micul conflict se declanşează în momentul când oboseala calului determină apariţia unei uşoare desolidarizări cu scopul popasului. Dojana stăpânului e aspră dar nu rea: „Di, di, di, murgule, di,/ Pân’ la mândra n-oi plesni”. Momentul e apt să ilustreze şi o altă situaţie, exprimată tot prin două versuri, nicidecum lipsite de cunoscuta  înţelepciune populară: „Voinic  tânăr, cal bătrân,/ Greu               se-ngăduie la drum”. Dar vine un timp când lucrurile se dau spre cunoaştere, pe faţă, când conflictul izbucneşte făţiş şi murgul ia o veritabilă poziţie, revendicativă faţă de stăpân:  „-Murguleţ, căluţul meu,/ Ce te-abaţi din drum mereu?/ Ori ţi-e greu trupşorul meu?”/ „- Nu mi-e greu trupşorul tău,/ Dar mi-e greu năravul tău:/ Pe la câte cârciumi treci / Stai la masă şi petreci,/ Pe mine de gard mă legi /    Şi-mi dai fân nuielele / Şi grăunţe – stelele,/ Cum ţi-e drag cu mâna-n sân / Şi mie cu botu’-n fân, /Cum ţi-e drag cu mândrele / Şi mie grăunţele”.  De remarcat că majoritatea rapsozilor, rugaţi să cânte un cântec cu motivul calului, au început, uzitând acest dialog, cu mici variaţii de text. Desigur, o dovadă a extinderii şi perenităţii textului  într-un habitat nelimitat, impresionând prin originalitatea comunicării şi, cu prioritate, prin spiritul de echitate, chiar justiţiar, degajat. Succesul textului e asigurat, în altă dimensiune, şi prin faptul că la majoritatea cântăreţilor întâlnim aceeaşi melodie.  Conflictul înregistrează şi rezidă într-o stare anume, când stăpânul, răpit de frumuseţea unor codane de la Jii, se pierde cu firea şi are, dintr-o dată, o poziţie neprietenoasă faţă de cal:  „Mă suii în deal, în vii, /  Mă uitai în vale-n Jii,/ Văzui fete durdulii,/ Cu obrajii rumenii, / Cu buzele nărimzii, / Cu ciorapii piersăcii,/ Aici, murgule, rămâi!/ Ori te beau, ori te mănânc / Şi-acasă nu te mai duc, / Că mi-e drag pe aşternut / Şi pe căpătâi cusut,/ Cu mândruţa după gât”. Răspunsul calului încorporează hotărâre, într-o meditaţie dură, fatalistă: „- Decât cu altul stăpân / Mai bine un stârv în drum”. Dar şi o pledoarie, într-o interogaţie interminabilă, din care reiese tocmai credinţa nestrămutată a calului în stăpânul său: „Nu ţi-e, stăpâne, păcat?/ Când intram cu tine-n sat / Nu tăceam din nechezat,/ Împleticeam picioarele / Pe toate uliţele / Să te vadă mândrele!/ Nu ţi-e, stăpâne, păcat?/ Te-am trecut Oltul vărsat,/ Neudat şi legănat,/ Nici şaua, nici perina,/ Numai un colţ de manta”.

             Dar, iată că, după lungi şi stăruitoare argumentări şi făgăduinţe, făcute calului de către îndrăgostit, pentru a ajunge la locul iubirii, nerăbdarea se manifestă la amândoi deopotrivă, ca semn al relaţiei ideale dintre ei, realizată într-o remarcabilă monorimă: „Foaie verde de mohor,/ La fereastra din obor / Nechează murgu de zor / Să-i pui şaua binişor, / Să mă duc unde mi-e dor”.  În continuare,  în cântec, murgul are suficiente dovezi să-şi poarte stăpânul către aleasa inimii, dialogul dintre cei doi fiind relevant: „- Plecai, puică, de la tine,/ Suspină inima-n mine,/ Nici murgul drumul nu-l ţine./ Nu ştiu, tu l-ai fermecat,/ Ori prea bine l-ai cătat?”/„- Ba nu ţi l-am fermecat,/ Şi prea bine l-am cătat;/ I-am dat apă din găleată,/ Te-aducă la               daica-ndată;/ Grăunţa dup-o basma/ Să te-aducă la doica/ Seara şi dimineaţa,/ Peste zi când oi putea,/ Când ţi-o cere inima...”. Versurile de îndemn pentru cal se atribuie, de la sine, flăcăului sau îl simţim rostindu-le. Uneori, şi sub pleoapa fetei îndrăgostite, voinicul apare călare, însă cu trăsături apropiate de ideal, mai măreţ, mai înalt şi inundat de-o luminozitate fermecătoare: „- Că ast-noapte mă culcai / Şi pe tine te visai;/ Foaie verde trei migdale,/ Cine-mi suie dealu’ mare?/ Cel Ionel pe cal călare,/ Cu cămaşa albă, floare". Este demn de observat că în versurile fetelor apare elementul descriptiv, iar pretextul îndemnului dispare, lăsând loc dorinţei revederii. Poate de aceea versurile sunt pricinuite de trecerea iubitului sau de-o zărire întâmplătoare:  „Foaie verde de gutui,/ Pe bădiţa mi-l văzui,/ Şedea-n uşa grajdului,/ Da grăunţe calului/ Şi fân armăsarului./ Şi-i da fânul peste prag / Să vină seara cu drag!”.  Între speranţă şi disperare, după ce va fi încercat şi cu alte mijloace să-şi aducă iubitul, cu chipul, cu zâmbetul, cu vorbe trimise sau cu farmece, o fată îndrăgostită ajunge la un procedeu, drept concluzie, pe cât de năstruşnic pe atât de încrezătoare în şansă: „- Bădişor cu calul sur,/ Cum   ţi-aş  face să ţi-l fur,/ Tu să vii să ţi-l găseşti,/ Pe mine să mă iubeşti”.  Ideea că, în viziunea creatorului popular din acele versuri, voinicul nu poate fi conceput fără cal, este atestată deplin de anumite stiluri, laolaltă cu starea de mândrie în faţa satului, totodată o răzbunare rivală. Fata îndrăgostită, nu numai că nu uită de cal, dar i se pare firesc să spună  „să treacă badea călare” când, practic, nici nu mai era nevoie: „ Frunzuliţă flori de mure,/ De n-ar fi drum prin pădure,/ Să rămâie de-o cărare/ Să treacă badea călare,/ Să-mi ia o chită din poală,/ Să intre duşmanca-n boală!”.

              Un alt pretext frecvent în producţia populară feminină, în cadrul temei noastre, îl găsim în dorinţa fetei de a fi săltată în şa, alături de voinic. E vorba de acelaşi vis statornic, de unire sentimentală a celor două personaje principale: „Pe şoseaua din Cepari/ Trece-o fată şi-un jandar’,/ Jandarmul mergea călare,/ Iară fata pe picioare./ <<- Pune-mă, jandar’, călare / Că nu mai pot de picioare!>>/ <<- Nu te iau, fată, călare / Că mi-e murgul crud de şale.>>/ <<- Pune-mă, jandar’, călare,/ Că nu-i murgul crud de şale;/ Duce murgul doi şi trei/  Dar pe noi, doi porumbei>>”. Mistuitor trebuie să fi fost sentimentul de dragoste şi nemăsurată supunere şi dorinţa de a fi împreună, încât iubita acceptă o altă întrupare, fie şi pentru sprijin la nevoie: „Bădişor, ia-mă călare / Pe murguţul dumitale;/ De ţi-o fi, bade, ruşine/ Fă-mă brâu pe lângă tine;/ De ţi-o părea brâul greu / Fă-mă lumină de seu,/ Că pe unde-i însera/ Calea eu ţi-oi lumina,/ Cînd oi râde/ M-oi aprinde,/ Când oi plânge/ Eu  m-oi stinge”. Versurile, remarcate de Ovidiu Papadima, sunt cuprinse în antologia „Cu cât cânt atâta sunt”, în două variante, ambele puse în legătură cu plecarea badiului în cătănie.

             Dar calul nu este numai ducător la locul iubirii, ci prezent în mai toate meandrele dragostei, când, implicat în conflicte, face pozne, ia parte la regrete, este ţinta blestemelor şi ajunge chiar victimă alături de stăpân. Căci vine o vreme când se caută vinovatul, fiind prezumtiv pe rând, şi tot astfel disculpaţi, calul, potcovarul, mândra. Rămâne un singur vinovat – însuşi iubitul: „De trei ori potcovii calul / Ca să sui la mândra dealul./ Urcai dealul jumătate / Căzu potcoavele toate./ Nu e vina calui,/ Nici a potcovarului,/ Şi e vina mândrei mele / C-a pus casa-n dealuri grele/ De nu pot urca la ele./ Ba e vina tot a mea/ Că prea des mă duc la ea”. Când focul dragostei începe să pâlpâie, ameninţând să se stingă, semnele distinctive devin neinteresante acum, nimic nu mai trezeşte curiozitatea iubitei: „- Măi, Lenuţo, trecui dealul/ Şi nu mi-ai cunoscut calul!/ Aveam calul gălbior,/ Pintenog la un picior./ Calul mi l-ai cunoscut,/ Dar pe mine nu m-ai vrut,/ Şi eram cu pălărie/ Cum ştiam că-ţi place ţie”. Şi flăcăul îşi face cale s-o vadă, însă nehotărârea ei în a decide natura sentimentelor îl frământă de moarte: „- Mândra mea, sprâncene multe,/ Ce le ţii posomorte?/ Nici le sui, nici le cobori,/ Pe mine să mă omori!”. Frăţia de cruce dintre cal şi călăreţ, la bine şi la greu, suferă supliciul când e vorba de răzbunarea mândrei fără un anume discernământ: „- Pe mine m-ai omorât / Dar cu calul ce-ai avut?/ Calul mă ducea pe mine/ Să fac dragoste cu tine,/ Calul ne ducea pe noi / Să ne iubim amândoi”.  Dar oricât de mândră şi neabordabilă se arată iubita, firea a rânduit ca, într-o anumită etapă, tot ea să poarte ponoasele dragostei şi să stropească-n lacrimi bucuria de peste vară, în vremea când calul nu mai moare, ci intră în preocupările lui obişnuite  şi, e de presupus, nici stăpânul nu se mai frământă: „Sus pe malul Oltului/ Paşte calul badiului./ Calul paşte şi nechează,/ Mândra plânge şi oftează”. Şi, în virtutea legii compensaţiei, mereu prezentă, amărăciunea fetei e şi mai mare când badea suie iarăşi dealul, trecând poate către o altă portiţă, cu o dragoste nouă. Starea sufletească a iubitei părăsite încorporează gingăşia gestului şi duioşia amintirii, într-un tulburător amestec cu duritatea dusă până la imprecaţie, când urmează impresionanta destăinuire: „Foaie verde ca lipanu’,/ Uite neica suie dealul,/ Că-i cunoaşte daica calul:/ Că e calul gălbior,/ Pintenog la un picior./ Îl cunosc lovi-l-ar boala,/ Că-i dau grăunţe cu poala;/ Şi-i dau apă strecurată,/ De la mine din găleată./ Îl cunosc, lua-l-ar dracu’,/ Că-i dau grăunţe cu sacu / Şi mi-l aducea, săracu,/ Şi fânu’ cu subţioara/ Şi ne iubeam toată vara”. Iar când fata pricepe că nu e nimic de făcut, aruncă blestemul ei greu, a cărui împlinire ar împăca şi echilibra, într-o oarecare măsură, chinul îndurat: „Şi iar verde ca lipanu’ / Muri-ţi-ar, Gheorghiţă, calu’,/ Să rămâi numai cu hamu’,/Şi cu şaua lui cea grea/ Ca dorul şi dragostea”. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa. Se observă că ţinta blestemului nu este neapărat moartea calului, ci înlăturarea lui, ca stăpânul să-şi primească pedeapsa, rămânând în drum cu  accesorii  grele, precum „dorul şi dragostea”.  O fată bună şi iertătoare are tăria de a-şi învinge alunecarea în ocară şi celelalte trăiri negative, când focul dragostei mai arde încă, speranţa există, iar blestemul pierde în competiţia cu o iubire puternică: „A trecut bădiţa dealul,/ Că-i cunosc mersul şi calul,/ A trecut bădiţa şesul,/ Că-i cunosc calul şi mersul: / Calu-i sur, bădiţa-i pur,/ L-aş blestema, nu mă-ndur;/ Calu-i alb, bădiţa alb,/ L-aş blestema şi mi-e drag!”.

               Somnul devine personaj simbolic, purtător al unui mesaj, ca un barometru în existenţa sentimentelor. El se asociază, fără să trădeze, cu starea de spirit a eroilor, de fiecare dată având posibilitatea demonstraţiei trăirilor sincere. Astfel, calul nu tulbură, ci pune la încercare, într-o notă de pişicher agreabil: „Frunză verde de sălcuţă,/ Frumos doarme-a mea mândruţă;/ Doarme cu mâna la piept,/ Cum să fac să n-o deştept? / Frunză verde-o floricea,/ N-avea murgul ce lucra,/ Cu picioru-n pământ da,/ Pe mândra o pomenea”, sau, într-o inversare de roluri, mândra sosind la locul cu pricina: „Frunză verde mărgărit,/ La salcâmul înflorit/ Găsii murgul priponit,/ Pe neicuţa adormit”. Dar femeia, prin structură, are diplomaţie şi-un plus de afectivitate, chiar şi-un strop de superioară meditaţie: „Stau în loc şi mă gândesc,/ Cum să fac să mi-l trezesc./ Murguleţul dezlegai,/ Pe neica mi-l sărutai/ Până când mi-l deşteptai”. Şi-acum textualitatea armonică între cei trei: „- Nu fi, neică, supărat/ Că din somn te-am deşteptat!/ Dar ţi-e murgul însetat,/ Însetat şi nemâncat./ Tu nu vezi că-i tinerel/ Şi nu-ţi pare rău de el?”. Şi, bineînţeles, cu întreaga lume numai lapte şi miere: „Paşte murgul iarbă mare,/ Neica-mi dă o sărutare,/ Paşte murgul iarbă creaţă,/ Neicuţa mă ţine-n braţă./<< - Ţine-mă, neicuţă,-n braţă/ Până mâine-dimineaţă,/ Ţine-mă, neicuţă, bine,/ Nu mai plec de lângă tine!>>”.                                                                                                        

             Speranţa este prezentă şi în alte versuri, prelucrate inspirat coral, deşi crează impresia că nu fac parte din perlele folclorului românesc, cum ar fi: „Foaie verde lămâiţă,/ Colea-n vale-n grădiniţă/ Paşte calul lui Gheorghiţă,/ Priponit de-o garofiţă./ Garofiţa s-a uscat,/ Calul lui Gheorghe-a scăpat./ Aleargă, Gheorghe,        - aleargă,/ De scoate calul din gloabă!”. Nimic mai frumos, mai delicat terestru: calul priponit de-o garofiţă simbolizând dragostea însăşi. Metafora acumulează valenţe perene, la îndemnul: „Şi să ţii calul legat/ Până    la-mprimăvărat./ Că poate la primăvară/ O-nverzi garoafa iară!”.

              Dacă fetele petrec o dragoste pierdută, cu lacrimi şi blesteme, peste ani, când devin neveste şi mame, amintirile lor nu mai capătă cuvânt. Concepţia ţărănească despre morală condamnă amintirile femeii, într-o manieră categorică, la uitare. Rămân, în schimb, bărbaţii, cronicari gureşi, care povestesc cu regret, cu nostalgie, dar şi cu o mândrie vinovată despre faptele tinereţii, din care murgul nu poate lipsi: „Foaie verde trei alune,/ Când eram la tata june/ Ştiam şaua cum se pune;/ O puneam moldoveneşte/ Şi călăream haiduceşte”. Şi murgul năzdrăvan, prin amintiri, este evocat de voinic: „Foaie verde, foaie lată,/ Când eram tânăr odată/ Legam pe murgul la poartă./ Şi necheza câte o dată/ De mă ştia lumea toată”. Astfel apar, cu diferite ocazii, dar mai ales la nunţi, evocări de mare efect în sufletul vârstnicilor care au darul să spulbere spuza de pe tăciuni, să scoată exclamaţii şi să arunce cu bani peste instrumentele tânguitoare, ca o refulare târzie şi ireparabilă: „Foaie verde maghiran,/ Pupa-ţi-aş  coama, bălan,/ Fă-mă tânăr cum eram./ Când eram în floarea mea/ Zburam ca o turturea;/ Şi zburam din cracă-n cracă,/ N-avea nimeni ce să-mi facă./ Doar un hoţ de vânător,/ Cu calul mai gălbior,/ Rupse trei fire de păr/ Din coama lui gălbior/ Şi făcu de-un lăţişor/ Şi mi-l puse la izvor/ Şi mă prinse de picior”. Menţionăm că aceasta e doar o variantă, poate printre primele, ele extinzându-se în toată ţara până dincolo, în Peninsula Balcanică. Se cuvine să închei acest capitol cu alte versuri deosebite, prin care personajul, un bărbat adevărat, de-o morală complexă – un soţ iubitor şi tată prolific  –, se-ntoarce din rătăcirile lui la prima dragoste, ca pildă realistă pentru cei risipiţi sufleteşte, în ispăşirea păcatelor şi credinţa într-o linişte binevenită, însă tot alături de confidentul lui, calul: „Di, di, murgule, la Jii,/ La mândruţa mea dintâi/ De-am cu ea şapte copii,/ Patru morţi şi trei sunt vii,/ Mă mir, Doamne, cum mă ţâi/ Pe faţa pământului”.

               2. CALUL ÎN HAIDUCIE

               Haiducia a fost un fenomen social ivit ca o chemare a strâmbătăţii la judecata codrului. Ea a produs, în lumea din care a făcut parte, temporal şi spaţial, preocupare şi interes. Preocuparea vine, mai ales, din partea stăpânirii, direcţionată către stârpirea sau limitarea fenomenului, acţiune realizată, într-o oarecare măsură, cu ajutorul renumitelor potere şi prin viclenia cârciumarilor, a frumoaselor cârciumăriţe sau cumpărând gazdele din sat ale haiducilor. Interes manifestau oamenii săraci, impresionaţi de actele curajoase ale haiducilor, dar şi bucuroşi, de parcă aceste fapte le-ar fi săvârşt ei înşişi. De aici, o întreagă creaţie populară transmisă prin generaţii. Şi în primul caz, senzaţionalele încleştări dintre haiduci şi poteră, chiar cu turcii; iar în al doilea, pline de fapte de dreptate şi curaj, purtate de cântăreţii populari prin vreme, când haiducia a generat subiecte apte să îmbogăţească eposul nostru popular. Baladele stau chezăşie, cum ar fi, ca exemplu, cea a lui Iancu Jianu, a lui Radu lu’ Anghel din Greci, a lui Miu haiducul sau Pintea Viteazul.

              Este însă o altă literatură a haiduciei, o literatură lirică a sufletului, la fel de dramatică, în care lacrima durerii cade împietrită de ură, în care despărţirea de liniştea brazdei străvechi doare ca tăietura de paloş neascuţit, în care omul mărunt şi netrebnic se dezlănţuie colosal şi ia în stăpânire justiţia timpului. Astfel, vom observa că şi în haiducie, ca şi în celelalte împrejurări ale vieţii, calul se află lângă om, de la plecarea din sat până la o eventuală întoarcere. Desigur, motivul principal al haiducirii era nedreptatea socială şi sărăcia, fenomene bine legate între ele încă din sistemul feudal, reliefând o stare de lucruri ce va dăinui cât lumea: „Foicica câmpului,/ Greu e drumul muntelui,/ Dar mai grea e sărăcia,/ Dacă ni s-ar lua pustia!/ Haide, roibule, mai tare,/ Du-mă colo-n codrul mare,/ Să mănânc frunză de fag/ Şi să fac ce mi-o fi drag!”. Dar haiducul posedă un bogat limbaj, de o plasticitate de-a dreptul fascinantă: „Foicică de pe lac,/ Du-mă, roibule, pribeag,/ Voi mânca frunză de fag// Şi-oi iubi ce mi-o fi drag./Du-mă, roibule,-n colnic/ Să port arme de voinic./ Du-mă, roibule,-n păduri/ Să port arme de panduri!”. Se observă, fie şi din documentele  prin albia anilor, cu punct de reper 1891, că versurile au circulat după spargerea taberei lui Tudor Vladimirescu, când o parte din panduri a continuat să lupte în cete, prin codru, împotriva stăpânirii, a turcilor, fapte ce au dus la confundarea termenilor de pandur şi haiduc.

             Când primăvara recheamă la viaţă gâze, flori şi instincte, tentaţia codrului este atât de puternică încât haiducul, dar şi calul, intră într-o stare de frenezie, în vecinătatea violenţei, a agresivităţii, din care nu-i scoate decât şaua şi mirosul reavăn de pădure: „Vin, mândră, de mă găteşte,/ Că primăvara soseşte,/ Zăpada se peticeşte,/ Colţul ierbii se iveşte,/ Murgu-n grajd înnebuneşte”. Cu tot ajutorul pe care-l dă calul stăpânului său, cu toată vama sa la primejdia glonţului, se pare că în unele cazuri zgomotul copitelor sale au apropiat necazul. Aşa se vor fi născut aceste versuri, cu fantezia alimentată de necesitate, forţând imposibilul: „Unde Oltul ocoleşte/ Voinic calu-şi potcoveşte,/ Cu potcoave de aramă,/ Să nu se bage de seamă,/ Şi cu cuie de argint/ Să n-atingă de pământ”. Alteori, haiducul cere murgului să-ncetinească pasul pentru a nu fi auzit de poteră. Prin extensie, într-un limbaj al semnelor, numai de cei doi cunoscut, se deduce aici că haiducul transmite calului dorinţa sa, aceea de a merge omeneşte, pe vârfuri, tiptil de s-ar putea. Dar haiducii, ca oameni plecaţi din comunitate, se bucură de oblăduirea semenilor. De aceea, satul îi alimentează, îi găzduieşte, îi informează şi-i ajută sub diverse moduri. Atitudinea de solidaritate, din care izvorăsc aceste fapte, rămâne vie şi în planul cântecului. Când  codrul cheamă la complicitate, recompunând   tabloul măreţ al celor doi haiduci şi al cailor: „Ţine-ţi, codre, frunza bine,/ Că vin doi haiduci prin tine,/ Doi voinici/ Pe doi cai murgi;/ Nu ştiu caii-s frăţiori,/ Ori haiducii verişori,/ Născuţi din două surori?/ Nu ştiu caii sunt fugari,/ Ori voinicii sunt tâlhari?/ Dar şi caii-s cam sumeţi/ Şi voinicii îndrăzneţi”.

             Pe lângă motivul principal al haiducirii, cel al nedreptăţii sociale, cu proverbiala sărăcie, descifrăm şi altele, cum ar fi dorinţa de aventuri voiniceşti, cu tot arsenalul, fie material, fie moral: „Geaba beau, geaba mănânc,/ Geaba mă mai ţin voinic/ Dacă n-am arme să-ncing,/ Nici murg bun în chingi să strâng,/ Să plec seara la colnic,/ Făr’de băţ, făr’ de nimic,/ Numai cu mâinile goale,/ La brâu cu şapte  pistoale,/ Patru pline şi trei goale,/ Strălucind  ca sfântul soare”. Pe lângă lipsuri şi necazurile ce decurg de aici, drept motiv pentru a-i scoate din casă, din sat, pe aceşti cavaleri ai codrului, aflăm şi o cauză tentantă, conexionată de psihologia spiritului, a trăirii prin firesc, exprimată limpede într-o  cunoscută doină oltenească: „Şi tot verde dintr-un nuc, De trei ani am fost haiduc,/ Dar la vară iar mă duc./ Nu mă duc de sărăcie,/ Şi mă duc că mi-e drag mie”. Se observă că acest haiduc se străduieşte să scape de culpa sărăciei, invocând raţiunea unui alt mod existenţial. Nu-l sperie ziua de mâine, el e haiducul care nu concepe haiducia fără cal, o haiducie dragă sufletului, când animalul aduce, prin asumare, energii terapeutice, împrumută sentimentul puterii şi dă materializare dragostei de libertate şi voinicie; spre deosebire de haiducul aflat la nevoie, cel care potcoveşte calul cu ce are mai scump, spre a nu-i fi auzit mersul, zgomotul potcoavelor, dispus în situaţii extreme să renunţe şi la cal. În cântecele despre aceşti haiduci pasionaţi, întâlnirile cu potera sunt rare sau lipsesc, încât dau senzaţia că acest fenomen nu este întâmplător, că ar exista o anume înţelegere între haiduci şi stăpânire. De pildă, în unele variante ale baladei „Corbea”, inclusiv cea culeasă de la Marcu Motroc din Leamna de Sus, jud. Dolj, publicată în culegerea „Cântece bătrâneşti din Oltenia”, sub egida Centrului de istorie, filologie şi etnografie şi a Casei Creaţiei  Craiova, în 1968, aflăm un numitor comun, pe linia finalizării, cum ar fi: „Du-te, Corbeo, sănătos,/ Că tu la mână mi-ai fost,/ Şi eu duşman fără rost./ Cât oi fi eu în domnie/ Tu să fii în haiducie!”. Balada lui Miu Haiducul, din aceeaşi culegere, semnată de Nicolae Voinea din Suharu Mare - Dolj, are acelaşi sfârşit: „Miule, haiducule,/ Cât oi fi eu în domnie/ Fii, Miule,-n haiducie!/ Să vii mâine la domnie/ Ca să vezi o cununie,/ Pe lume să nu mai fie”.

            Dacă poterile, implicit primejdiile, lipsesc, găsim în schimb, ca o permanenţă, calul şi mândra, iar plecarea în haiducie nu mai este o cerere fierbinte către roib de a-l duce în codru, animalul să pască frunză de fag, iar stăpânul, purtând arme, să hoinărească; ci este marcată, mai degrabă, printr-o panică a fetelor: „ De când zic: << -Mă duc, mă duc!>>/ Se strâng mândrele buluc/ Şi mă-ntreabă un’ mă duc./ Eu le spun la Câmpulung/ Să-mi aleg un cal porumb,/ Scurt în gât şi lung în trup,/ Cum e bun pentru haiduc”. „Cal porumb” simbolizează o culoare, drept calitate deloc neglijabilă, care poate trece însă neobservată în toate anotimpurile: „Scurt în gât”, după cum spun cunoscătorii, caracterizează un cal care se adaptează rapid la schimbările de alergare, coteşte şi se strecoară mai uşor. Rămâne să deducem că lungimea gâtului era bună pentru călăreţ şi pentru alte poveri. Alteori, calul porumb este ales, nu fără risc, din grajd străin, dar nu pentru haiducit, ci pentru cealaltă pasiune, atât de caracteristică adevăraţilor băbaţi: „Iar acuma să mă duc,/ Să-mi găsesc pe Arsan Turc,/ Să-i măsor grajdul la lung,/ De la uşă pân’ la fund,/ Să-mi aleg de-un cal porumb,/ Scurt în gât şi-nalt în trup,/ Să-ncerc Dunărea d’- adânc,/ Să nu mi-se ude scara,/ Nici colţul la ipingea/ Ca să trec la Cladova,/ La Maria Văduva”.

               Mai găsim, însă, în cântecele noastre şi o altă categorie de eroi, asemănători cu haiducii de plăcere, prin îndeletnicirea de bază diferiţi, îndepărtaţi de haiducii autentici. Unii dintre aceştia ţin neapărat să părăsească plugăritul, dar nu din determinări materiale sau pentru vreun ideal social, ci impulsionaţi de-un gând, de-o chemare lăuntrică, prin consecuţia evadării din propria condiţie, din prezent, nicidecum pe măsura unor aspiraţii de anvergură: „Foaie verde ca năutu’,/ Eu mă sfătuiesc cu gându’/ Să las boii şi pământu’/ Şi să las naibilor plugu’./ Să-mi iau cai şi hamuri bune/ Şi să plec cu mândra-n lume”. Altul îşi strigă, în gura mare, dragostea pentru unele fiinţe şi obiecte din imediata aşezare. Şi, desigur, într-o ordine sentimentală, primul dintre acestea este calul: „Ce mi-e drag pe lumea asta?/ Calul, puşca şi nevasta./ Calul mă călătoreşte/ Puşca de hoţi mă păzeşte,/ Nevasta mă primeneşte/ Mândruliţa mă iubeşte”. Eroul se defineşte drept un om mulţumit, căruia nu-i mai trebuie, se pare, nimic de la viaţă, căci le are pe toate, iar necazurile nu l-au atins niciodată şi viaţa-i curge după pofta inimii.

              Pentru un alt erou din lirica noastră, un cal negru pare să fie totul în viaţă, o autentică pasiune, îndestulând legenda legăturii frăţeşti dintre cei doi:  „Ce mi-e mie drag pe lume?/ Calul negru, plin de spume,/ Poteceaua din pădure/ Pardosită cu alune;/ Cu alune şi cu nuci/ Ce trosneşte sub papuci,/ Cu alune mărunţele/ Să calce negru pe ele”. Aşadar, alunele trosnesc sub papucii mândrei şi sub copitele calului. Acesta, calul negru, drept element dinamizator al întregului tablou, în contrast natural cu spuma albă, trece ca o fiinţă sacră, o zeitate, sub paşii căreia se jertfesc formele pădurii.

               3. CALUL FURAT

                Hoţul de cai este tot un fel de haiduc, într-o anume nuanţă, când tânjeşte în lanţurile iernii după câmp, după codru şi soare:  „De-ar veni luna lu’ mai/ Să văd câmpul ca un rai/ Şi Boianu’ plin de cai!”. Din punct de vedere moral, după cum începe să se înţeleagă, el nu se poate compara cu haiducul-haiduc. De-l punem în balanţa eticii, nici aici nu avem argumente să contrabalansăm, fie şi pentru a-l menţine la nivelul omului preocupat de a-şi obţine existenţa cumva. Ne lipsesc circumtanţele atenuante, iar idealul social are altă interpretare, nicicum cea cu semnificaţie majoră, altruistă.

               Hoţul de cai este un tip isteţ dedat la furtişag, care, în virtutea unei legi aspre (există şi expresia „bătaie ca la hoţii de cai”), când scapă, se aruncă pe primul cal întâlnit şi-i dă pinteni. Este în discuţie aici o pasiune degenerată în patimă, şi nu motivată de-un interes lucid, de colectivitate. Mulţi dintre hoţii de cai furau de dragul animalului, al virtuţilor sale. Doreau să-l aibă cum alţii visau la o statuetă sau un giuvaer, fără conştiinţa valorii materiale a obiectului; doar pentru a-l privi, pentru a-l şti al lor cu orice sacrificiu, de obicei lipsirea de libertate. Aici întâlnim sentimente de calitate, dragostea pur şi simplu în forma nealterată şi neregizată: „Cântă, mândro, tărăgănat/ Să te-auz de la Bănat,/ Că-s cu trei cai de furat:/ Unu-i roşu ca focu,/ Altu-i negru ca corbu,/ Şi pe care şed călare,/ Pintenog la trei picioare./ La picioare pintenog,/  De calcă tot la soroc,/  Cu ochi iuţi ca fulgerul,/ La goană ca vulturul,/ De-ţi înalţă sufletul”. Pentru a se întâmpla această finalizare psihică, hoţul de cai e în stare să facă orice, să ajungă chiar la omor, precum baciul ungurean şi cu cel vrâncean, în complotul lor împotriva celui moldovean. Motivul economic derivă întocmai din această obsesie, anume că partenerul lor de afaceri are „cai învăţaţi/ şi câni mai bărbaţi”.

             Alteori, calul furat este schimbat pe galbeni, în nici un caz  pentru realizarea unui capital în aur, ci pentru a face plăcere iubitei dăruindu-i gălbiori: „Să-l vând la Roşiori,/ Să iau, neică, gălbiori/ Să-i pui mândrii-n moţişori”. Iată, aşadar, o  altă faţă a lucrurilor. Departe de noi gândul de o reabilitare a hoţilor de cai; nu avem această intenţie, însă existenţa cântecelor despre ei şi despre caii furaţi demonstrează că s-au bucurat de admiraţia mulţimii în epocă, cu prioritate de a celor săraci, aici întâlnind o altă similitudine cu haiducul autentic. Iscusinţa lor se-mpletea, deci, cu acte generoase uneori, după cum sună cântecul: „Frunza verde încolţeşte,/ Lumea, ţara mă pârăşte,/ Dumnezeu mă miluieşte./ Lumea, ţara-mi strigă hoţ/ C-am furat eu caii toţi!/ Dar eu jur că   n-am furat,/ Făr’ cu stava i-am mânat/ De la nemeşul bogat./ I-am lăsat o mânzişoară/   Să-şi ducă sacu la moară;/ Şi dacă m-o necăji/ Şi de aceea l-oi lipsi,/ La sărac oi dărui/ Să aibă cu ce munci”. Dincolo de iscusinţă, hoţul de cai ne dezvăluie o complexă personalitate. Un număr apreciabil de cântece constituie adevărate tratate de specialitate în domeniu, fiindcă trebuie să cunoşti evoluţia fenomenelor cereşti, a condiţiilor climaterice, exploatându-le rapid şi cu maximă eficienţă; să cunoască cu de-a amănuntul psihologia cailor, împrejurările din habitat etc. Cu alte cuvinte, era necesar să posezi o anumită cultură populară  şi-un simţ nativ aparte, ca să poţi practica şi obţine rezultatele urmărite în respectiva îndeletnicire.  În acest sens, bătrânul hoţ de cai le ştie pe toate: „Foaie verde foi de fân,/ Spune, spune, moş bătrân,/ Spune caii când se fură./ - Noaptea, pe fulgerătură,/ Atuncia caii se fură;/ Cam pe brumă, cam pe ceaţă,/ Atuncia caii    se-nhaţă”. Şi tot bătrânul hoţ adaugă la şirul de indicaţii secretul secretelor, ca sfat transmis prin generaţii: „Se ia iapa cea bătrână/ Şi cârlanii vin pe urmă”. De altfel, există şi expresia „calul se fură singur”, cu semnificaţia majoră, funcţională, când hoţul apare neînsoţit, îşi alege calul, încalecă şi dus este. De aceea un hoţ de cai isteţ, care să dovedească la furt de cai bine păziţi în grajduri ferecate, trebuia să aibă o experienţă îndelungată, dublată firesc de pasiunea pentru cai de mic copil: „Când eram de zece ani/ Mă-nvăţam a fura cai;/ Furam unul, furam doi,/ Furam stava dinapoi,/ Furam calul neamţului/ Din funduţul grajdului./ Neamţu’ mă căta prin curte,/ Eu suiam dealul la munte, / Neamţu’ mă căta prin grajd,/ Eu urcam dealul la Blaj”. Nici aici nu se vede interesul în furtişag, ci se observă numai satisfacţia de a-şi aprecia maniera în furatul cailor, de obicei una iscusită, capabilă să contracareze toate măsurile de prevedere ale stăpânului.

              Hoţia de cai a supravieţuit haiduciei şi a fost prezentă până dincoace de secolul al XX-lea, când stăpânirea înfiinţează bilete de proprietate şi sisteme de verificare la intrarea în oraşe şi târguri. Cu toate acestea, cei care ştiau că i se ia „iapa cea bătrână/ Şi cârlanii vin pe urmă”, găseau soluţia şi pentru trecerea vamelor din târguri: „Azi e luni şi mâine marţi,/ Miercuri ajung la Galaţi /  Cu vreo şapte cai furaţi, /  Cu vreo trei înregistraţi / Ca să-i trec şi p-ăilalţi”.  Însă adevărata isteţime se vede când hoţul de cai este deja prins. Pentru a-şi recăpăta libertatea, el promite că e în stare de fapte de-a dreptul incredibile: „Căpitane de judeţ,/ De ce mă ţii la coteţ/ Pentru-un pui de mânzuleţ,/ Că nu l-am vândut cu preţ?/ Lasă-mă până la prânz/ Că-l aduc, fir-ar de mânz,/ Lasă-mă pân’ la Chindie,/ Că-ţi aduc o herghelie;/ Ţi-aduc mama cailor/ Şi pe păzitorul lor”. Variantele cântecului, în spiritul creaţiilor populare, fie că au versuri în plus cu o sinonimie relevantă,  fie că vizează o anumită latură a îndeletnicirii, adeseori pe cea comercială.  Ca document, totodată, în schimbul de mărfuri din Ţările Române de acum câteva secole, în aşa zisul troc. După versul al patrulea, ca să dăm un exemplu, urmau alte două: „Şi nu l-am vândut pe bani,/ L-am vândut pe astrahani”, pentru a se termina cu: „Când cântă cocoşu-o dată/ Eu eram cu murgii-n haltă,/ Când cântă de două ori/ Eu eram la Roşiori,/ Număram la gălbiori/ Ca să am de sărbători”.

              Creatorul popular a surprins cuplul celor doi în toate ipostazele posibile: la dragoste, în haiducie, la bine ca şi la rău, în ceartă şi în împăcare. Dar soseşte un timp când despărţirea lor devine inevitabilă. Nu prin vânzarea animalului, ci prin moarte, ca mesaj al unui destin neiertător. Fie că o boală timpurie, fie un glonţ sau o lovitură tâlhărească la un colţ de gard, la drumul mare, ori în mijloc de pădure, ne transmite un mesaj încărcat de compasiune, spre a accepta implacabilul adevăr: „Foaie verde d-alior,/ Eu, murgule, am să mor/ După Paşti, în sărbători,/ Tu să-mi faci bradul cu flori”. Unica dorinţă testamentară, de a i se împodobi bradul cu flori o încredinţează murgului, deşi muribundul are destule rude cuvântătoare. O asemenea  ipostază, reflectând motivul înmormântării, întâlnim şi la acţiunea din balada „Toma Alimoş”. Şi dacă voinicul acceptă liniştit moartea, un gând profund îl chinuie şi-i tulbură clipele din urmă: obsesia că n-are unde să-şi lase murgul, dorindu-i o ocrotire sigură: „Pe tine cui să te las?/ Să te las la taică-meu?/ Taică-meu e om bătrân,/ Nu coseşte vara fân;/ Să te las la frate-meu?/ Frate-meu e om bogat,/ Om bogat şi dipotat,/ Ia bastonu’, pleacă-n sat,/ Tu, murgule, mori legat!/ Să te las la maică-mea?/ Maică-mea e vrăjitoare,/ Tu, murgule, mori de foame!”.

              Astfel, desprindem, încă o dată, că legătura de suflet dintre om şi cal nu poate fi redată printr-o sintagmă, ei constituind în atari situaţii o singură entitate, pe care anticii au simţit-o şi au imaginat-o prin Centaur. Legătura aceasta este cu atât mai puternică şi incontestabilă cu cât omul şi calul n-au acţionat împreună numai în dragoste şi în voinicie, dar şi în război, mai ales în activitatea cotidiană, practică, pentru agonisirea celor necesare vieţii. Pentru că, orice s-ar spune, cu toată splendoarea şi măreţia lui, calul rămâne totuşi animal de povară. Puţini oameni şi-au permis să ţină un cal numai pentru călărie, dar odată pus la hamul nevoii, calul n-a mai creat motiv de cântec, aura poetică s-a spulberat şi, dimpotrivă, a apărut sentimentul dezolant al înfrângerii, al resemnării. O stare prozaică, drept urmare a domesticirii lui. De aceea, poate, oamenii n-au cântat calul în aceste ipostaze; de aceea, desigur, cu toată străduinţa noastră, n-am găsit cântece de muncă şi de război concludente, în aria liricii populare, cu patrupedul în rol principal. Este, totodată, şi o omisiune fericită, prin care personajul nostru rămâne în atenţia generaţiilor următoare, în ipostazele cele mai fermecătoare: bând apă strecurată de la mândra din găleată, nechezând la o anume poartă, fremătând în grajd cu dor de ducă sau călcând regeşte pe alunele pădurii.

            Tema catalizează şi îndrumă spre alte aspecte şi nuanţe, neenunţate aici fie din cauza insuficientei documentări, fie prin efectul scopului urmărit, bazat pe exemplificări din folclorul creat în dreapta şi în stânga Oltului, unde această comuniune dintre cal şi călăreţ, în diverse forme, a încorporat o anumită intensitate. În acelaşi timp, orice efort în această direcţie, ca metodă, discurs şi deziderat, a rămas o datorie de suflet în creuzetul pasiunii, dublată firesc de nostalgia unor vremuri apuse, când „românul era frate cu codrul, când cânta dureros din frunză, la umbra paltinului trăznit, cu murgul alături, păscând zorii dimineţii prin iarba de pe malurile pârâului zglobiu”. Aici, în domeniul baladei populare, prozatorul - în latura sa romantică - a intuit diferenţa evidentă dintre cea autohtonă şi cea a altor popoare. Dacă în cea apuseană are, în tematică, avântul obiceiurilor cavalereşti într-o desfăşurare melodramatică, fredonată sau chiar cântată, iar în cântecul epic oriental eroii impresionează printr-o cruzime aparte, atmosfera românească rememorează un univers de existenţă patriarhală.  O lume alcătuită pe-o varietate tematică impresionantă, pe calităţi narative indubitabile, şi, desigur, în final, pe-o realizare artistică superioară. Balada românească n-a suferit prea multe schimbări prin vreme, iar simbioza dintre om, pe de-o parte, şi animale, păsări, plante, pe de altă parte, relevă specificul străbătut de frământări, suferinţe şi bucurii, succese şi împliniri psihice. Nicolae Fulga ştia că folclorul a fost întotdeauna un nobil model şi o sursă în acest cadru unic, cristalizat de-o estetică încântătoare pentru mintea şi sufletul iubitorilor de acest gen. Aşa se poate explica, într-o măsură hotărâtoare, înclinaţia spre tema respectivă.

          Prof. dr. Pan M. Negreanu pronunţa, pe 30 mai 1987, la Slatina, câteva sugestii analitice referitoare la lucrarea respectivă: „Subiectul ar fi fost impresionant dacă abordarea cuprindea dificilele explorări şi din genul epic – balada şi basmul. Calul şi-a câştigat un rol unic alături de stăpânul său: este dorit, iubit, preţuit, îngrijit şi folosit ca cel mai de nădejde prieten al omului. Autorul a pătruns această convieţuire apropiată om-cal, o notabilă realitate a vieţii noastre ţărăneşti, puternic integrată în lirica populară. Bun cunoscător şi trăitor al eposului literar, autorul a îmbrăţişat subiectul cu pasiune, cu o încântare proprie, fără a scădea totuşi din interesul ştiinţific al studiului. De fapt, asemenea incursiuni în literatura populară niciodată nu se fac la rece. De remarcat că, în interesul autorului, nu intră calul folosit la muncă, socotindu-l căzut din demnitatea sa, precum şi calul de război, deşi sub acest aspect el împărtăşeşte destinul stăpânului până la supremul sacrificiu. Cele trei ipostaze sunt reprezentate prin citate şi fragmente specifice, bine potrivite sensului şi susţinute printr-o analiză pătrunzătoare, convingătoare. Autorul merge direct pe lirica aleasă, într-un galop inspirat, aemenea calului condus, într-un deosebit simţ critic de selecţie şi încorporare. Lucrarea ar fi luat amploare mai cred dacă autorul ar fi străbătut, prin cercetare, şi materialul vastelor colecţii de tezaur folcloric, pe lângă atât de minunatele piese abordate prin propriul auz. În final, regret că zborul calului e întrerupt. Dar şi în forma actuală, autorul aduce un preţios serviciu domeniului de specialitate, şi iubitorilor de literatură populară publicând-o”.                                                                                

          Ceea ce am înfăptuit noi, acum şi aici, deşi cu o oarecare întârziere, cauzată de diverse circumstanţe şi imperative temporale.