VII. INTERMEZZO CULTURAL  2 – redactor la „Evenimentul” (Rm. Vâlcea), „Cuvântul libertăţii”                                                                                      .                                                                             (Craiova) şi redactor - şef la „Ţăranul”

              „Doresc să obţin atestatul de ziarist şi să devin membru al Uniunii de profil, deoarece intenţionez să mă ocup în exclusivitate de publicistică”. Înclinaţie sau, mai repede de crezut, instalarea unei saturaţii psihice şi de substanţă polemică, ce-l determină să solicite plecarea de la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Olt, întâmplată ca urmare a adresei nr. 582/14.08.1990, şi încadrarea prin transfer, conform deciziei nr. 49/19.09.1990, la redacţia ziarului „Evenimentul” din Rm. Vâlcea (13.08.1990). La început este numit redactor de rubrică, iar pe 19. 12. 1990, prin Decizia nr. 65, este avansat în funcţia de redactor principal. În general, articolele trimise şi publicate aici, şi în alte ziare, cuprind o tematică prestabilită, direcţia de orientare fiind prioritară în domeniul social şi agricol, arareori câte un reportaj din sport şi, prin intuiţia sa salvatoare, fragmente literare strecurate şi bine ancorate pe scheletul subiectului solicitat. Oricum, prin vreme, destule sunt povestirile vehiculate aici, apoi în „Cuvântul libertăţii”  ( anii 1991 şi 1993), cotidian independent, apărut la Craiova, cu Dan Lupescu în postura de redactor şef, dar consistenţa o deţine în ziarul „Ţăranul” (în 1986, sporadic, câteva numere, şi în 1994, 17 numere). Prin adresa nr. 806/ 14.12.1990 i se comunică:  „Întrucât, începând cu data de 13 decembrie 1990, ziarul <<Evenimentul>> nu mai apare în judeţele Olt şi Dolj, publicaţia vă consideră în continuare angajat, cu condiţia de a prezenta articole din partea de sud a judeţului Vâlcea. În cazul că nu sunteţi de acord cu hotărârea luată, vă rugăm a ne comunica în scris, în termen de 5 zile de la data primirii adresei”. Semnează  Colegiul director (5 persoane)

            Intră în conflict deschis cu Lucian Pavel, un alt redactor şef, care, apriori şi aposteori, decide să întrerupă colaborarea. Mărturie stă scrisoarea trimisă de Nicolae Fulga, în acele momente „perisabile”, moral şi pecuniar, colectivului redacţional al ziarului. Fără alte comentarii, îi redăm conţinutul:    

             „Domnilor,

               Pentru a nu vă ţine sub apăsarea bănuielii  pe care mi-a exprimat-o redactorul şef prin telefon, vă trimit ziarul <<Glasul Adevărului>>  din 28 decembrie 1989, în care este publicată fabula cu pricina, pentru a vă dovedi că nu Dv. sunteţi obiectul fabulei şi nici domnul redactor şef, mai ales că fabula e concepută cu mult înainte de anul 1989, dar nu s-a putut publica din motive lesne de înţeles.

               Ce nu pricep eu însă este altceva, de ce domnul redactor şef s-a băgat în pielea personajului principal, de ce a crezut că i se potriveşte? După concepţia sa regizorală, cum a distribuit celelalte roluri? Cine a crezut dumnealui, de pildă, că este bătrâna iapă? Oare, domnul redactor şef se crede atât de vinovat faţă de mine, încât să merite o asemenea  insultă? Dar pentru ce? Pentru că mi-a luat o mie de lei din salariu fără să-mi spună? Că nu m-a suferit de la început? Că mi-a ţinut plicurile nedeschise până mi s-a perisat corespondenţa? Că a publicat pe frontispiciul ziarului un dialog anodin cu contabilul şef de la SCAND şi nu publică interviul meu cu un parlamentar al ţării, cu toate că i-am cerut încuviinţarea de a-l scrie? Că a ignorat, probabil dintr-o preconcepţie, toate materialele semnate de mine? Că m-a  jignit profund trimţând cu cheltuială alt redactor la Slatina pentru meciul Metalurgistul – Chimia, în condiţiile când eu am solicitat acest lucru,  fiind la Slatina? Că m-a ignorat când eu am vrut să măresc numărul de abonamente la Drăgăşani? Că a încurajat o atmosferă de dispreţ faţă de scrisorile mele, încât cele în versuri erau numite, în mod peiorativ, poezele?  Că a dispus un preaviz abuziv fără să aibă o discuţie prealabilă cu mine, cel afectat, în condiţiile când peste tot sunt greutăţi privind schemele?  Că m-a lăsat pe drumuri la 56 de ani? Dar ce, astea sunt motive de supărare? Nu, acestea sunt numai  dovezi ale sincerităţii prin care am fost invitat să rămân în redacţie la reforma din decembrie. Dar de, puterea se cucereşte pas cu pas.

          În orice caz, domnule redactor şef, până la lege, sub protecţia căreia, probabil, o să fiu nevoit să mă pun la capitolul omenie, sunteţi repetent. Trebuia să rămân în colectiv, fie la bine, fie la rău, că n-aţi rezolvat problema ziarului prin eliminarea unui <<singur>> salariu. Mai ales că eu m-am cam îngrijit de salariul meu.  Vă mai trimit, şi cu această ocazie, un reportaj publicitar, ca argument al <<ostilităţii>> mele faţă de ziarul nostru, <<Evenimentul>>. Apropos, încă sunt salariatul ziarului, chiar şi concediul  îl   efectuez  în această calitate. Şi atunci,  de ce am fost exclus din casetă? Încă o dovadă a sentimentelor domnului redactor şef ?

         Vă propun un minut de reflecţie !   Al Dumneavoastră,    Nicolae Fulga”.

         Începând din primăvara anului 1991, în pg. 1,2,3, şi în vara lui ’93  (câteva apariţii editoriale în pg. 3), autorul îşi orientează subiectele către „Cuvântul libertăţii”, în calitate de reporter voluntar, retribuit ca atare. Păstrează stilul şi formele de orientare, abordează prezentul şi perspectiva. Predomină rubrica „Din judeţele Olteniei – Azi, Vâlcea”, dar şi Olt sau Dolj, cu diverse reportaje, din agricultură (despre pământuri şi legi), din sport (acţiuni, întreceri, rezultate de pe stadioane), sociale (despre abuzuri), etnografice şi de folclor (abordează tema predilectă: „Căluşul românesc”). Dar o parte din sufletul lui, într-o angajare materială şi emotivă, o găsim în paginile ziarului bilunar  „Ţăranul”, în 1986, pe când era director la Centrul de creaţie, şi constant  în 1994, aflat în aceeaşi funcţie. Integral, patron şi director a fost Valerian Cazacu, din Cârlogani, la primul număr redactor şef fiind Florin Niculescu, iar până la final – Nicolae Fulga. Publicaţia a apărut la tipografia TIPORADU – Slatina, având pe generic: „Primul ziar comunal din ţară”. Cu un program riguros, articolele se eşalonează pe patru pagini, format mare, scrise competent, în stil profesionist,  de un grup de redactori (Marin Ivănescu, Gheoghe Iana, Ion Târnăcop, Lucian Petru), un redactor şef adjunct (Nonel Cazacu) şi un secretar de redacţie (Valentin Petruş Cazacu) –  primele numere, iar de la nr.8 până la nr. 17 inclusiv, colectivul de redacţie cuprinde pe Gheorghe Mihai, Mihai Butoi, Constantin Voinescu, Gheorghe Iana, Ion Târnăcop, Lucian Petru.

               „De ce un ziar comunal ?  se-ntreba  directorul la început de drum. Poate prima încercare de acest gen din primitoarea noastră ţară, în care există presă mai multă decât ţărani, dar care nu acoperă necazurile şi aspiraţiile ideii de ţăran”.  Şi se fixau direcţiile publicaţiei: „Voi găzdui în paginile <<Ţăranului>> tot ce ţine de ţară. Vom fi, dacă Dumnezeu ne ajută, duşmanii înverşunaţi ai răului, ai falsului, ai ipocriziei, ai minciunii, a tot ce umbreşte viaţa, mai ales a ţăranului”, publicaţia fiind „un fel de a lua lucrurile de la început, de a asculta, difuza şi înţelege necazurile ţăranului român, niciodată acoperite de cuvânt”. Întâlnim, prin urmare, în sumar, pe lângă problemele stringente din agricultura judeţului (campaniile agricole, legea 18 / 1991, de vorbă cu ţaranii, pariul cu agricultura) – toate extrapolând dreptul la replică –,  fapte şi abateri de la normele etice, interviuri, relatări de la conferinţe de presă, ecouri ale activităţii culturale (tradiţii, filme, aniversări, eseuri, epigrame) şi alte informaţii utile din mediul rural. Dar pe noi ne interesează, în studiul de proiecţie restrictivă, activitatea intrinsecă a redactorului şef,  începând cu al doilea număr, consemnându-le pe cele mai importante, considerate a se integra, ca specific, în spiritul de afirmare a personalităţii. Spre o înţelegere cât mai justă a fenomenului în planul biografiei...

              Fireşte că omul a fost determinat să acorde importanţă aspectelor maximale, legate direct de obiectivele ziarului, însă înclinaţia cerebrală răzbate aproape în fiecare număr, concretizându-se în prestaţii culturale concludente, asigurând echilibru şi distincţie contextului. În nr. 2 din martie, în eseul „A venit primăvara”, el împleteşte poematic starea de martor, aflat în mijlocul evenimentului, cu emotive respiraţii de memorie, imediate sau de demult, pe când noi intenţionăm să beneficiem, prin recuperare în numele literaturii, de aceste prestaţii. „A venit primăvara! Se entuziasmează fals idilic autorul. Strig peste întinderile mele de suflet şi strigătul meu n-are lumină. N-are lumină strigătul meu pentru că primăvara asta şi-a dat mâna cu toamna într-un fel de laţ, şi mi-au gâtuit iarna, mi-au furat caii albi ai nălucilor mele şi mi-au lăsat doi murgi bătrâni, legaţi la conovăţ...”   Cu personajul stând drept şi necesar în răspântii de istorie, când   „într-o asemenea primăvară” (aici leagă descrierea eroului cu cea din povestirea „Cu  sprâncenele prelungi” din „Amintiri pretimpurii”), l-am cunoscut pe Cie Stan din Crâmpoia, care la 84 de ani (în carte avea 82, deci revenise în vizită la bătrân), cânta cu fluierul şi juca <<Ursăria>>, cu căciula în mână până îl cuprindeau apele... <<Mi-a fost drag câmpul – zicea nea Cie Stan –, mi-a fost urât să stau în sat. Ieşeam noaptea cu felinarul în drum, şi, dacă vedeam urme la deal, spre Vlădeanca, o luam devale la locurile peste Vedea, să fiu eu primul acolo>>. A venit primăvara! Sămânţa se întoarce în pământ – cununie sfântă între rodire şi belşug! Zorii satului dau în clocot”.

              „Nu ştiu dacă femeile altora trudesc întru frumos ca femeile noastre – aduce un elogiu femeii artiste –   nu  ştiu dacă îmbinarea cromatică se naşte pe retină sau vine din adâncuri, din modul  de viaţă sau modul de simţire şi de receptare a lumii înconjurătoare;  nu ştiu dacă utilul a fost mai întâi sau dragostea a ivit pentru prima dată florile pe ie.  

           N-am pus piciorul în ponajii şi n-am dat cu vătală, dar am ştiut să preţuiesc sfânta trudă a femeii de la ţară, care, după ce umblă toată ziua pe brazdă, intră în război şi face din noapte zi.

           Trana lu’ Burtică urzea după prânz, năvădea spre seară, gurea şi da câteva fire pe vatră până la scăpătat, că  nu era bine să începi noaptea, şi, după ce-şi potolea ale casei şi lua de două ori în gură, intra în război. Dimineaţa cele două <<aţe>>, una mare şi una mică, late de cinci păpuşi şi trei vierbe, erau aşternute pe sârmă, iar Trana îl curăţa de scame şi noduri.

            Minunat ţes româncele!  Aşternuturile în vergi îţi oferă o privelişte vie şi liniştitoare, pentru că din bun simţ artistic niciodată trecerea de la o culoare la alta nu e violentă, ci prin culori se colaborează. Verniţele româneşti sunt demne de cea mai nobilă casă” („Războiul care nu ucide”).

              „De macate nici nu mai vorbesc. Ţesute prin alesătură, din năvădeală sau pe iţe, macatele dau întreaga fantezie a româncei. S-a ajuns până la 72 de iţe, ceea ce înseamnă o adevărată matematică în materie de combinări.  Dar nu numai aşa-zisul  ţesut gros înflorea în satele noastre, ci şi în domeniul stofelor era o adevărată industrie sătească. Cine nu-şi aminteşte de abaua piuită, care întrecea orice postav,  sau urzea de borangic, când bătea lână subţire, năvădit în cetină şi frunza stejarului, încât ieşea o stofă deosebită”.

             În nr. 3, la „Tradiţii”: „O ie românească este un poem. Atâta fantezie, atâta migală şi atâta dragoste sunt puse acolo, în şiruri şi altiţe, în peteluri şi şabace, în creţine şi flori, încât simţi cum urcă în tine trăirea sacră.  În ierni adânci, lângă lampa cu gaz, trudindu-şi ochii, fetele noastre iveau pe pânza albă izvor de lăcrimioare, fiecare după cât o duceau aripile gândului. Atunci, la horă, cine mai putea să aleagă între o asemenea revărsare de frumuseţe?”. Se redă o variantă, tot interesantă, în aceeaşi idee, la naraţiunea „Frusina” („Amintiri pretimpurii”): „Se spune că o anume Frusina, dintr-un sat aşezat la poala Câmpiei Boianului  (în carte e străbunica soţiei), în lupta ei pentru originalitate, i-a trecut  prin cap o idee, pe cât de năstruşnică pe atât de originală. Se frământase mult, începuse şi părăsise atâtea modele, încât o prinsese primăvara fără ie nouă  (în carte: că o apucase primăvara, şi nu se cususe iia cu care trebuia să iasă la horă de Paşti). Atunci, într-o zi însorită, a ieşit la câmp cu acul, cu felurile (arnici de diferite culori) şi cu pânza în sân, a omorât un guşter (şopârlă) şi a cusut după mica reptilă cea mai originală ie  din câte s-au cusut în anul acela.  Ştiuse Frusina să folosească fantezia naturii (în carte: folosind toată fantezia cromatică pe care natura o pusese pe reptila câmpului). 

             Astăzi asemenea comori de frumuseţe nu se mai găsesc decât în lăzile bătrânelor noastre, în regim de lucruri rămase nefolositoare şi, rareori, întâlnim câte o fată frumoasă, purtând ie cu mânecă scurtă legată în vază, venindu-i tulburător de bine pe corpul tânăr. Mai întâlnim fenomenul la Serbările Şcolare, când învăţătorul cere copiilor să vină îmbrăcaţi în costum naţional, dar elementele costumului fiind de adunătură, nu putem avea o valoare estetică unitară, totul este o improvizaţie.

           Pierderea cea mai mare este însă uitarea meşteşugului. Fetele noastre nu mai ştiu să ia firele în vârful acului şi să întrupeze frumosul. Dar, oare, e totul pierdut?”.

             Ia un interviu lui Ion Mitu Goga, director general al Direcţiei Generale a Agriculturii Olt, când redă şi un istoric al Liceului Agricol Slatina, până în prezent, cu importanţa lui cuvenită în stadiul şi specializarea absolvenţilor pentru agricultură (nr. 3 şi 4).

             Menţionează şi „Tradiţionala manifestare folclorică <<Pomul vieţii>>, care are loc anual la Balş şi care pune în competiţie valorile estetice ale ceramicii de pe Valea Oltului, desfăşurată joi, 2 iunie 1994, la cote crescânde faţă de ediţiile trecute”.  Au participat olarii din Oboga şi din alte ţinuturi, formaţii folclorice de dansuri şi cântece, acţiune edificatoare prin număr şi calitate. S-au acordat diplome şi premii (Nr. 6, Pomul vieţii). În „Dialoguri sincere” din nr. 14, semnatarul rubricii demonstrează calitatea de interlocutor lucid la distanţă, cunoscător într-ale vieţii, fără convenţionalisme sau bolboroseala tabloidelor. Răspunzând, prin atitudinea sa relevă posibilităţile civice cunoscute, pe cele umane, ancorate din perimetrul prozei, apărând principii estetice. Când e cazul, spiritul său viu îl îndeamnă să-şi reverse umorul acidulat. Redăm, spre edificare, patru exemple, menţionând în paranteză numele corespondentului. „Articolul <<Ne mor ţăranii>>, pe care ni-l propuneţi, nu poate fi publicat. El este inundat de un tragism zguduitor, menit, după dv., să caracterizeze viaţa ţăranului român. Nici chiar aşa! Că sunt necazuri, că sunt greutăţi, nu contestă nimeni. Trăim o perioadă de reaşezare şi nu e uşor, multe nu se mai potrivesc pe vechile temelii. Cu toate astea, personal n-am nici o îndoială asupra sensului de mers. Românul e ca pirul, nu poate pieri. Dacă mai redaţi, totuşi, asemenea stări dezastruoase, precizaţi şi cauzele” (Către Nelu Pădureanu). „Materialul <<Umbrim trecutul>> este argumentat logic, iar faptul încriminat e de notorietate. Acum nu mai e nimic de făcut, obiectivul construit ... nu poate fi demolat, iar persoana care a animat episodul nu e cazul să devină subiect de presă” (Către Viorel Micu). „Citind mai multe materiale scrise de dv, şi publicându-vă chiar, mi-am dat seama că sunteţi un fel de soacră generală, criticaţi tot, folosind  termeni extremi ca: mafie, jaf, privatizare păcătoasă etc. N-am desluşit la dv. poziţia de pe care cuvântaţi. Ni s-a părut că reprezentaţi opoziţia. În acest caz, vă reamintim că ziarul nostru nu face decât politica ţării, a binelui, a pasului înainte. Dacă negaţi aderenţa la opoziţie, înseamnă că vreţi să faceţi senzaţie” (Către Grigore Călin). „Despre abuzurile de la Pleşoiu noi am mai scris, dar, din păcate în scrisoarea dv. apar şi alte <<noutăţi>>. Treceţi urgent pe la redacţie” (Către Toma Morariu).  „Ne propuneţi să publicăm o serie de acuze aduse soţiei, care preferă să trăiască şomeră în oraşul Caracal şi nu vrea să se întoarcă.  Nu publicăm aşa ceva, ar apărea riscul să ne puneţi martori la divorţ” (Către Radu Bidu).

              În nr. 15, la rubrica „Ne-aţi scris, vă răspundem”, redactorul şef se confruntă cu alte aspecte. Unui locuitor  din Plopii Slăviteşti, care se plânge,  just  devenit stăpân pe locul de veci, îi răspunde într-un registru de-o subtilă savoare, împăcând omul cu divinitatea, cu destinul, în insignifianta lui viaţă: „S-au făcut demersuri pentru extinderea cimitirului. Aşa că, pentru dv. care aveţi 43 de ani, nu e nici o grabă. O să aveţi loc, şi nu prea departe de înaintaşi, răposaţii pe care îi puteţi vizita, nefiind împreună. Aşa că problema trebuia lăsată în seama lui Dumnezeu. Are El grijă!”.  Depistând plagiatul în câteva stihuri, din cele opt poeme trimise de un corespondent sub pseudonim, replica e clară: „Descoperind intenţia de fraudă, celelalte versuri nu ne mai interesează”. Cât priveşte publicarea propunerilor matrimoniale, răspunsul, deşi e conchis şi definitiv, textualizează tonul hazos: „Da, publicăm, dar nu asigurăm şi succesul. Asta depinde total de dv.”.

             Participând la o conferinţă de presă, organizată de Inspectoratul de Poliţie al judeţului Olt, meditează în virtutea echităţii, prin articolul „Cu asemenea fapte, asemenea măsuri”, pentru a conchide: „Trebuie văzut că nu parcurgem astăzi vremurile acelea de paşnic romantism, când vechiul jandarm stătea bine şi cu statul şi cu satul, de unde şi zisa: De la stat vine chenzina,/ De la sat vine găina”. Aici întâlnim şi arhicunoscuta poveste hazoasă, culeasă şi repovestită de autor sub „Gluma săptămânii”, cu bărbatul care-şi înscenează decesul pentru a-şi testa soţia şi neamurile.  Maria păstrează costumul nou şi-l îmbracă într-un trening, jelindu-se în drum spre cimitir, la capul mortului: „Mărine, Mărine, und-te duci tu, Mărine?”  „La stadion, fir-ai a dracului! Nu mă-mbrăcaşi tu pentru meci?” – i-a răspuns Mărin, sculându-se  „cu florile în braţe”. Reamintim că Nicolae Fulga era un culegător, trăitor  de proză umoristică şi meşter în a transmite ritualitatea voluptoasă a bancului, cu finalul torenţial de haz. În virtutea acestei disponibilităţi, culesese şi depusese, de câţiva ani, la Editura „Globus” din Bucureşti, cartea cu o mie de bancuri, intitulată „Să râdem cu... lacrimi”.

              În nr. 17 al ziarului, de fapt ultimul număr din acest şir prin „apa vieţii” (s-a încercat să fie continuat în aprilie 1996, însă după două numere proiectul a fost abandonat neavând susţinere financiară, dar şi  din cauza concurenţei ziarelor din mediul citadin care preluaseră problematica ţărănimii), la „Carnet de scriitor”, cu subtitlul  „Caut o metaforă”, sloboade prin nărăvaşul condei, dând frâu fanteziei, un amestec de prezent şi amintiri, în grădina generoasă a stilisticii: „Mi-am surpat oraşul pe umeri – îşi începe eseul – şi m-am dat afund în câmpie, într-un tren care uitase de sine într-o legănare prelungă, printre lanurile de porumb înalte, potopite de mătăsuri albastre. Simt cum mi-adie în piept vânt de sărbătoare, mă domină un sentiment de stăpân, mă uit printre genele abia crăpate peste depărtări verzi, şi caut o metaforă pentru lanurile noastre de porumb care dau impresia de nesfârşit, de fenomen planetar nestăpânit. Mă bucur şi mă înfricoşez...

             Îmi amintesc vorbele tatii. Se uita pe cer să ghicească limpezimea vremii şi zicea: <<Au răsărit porumbii, hai cu sapa pe ei. Fiindcă  porumbii când aud sapa la ureche se gândesc  să se prindă de toartele cerului şi pleacă în sus>>.   

             Caut o metaforă pentru lanurile noastre de porumb şi nu găsesc, doar sufletu-mi tresaltă  a sărbătoare. Pe o margine se mişcă un om cu şareta. Şi el şi calul par nişte jucării, nişte fiinţe minuscule. Altădată am comparat lanul cu zidul verde, cu crângul, porumbii erau haiducii cu pistoalele la brâu. Dar nu, simt şi încerc s-o aduc în cuvânt. Metafora pe care o caut o simt cum hoinăreşte în mine, îi simt prospeţimea, de parcă mi s-au pus în casă prosoape noi pe pereţi, la grindă, încât e atâta lumină şi atâta cuprindere că nu poate intra în cuvânt”.

            Căuta permanent  metafora, dar ştia că e posesorul clasic în structura narativă a oricăruia dintre discursurile sale, în sâmburele materialului lingvistic. Un izvor neexplorat îndeajuns, convenţional şi îndoielnic analizat. Conta mai puţin acea relaţie, în context social, dimpotrivă, impactul asupra psihicului se dovedea, de fiecare dată, recurent, prin virtuozitatea deşărtăciunii. Alegea evadarea, subterfugiul prin dedublare, retrăgându-se într-o lume a lui, comunicând cu cea pe unde-şi plimba fiinţa, favorizat întocmai de puterea gândului, prin retorică, la braţ cu satira şi umorul, cu metafora prietenă...  „Grâul e pe sub sânii Ioanei lu’ Trecere – triumfa el în imperiul stilizant din bulboana harului artistic – , şi tot ca sânii ei unduie dulce,  într-un cântec legănat, a aşezare şi a pace. M-am uitat în ochii unui spic şi am înţeles hotărârea de a rămâne în picioare până în clipa trecerii în pâine. Spicele au ochi în toate părţile, nici nu ştii de unde să priveşti holda...

              Pe alocuri soarele a început să rămână în pai. Doamne, mi-am zis, de când n-am mai văzut o asemenea holdă?! Cum de s-a slobozit peste noi norocul şi harul, şi lacrima cerului ?  Probabil  că aşa a fost grâul când s-a zămislit  <<Pluguşorul>>: <<Grâu mărunt şi grâu de vară  /  Deie Domnul să rasară / Până-n sară./ Grâu mărunt cu arnăut / A dat Domnul, s-a făcut/ Cum n-am văzut de când sunt. / Era-n spic ca vrabia, / În pai ca trestia...>>. Minunat şi binecuvântat pământ: cade bobul-n drum şi se face spic!” (nr.6).

             Căuta metafora şi de fiecare dată o găsea, se regăsea, ca mentor al imagisticii, în preajmă având iubita, ascultându-i bătaia sânilor, fredonându-i un cântecel de pe meleaguri vâlcelene cu: „D-alei mândră-n toate cele, /Privighetoare-n Vâlcele,/ Vin diseară-n sat la joc / Să mi te-nvârtesc cu foc, / Şi la noapte, în grădină, / Să te pup  pe lună plină, / Să-ţi bage maică-ta vină,/ Să te certe la o-adică / De-ţi rămâne fusta mică”.

             Apariţia şi existenţa primului ziar comunal din ţară, atât cât i-a fost dat, a stârnit ecouri în presa vremii. Redăm câteva, fireşte, dintre cele pozitive, venind din partea unor confraţi de la diverse publicaţii: „Un gând bun ţăranului din Olt şi publicaţiei sale – <<Ţăranul>>”  (Alexandru Brad, director, „Agricultura Românească”), „<<Ţăranului>>,  pe care îl dorim cotidian în viaţa noastră, gândul cel mai curat cu putinţă!” (Adrian Păunescu, patron, revista „Totuşi iubirea”), „<<Ţăranului>> de la Cârlogani, viaţă cât ţine ţara” (Gabriela Neagu Tudor, Televiziunea Română), „Of-ul ţăranului român, în ziarul lui? E semn bun. Aşa că, tiraj sporit şi priză la public!” (Sebastian Domozină, crainic sportiv), „Ideea trebuie invidiată. Vă rog să primiţi cele mai calde urări de bine şi izbândă în ce vă propuneţi, vă urează un ţăran din Teleorman, plecat de ieri de acasă şi ajuns  astăzi ziarist la <<Azi>> (Victor Marin Basarab”), „Un ziar comunal e o chestie teribilă. Prin urmare, numai gânduri bune, curate şi urări de viaţă îndelungată!” (Şerban Cionoff, ziarul „Vremea”), „Să vă ajute Dumnezeu şi pe voi, şi, mai ales, pe <<Ţăranul>> român, care ar trebui să fie în fiecare dintre noi!” (Cornel Catană, Expres Magazin”), „Da, e frumos! Ţăranul nostru se povesteşte şi prin ziarul făcut de el. E o chestiune care trebuie admirată; tocmai de aceea trebuie salutat ca atare. Binele şi adevărul să fie călăuza voastră!” (Nicolae Militaru, „Adevărul”), „Cu sentimente îndatoritoare şi colegiale pentru redacţia <<Ţăranului>>, din partea unor vechi şi statornici prieteni!” (Ilie Neacşu, director, revista „Europa”). Asemenea încurajări şi urări de viaţă lungă pentru ziar au mai primit şi din partea publicaţiilor: „Tinerama”, „România Liberă”, „România Mare”, „Politica”, „Olt Press” ş.a., iar „Viaţa Satului”, din 05.06.1994 făcea cunoscută apariţia primului ziar comunal  din ţară, „Ţăranul”,  considerând că-i o „publicaţie care doreşte să apere interesele ţăranilor dornici de dreptate, să ducă pe mai departe tradiţiile şi obiceiurile caracteriistice vieţii de la ţară”.

               Se cuvine, în algoritmul vremii, acum şi aici, un „Scurt istoric al publicaţiilor săteşti”, consemnat  de prof. Gheorghe Mihai, care nota în acel număr: „Gazeta <<Ţăranul>> are la temelie bogata tradiţie, întreruptă în urmă cu o jumătate de veac şi redeşteptată acum la Cârlogani. O caracteristică a acestor reviste şi ziare este viaţa lor scurtă şi apariţia neregulată. În ordine cronologică, cea dintâi revistă de acest gen a fost <<Ţărăncuţa>>, ziar politic al democraţiei rurale. La apariţie (1896), redacţia şi administraţia a fost în comuna Găvăneşti până în 1899, apoi la Slătioara (1905-1906) şi la Balş (1920-1930). Apărea lunar în două pagini, după nevoie şi la două săptămâni, sub conducerea unui comitet ales dintre intelectualii satului. Cei mai cunoscuţi redactori: C. Vasilescu – Balş, învăţător şi I. Pretorian, preot din Găvăneşti, care au avut de suferit, acuzaţi fiind că revista <<a aprins>> scânteia răscoalelor ţărăneşti din 1907. Şi a fost interzisă. Imediat după făurirea României Mari, apărea la Slatina, de două ori pe săptămână, gazeta <<Cuvântul ţăranului>> (1919-1920). La reapariţia sa, în 1923, se intitulează <<Cuvânt ţărănesc>>.

                În comuna Fălcoiu, sub coordonarea ţăranului Haralamb Alexandru, zis Rămbică, la data de 1 decembrie (1-a 12-a) 1920, a apărut ziarul <<Adevărul ţărănesc>>. Cu nr.2 se întrerupe.  În perioada 1928-1931, având redacţia în comuna Bălăneşti, apărea ziarul <<Brazdă nouă>>, cu subtitlul <<Pentru apărarea dreptăţii şi a binelui public>>. Ziarul vede lumina tiparului săptămânal, în 4-6-8 pagini, chiar şi câteva apariţii cotidiene, şi cuprindea materiale interesând nevoile ţărănimii şi ale agriculturii. Este ziarul cu cele mai multe numere de apariţie: 167. Din cauza crizei, cu ultimul număr din ianuarie 1931, îşi încetează apariţia. În perioada grea a războiului a fiinţat, prin câteva numere, ziarul <<Plugarul>>, organul Sindicatului agricol şi pomicol, cu sediul la Caracal”.

              Pulsiunile sale sentimental-realiste pentru meseria de ziarist, în strânsă conexiune cu disponibilităţile de creator, se estompează motivat după 14 mai 1991, când energiile proprii se canalizează în sectorul ce l-a absorbit o viaţă, parcă predestinat (de-acum devenise certitudine) să ispăşească oximoronic dulcele-chin, păcatul gândului ateu. Când, în anume împrejurări, purta lumânarea aprinsă determinându-i semnificaţiile creştine, ignorând, printr-o tălmăcire suis-generis, mesajul escatologic. Revine pe reduta proprie a culturii, o lună mai târziu, la Inspectoratul de Cultură – Olt  (e un fel de a spune, deoarece n-au existat sincope în acest „mariaj”), în funcţia de director, la Centrul de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare (!!) Olt, fiind detronat pe 15 februarie 1995 şi trecut în cea de referent. Perioada până la 1 septembrie 1997, când iese la pensie (scriptic şi legal) însumează alte şi alte alambicate şi imprevizibile (oare?) evenimente, când actantul încearcă (de fapt, continuă) să-şi înţeleagă cauzele derapajelor, în reverberaţia aforistică a interogaţiei: „Ne stă în putinţă să ne despărţim de trecut râzând ? Dar el, cum se manifestă, ce alternativă preferă?” . Avea nevoie, în continuare, de oxigen şi de duşmani? Gândea că aşa trebuie, e o lege umană  doar pentru cei cu tonalitate solemnă într-un anumit domeniu, ca să le întreţină arderea, ca sens al existenţei. Nu se temea, însă, de edificiile pe care intenţiona să le înalţe în soarele din fragmentul rămas de trăit, nici că, prin vreme, ar putea fi neînţeles prin prăbuşirea lor (a se citi: dezamăgit), iar ruinele îl vor strivi (a se citi: va fi dat uitării totale). Pe de altă parte, şi interpretarea filosofului e corectă, ca om el încorpora alte energii capabile să-l transleze din senzorial în fizic, prin terapia unor activităţi adiacente.  Aşa se explică o anume bucurie, asemănătoare cu o descărcare psihică, replică la o imanentă rutină, un exerciţiu care nu mai viza  masivul orgoliu pe treptele personalităţii, nici motivaţii din canoanele stării de concurenţă.

             Prin cererea nr. 4119, de la început de mai, solicită angajarea la Primăria municipiului Slatina. Primeşte răspuns prin adresa cu acelaşi număr, din 07.05. 1991, când i se face cunoscută decizia: „În cadrul unităţii nu avem post vacant corespunzător pregătirii dv., cererea rămânând în evidenţele noastre”. Semnează, primar Dan Liviu Mircea. Reacţie primită neutru, de parcă o aştepta. Ambiguitatea treptată a unor operaţii pe cord deschis îi crea doza de imunitate, de personalizare, în tautologicul teritoriu al unei proiecţii supărătoare, gândită de fiecare într-o interpretabilă nelinişte: „Fulga e Fulga!”. Revine în realul celor două dimensiuni existenţiale: cea profesională şi cea umană. Cu unele ezitări, deoarece autorul nu obişnuia, de obicei, să-şi dateze  manuscrisele (excepţie face doar proza scurtă), vom eşalona câteva materiale scrise fără pretenţii poematice, provocând în conştiinţa lui angoase şi îngrijorare. Rămâne pe reduta reflexului, în parte gazetăresc, mai mult implicat într-o stabilire a armoniei social-culturale (respiraţia dintotdeauna într-un prelungit ideal!), când se arată constant interesat: „Sunt ostaşul ce luptă pentru o cauză. Când camarazii se abat  de la obiectiv, fără vreun alt motiv decât cel al trădării, mă predau duşmanului care ştie ce-i mai bine de făcut”. L-a caracterizat, în atâtea rânduri, acea reminiscenţă de permanentă confruntare, pe soare sau furtună, într-o volută a riscului cu tot ce i se părea inautentic, fabricat, imaterial. Juca totul pe-o carte, aşa cum îşi juca şi viaţa la ruleta din instanţa adevărului.  Prin iunie 1992 înainta o Notă forului său tutelar, Inspectoratul pentru Cultură-Olt, unde, într-un stil direct, amestecând prin efect supralicitant stilul oficial – împrumuta împuternicire administrativă, cu de la sine putere –, cu cel publicistic, (cum spunea) şi, câte ceva, din cel artistic (sangvinic). Situaţia de-atunci, în coordonate panoramice, propunea o stare de alertă generală, rostită în amplificatoare, menită să încremenească auditoriul, să oripileze pe cei vizaţi, să... Trebuie înţeleasă bine natura revoltei: omul, în idealismul său, bănuia că anumite asicronisme  se pot regla, chiar programa la parametri de performanţă, printr-o apăsare a butonului din cămara sau pupitrul mentalităţii. Indignarea lui îşi revarsă focul, în primul rând, pe sistem.  Argumentează acest lucru, fără echivoc, cu personaje, loc, timp şi acţiune (mai degrabă inacţiune). Şi-n cele din urmă, întregul material, întins pe cinci coli, supus nemiloasei patine a vremii, astăzi se constituie într-un manufacturier discurs sub formă de document, important doar prin sagacitate, intruziune şi altruism memorandic. Mai are cineva astăzi cutezanţa şi interesul să pună pe tipsia de argint a culturii asemenea memoriu, cu veşnicile răni, tot mai sângerânde? Numele personajelor principale contează mai puţin, şi-au estompat rezonanţa, nu mai sunt de actulalitate şi, implicit nu mai au relevanţă. Dar faptele şi întreaga situaţie, vizualizate din câmpul de observaţie al omului de cultură, direcţionează către o detonaţie oricând justiţiară şi interpretabilă. „Datorită statismului şi incompetenţei activităţii  Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Olt, precum şi incapacităţii acestuia de a sesiza blocajele iminente perioadei de tranziţie, imaginea cultural-artistică a judeţului este deplorabilă”. Urmează exemple concrete, cu localităţi şi actanţi, într-un rechizitoriu direct, perpendicular stratificat pe funcţii şi  „recidive”. Sunt analizate, în ordine, activităţile atipice ale unor cămine culturale, pricina diminuării organigramei Centrului de creaţie, a intenţiei de desfiinţare a orchestrei „Plaiurile Oltului”, aglomerarea schemei la Biblioteca judeţeană, şomajul la Casa de Cultură municipală, iar la altele, cu angajaţi în plus, „parazitari în schemă”. Nu trece cu vederea nici „banii cheltuiţii pe călătorii inutile, organizarea, sub aşteptări, a Concursului Naţional „Căluşul românesc”, ediţia a XXIII-a, nesincronizări în desfăşurarea Festivalului Internaţional. „Mă opresc aici şi mă întreb dacă... activitatea cultural-artistică din judeţul Olt mai are vreo şansă de redresare şi dacă eroarea de a-i numi – e vorba de cei în funcţii, n.n. – mai poate persista?” Şi refularea disimulantă,  uşor ironică, de la sfârşit: „Nimic nou sub soare!”.                  

               Pentru a stabiliza şi a da o şansă perpetuării actului de cultură, membrii ansamblului „Plaiurile Oltului”, alături de directorul lor, prof. Viorel  Anastasiu, şi de dirijorul Marin Constantin şi-au exprimat argumentele, într-o misivă trimisă directorului general de la „Alro” Slatina, dl. Gheorghe Dobra. Stilul incisiv al lui Nicolae Fulga se întrevede aici, el fiind şi de data aceasta prezent cu inima şi priceperea. „Chiar dacă aţi cerut moartea ansamblului nostru, vă asigurăm că particula <<Stimate>> cu care ne adresăm este sinceră, numai că există, în conţinut, şi o nuanţă de compătimire. Suntem surprinşi că la nivelul dv. nu aveţi nici un fel de idee despre valoarea folclorului românesc, <<pe care îl dispreţuiţi>>, dar care este cea mai mare avuţie a poporului român. Noi, românii, n-am fost niciodată mai buni decât nemţii, nici decât ruşii în balet sau decât bulgarii în grădinărit, dar în materie de folclor suntem fără egal. Noi merităm să intrăm în Europa pe covorul roşu”. Se argumentează complexitatea dansurilor, indiferent de zonă, a Căluşului, efectele terapeutice în starea naţiunii, atenţionând „că folclorul şi umorul ne-au ajutat să supravieţuim”. Şi bucuria de pe urmă, transcrisă răbufnit şi victorios: „Ce noroc pe noi că în Consiliul Judeţean Olt, unde ne-aţi propus desfiinţarea, mai sunt şi români. Altfel, s-ar fi pustiit şi singurul nucleu folcloric profesionist din judeţul Olt, în timp ce Vâlcea înfiinţează Filarmonică, având secţiune de muzică cultă  şi teatru profesionist, nemaivorbind de numeroasele instituţii profesioniste de cultură de la Craiova  şi Piteşti”. Propunerea urma să devină „compensatorie” prin „reînfiinţarea unui ansamblu folcloric de amatori”. Intuind că directorul şi-a dat seama de eroarea săvârşită  şi că regretă, îi întind primii mâna şi-l invită: „miercuri 4 noiembrie, ora 21, la Park Hotel, unde se desfăşoară spectacolul nostru în premieră. Veţi fi bine-venit”. Fără a se ignora nici cealaltă atitudine: „Dacă altfel gândiţi, să fiţi sigur de resentimentele noastre. Şi să mai ştiţi că folclorul românesc a trecut prin vremui mai grele şi prin guri mai  rele, dar a rămas nemuritor”. Pledoaria, atât de bine susţinută, justifică apartenenţa riguroasă la valorile autentice, dorinţa de conservare şi... neacceptarea unor derapaje sub scutul reminiscenţelor ideologice.

                „Ce vrei, domnule ? e democraţie!” îşi intitulase o rubrică la radio, adică metoda lui de a atenua impactul, de a se îndepărta şi sustrage unor excesive provocări orgolioase. Considera democraţia drept „libertatea nemărginită de a face numai ce trebuie, în folosul tău şi al celorlalţi”. Era idealistul lecţiei simple de viaţă, învăţate în fiecare zi, evaluate la examenul general al existenţei diurne, când „rămânem mereu corigenţi, dacă nu chiar repetenţi”. Privea în juru-i, încerca să înţeleagă anumite stări conjuncturale, era nedumerit de atâtea  „experimentalisme”, îşi remedia compromisul, apucând siderat pe cărarea formei proprii de viaţă. „O stare de excepţie sau eroism desuet, din care ieşi aplaudat sau hulit, de la o zi la alta cu imprevizibile deturnări de situaţie. Doar la noi? În alte părţi, nu?”. Şi-i răspunde, meditativ, o voce, cea a conştiinţei, fireşte:  „Nimeni nu face excepţie de la lege, de la regulile stabilite, nu se vrea exceptat. Acea ordine umană, civilizată, se respectă indiferent de stringenţă sau grad ierarhic...”.

             După 1990, ziaristul din el comite studii concrete, menite să-i limpezească apele în care  îşi încercase vigoarea minţii, a braţelor, înotând, laolaltă cu  tentaţia „exorcizării duşmanilor”, chiar împotriva curentului, a viiturii.  Articolul intitulat „Ne lipseşte linia”, savuros şi adeseori sarcastic, fixează principiul artistului tulburat de întâmplări, capabil să se scuture de rezidurile rămase – cei înţelepţi adoptaseră toată viaţa actul purificării în subconştient –, pentru a păstra nealterată fiinţa cu autenticul ei. Conştient fiind că „în activitatea artistică, în activitatea de creaţie şi, mai ales, în cea educativă, de masă, se milita exclusiv pentru făurirea <<omului nou>> – tip uman înregimentat, cu personalitatea strivită de comandamentele epocii, frustrat în iniţiativa proprie, contribuabil singur la instaurarea spiritului de turmă”.  Suna ca o explicaţie (a câta?) pentru umbre şi penumbre, în transgresarea lor către decodificarea subiectului. „Dându-mi seama de toate acestea – îşi reiterează simţurile la instanţa conştiinţei – mă rezemam şi eu de  umor  ca orice <<ghilotinizat>>, şi încheiam scrisorile către anumiţi prieteni, cei care lucrau în domeniul culturii, cu urarea: <<Îţi doresc sănătate până la apariţia omului nou!>>”. Dar schimbarea s-a declanşat, ca un seism care a surpat edificii superficiale şi în care procedeul de bază era improvizaţia: „Ne-a dispărut domeniul educaţiei ateist-ştiinţifice, unde ani de zile ne-am războit cu <<Sectele religioase şi nocivitatea lor socială>>, am urmărit copiii pe la denii şi pe la Înviere, am explicat, mai mult sau mai puţin  competent, cum devine cu apariţia vieţii pe pământ. Ne-a dispărut domeniul de primă importanţă, <<educaţia oamenilor în spiritul eticii şi echităţii socialiste>>, a dispărut motivaţia acelor spectacole omagiale din care <<trăiau>> toate funcţiile nomeclaturii propagandei, acele spectacole mamut, în care se antrenau mase mari de oameni, mai mulţi pe scenă decât în sală, cu pierderi uriaşe de producţie, cu acele vizionări diabolice – pânde înfricoşate asupra oricărei intruziuni bisensuale, care ar fi putut să polueze aluziv acurateţea ideologică a comunicării. Nu mai vorbim de spectacolele organizate pe stadioane, care paralizau activitatea întregii localităţi”.

               Şi radiografia unui  sistem, în care am trăit, am muncit şi am suferit pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”, continuă.  Omul îşi bandajează rănile, iese la suprafaţă din înecul convenţional, dintr-o imersiune impusă, generală, într-un timp şi spaţiu zăvorâte, fără altă perspectivă decât cea impusă. Când, „totodată, a dispărut fierbinţeala condeierilor care rimau după ureche şi la comandă în aşa zisa poezie omagială, au dispărut osanalele corale, întregul eşafodaj propagandistic, întregul arsenal artistic  de inducere în eroare...”. Şi, când a întrebat un instructor artistic ce mai face, a primit un răspuns, „mai în glumă, mai în serios: <<Nimic, ne lipseşte linia!>>”.  Organizează, „pentru a aduce clarificări la zi în această direcţie”, o masă rotundă cu patru directori de la Casa de Cultură  (Slatina şi a Sindicatelor, Caracal şi Balş). Întrebările erau determinate de prezenţa momentului în structura unei strategii proaspete de manifestare: 1) „Cum aţi suportat <<şocul>> libertăţii?”, 2) „S-a înregistrat un hiatus în activitatea Casei de Cultură”, şi, 3) „Ce întreprindeţi pentru a aduce instituţia către menirea ei, în noua societate românească?”. Desprindem, din răspunsuri, atributele claustrării, necenzurate: „Eram pregătiţi dinainte, aşteptam libertatea evitând, pe cât era posibil, spectacolele omagiale şi alte manifestări în care oamenii nu mai credeau. În clipa aceea m-am gândit că am scăpat de cenzură. În condiţiile internaţionale date, şi cu starea de spirit din ţară, era normal să se întâmple astfel (1); în primele 3-4 săptămâni am acuzat un fel de <<amorţeală>> şi, încet-încet, am coborât cu picioarele pe pământ şi ne-am apucat de treabă; a fost o perioadă de nedumerire, de debusolare, şi-am înlocuit aşa-zisele sărbători din ianuarie  cu cele de neam de ţară şi de suflet (2);  am început să oferim publicului de toate vârstele spectacole de teatru şi divertisment cu formaţiile proprii, ne-am refăcut formaţiile de muzică uşoară, dans modern, folk, cor bărbătesc, spectacole nemutilate de foarfeca cenzurii, având la bază criteriul valorii artistice (3)”. Astfel „lupta cu inerţia” a luat sfârşit, iar Casele de Cultură „îşi redeschid porţile pentru oameni, printr-o cultură nouă, autentică, valoroasă şi, mai ales, necesară”, conchide jurnalistul într-o manieră entuziastă, mai degrabă vizionară. Lucrurile nu s-au desfăşurat întocmai, subiectul fiind compartimentat în multiple direcţii de evoluţie sau involuţie. Doar individualizăm  unele aspecte, gândite şi de alţi specialişti. Într-adevăr, „de-a lungul timpului trebuie să recunoaştem că <<la ordin>> am făcut montaje şi brigăzi artistice, dansuri cu <<temă>>, spectacole sportive, dar niciodată nu ne-am abătut de la seva şi esenţa creaţiei populare a românilor de pretutindeni (!). Să nu uităm că din mâna noastră folclorul românesc a plecat  să se arate în lume. Dacă ar fi totuşi să ne căutăm o vină, merităm întristarea că vom avea un mâine mai sărac. Ne-au murit bătrânii valoroşi, care au dus cu ei în pământ adevărate perle, adevărate comori folclorice, ... iar cea mai sigură depozitare ar fi fost trecerea în picioarele celor tineri. Pentru că ... ne-au inundat ritmurile străine şi moduri de manifestare tot mai neromâneşti, industrializarea a golit satul de oameni tineri, hora satului, ca şcoală tradiţională a dansului popular românesc, s-a desfiinţat. Lăutarii, purtători de veacuri  ai cântecului şi jocului românesc, sunt din ce în ce mai puţini... Mii de costume populare ale fostelor ansambluri folclorice, instrumente muzicale şi alte obiecte de recuzită scenică stau aruncate prin magazii la discreţia moliilor, a distrugerii” (prof. Nichita  Dragomira, directorul Centrului de Creaţie Populară Olt).

            Lumea noastră, cea de afară, dinlăuntrul fiinţei, cu filosoful urcând prin esenţe, scăpat din chingile legilor, către sufletul de pretutindeni, să rostească adevăruri! Şi ne găseşte în mărginita curgere a anilor, ne scormone memoria (memoria lumii!), ne-ntreabă cât de mare-i fluxul durerii şi-al aşteptării, cât de largă-i lacrima, cum stăm cu poemul dragostei şi-al lehamitei... Şi ne-nvaţă să rămânem noi, cei dintotdeauna, indiferent de infidelitatea naturii, de vicisitudini, de trădări... Senzualul şi semnificantul din fiinţe şi lucruri! Dar e, oare, posibil? Lacrima cerului e şi lacrima ta, într-un echilibru pecar, cu discursul gâlgâit, cu geana înrourată.  Se petrecuse „dincolo” învăţătoarea Ioana Grigorescu (Simion), în vara anului 1993, la o vârstă când mai poţi să visezi, să te simţi împlinit prin livada cu arbuşti şi răsaduri... Şi învăţăcelul,  de acum trecuta peste o jumătate de secol, se emoţionase,  prin arcadele amfitrionice din spaţiul coagulat al comunei. Fiindcă, oricât am brava, niciodată omul nu s-a împăcat, fie şi în vis, cu moartea. Prezent în acele împrejurări, acolo, şi-a înăbuşit strigătul, deliberându-l într-un ultim omagiu către cortina de umbre a cernitei adunări:

           „Daţi-mi voie – s-a adresat celor prezenţi sau doar acelui profetic mister, devenit obsesie, când destrămarea e vizibilă, asemenea unui eşec, iar jocul de-a viaţa nu-i decât o metaforă a abandonului –, ca în aceste clipe de nemăsurată durere să arunc peste lacrima mea şi peste lacrima voastră lumina amintirii.  Pentru că, din toate câte sunt pe Pământ, numai amintirea rămâne în urmă ca un ecou al unui strigăt, viaţa însăşi, raportată la veşnicia lumii, un strigăt fiind.

            Sunt 51 de ani de atunci, din toamna anului 1942, când peste tot şi-n toate se simţea agonia războiului. Dimineţile satului erau sparte de ţipătul disperat al vreunei femei tinere,  care primise în ajun extrasul de moarte al bărbatului ei. Atunci, în toamna aceea, am văzut o fiinţă frumoasă, cu zâmbetul cald, cu pasul domol, meditativ. Cu mâna ei albă şi catifelată m-a mângâiat pe obraz şi m-a întrebat: <<Cum te cheamă?>>. Îmbrăcată într-un pardesiu dungat, ţesut în cetină, domnişoara Ioana Grigorescu, o tânără învăţătoare, venea să aducă lumină unor ţărani aprigi, care îşi trăiau săptămâna pe drumul Vârtopului, al Cracului şi al Momicenilor.        

            Venise în sat învăţătoarea Ioana Grigorescu, venise un apostol, care timp de 35 de ani, prin arşiţă, prin ploaie, prin viscol a dus către oameni învăţătura de carte. Avea cheie pentru sufletul fiecărui copil. Cheia aceasta era bunătatea ei şi dragostea pentru profesia aleasă.

             Am iubit-o  ca pe propria-mi mamă şi am imitat-o.  Mi-a fost model şi idol. M-a învăţat să fiu drept şi frate numai cu adevărul. M-am bucurat când, mai târziu, s-a împreunat cu un ofiţer român, care se întorcea din război, cu pieptul înnobilat de însemnele vitejiei, un intelectual ager şi simţitor, care i-a dăruit protecţia şi iubirea până în clipa acestei triste despărţiri.

                 Am plâns, apoi, de fiecare dată când mi-am văzut învăţătoarea cu sufletul sfâşiat de durere, în încercarea de a-şi îndeplini menirea de femeie pe pământ, aceea de a fi mamă. A reuşit târziu şi poate din această cauză şi-a iubit copilul ca pe ochii din cap.

               Pe doamna Simion n-am putut-o urî nici atunci când m-a pedepsit, pentru că astfel a biciuit în mine trufia pretimpurie şi m-a învăţat să mă măsor în fiecare clipă.  Mă opresc aici, convins că amintirea mea este şi amintirea voastră. Cu toţii suntem datori învăţătoarei noastre...  Personal i-am dăruit truda unei cărţi („Drumuri în câmpie”, s.n.), dar datoria mea rămâne tot atât de mare.

               Oameni buni, moartea unui dascăl al satului este ca stingerea unei lumini. Socotesc însă că învăţătoarea noastră va trăi mereu prin lumina pe care a sădit-o în noi. Dânsa n-a murit, se retrage numai puţin dintre noi, trece dincolo pentru a-şi vedea şi pe ceilalţi copii, pe care n-a putut să-i învieze cu plânsul. De aceea, îi spunem numai <<Drum luminos!>>. A trăit în cinste şi modestie. N-a rămas la nimeni datoare, s-a bucurat de stimă, consideraţie şi respect. Doamna Simion rămâne o amintire luminoasă, aşa precum i-a fost şi viaţa. Dumnezeu s-o ierte!”

            Se născu pentru a simţi şi a suferi, nădăjduind că aduce un pic de ştiinţă a trăirii la piatra filosofală. Nu admitea  nicicând universurile paralele, nici cotloanele pe unde să ascundă ruşinea lumii înconjurătoare, deşi ştia că-i plăcut să zbori, să fii mai aproape de bolta cerească. Dorinţa lui, mereu perspectivă programată, de fiecare dată asumată, arareori reuşită, cu „omul ca materie primă a istoriei”. Se străduia încă să înveţe a trăi, un paradox, ştiutor al meditaţiei eminesciene. Reuşise să publice chiar pe 15 ianuarie, în 2000,  cea de-a treia carte de proză scurtă şi cea mai valoroasă, cu metaforicul titlu  „Duminica păcatelor”, având pe coperta a patra două scurte referinţe din partea criticilor în vogă, ambele favorabile. Despre aceste particularităţi, raportate la plurivalenţa lor contextuală, vom insista la locul cuvenit. Oricum, apariţia volumului are un impact pozitiv în psihologia autorului, ca întâmplare de spirit esenţială, aşteptată, după truda nenumăratelor nopţi şi zile.

           Totodată, apropiindu-se de 60 de ani, o vârstă rotundă, cum îi plăcea să rostească, nu catadicseşte să trimită celor avizaţi (şi apropiaţi), câte o invitaţie, în scris:   „Stimate......., / Subsemnatul voi încerca să cred că voi reuşi ca în ziua de  28 iulie 1995  să împlinesc 60 de ani. Având în vedere nişte legături dintre noi, care ni s-a părut că trec pe lângă suflet, consider că veţi fi lângă mine în clipele acelea, la barul...  din Slatina, strada Ecaterina Teodoroiu, ora 20,00. Nicolae Fulga” ( iscălitură cu pix roşu). Semnificante cele câteva inserţii  în formulare sentimentală, sub lirism aşternându-se obsesia trecerii anilor, apartenenţa socială printr-o simulantă afecţiune (să nu eludăm faptul că pe 15 februarie, prin decizia 47, fusese retrogradat din funcţia de director), dar şi încercarea dintotdeauna de a ne sustrage din plasma cotidiană, tentativă presărată instinctiv, într-o superioară discreţie, cu o tensiune persiflantă. La festivitate, personajului  principal, deplasat regresiv pe postul de referent, lăsat însă cu acelaşi salariu de bază lunar (câtă risipă de generozitate!), într-o potenţială conciliere, i se înmânează un poem antitetic cu adresă, încorporând etape şi stări, într-o similitudine a metaforei cu „Mărul de lângă drum”. Recunoaştem agilitatea polemică grefată pe-o prozodie deloc neglijabilă. Aici desluşim tot vibraţia unui ziarist poet, transmiţând mesajul ascuns în operaţia lirică, o voită implozie a resentimentelor (pactiza cu personajul!), conservate în competiţia vieţii. Redăm, spre cântărire, versurile cu pricina, aşezate pe-o coală, având antetul Centrului de Creaţie-Olt: „De la M. Beniuc pentru N. Fulga – la ceas aniversar:/  Măr cu foi de aur, măr de lângă drum, / Nu mai sunt eu tânăr, sunt bătrân de-acum,/ Cântece rostit-am tristelor pierzanii,/ Câţi aveam pe-atunci, 20 doar anii ./ Şi mi-i dă iar azi, cu dobândă, mie,/ Şaizeci am acuma, şi-s toţi de hârtie.   //  Iată-n asfinţire, soarele mi-i darnic,   /  Vin îmi toarnă-n cupă chiar ca un paharnic,   / Iar mai pe-nserate-mi cad în cupe stele.../ Stele  sunt, ori numai lacrimi de-ale mele?/ Lasă-le să fie! Lasă-le să fie!/ Chiar de-s numai lacrimi, sunt de bucurie./ La mulţi ani! vă urează Colectivul Centrului de Creaţie”. Răvaşul se încheia cu şapte amprente digitale (director plus subalternii), înlocuind  semnătura.     

        Şi tot pe atunci, cu o zi înainte (27 iulie), acelaşi ziarist şi poet, George Enache, nu ratează momentul şi îi ia un interviu, cu titulul  „Scriitorul Nicolae Fulga, la 60 de ani”, un exaustiv  articol despre reuşitele şi aspiraţiile artistului până la această vârstă, pe itinerariul zbuciumat de urcuşuri şi alunecări circumstanţiale. Dar apele vieţii ascund în adâncime învolburări, oricând în stare să se reverse periculos, să rupă zăgazuri, să tulbure somnul, să schimbe destine. Şi Nicolae Fulga trăia premonitiv aceste stări încă de la naştere...