XVI. COREGRAFUL – dans, ritm,  mimică...

               Interesat de ritm şi mimică s-a arătat de pe când era director de cămin, în vatra culturală de la Vâlcele, apoi la Drăgăneşti şi Slatina. Ori de câte ori s-a ivit prilejul, a participat la manifestări menite să-i completeze ştiinţa mişcării armonice, să-i îndestuleze zbaterile sangvine ancestrale. Adună, conştiincios şi pasionat, numeroase studii în domeniu, execută constructiv schiţe cu linii şi arcuri de cerc directoare, spre clarificare,  înşiră nume de dansatori, de suite, indicând arii reprezentative, preponderenţe tematice  etc. Perioada de efervescenţă implică şi rolul de creator de subiecte, stiluri şi metodologii prin imaginaţie şi diversitate. Pe această direcţie întâlnim o compoziţie personală cu prozaicul titlu „Unificarea” (influenţă paşoptistă, perioadă admirată de partea lui „revoluţionară!”), cu sloganul drept subtitlu „Unirea dă puterea”, completată cu indicaţii şi decupaje de regie adecvate: „Scena e deschisă. Din partea dreaptă apare un grup de 6-7 flăcăi gătiţi de sărbătoare. În mijlocul lor, un lăutar interpretează un brâu pe două. Pe fundal – un deal verde, înalt; la poale, o poieniţă cu flăcăii pregătiţi pentru o horă pe-ntrecute. Încep să simuleze brâul, care se înteţeşte treptat. Din partea opusă apare un alt grup jucând pe o muzică anume. Se ivesc şi fetele. Joc de scenă cu diverse reacţii. Dansatorii parcurg crâmpeie din alte jocuri (Bătuta, Zamfirica, Joiana, Băltăreasca, Murguleţul ş.a.). Se joacă în suită”. Completează cu schiţe şi scheme ale mişcării, pe două coloane, uneori cu note muzicale, pe portative, pentru Chindia de la Greci, Bugeacul de la Mihăeşti, Cimpoiasca de la Iancu Jianu, Suita mixtă de la Izbiceni (Hora mare, Joiana, Sârba), Suita bărbătească oltenească (Sârba de la Izbiceni, Alunelul, Joiana, Sârba lui Ghiţă), părţi de dans pe analiza paşilor, pe măsuri (pătrime şi optime). Realizează un medalion coregrafic cu subiect – „Umblă bade cum ţi-e portul! – cu desfăşurarea polarizată pe-o temă actuală, specifică vremii: un flăcău de la sat, care-şi poartă mândru iţarii şi cămaşa cusută, pleacă o perioadă mai lungă undeva departe de sat, în armată sau pe şantier. Când revine are altă îmbrăcăminte, înzorzonată, cu buzunare diverse, capse strălucitoare de-un artizanat ieftin şi sofisticat, cu alte elemente de-ale modei, care nu scapă ochiului de spectator, toate arătând „evoluţia” flăcăului pe calea civilizaţiei vestimentare. Numai că iubita, o ţărăncuţă get-beget, şi pe deasupra conservatoare, care-l aşteptase drăgăstoasă şi răbdătoare până acum, nu-l mai recunoaşte (sau nu vrea!) îmbrăcat astfel. Când flăcăul îmbracă iarăşi costumul naţional, situaţia revine la normal şi cei doi se îmbrăţişează fericiţi. Toată gama de sentimente se derulează pe mişcări şi scene în tematică.

               Propune, ca idee, văzută şi împrumutată, să se confecţioneze o hartă a judeţului cu formaţii artistice specifice, cu semnele distinctive fiecărei structuri: „cor – o mână cu baghetă pe liră, teatru – o mască, dans – o pereche dansând, fluieraşi – un fluier, taraf – o vioară, un ţambal, un nai, căluşari – o pălărie cu panglici,      într-un băţ, cu ciucuri, solişti – o fată cu maramă cântând, în mână cu o cifră, sugerând numărul soliştilor”. Numeşte dansurile locale, pe cele olteneşti, cu influenţe de şes şi de deal, cu suite numerotate (1, 2, 3), pe localităţi: Slatina, Drăgăneşti, Piatra-Olt, Iancu Jianu, Bucinişu şi, desigur, Vâlcele cu Valea Iminogului. Adună studii, în special despre  Rustem (sau Resteul), care-i „un dans de mare întindere în judeţul Olt. Vatra lui propriu-zisă se află în zona Caracalului şi Corabiei, cuprinzând aproape întreaga câmpie a Dunării, dar şi în dreapta Oltului, în zona Drăgăneşti-Olt şi Slatina, urcând câteodată  până în satele de deal ale judeţului. Prima variantă a fost culeasă în 1968 din comuna Vâlcele, iar a doua variantă provine din satul Bărcăneşti. Dansul cere îndemânare şi vigoare, de aceea este jucat de bărbaţi, dar şi de fetele cele mai abile, în măsura muzicală de 2/4”. Are în vedere şi un ghid coregrafic, cu şapte puncte prioritare, de care trebuie să se ţină seamă, fiind un ajutor concret pentru cei interesaţi: „1. Organizarea unei consfătuiri cu toţi instructorii de dansuri din judeţ, pentru socializare şi prezentarea unui referat metodic privind valorificarea cu grijă a folclorului dansant; 2. Metodistul coregraf va merge la Institutul  de folclor pentru a se documenta temeinic asupra zonelor folclorice cuprinse de judeţul Olt (zona de deal, de câmpie, oltenească, de Olt propriu-zisă -  adică cele din jurul Slatinei); 3. Se va confecţiona o hartă a folclorului coregrafic din judeţ, cu dansurile fiecărui sat, în situaţia în care se găsesc: aproape uitate, care se joacă numai la hora satului şi care au fost urcate pe scenă în repertoriul formaţiei de dansuri; 4. Paralel cu documentarea pentru întocmirea hărţii, se va face o descriere a jocului tradiţional din judeţ, referindu-se la caracteristicile principale ale dansului, la ţinută şi costum; 5. Se vor încuraja ansamblurile folclorice prin tipărirea unei culegeri de librete de dansuri cu subiect şi scenarii pentru respectivele formaţii ; 6. Se vor culege cele mai frumoase dansuri bărbăteşti, care sunt pe cale de a fi uitate, pentru salvare prin tipărire; 7. Metodistul coregraf va instrui mai multe formaţii de dansuri din judeţ, dintre cele mai semnificative, dând temei uitate autenticitate şi stabilitate”.

             Nu neglijează să lase generaţiilor ce va să vină un corpus cu sfaturi şi constatări, văzute şi auzite, extrase din experienţa proprie. Îndeamnă la confecţionarea, în vatra folclorică, a costumelor populare autentice, respectând particularităţile, la apropiere de dansul popular, cu atenţie, respect şi dragoste, ştiut fiind că formaţiile de dans îşi extrag seva din folclor; să se ia de la bătrânii satului şi să se transmită tinerilor, care s-au îndepărtat de dansul popular, propice de a fi prezent şi la hora satului. Abordând, în repetate rânduri acest aspect, povesteşte: „Am fost solicitat să construiesc o formaţie de dansuri  într-un sat. La Căminul Cultural s-au prezentat 16 tineri, fete şi băieţi, toţi zvelţi şi frumoşi. I-am pus să joace ce ştiu. Şi mare mi-a fost dezamăgirea când am constatat că aceste mlădiţe, crescute în sat, nu ştiau să joace decât o horă dreaptă, Simianca, şi o sârbă care era mai mult jucată decât joc,  fiindcă se ţineau unul după altul. Am fost nevoit ca a doua oară să chem câţiva bătrâni din sat, să învăţ de la ei câteva dansuri, ca apoi să le predau tinerilor mei. Primeau de la mine ceva ce era, de fapt, al lor!”. Şi a doua destăinuire: „Am asistat la petrecerea nocturnă a unei intelectuale. Cântau toţi şi tot ce le venea în minte. După câteva ore mi-am dat seama că repertoriul era compus numai din cântece populare româneşti şi câteva romanţe autohtone, de inimă. Fuseseră sinceri şi-şi dăduseră pe faţă simţămintele, căci tendinţele exagerate spre modern sunt false, ele se confundă cu dorinţa expresă de a se încadra într-o anumită modă a epocii”. Şi adaugă: „Am căutat, pe unde am fost, dansurile care sunt pe cale de dispariţie, de aceea, cele mai multe, au fost culese de la oameni în vârstă. Partea teoretică şi practică însumând, prin menţionare, elementele de dans, cu muzică adecvată, cu prezentarea grafică, iar descrierea fiecărui pas va fi  însoţită de schiţă şi câteva imagini fotografiate. Intenţionez chiar să scot o carte despre acest fenomen”. Culegerea, însă, a rămas la stadiul de manuscris. Referitor la misiunea  reporterului, considera că  „trebuie să nu-i lipsească aparatul de fotografiat, să fie prezent la tot felul de manifestări tradiţionale (naştere, botez, stagiu militar, nuntă, înmormântare), pentru a imortaliza, foto şi sonor, obiceiurile folclorice tot mai puţin respectate, aflate într-un proces alert de degradare şi compilaţii”.

             Asistă la repetiţii la Izvoare, la Iancu Jianu şi în alte localităţi, fie pe fluxul sarcinilor, fie din proprie iniţiativă, şi se manifestă entuziast (şi entuziasmat) când descoperă similitudini între melodii şi dansuri, traversate de un spirit conservator.  O astfel de „întâmplare”, integrată în capitolui I din „Amintiri pretimpurii”, intitulată „Coana Fica şi <<Cocorii>>”, este trăită când descoperă că o anumită melodie, „Românul”, se mai numeşte şi „Cocorii”, la Iancu Jianu, comuna Ştirbei cum îi spunea odinioară, fiind „jucat în unghi cu vârful în faţă, aşa cum zboară cocorii”. Intransigent cu sine, pe cărări de nori şi soare, pe ploi şi arşiţă, ca să-şi astâmpere dorul, setea şi speranţa, va fi fredonat versurile intrate în folclor: „Este-o vorbă care spune:/ <<Cu olteanu’ nu te pune/ Nici la joc, nici la cântat,/ Nici la dulce sărutat!>>”. O „ştiinţă” auzită şi învăţată de pe când era adolescent, la Vâlcele.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

               XVII. CRITIC LITERAR       

               Rămâne o enigmă, şi pentru adevăraţii ştiutori de cum se cheltuie vremea, pentru pasionaţi, prin ce miracol reuşea N. Fulga să fie prezent la tot felul de „întâmplări”, mai mult sau mai puţin literare. Nu pregeta să vină, în scris sau vorbit, cu opinia sa dreaptă şi acidă, dulceagă, dureroasă, aluzivă, surprinzătoare, tăioasă sau fără un contur anume, invocând suspans-ul, ca fiecare să înţeleagă ce vrea, ce simte. În cele scrise, în manuscrise, nu consemnează decât arareori data, pentru el conta, în primul rând, valoarea (şi nonvaloarea!), pe care o socotea după anumite criterii personale, cât mai aproape de adevăr. Vom menţiona câteva, spre luare aminte, fără o insistenţă lectorială, de moment ce pesonajul nostru se orienta după principiul nietzschean, cu percepţia diferenţiată de la estetic la etic, dintre om, ca valoare, şi animalul, ca instinct, având habitate diferite, asemănându-se însă prin... atâtea.  Regretatul Marin Mincu, om de litere în vârtosul sens al creaţiei, avea o atitudine nedisimulantă, de iz filosofic, după ce te întreba expeditiv: „Ce mai faci, domnule?” (ne aminteşte de dialogul incipient cu nea Mande al lu’ Omu); nici nu-l interesa ce răspunzi şi te întrerupea tendenţios:  „Trăiţi degeaba şi mult... Am înţeles.  Fără a vă integra în ritmul creator de substanţă! Nu crezi?”. Poate că şi Nicolae Fulga, în felul său, ascundea uneori, ca prejudecată şi recul de origine pesimistă, îndoiala cea de toate zilele cu privire la opera capabilă să rupă gura târgului. Dar s-o luăm sistematic.

            Cu meditaţia, „întotdeauna vibraţia marilor conştiinţe, la problemele naţiunii, a dat la iveală cărţi memorabile”, pentru care „depune mărturie istoria, când ele însele devin istorie”. Romanul  „Toamnă fierbinte” (1981) se alătură altor cărţi şi publicaţii scrise de Ion Lăncrănjan (maestrul comentase elogios, pe copertă, la  „Dumuri în câmpie”, iar acum se revanşa într-un fel, clarificând: „Finalul cărţii, filosofic mai mult, semnifică inutilitatea unor asemenea drame, chemând astfel la raţiune şi, mai ales, la adevăr. Romanul demonstrează încă o dată că I. Lăncrănjan sesizează responsabilităţile scriitoriceşti ale epocii, asumându-le precum toţi marii scriitori”.                                                

            Despre prietenii lui de circumstanţă, despre colegii de breaslă şi de taifas păstrează atitudini de aşteptare adecvate. Volumul în curs de apariţie, pe atunci, „Fereastra dimineţii”, aparţinând poetului slătinean George Vaiman, „este o depunere a sentimentelor autorului într-o limpezime perfectă, fără deductiv şi abscons”. După ce creionează, parcimonios, universul literar autohton şi consemnează câţiva truditori ai condeiului în urbe, desprinde, şi alte direcţii, veleităţi ale omului şi cărţii, a relaţiei existente, prin tematică, trăire, realizare. Astfel, citim: „N-a alcătuit, totuşi, o carte până la această vârstă, ferindu-se de uşurinţă şi superficialitate; a aşteptat o coacere a sentimentelor sale, lucru care se pare că s-a întâmplat”. Ca tematică „este ilustrată strădania pasului de trecere prin lume, iar zădărnicia şi speranţa sunt puse ca ramuri ale aceluiaşi trunchi. Anotimpurile trec prin sufletul autorului şi lasă frigul, arşiţa verii şi adierea proaspătă a primăverii. Un sentiment prezent în pagini este cel de dragoste pentru poteci şi fântâni, pentru ţărână, pentru obrazul stafidit al mamei, dovadă că i-a rămas în suflet satul cu ale lui. În carte - metafora este prezentă, autorul se exprimă în cele mai bogate figuri de stil. Apare apoi femeia, cu dreptul ei la dragoste, pentru că numai ea poate şi ştie să culeagă florile alese ale bucuriei,  să le împartă în clipele negre, fără de care viaţa nu ne iartă”. Pentru a definitiva, didacticist şi creştineşte: „<<Fereastra dimineţii>> este o carte pe care merită s-o ţii în mână toată ziua, mai ales pentru faptul că se supune şi lui Dumnezeu”.

            În aşa-numita „Poezie de buzunar”, „Margareta Mariana Saimac este o fiinţă în stare să abandoneze sarmalele, clocotind în noaptea de Crăciun, şi să treacă în teritoriul de vis al metaforei, devenind în clipa următoare Mira Parâng”. Sesizează o „predispoziţie spre diminutivare a celor ce se văd”, „dispunând de-o anumită duioşie specifică sexului”; „altădată are clipe de sfătoşenie şi o amplă deschidere către peisaj, un călător îndrăgostit de drumurile ţării”, dar „nu toate poemele sale răsar, unele neîncolţind în sufletul cititorului”.  După ce întreabă autoarea: „Pe când o carte de poezie a cărei răspundere s-o poarte redactorul de carte ?!”, îşi menţine obiceiul, turnând o epigramă cu acelaşi dichis, chiar şugubăţ:  „Eu nu doar mâna vreau  să-ţi strâng,/ Ţi-aş pune, de-aş avea, cununa./(Să nu cobori de pe Parâng,/ Să sui întruna!)”.

          Despre inginerul Marin Langă şi despre cea de-a treia sa carte, „Nelinişti tăinuite”, crede că: „au apărut ritmuri noi”, „filosofia a fost pusă în drepturile ei”, „tematica a devenit complexă”, iar „poetul e în stare să surprindă viaţa în imagini care trec în lumea mirifică a metaforei, într-o lume nouă şi necunoscută”. Cât priveşe  „În oraşul câinelui”, prozatorul Dumitru Balaban, profesor de istorie la un liceu de prestgiu din oraşul municipiu, „foloseşte un vocabular ales, iar fraza are o cursivitate demnă de admirat”, „abundă în conideraţii filosofice şi de multe ori apare fantasticul. O povestire a lui D. Balaban nu poate fi povestită... Încă un amănunt: autorul ţine şi reuşeşte să ne ofere şi o performanţă din punct de vedere al structurii frazei şi al punctuaţiei. Sunt publicate, la sfârşitul cărţii, şapte povestiri, de câte o jumătate de pagină, o pagină, o pagină şi jumătate şi de două pagini, alcătuite dintr-o singură frază, fără nici un punct”, iar „prefaţa nu ajută cartea cu nimic. E alcătuită din nişte cuvinte căutate, care în loc să limpezească şi să-l ajute pe cititor, întunecă mai mult atmosfera”.  Acelaşi discurs, lansat textualist, şi despre epicul lui Nicolae Tiţa, unde „liricul este beţia autorului, şi ea nu este un obicei desprins, ci o boală de fibră”, iar „cartea vine din cultura arhaică a satului, din cultura populară, din miturile care s-au născut din întrebările omului despre viaţă, despre destin şi forţe malefice, despre tot ce se poate întâmpla cu noi şi în jurul nostru”. Şi tot aşa, rând pe rând, analizează bucăţile care vor să glăsuiască despre drame, tragedii sau, pur şi simplu, „ca poeme abstracte, nici vorbă de epic, cu personaje ce trebuie ghicite, deduse, căutate, cu eroi imaginari de care nu te poţi lipsi, în context fantastic”; dar şi „cu lipsa de documentare, cofundând perioade istorice”,când abordează politicul, sau cu „pagini în care autorul nu spune nimic, ci cade într-o descriere catastrofală a naturii”, căutând o „fisură în real” prin „Cronici albastre”.( (Cel vizat, N. Tiţa, primea astfel o „replică” pentru „viziunea” sa acidă, referitoare la prestaţia de „activist cultural” a prozatorului.) Lecturează cartea „Peste ani şi ani... Doamna” (după volumul„Doamna”, tipărit în 1996, s.n.), şi ajunge la concluzia revigorantă că „ideea de a se face lansarea la Balş, în oraşul lui Petre Pandrea şi al lui Mihail Drumeş a fost o clipă de onoare pentru localitatea de pe Olteţ”. După ce sintetizează că titlul „e drept, tributar prin conţinut primului volum, dar superior ca realizare”, continuă: „Autorul ne oferă 9 (nouă) povestiri, toate adiacente lumii didactice”.  Le „repovesteşte”, manierist şi lapidar, o dovadă de tenacitate şi răbdare (să ne reamintim că, parcă într-o altă eră, absolventul de filologie avea printre gânduri şi pe cel al scaunului de la catedră – s.n.), şi nu se sfieşte să se pronunţe: „Volumul lui Victor Constantin nu este o performanţă literară, dar este o carte care curge, cum îi place şi lui să spună. Este redarea unor episoade aşa cum au fost, având şi o valoare documentară”. Să fie viaţa, în sine, secondată de simpla auto-participare, un secret al numeroaselor ediţii apărute până acum?  Prilej  pentru critic să creadă, premonitiv, că: „autorul poate să leviteze într-o zonă a transcendentului, prin conjunctură şi cu destul noroc!” Sau cum credea La Fontaine: „A l’oevre on connaît l’artisan”.

              E clar, spiritul critic din el se manifestă ori de câte ori viaţa literară îi impune. „Mie, ca iubitor de literatură – obişnuia să-şi toarne materialul retoric în creuzetul de rafinat cititor – îmi place şi poezia clasică, dar şi poezia modernă. Îmi place metafora îndrăzneaţă a poeziei moderne, ritmul ei bolovănos, rupt din viaţa noastră tumultoasă”. Mereu un preambul la întâlnirea cu poeţii şi producţiile lor. Participând la o asemenea activitate, botezată de el „Sosirea in poesis”, la Drăgăşani, pe 24 ianuarie 1997, dă citire unei arseţiuni „care beneficiază şi de un strop de umor, dar şi de multă bucurie din parte-mi”. Şi continuă, în aceeaşi tonalitate, către confraţii oarecum surprinşi, neavertizaţi: „Voiam să spun că sunteţi nişte anacronici, nişte învechiţi; în timp ce oamenii se îmbogăţesc, sfidând cu curaj habotnicele măsuri împotriva corupţiei, în timp ce unii falsifică bani cu calculatorul, în timp ce alţii trec din partid în partid după pleaşcă, în timp ce alţii fac greve, mineraliade, înfiinţează tot felul de găşti nonguvernamentale, dv., aici la Drăgăşani, sfidaţi lipsa de hârtie şi scrieţi cărţi”. Şi completează, în antiteză cu starea naţiunii, argumentând cu nume de poeţi veritabili: Marian Bărăscu, Vasile Burlan, Ion Călinescu, Lucica Dumitru, Sorina Ivănescu, Florin Neagoe, Carmen Niţu, Cornel Paroşanu, Iulian Roman, Nicolae Zărnescu. Şi termină în nota săgeţilor ironice, slobozite mascat, indirect, către partea comparativă: „Domnilor, sunteţi nişte infractori din domeniul estetic, nişte stricători ai obişnuitului şi, pentru aceasta, vă  aştept în gara Poesis.  Şi vă felicit pe toţi!”.

            Ajunge şi la Zalău, cu epigrama şi Festivalul, leagă amiciţii, dialoguri, conversaţii, lecturează astfel creaţii, inclusiv poezie locală, şi rosteşte judecăţi despre autori. Unul dinte ei, Marcel Lucaciu, un poet „uşor ermetic, ce simte dureros noul, merge din deces în deces, şi-a cumpărat şi-o singurătate perfectă şi locuieşte printre iluzii”. Volumul are un corpus de 7 (şapte) scrisori către o Isoldă imaginară sau de aiurea, „rugând-o să-i trimită ochelarii roz pentru a reuşi să privească prezentul”, cu sufletul tensionat, lipsit de speranţă, şi versul simbolizând „lacrima de azi şi de mâine”. Un alt stihuitor, Valentin Meseşan, căruia Nicolae Fulga îi dedică, motivat, un comentariu radiografiat, patetic pastelat. Câteva „radiograme” navigante pe marea ospitalieră a liricii selecte, decodate exclamativ de lector: „Atâta limpezime şi atâta patimă la un loc n-am mai întâlnit  decât la Arghezi, o aşa spledidă obrăznicie a cuvântului n-am mai aflat de la Miron Paraschivescu, iar atâta poezie de factură folclorică n-am găsit decât la... Valentin Meseşan”; cel care „s-a născut sub o zodie viscolită în plină vară, are în sufletul lui ceva de popă haiducit şi cred că adoarme în tropot de cai şi visează nuntiri fulgerate. În poezia lui, iarba înfiorează gleznele şi buzele sunt pârlite de dor, aripile se întorc învinse, ploile sunt amăgitoare şi albe; ce atinge talpa, sărută”. Pus în situaţia potenţială de a decide cine-i mai mare dintre cei doi, unul sensibil şi profund, altul însorit şi romantic, criticul de ocazie, dar bun şi în acest fronton artistic, îşi reaminteşte, salvator, de una dintre meditaţiile dragului de Nichita Stănescu: „Poeţii nu se măsoară, ci numai se preţuiesc!”. Aşa că...  

              Pe când era redactor la „Ţăranul”, deducem noi, un anume Patraş (nici nu-i dă numele întreg), nedumerit că şi-a vârât „nasul în poezia” lui, îi trimite o furioasă scrisoare, iar N. Fulga se justifică: „Eu iubesc foarte mult poezia în stil clasic, şi sunt îndurerat că ea dispare văzând cu ochii; iar când se iveşte un <<clasic>>, mă bucur, ceea ce mi s-a întâmplat şi cu dumneata. Tocmai de aceea nu îngădui nici o abatere de la regulile   prozodice, pe care dumneata nu prea le cunoşti. Iată motivul intervenţiei mele. N-am vrut să public nişte abateri”. Şi-i exemplifică prin metrică, ritm şi căderea greşită a accentului, elaborând orientarea şi registrul fenomenologic: „Dar ne-ntrebăm, pe bună dreptate, de ce nu mai ţinem poeziile de azi cum le ţineam minte pe ale lui Alecsandri, Eminescu sau Goga?... Cititorii de poezie se mai întreabă: <<De ce se publică versuri în care sunt descrise stări ciudate, străine firescului uman, specifice numai poetului respectiv, iar pe ei, pe cititori, nu-i impresionează, negăsind în ele sentimente general-umane?>>. Poate că aceste versuri ar trebui păstrate în albume intime, ca tribulaţii ale psihicului respectiv, de citit la bătrâneţe, pentru că, dacă intră, totuşi, în conştiinţa oamenilor n-au şansă să pătrundă, rămân de suprafaţă, sortite efemerului. Dixit!”

          Cu Nicolae Zărnescu a avut mai multe în comun. Ca epigramist, după cum scriam cândva, au participat la festivaluri de umor, la diverse concursuri, au împărtăşit păreri, au avut dispute şi-au mimat discursuri alunecoase, când au dat unor verbe interpretări benefice sau învolburări de acidulate dueluri epigramatice. Şi, din când în când, îşi făceau, unul altuia, câte un comentariu scris. Atunci, şi aici, Nicolae Fulga despre una dintre cărţile liliputane, cu epigrame („Ideograme lascive, 2001”): „Chiar dacă nu e voluminoasă, surprinde o serie de teme care ne interesează pe toţi”. Menţionează temele, dă exemple prin versuri, comentează: „Cartea, vă asigur, este foarte bună, aş putea să zic performantă”, şi-i atrage atenţia de unele inadvertenţe în respectarea prozodiei: „În unele cazuri, versul al doilea nu e forate bine realizat. E forţat să asigure rima pentru apariţia poantei”. Şi-şi legitimizează intervenţia printr-o înţepătură amicală, într-o replică savuroasă, ca de obicei, întâmplată între cei doi buni epigramişti. N. Fulga: „Cartea ajungând la mine,/ Prin hârtii am rătăcit-o;/ Un necaz singur nu vine:/ Am găsit-o!”. Să fi fost concepută, e posibil, încă de pe când inginerul, în automatizări şi calculatoare, îi adresase prozatorului, autor al volumelor „Drumuri în câmpie” (1987) şi „Răsărit de soare” (1989), următoarea provocare: „Exclam, pierdut în contemplare,/ Orbit de docta lui chelie:/ Fantastic <<Răsărit de soare>>/ Pe <<Drumurile din câmpie>>!”.

          Prozatorul, în neastâmpărul său de a aborda diversitatea, colindă sau poposeşte, în alint şi relaxare, prin Galeriile de artă; din pasiune sau necesitate pregăteşte şi discursuri, disimulând pasul pe un teren mai puţin cunoscut. „Personal nu posed <<chei potrivite>> cu care să intru în atelierul pictorului, şi în acest caz rămân afară şi aştept opera”, cea a lui Lazăr Morcan, care „este de esenţă minerală; autorul a renunţat la primordialitatea soarelui şi s-a adâncit vrăjit în abisurile carstice, impunând astfel plastica românească.  Lazăr Morcan vine din Munţii Apuseni.  Dacă aş putea să unesc toate picturile lui într-un singur tablou, l-aş numi cu sintagma geobogziană <<Ţara de piatră>>. Aici, la Slatina, în judeţul Olt, unde pământul este atât de bun, încât bobul căzut în drum se face spic, pictura aspră a clujeanului ni se arată exotică”. Cât despre una dintre expoziţiile „magicianului Nicolae Truţă”, alături de truda copiilor, o consideră „un omagiu nepreţuit adus sexului frumos, o punere în valoare a naturii, cu mirajul ei estetic feminin”. Momente pentru a-şi elucida ambiguităţile, întrebându-se, „pentru a nu ştiu câta oară, de unde atâta raţiune, de unde atâta echilibru în crearea acestei lumi ? Mă mai întreb dacă femeia n-a fost creată numai pentru dragoste şi încântare, pentru partea frumoasă a vieţii ?  Ba chiar şi căsătoria, cu obligaţiile ei, mi se pare a fi o agresivitate administrativă. Vreau să spun că m-a încercat sentimentul de jenă adâncă, de întristare, ori de câte ori am văzut o femeie în salopetă sau spânzurată pe o scară, dând cu bidineaua, ca să nu mai vorbesc de mirajul socialist cu femeia pe tractor, manevrând caii putere”.

             De câteva ori, a găsit timp să se abată de la misterul cuprins între coperţile cărţilor, de la lumina reflexivă a scenei, de la magia dansului învolburat, pentru a coborî în arenă, pe gazonul stadionului, în tribună, suportând cu stoicism limba slobodă a Turnului Babel. Şi de fiecare dată şi-a încropit sârguincios cronica sportivă, predând-o ziarului...

            Note de lector, de critic circumstanţial adunând crâmpeie de viaţă, într-o altă ipostază a omului de cultură, prin efort secvenţial, spre a se integra într-un modus vivendi propriu, concomitent cu condiţia şi destinul său de observator / trăitor în actul unic al creaţiei.

               XVIII. NICOLAE FULGA – cenaclist

             

             Am privilegiul şi trăiesc emoţia de a parcurge „Registrul cu procese verbale”  din şedinţele Cenaclului slătinean... „Alutus”. Document textualizând un univers nostalgic, astăzi chiar îndreptăţit de povestit nepoţilor. Prima însemnare, adică primul Proces-verbal, din 27 septembrie 1978, cu scrisul inimitabil al jurnalistului George Enache  (pe atunci unul dintre maturii intelectuali în ascensiune), are un conţinut situat între imprevizibil, anecdotic şi şturlubatic, tustrele beneficiind de inserţia într-o veridică realitate culturală. Spicuim câteva dintre direcţiile noului program (cel puţin aşa am intuit), menite: să simplifice şi să revigoreze activitatea scriitoricească din localitate, să încurajeze, prin promovarea operei, tinerii creatori, să cultive gustul critic pentru ironie şi zeflemea, într-o atmosferă destinsă, de bună dispoziţie. Ne aminteşte, prin memoria lui G. Panu, de cea existentă – bineînţeles la cota gustului clasic şi academic – în cenaclul „Junimii”, la mijlocul sec. al XIX-lea, sau de cel din preajma revistei „Zburătorul”, după primul război mondial, având ca idee prioritară intelectualizarea poeziei şi urbanizarea prozei –  ca să reiterăm doar două coordonate urmărite în general de grupare. Şi încă ceva, ţinând de particularitatea gradului de evouţie, de specificul local, de structura universului cultural din urbe, un aspect menţionat chiar la început: „Scopul întâlnirii noastre îl constituie discutarea propunerii ca în Slatina să fiinţeze un singur cenaclu literar artistic, prin dizolvarea celor două (este vorba de  „Metafora” şi „Balada” – n.n.), cu specificaţia tabu că persoanele prezente nu se socotesc îndreptăţite să vorbească în numele vreuneia dintre grupările de unde vin, ci să-şi afirme doar punctul de vedere ca persoane”. Se propune şi se votează numele de „Alutus”, prin perspectiva timpului, a „inventarierii energiilor afective decantate”, o mică neinspiraţie, fără încărcătura poematică, chiar practică decelată / încorporată în cele existente până atunci. Din conducerea noului cenaclu au făcut parte: Iancu Tănăsescu, Teodor Firescu, Gheorghe Nicolăescu, Sin Filon şi George Enache. Menţionându-se că „nu se stabilesc deocamdată responsabilităţi în cadrul consiliului de conducere, şedinţele de lucru vor avea loc săptămânal joia, iar pe 5 octombrie vor citi Gica Cruceru (proză) şi George Enache (poezie)”.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            

             Dacă la început au fost doar unsprezece persoane, la următoarea întâlnire asistenţa s-a dublat, unind, cu unele excepţii, energiile literare ale momentului: Mark Turianu, Virgil Dumitrescu, Ioan Smedescu, George Vaiman, Elena Cruceru, Nicu Petria, Viorel Dianu, Ilie Bobescu, Marin Rada, Nicolae Dorobanţu, Dumitru Gâlcă, Constantin Dascălu, Valentin Argeşeanu, Sică Popescu, Maria Fronie, Penică Tomescu, Dumitru Udrea, Florin Tuinea, Iancu Târţopan, Ileana Vlad, Marian Sandu, Alecu Sanda, Cornelia Stolojan, Zaharia Baltasiu, Nicu Pepene, Mihai Bădescu, Ion Popescu, Geta Rada, Valentin Bălan, Costel Drejoi, Nicolae Diaconescu, Florica Stancu, Constantina Iordache, Ion Smarandache, Carmen Popa, Mişu Plopeanu, Gheorghe Cârstea, Margareta Mariana Saimac, Ion Lixandru, Andrei Ştefan, Tanţa Iordache, Teodor Sârbuleţ,  Aurelian Titu Dumitrescu,  Paul Dogaru şi, desigur, Nicolae Fulga. Erau prezenţi, spre a cânta muzică folk, Mihaela Bustuchină, Rodica  şi Viorel Ştefănescu, Daniel Dumitrescu, George Iordache la nai (microconcert) şi Voinea Boagiu cu lexicologia. Prozatorul propune, din rolul desemnat de secretar al Cenaclului, schimbarea locaţiei, „şedinţele să se consume în altă parte, într-o sală mai liniştită, mai ferită de <<atenţia>> discotecii şi a secţiei de teatru, găzduite de Biblioteca Judeţeană”. Referindu-se la pooezia lui George Enache (cel cu care va avea o relaţie de amiciţie sinusoidală, fiind două caractere tari şi orgolioase), se pronunţă: „Ceea ce a citit nu îl caracterizează; el are, în general, o poezie de dezbatere, de opinie. Aşa că, în această seară, n-a făcut altceva decât un act de implicare creativă, dovedindu-ne, totuşi, încă o dată măiestria de a scoate bijuterii literare. Cât priveşte proza aceluiaşi artist al cuvântului, probabil că este de vină formaţia noastră; ne-am obişnuit cu proza coerentă, clasică. S-ar putea ca ceastălaltă să fie proza viitorului, sortită unui  fel de stări, doar săgeţi nonconformiste, în tentă teribilistă, slobozite, nu toate, noaptea”. Şi-i recomandă „o muncă titanică pentru limpezirea stilului”. Comite, cum altfel?, şi două epigrame, vizând atât specificul tematic  cât şi  prezenţa: „O oarbă fuse eroina,/ Nocturne versuri, ades mari,/ Iar criticii, visând lumina,/ Veniră fără ochelari!”. Aluzie sagace şi tăioasă la propunerea lui George Enache, emisă înainte de şedinţă, o sugestie pe un ton glumeţ, dar luată ca un pact metaforic: „să se citească şi să se critice fără ochelari”. „Dar, dacă nu se mai observă amănuntul, şi astfel autorul n-are şansă să devină genial, rămâne înghiţit de materia comună, amorfă?”, sărise N.Fulga. În cea de-a doua sunt vizaţi cei doi întârziaţi: Doru Sârbuleţ şi Ioan Smedescu, cel pe care dorul de Eminescu nu l-a părăsit nici astăzi: „Sârbuleţ, cu barba-i neagră,/ Ne întunecă la trap,/ Dar noroc că veni altul/ Cu << Luceafărul>> la cap”.

             În şedinţa din 19 octombrie, N. Fulga propune ca poezia „Sărac prin toamnă”  să fie reluată, recitită chiar de G. Vaiman. Despre autor, într-un mod nuanţat admirativ, dar şi uşor zeflemist, cu substrat: „deşi s-a născut la ţară şi a venit la oraş, a rămas ţăran, fiindcă nu dă cu cititorul de pământ! Are un sistem de lucru, scrie în timpul liber, de aici discursivitatea”. Admite că îi cunoaşte scrierile şi crede că a parcurs un drum ascendent, iar „în poezie are o trăsătură comună: decepţia”. Pe 2 noiembrie, când citeşte Valentin Argeşeanu: „Domnule, e interesant Argeşeanu!, poartă  permanent un pic de infatuare care-l aranjează cu statura sa... hă, hă!... de haiduc! Ăăă, asta nu înseamnă că nu are talent. Are stări poetice, dar trăiesc cu impresia că ele trebuie disciplinate, fiindcă nu dă atenţie artistului din poezie. Dar la gară nu poţi să-l scuteşti pe cititor de <<scrijelitul de cale ferată>>. E cam nefericită expresia, supără auditiv. Eu zic aşa, că dacă V. Argeşeanu şi-ar da seama şi de artistul despre care vorbeam, adică să aducă sentimentul în faţă, în emoţia cititorului,  creaţia...”  „Da ce, poezia se scrie numai pentru a plăcea? ripostează cel vizat. Adică..., revine, dar ce, dom’le, nu vă place? În fine, timpul..., se consolează el, ...o să vedeţi!” ameninţă. „Poezia încă n-a divorţat de artă!” e categoric N. Fulga. „Nu, întăreşte Argeşeanu, dar a rămas lângă noi.Uite, eu iubesc foarte mult natura”, găseşte el o trimitere, drept conciliere. „Foarte frumos!” concede Fulga oarecum liniştit. Cineva (Sin Filon, am descoperit noi)  citeşte o proză scurtă, „Papucii” sau cam aşa ceva.  Şi N. Fulga îi face pe loc o epigramă : „<<Îl chinuiesc acei papuci,/ O clipă linişte nu-i lasă,/ Und’ să te-ascunzi, und’ să te duci/ Când tot... papuci găseşti acasă?!>>. Dar dacă poarta e legată cu sârmă,  mai ajunge la... papuc?!  Vedeţi, dialogul cu umbra”, conchide. Altă dată: „Deşi poezia lui Târţopan e rotundă, am impresia că ţopăie în idee. Şi poetul trăieşte o lenee... Da, da, există şi o lene poetică.(Rumoare între cenaclişti). Şi  noi, dacă-i suntem prieteni, trebuie să-i spunem: <<Bă, omule, nu aşa se face!>> După o vreme: E cam frig aici. Cred că s-a răcit!”, tremură el cu înţeles stilistic, privind peste adunare.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      

             Pe 21 decembrie, în cenaclu,  N. Fulga citeşte proza „Măria lui Gheorghe Frăsin” (ulterior, peste nouă ani, devenind „Sfertul cu inima”, microromanul de la începutul volumului „Drumuri în câmpie”), desigur nefinisată, şi piesa de teatru, într-un act, „Rădăcini”. Sugestii:   „să mai umble la omogenitatea vocabularului, să elimine expresiile nejustificate”, iar piesa, pentru care solicită consiliere, spre a fi trimisă la tipar, este elogiată, dar  „trebuie continuată prin condamnarea acţiunilor primarului, fata să se mărite, dar nu cu popa”, şi se merge până acolo încât se propune, mai în glumă, mai în serios, „reciclarea profesiei personajelor”. Când citeşte Nicu Pepene (Moşteni) proza „La dealul săracului”, N.Fulga o vede ca pe o „proză ţărănească inspirată din contemporaneitate” şi se arată „bucuros că Pepene scrie ce simte şi cum simte, ceea ce înseamnă că are ceva de spus. Dar să încerce să se debaraseze de ce este în plus”.

            Torcând fuiorul vremii, pe 17 mai 1979 are loc şedinţa în care se dezbat probleme organizatorice, după ce s-a prezentat un Raport de activitate de la înfiinţarea Cenaclului până în prezent, citit de G. Enache, în prezenţa a 17 membri. Se analizează, se discută, se fac propuneri pentru un alt birou  de conducere. Pentru funcţia de preşedinte este propus Nicolae Fulga, ca fiind „un om dinamic, având relaţii  de profesie, membru în tot felul de comitete... şi, având în vedere criteriul valoric, este o autoritate în materie de literatură umoristică” ( A.T Dumitrescu). Cel vizat nu primeşte, deoarece este ocupat cu destule probleme în cultură şi-i lipseşte timpul necesar pentru a rezolva, favorabil şi la momentul oportun, sarcinile unei asemenea activităţi. În schimb, vine cu o serie de propuneri, urmărind binele grupării: să se elimine, pe cât se poate cu putinţă, improvizaţiile, iar operele să prezinte un coeficient credibil de autenticitate (originalitate). Recomandă sinceritate şi cinste colegială,  înscrierea la Cenaclu făcându-se pe bază de cerere, cu o amplă autobiografie, din care să nu lipsească preocupările literare importante. Precizează: „Prozatorii nu sunt vitregiţi de a participa la şedinţele cu public”.

             Pe 31 mai 1979 se pronunţă şi despre lirica lui Ioan Smedescu: „Poezia îmi place (citează din <<Ritm>>). Ea se încadrează criteriului de evaluare prin destinaţie, mişcă afectiv inima şi în acelaşi timp intelectul, adresându-se mediei de cititori. (Lecturează şi din ciclul <<Scrisori de iarbă>>). Accentuează: Smedescu scrie puţin, ar trebui să ne inunde”. Tot atunci citeşte cu voce tare, nuanţată, din propria-i creaţie. Dumitru Udrea: „Proza citită, <<Între două trenuri>>, ar fi trebuit să apară de mult în paginile vreunei reviste. Nu există un alt creator în ţinuturile noastre care să compună o asemenea proză!”. Craioveanul Romeo Popescu, autorul  romanului „Moartea  faraonului”: „Proza citită e o reuşită dramă. Autorul posedă un stil personal prin definiţie. Tot ce este aici se numeşte artă, proză care nu aşteaptă decât tiparul. Sunt încântat că am prilejul de a-l cunoaşte şi regret că am lăsat să treacă timpul şi nu am făcut-o până acum”. Alte opinii au emis: Teodor Firescu: „Proza tinde spre universalitate”, şi George Enache: „O proză superbă, de înaltă calitate. Artisticeşte, bucata e o mică perlă”. Era programat să citească fabule pe 6 decembrie, chiar de ziua lui onomastică. N-a venit, cel puţin din acest motiv.

              Pe 31 noiembrie 1982, tot în cenaclu, citeşte povestirile „Bani verzi” şi „Sfertul cu inima” desigur, finisată de data aceasta, iar comentariile n-au întârziat, având un numitor comun: „multe fapte, multe personaje şi s-ar putea ca cititorul să fie ameţit, să obosească”, „titlul <<Bani verzi>> poate fi schimbat pentru a elimina interpretările”, „uneori suferă sintaxa”, „atenţie la nume”, „frază curgătoare, imagini de mare acuitate, asemănătoare cu satul lui Rebreanu”, „corespondenţe cu poematica metaforică a lui Fănuş Neagu”, „o metaforă a rolului destinului în universul tragic existenţial, cu omul prometeic”, „un stil încântător,  cea de-a doua bucată având perspectiva unei nuvele reuşite, un nucleu pentru un microroman, un poem de mare valoare”, „jocul de planuri dă modernitate prozei şi-i imprimă veleităţi de scenariu de film”, „cu personajul în stea, privit din mai multe unghiuri, relevat caleidoscopic”.

              Citeşte şi la Cenaclul „Luceafărul” din Bucureşti; din însemnări nu apare data (după primirea U.S., deducem noi), însă celelalte amănunte sunt consemnate cu grijă. Participă: Ion Lăncrănjan, Iulian Neacşu, Nicolae Georgescu, Al. Condeescu, Ilie Bădescu, Nicolae Diaconescu, Constant Călinescu, Dumitru Bălăeţ, M. Zverna, Doru Ureche, A. Zăinescu, M. Ungheanu, Radu Comănescu. Opinii referitoare la cele două povestiri; „Vară cu focuri” şi „Tata nu poate să moară”: „talentul îl obligă” (I.L.), „presupun că mai are şi alte proze deosebite” (I.N.), „Excelent scrise, exces de culoare, poveşti despre dragoste şi moarte, o pictură vie, indiferent  de unde sunt, când au fost scrise, fiindcă are  har de povestitor” (Al. C.), „invocă pe Panait Istrati, nimic nu este fabricat” (N.G.), „are o vădită şi clară teorie de psihanalist, deoarece mărturisirea este pedeapsă în sine, o reconsiderare muzeistică a satului” (R.C.), „limbaj de rezonanţă, incursiune în trecutul personajelor autentice” (N.D.), „Finalul este pregătit minuţios, se amână, în el constă marele farmec” (D.B.), „proza este salvată şi artisticeşte, continuând spiţa prozatorilor rurali” (M.Z.), „valoarea este clară, culoare deosebită, forţa limbajului e dată de structura bolovănoasă” (D.U.), „proză de excepţie, autor matur, cu teme dintr-o lume neepuizată, să nu se mai umble la ea” (A.Z.), „un pozator autentic, să  se ia în serios faţă de tăietură şi talentul care se vede” (M.U.). Dar şi câteva „voci negative” care-l muştruluiesc: „final previzibil, alunecă spre senzaţional, crima nu e pedepsită, exces de construcţii expresive, legea nu are sorţi de reuşită, era bine să sugereze soluţia” ş.a.

               Prin 1988, pe când activitatea de acest gen îşi slăbise ritmul, intrase inexplicabil într-un con de umbră printr-o simptomatică ignoranţă, iar trio-ul Metafora, Balada şi Alutus alunecau pe poteca uitării, ca o amintire frumoasă, Nicolae Fulga, neastâmpărat şi veşnic dezlegător de noduri răutăcios făcute(„trec prin viaţă şi dreg ce-au stricat alţii din ignoranţă sau rea credinţă”), trimite o jalbă preşedintelui, responsabil pe atunci cu soarta culturii pe judeţ, pentru a-l lămuri:  „dacă tov. Dumitru (Dumitrescu) Virgil ar vrea să cunoască, ar  afla că în municipiul Slatina trăiesc creatori cu care ar putea să alcătuiască un cenaclu, tot atât de puternic şi tot atât de valoros ca şi Cenaclul <<Balada>>. (Se pare că această grupare a rămas în conştiinţa scriitorilor, cu toate apele vremii ce scăldatu-ne-a  – n.n.) Dar cine să-i atragă, cine să le vorbească frumos, cine să-i aştepte cu voie bună?! E greu să faci toate astea cu jugulara înţepenită”. Şi prezintă, mai jos, ca să lămurească „enigma regretabilă a inerţiei”, două liste paralele cu cei oricând „apţi” şi „inapţi”, consemnând şi situaţia lor publicistică. Specifică: „I-am exclus din număr pe Dan Diaconescu, pe George Gîlcă, pe Ştefan Andrei, care nu mai corespund din punct de vedere moral”. Explică, totodată, şi demersul misivei: „Am făcut aceasta pentru a vă releva dv. adevărul, pentru a vedea că unii dintre noi  îi ştim pe creatori – peste 15 la număr, de obicei aceiaşi, iar alţii nu-i ştim. Dacă vreţi, deoarece e cazul, să-i dăm  o mână de ajutor lui Virgil Dumitru, care este în panică”. Oricare alt comentariu devine superfluu.

             Scriam că spiritul cenaclului, indiferent de nume, împrumutase ceva de la „strămoşi”,  recte „Junimea” şi „Zburătorul”, ca atmosferă şi principii. A zis T. Maiorescu: „Nu-i  corect să-şi citească opera autorul şi nici    să-şi evalueze creaţiile personale prin explicaţii”. „Nu sunt binevenite, a intervenit altcineva, în replică prin alt secol, din cenaclul slătinean; părerea lui, a artistului, şi a celor din jur contează”. Aşa se-ntâmplă şi pe la noi, unii critici vor opera pe fragmente, alţii pe de-a-ntregul, că n-au  răbdarea amănuntului, a sciziunii, şi-apoi rămâne vreme şi pentru digresiuni. Uneori nu se-nţelege nimic şi atunci referentul e obligat să-şi recitească „bravada”.  

             Insistăm în redarea întregului climat, cu spontaneitatea lui – un pic de romantism, câteva grame serioase de real, ceva parale aurii de umor şi restul... talent nedescoperit. „Aşadar, referitor la proză, când se alunecă pe-o anumită pantă, musai ca autorul să ignore  (greu şi urât verb personal!), să eludeze poezia, astfel substanţa se diluează, suferă, n-are credibilitate”. „Să facem abstracţie de clasici – aici ne abatem puţin de la tradiţie –, deoarece situaţia nu mai e în concordanţă cu cerinţele, cu sistemul”. „Ba nu, contrazice altă voce, clasicii rămân permanent în atenţia noastră de creatori, de continuatori... Ce ne-am face fără ei? N-am avea tradiţie, cultura ar fi săracă, sincopată. N-am avea universalitate”. „Nu-i negăm, se apără prima voce, dar consider o mare greşeală să batem pasul pe loc, pe aceleaşi poteci şi alei, să nu promovăm spiritul novator, aerul proaspăt al generaţiilor ce sunt, ce vor veni”. „Atenţie la legile poeziei, mai ales la cele ascunse, când autorul ne arată o cuminţenie a limbajului, dar sub pojghiţa de suprafaţă ascunde totuşi profunzimea.” „ Dar când nu e aşa?... Dacă cititoarea e plină de candoare, cum o mai judecăm, cu ce unităţi de măsură? Şi te mai năuceşte şi cu un zâmbet cuprinzător, tentacular, de caracatiţă? Pe unde mai scoţi...? Atunci să vă văd!” Cineva intenţionează să arunce o altă glumă, se abţine, „Aş avea ceva de spus, virează  el, dar mai la urmă, vă rog însă să-mi amintiţi, s-ar putea să uit!”.

             Instinctiv (şi instinctual) se pune problema lansării în cenaclu şi a altor poeţi, prozatori de pe alte meleaguri. Toţi sunt de acord, dar cu o condiţie, tot la unison: „... să vină, să fie prezenţi şi autorii. Nu de altceva, doar din curiozitate, să aflăm cum arată, care cu cine mai trăieşte, tot cu baba aia, cu moşu..., ce hram poartă”. „Tot fără ochelari?” se aude o voce tărăgănată. Rumoare generală. „Şi cât mai multe metafore ample dacă e de unde, ca să pricepem amplitudinea sufletului omenesc chinuit de întrebări. Evoluţia omului în epoca de piatră, de bronz, fier şi către cea populată cu minţi bulversate şi inimi învolburate, adică întocmai dragostea promovată de Amor, de Cupidon.” „Nu cea cibernetică? întreabă N. Fulga, curios. Hai să fim serioşi.  Aşa că, daţi-i drumul, s-auzim!... Pe mine nu mă interesează fişa biografică a autorului, fie X sau Y, ci felul în care scrie. Ar fi mai nimerit să punem la numărător acţiunea, iar la numitor stilul, ca la matematică sau în Arcadia... Şi tonalitatea, asta, intonaţia, talentul actoricesc la rest, încolo nu-i bai...”  „O poantă, intervine George Enache, la un cenaclu, la Piteşti, un oarecare cu nume de familie feminin, parcă Ioana, a venit cu o poezie, după ce timp de trei ani navigase în undele cuminţi ale anonimatului. Poezia se numea <<Iubita>>. Şi ce credeţi că i-a spus Octav Pârvulescu, că-l ştiţi: <<Bă, ai tu aici, în poezie, vreo iubită?>>” „<<Nu>>, a răspuns nefericitul. <<A, păi pune-i, bă, atunci titlul Partidului>>. Şi a apărut, domnule, în <<Secera şi ciocanul>>, după aia în <<Luceafărul>>.” Altcineva, parte feminină, o domnişoară, se avântă în chestii mari, cu substrat erotic. „E un curaj nebănuit sau poftit, însă admirativ. De la vârsta asta? He, he, he! îţi prevăd un viitor strălucit sau strălucitor, ăăă... Ai mai... scris aşa ceva? o întreabă cu şiretenie N. Fulga. A, păi atunci se schimbă macazul. Trebuie să vii cu părinţii, cu bunicii, cu mătuşile.” „Păi ce, aici e azil, e casă de binefacere? s-aude o voce mai trecută, fără inflexiuni. Noi suntem o instituţie, pardon, o organizaţie culturală, ăsta, un cenaclu, nu primim decât până la o vârstă... Sau după, distonează vocea a doua. Poezia se scrie de toţi, pentru toţi... Vai de omul care urcă în Turnul de fildeş şi habar n-are ce se întâmplă în jurul lui!” „Cum ar fi:” - regizează G. Enache făcând un semn cu mâna. S-aude  o strofă, fiecare vers  rostit de-o altă voce, aşa cum era  scenariul: „Şi la sărutul lor de gheaţă mă-nfior” (Cornelia), / „Degeaba se-nalţă cocorii, pictându-se pe pânza serii” (C. Dascălu), / „Sub apele nopţii, ce vieţii-i poartă semnul sfânt/ Un orb ţine-ntre palmele sale ciuturi arse de secetă”, încheie Marin Rada, în spirit de frondă.

             Despre un mustăcios superficial, un poet, o părere: „Poezia e prea cuminte, scoate lucruri obişnuite. Ca acum o sută de ani..., a rămas acolo, cu cerbi, cu ierburi... Zău, a terminat de zece ani un liceu şi vine aici cu jucării... Mai trebuie prelegeri –  o să le facem, despre talent, paradoxuri, conflicte şi locul lor în poezie”. Un alt artist liric vine cu câteva  poezii, judecate „că nu-i posibil să fie lecturate şi supuse atenţiei imediat”. „Atunci o să i le citim, ceva -  cândva, ceva - acum – comite cineva un joc de cuvinte, amestecat cu o savuroasă găselniţă –, şi o  să-i trimitem răspunsul prin poştă”. „Şi strada trăgea de el”, îşi expune poetul poanta. „O, o, mai uşor Valentine, că venim şi noi”, se oferă Enache. „Hai să fim mai serioşi!, ...<<şi strada trăgea de el/, continuă el imperturbabil, haide, iubito, la cinematograf/ să vedem un film cu doi lei!>>... ( „Poate << … de doi lei!>>” zeflemiseşte cineva) Se opreşte, priveşte pieziş, trage adânc din ţigară; după ce examinează profetic mucul stins:  „Noptea asta doresc s-o sparg în bucăţi,/ vreau să pipăi cu degetele/ un ciob de întuneric.../ Şi maşinile, ah, maşinile,/ meargă maşinile noastre!...”. „Să dea mai multă atenţie imaginaţiei artistice,  mai mult curaj să fie el însuşi” (George Enache), „...dar are un gând, acolo, un sâmbure poetic viu. Nu ştiu dacă aţi reţinut, acolo, cu: <<strada trăgea de el>> ..., e concentrat ca în teatru, ar putea avea suflu” (Gh. Nicolăescu). „Adică, se aude un glas sfătos (V. Dumitrescu), ar putea să se ajute mai mult de limba română... Treaba aia cu excavatorul sau ce era... (maşini, maşini, se aude), ... da, mă rog, e neaşteptată, nu?  Sapă, nu sapă,... numai un om care e adânc implantat în viaţa contemporană poate să simtă aşa ceva, adică... transformările. Oricum, închei spunând că am o bucurie temătoare...”  „Mi se pare că e ca acel copil care sărea foarte bine până la vârsta de 6  ani, adaugă Mark Turianu, scuzându-se că se bagă în vorbă. Sărea bine până atunci şi promitea să ajungă campion!” „...şi, când colo, a ajuns tâlhar, rosteşte justiţiar N. Fulga. Iertaţi-mă! Sărim în ograda vecinului... Vedeţi? Zău aşa! După cum observaţi, la noi se citeşte şi epigramă, şi proză absurdă şi fantastică, poezie simbolistă, cosmică, ne respectăm, suntem cenaclişti, oameni de cultură...”.

             E dureros şi deprimant că nu se găseşte un bibliofil sau exeget sufletist care să salveze, din ghearele neiertătoare ale uitării, celelalte însemnări şi spusele mai acatării din Procesele-verbale ale Cenaclului. Astfel se pierd destule idei valoroase, cu care n-o să ne mai întâlnim, ca să nu mai vorbim de atmosfera fermecătoare, cu parfum de istorie literară din boema slătineană, condamnată iremediabil  la ignoranţă, pe an ce trece, prin  cenuşa neiertătoare a uitării. Noi am încercat, după putere şi posibilităţi, să înlăturăm un strat de praf, sub care, cândva, înfloreau gânduri, ardeau speranţe şi glăsuiau conştiinţe.