VIAŢA

 I.  NAŞTEREA ŞI COPILĂRIA – de la  Albeşti (Poboru) la Vâlcele

   Zona  etnografică Câmpia Boianului este situată  în partea centrală şi estică a judeţului Olt,   învecinându-se la nord cu Podişul Getic, la vest cu Bătrânul Alutus (cu afluenţii lui – Dârjovul, Iminogul  şi Călmăţuiul), delimitând-o de zona Romanaţi, la est, râul Vedea (cu  Plapcea, Florişor, Dorofei) şi comuna Tufeni o despart de zona Argeş, iar în partea de sud-est se delimitează de zona etnografică Teleorman. Vatră străveche de cultură şi civilizaţie, Câmpia Boianului a avut încă din neolitic suprafeţe roditoare, cu faună şi floră într-o măsură generoasă.  Cât priveşte cultura, ea se redimensionează odată cu trecerea anilor, fiind un rezultat al împletirii dintre elementele autohtone  incipiente, dar reprezentative prin consistenţă, cu particularităţi împrumutate din cultura bizantină şi occidentală.  De prin sec. al XVIII-lea, meşteşugurile rurale se raportează la cerinţele evoluţiei, ale istoriei, ale tradiţiei. Pentru ca, în perioada interbelică şi, mai apoi după cel de-al doilea război  mondial, să se producă reale transformări în viaţa spirituală a satelor de aici, cu impact negativ, fie prin dispariţia unor meşteşuguri  împământenite  - tracţiunea mecanizată a anihilat elanul constructorilor de căruţe – ,fie prin prezenţa unor avansate tehnologii în industrie – cu diminuarea vizibilă a numărului dulgherilor şi fierarilor.  Rezistă, însă, meşteşugurile artistice precum ţesutul, cusutul, prelucrarea lemnului.

    Ca istoric, primele urme ale existenţei omului sunt descoperite pe Valea Dârjovului şi a Oltului, datând din paleoliticul inferior, mijlociu şi superior (topoare de diferite mărimi şi forme, dălţi de piatră şlefuită, mici podoabe de cupru, fragmente ceramice, oase de animal, instrumente de artizanat de os şi cupru pentru prelucrarea pieilor ş.a.), dovedind continuitatea pe aceste meleaguri şi ocupaţiile de bază ale locuitorilor: agricultură şi creşterea animalelor. Populaţia locuia, deopotrivă, atât în case construite la suprafaţă, cât şi în bordeie. Pe albia vremii, documentele secolelor XV – XVI aduc informaţii privind structura socială - boieri mari şi mici, dregători, ţărani liberi (moşneni). Ţăranii,  meseriaşii şi negustorii, supuşi unui proces de sărăcire, consideră, drept cale de ieşire din situaţia limită participarea la mişcarea revoluţionară din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, continuând cu aderarea la revoluţia burghezo-democratică de la 1848, la Războiul de Independenţă  din 1877-’78, cât şi la înfăptuirea memorabilului act  de la 1 Decembrie 1918.

   Conform statisticilor, zona etnografică Câmpia Boianului  cuprinde 24 de comune, printre care Vâlcele şi cele învecinate, Izvoarele în vest, Nicolae Titulescu în est, Schitu în  nord  şi Stoicăneşti în sud. Către sfârşitul sec. al XIX-lea  şi începutul sec al XX-lea, au loc transformări radicale în satul românesc, raportate logic la modul de viaţă al locuitorilor, şi, desigur, în aşezări precum Drăgăneşti-Olt, Radomireşti, Crâmpoia. Se trece de la plugul de lemn cu brăzdar asimetric şi cormană fixă, grapă de mărăcini şi tăvălug, la plugul de fier, rariţă, grapă şi prăşitoare de metal. Predomina cultura de grâu, de primăvară şi de toamnă, se folosea secera zimţată, apoi semănătoarea trasă de doi boi, snopii fiind transportaţi la arie, în izlaz, unde erau treieraţi,      într-un scenariu complet, bine pus la punct. Pe-ndelete, cultura porumbului a devenit prioritate, ştiuleţii tăiaţi cu ajutorul cosorului fiind transportaţi cu carele  şi aşezaţi grămezi în curtea casei, păstraţi în pătule de nuiele, în hambare sau în podul locuinţei; iar cocenii se tăiau în zori, se legau în snopi şi erau aşezaţi în formă de glugi în grădină, procedură valabilă şi astăzi. Ca tradiţie milenară, s-a transmis şi creşterea animalelor, bovine şi cabaline, dar şi oi, capre, porci.  Cu anumite oscilaţii, cauzate de vremuri şi circumstanţe, aproape fiecare gospodărie ajunsese să deţină o vacă de lapte, o capră, un porc, câteva oi şi, pe ici, pe colo, o pereche de boi, un cal...  Dintre meşteşugurile ţărăneşti menţionăm:  cusutul în „muscă”, în „cruce”, „pe fir” şi „şabacul”, cojocăritul ( la 1835, o statistică menţiona „un cojocar la Văleni şi doi la Vâlcele”), prelucrarea fierului în ateliere săteşti, evoluţia fiind concurată şi anihilată, la începutul secolului trecut, de apariţia produselor industriale. Fiecare atelier, construit simplu din lemn sau paiantă, avea o singură încăpere cu un cuptor şi vatră din cărămidă, cu foale de piele puse în funcţie cu piciorul, cu una sau două nicovale, o troacă plină cu apă, cleşti şi diverse ciocane, un tăietor pentru fier.  Erau reparate, după natura solicitării, unelte agricole, ascuţitul fierului de plug, potcovitul cailor, confecţionarea unor obiecte de  uz casnic (grătare, pirostrii, frigări, agăţători).

Locuinţele semiîngropate sau la suprafaţa solului, din lemn, nuiele sau paiantă, au evoluat către cele cu tindă (cu una şi două încăperi), fiind construite din cărămidă (la sfârşitul sec. al XIX-lea), raportate  la peisajul natural, în condiţii de câmpie.  Accesoriile casei – uşi, ferestre, balustrade, stâlpi, fruntare – sunt adeseori împodobite cu forme geometrice, de la stilizări florale la motive vegetale, cele purtătoare de simbol fiind întâlnite doar deasupra uşilor, în pridvor, la ferestre. Interiorul locuinţei din Câmpia Boianului perpetuează  caracteristicile vieţii sociale, credinţele şi obiceiurile specificului românesc, cu prima cameră, cea cu vatra („ogeac”), menită activităţilor culinare, cu vatra, de obicei aflată în colţul opus intrării, cu cea de-a doua cameră, denumită şi „sobă” după elementul esenţial, soba oarbă, comunicând cu vatra  prin gura de alimentare cu combustibil. În ceea ce priveşte mobilierul  încăperii, aici se aflau, cam pe la începuturi, două paturi cu picioarele de lemn fixate în pămât, devenite mobile mai târziu, iar ţesătura groasă de lână a evoluat de la un sac de cânepă până la salteaua actuală.  Lada de zestre a fost înlocuită cu dulapul de haine, paturilor cu tăblii şi  meselor tradiţional împodobite, în ritmul modernizării, li s-au preferat mobilierul şi alte accesorii fabricate la scară industrială, asortate cu locuinţa şi specificul zonal, renumit prin varietatea ornamentală şi cromatică.

     Comuna Vâlcele are următoarea delimitare cardinală: la N-V  comuna Brebeni (cca 10 km), la N. comuna Schitu Greci (4 km), la S-E. comuna Stoicăneşti (11 km), la S. comuna Izvoarele  (3 km), la S-V. comuna Mărunţei  (5 km) şi la V. comuna  Coteana  (5 km), aflându-se la circa 27 km. distanţă  de municipiul Slatina, reşedinţa judeţului Olt, la 20 km. de  Drăgăneşti-Olt, 80 km. de  Craiova, 100 km. de Piteşti, 120 km. de  Rm. Vâlcea şi 230 km. depărtare de Bucureşti.  Prima atestare documentară datează din 1 iunie 1526, printr-un înscris emis de Voievodul  Radu de la Afumaţi, dar se presupune că zona Câmpia Boianului a fost locuită, după cum subliniam la început, din vremuri imemoriale, descoperirile arheologice stând chezăşie. Până în 1952 comuna se numea Bărcăneşti şi avea în componenţă şi satul Greci. Astăzi este structurată pe trei sate: Bărcăneşti, când vii de la Greci, (cu 366 de gospodării şi 990 de locuitori), Vâlcele cu Olteni şi Bădia (cu 437 de gospodării şi 1000 de locuitori) şi Vâlcelele de Sus, cu Mandineşti, Dealul Mare şi Liceşti (464 de gospodării şi 1000 de locuitori).  Activitatea economică a comunei este predominant agricolă, numărul populaţiei active în agricultură însumând aproximativ 1500 de persoane, suprafeţele de teren arabil fiind cultivate cu porumb, grâu, floarea-soarelui, rapiţă, legume şi plante de nutreţ.

     Însă, aproape de mijlocul sec. XX – ne permitem noi o incursiune mai mult sau mai puţin corectă –, oamenii din Vâlcele aveau o situaţie modestă, se ocupau în continuare cu agricultura, îndeletnicire imperativă dacă ţinem seama de forma de relief, iar în perioada ce a urmat  celui de-al doilea război mondial  schimbarea regimului politic a dus la  mutaţii de esenţă, desigur negative, în formele şi funcţionarea vechiului sistem, cu consecinţe grave pentru toate laturile vieţii sociale şi culturale tradiţionale. Astfel, reforma agrară din 1945, deşi a fost aşteptată cu nerăbdare de către ţărănime, nu s-a înregistrat prosperitatea dorită, deoarece, începând cu 1949, s-a trecut la colectivizarea forţată, care, în 1962, era în linii mari încheiată. Acum s-au depus unele eforturi de ameliorare a terenurilor în pantă, amenajarea unor sisteme de irigaţii, mecanizarea agriculturii, dar n-au avantajat nivelul de trai al ţărănimii.  Mai mult, industrializarea forţată, pe seama agriculturii, a dus la ruinarea acestui sector cu pondere substanţială în economia ţării.  Implicit, a fost afectată viaţa satului, determinând  schimbarea concepţiei despre muncă  şi existenţă, mutaţii în practicarea unor ocupaţii şi meşteşuguri, în educaţia copiilor. Prin schimbarea modului de convieţuire socială tradiţională, o parte din forţa de muncă de la sate s-a deplasat  spre oraş, apărând   fenomenul de navetism  şi cel al depopulării  aşezărilor rurale. „Poate munca aceasta aspră le-a  trecut în braţe şi în gând – consemna cândva scriitorul -, şi poate de aceea s-au ridicat demni şi neiertători la nouăsute şapte. Poate de aceea astăzi, pe unde îi ştim, îi ştim oameni aprigi şi de ispravă. Ce a rămas, totuşi, întreg? Hărnicia de care vorbeam, dragostea de cai şi Căluşul”.                    

    Cam acesta ar fi contextul, din trecut şi prezent, unde a crescut şi a copilărit viitorul scriitor, Nicolae Fulga, biografia sa impresionând prin traiectoria vieţii, cu secvenţe de-a drepul senzaţionale de la naştere până la trecerea sa în lumea umbrelor.  

    Într-un interviu acordat, în anul 2000, redactorului Florea Miu de la revista „Ramuri”  din Craiova, artistul, reconsiderându-şi traiectoria şi rostul, nota: „Născut la 28 iulie 1935, în comuna Albeşti, jud. Olt, şi  <<luat de suflet>>, cum se spune, de alţi părinţi  fără copii din comuna  Vâlcele, unde am şi rămas de la vârsta de patru luni. Am fost înfiat să le fiu sprijin la bătrâneţe, n-au ştiut că voi fi un copil reuşit. Am fost cel mai bun elev al învăţătoarei mele (Ioana Simion – s.n.) în activitatea ei de 35 de ani, în competiţie cu Achimescu Elena, numită şi Lenuţa lui ţârcovnicu, colega mea.  Cu toate astea, tata, credincios planului său, mi-a întrerupt şcoala la 13 ani, cu numai 6 clase primare, ca să nu pot să continui nimic, nici să mă încadrez în armată. Am rămas flăcău în sat. La 14 ani m-am pomenit scriind. Învăţătorul meu (de fapt soţul învăţătoarei, pe nume Ion Simion – s.n.) m-a sfătuit să scriu la reviste”. Aşadar, pornind pe firul evenimentelor, să lămurim situaţia. Părinţii naturali, agricultori şi neştiutori de carte, tatăl, Nicolae Buduleaşcă şi mama, Ioana Buduleaşcă, l-au dat spre înfiere surorii mamei, Rada, căsătorită cu Ion Fulga, fierar în comuna Vâlcele. Când a împlinit 14 ani şi sosise momentul să-şi elibereze buletinul de identitate, ai lui şi-au dat seama că fiul nu are certificat de naştere. Şcoala nu-l solicitase, punând preţ pe declaraţiile părinţilor, aceptându-i la început descendenţa, ca fiu al familiei Buduleaşcă, iar, începând cu clasa a II-a, printr-o convenţie verbală, înscriindu-l cu numele de Fulga. Primăria din Vâlcele nu avea un asemenea act, fie că nu-l eliberase niciodată, ori se pierduse din neglijenţă. În atari împrejurări, adolescentul a fost nevoit să meargă, după informaţiile culese, pentru  prima dată în comuna natală, Albeşti, pentru a intra în posesia  actului. Nu-şi cunoscuse până atunci părinţii, cu toate că se aflase de câteva ori în nesăbuite situaţii, când era chestionat pe-ndelete despre adevărata origine, apoi fiindu-i cenzurată fără milă neştiinţa. Copilul, pe atunci introvertit, părea să intuiască multe, le ţinea cu osârdie în el, aştepta momentul şi... răbda.  Din vecini şi din vorba lumii, pe parcurs, îşi însăila o linie genealogică, fără ironie, doar revoltat, adoptând o discreţie a confesiunii, perpetuată mai târziu, pe când se destăinuia uneori colegilor  şi, foarte rar, ziariştilor, inspiraţi în a-i  lua câte un interviu: „De când am înţeles că părinţii mei nu sunt cei     de-acum, n-am mai avut linişte.  Ştiam doar că  trebuie să-i cunosc, fie şi din curiozitate.   Eram trist şi n-am înţeles decât târziu de ce s-a întâmplat aşa. Doream neapărat să stau cu mama de vorbă, să cunosc adevărata cauză. Adică, ce-i cu mine, de unde vin şi, mai întâi, să aflu motivul înstrăinării mele.”  A închiriat o brişcă trasă de doi cai, cum era la modă pe timpuri,  şi s-a dus în grabă la Bircii, locul de naştere al mamei. Aflase că acolo locuia un frate de-al ei; apoi şi-a continuat călătoria, cu aceeaşi brişcă spre Albeşti, ca să priceapă, să cunoască cât mai multe, să elimine incertitudinile şi să descifreze dedesubturile tainei ce-i influenţa viaţa. Mintea îi va fi fost doldora de întrebări fără răspuns, inima plină de sentimente amestecate, laolaltă cu profunda emoţie a întâlnirii.

Acum mai trăia doar mama, tatăl se stinsese între timp, pe front, în cel de-al  doilea război mondial. Şi a auzit că erau patru copii la părinţi: Mărin, cel mai mare, rămas violonist în sat, ulterior căsătorit, cu trei copii, stabilit la casa părintească, cel de-al doilea, Stelică, dedicat carierei militare, avansând în grad până la cel de colonel în garda preşedintelui.  Probabil că despre el este vorba, ca personaj, în amintirea  prozatorului: „Ironia sorţii a făcut ca, militar fiind, să constat că nu sunt singur. Un camarad (!) de armată,  credeam eu, mă tot urmărea cu privirea, iar după o perioadă de timp l-am oprit şi, uitându-mă cu atenţie la dânsul,    mi-am dat seama că semănăm perfect. Era, de fapt fratele meu geamăn (!), de care fusesem despărţit din cauza unei situaţii nefericite în familia în care mă născusem”. Asemănarea izbitoare, surpriza de proporţii, dar şi-un anume impuls de a da întâmplării doza de senzaţional, îl determină să-şi considere fratele  „camarad de armată”, lucru cert, deşi aveau grade diferite, şi „geamăn” - fapt neadevărat.  Ioana, surioara, a ajuns tehniciană viticolă şi s-a stabilit la Tecuci. Aşa că, lui i-a hărăzit destinul să fie „dat de suflet”, pe când cei doi, Stelică şi Ioana, în virtutea legii cu privire la protejarea femeilor văduve de război cu mai mulţi copii, au fost daţi în grija statului, realizându-se în viaţă printr-o anumită înclinaţie spre învăţătură şi limpezime a minţii. La întâlnirea cu maică-sa a înţeles unele lucruri, după o îndelungă discuţie, pe când ea plângea cu sufletul îndoit, dar şi surprinsă de vivacitatea băiatului, care dovedea o maturizare rapidă în gânduri, în frământări, punându-i  un şir de întrebări dureroase.  În chestionarul, plămădit ani de zile, exista şi acea necruţătoare obsesie care l-a urmărit întreaga viaţă, marcându-i unele elanuri, răstignindu-i, prin abdicare, câteva principii; pe de altă parte, nu după multă vreme, îndârjindu-l  în competiţia ce-l solicita prin natura funcţiilor ocupate. „Eraţi patru, maică, hohotise Ioana Şerban, cu nume luat din a doua căsătorie, o femeie de altfel puternică şi cu ştiinţa vieţii relative, eu cu taică-tău trudeam din greu, războiul se apropia... Ce puteam face să vă fie bine? Şi apoi, ne-a ajutat şi Statul, cu legea aia a lui, pentru familiile nevoiaşe, că ne-a luat în grijă copiii. Parcă ştiam, aveam eu aşa o presimţire, că voi rămâne văduvă şi...”. „De ce tocmai eu? ar fi vrut s-o întrebe, şi de ce te-ai recăsătorit   şi-ai mai avut..., dacă...?”.  Şi ea, parcă ghicindu-i gândul, s-ar fi dezvinovăţit vorbindu-i despre singurătate, dar şi, în final, despre dorinţa ei ca toţi să ajungă bine, să le fie mai uşor în viaţă. „Gândul ăsta nu-mi dă pace” – ar fi condamnat-o feciorul, fiind convins de pe atunci că traiectoria sa în viaţă ar fi fost alta, mai generoasă, chiar dacă accesul la educaţie se arăta redus, genetic toţi membrii familiei beneficiind de autentice posibilităţi intelectuale. Pentru toate acestea,  cumulate şi cantonate în zona neconştientului, fiul n-a iertat-o niciodată, acolo, în psihic şi inimă, aflându-se necicatrizată rana trădării materne. Au mers, în cele din urmă la Primărie pentru certificatul de naştere, întocmit cu întârziere de patru ani, eliberat cu nr. 30 din 28 iulie 1953, când tânărul împlinea 18 ani, de Sfatul Popular al comunei Albeşti, pe numele Buduleaşcă (!) Nicolae. Şi-n spiritul vremurilor de pe atunci, cu mai puţină birocraţie, dar destulă ignoranţă,  şi căsătoria civilă  cu Trandafir Gheorghiţa, din ziua de 22 octombrie 1955, la Vâlcele, a fost legalizată pe acelaşi nume.  Ulterior s-a intervenit la Judecătorie şi s-a îndreptat greşeala.    

      În cele patru clase cu învăţământ simultan, două câte două, (în anul şcolar 1942/43), frecventau cursurile 36 de elevi, între cei 17 din clasa a I-a (10 fete şi 17 băieţi) aflându-se  şi el, Buduleaşcă Nicolae, cel mai bun la învăţătură. Începând   cu clasa a II-a, învăţătoarea l-a înscris în catalog sub numele de Fulga, după cum menţionam înainte.

     Păriinţii adoptivi, Ion şi Rada Fulga, romanizaţi şi fără vreo clasă parcursă, nu aveau copii şi nici o situaţie socială strălucită, mai degrabă modestă: doar două pogoane şi câteva animale, acolo o capră, o oaie, o bucată de pământ lângă casă pentru zarzavaturi. Nici boi, nici căruţă, nici cai. De toate se ocupa, în cea mai mare măsură, mama.  Tatăl, interesat să rezolve cât mai bine şi la timp problemele sătenilor, fiind de meserie potcovar, renumit prin atelierul „La Ion Fieraru”, cunoscut de toţi, şi-n comunele învecinate, nu s-a învrednicit  să-i ofere fiiului  condiţii de studiu. Mama era o fire energică, „robustă, cu umerii largi, bărbăteşti. Când tata ungea căruţa, punea umărul sub loitră şi sălta singură”. Cu toate astea ea se arăta smerită, temperându-şi sentimentele, şi accepta intenţia bărbatului de a-l ţine mai tot timpul în atelier şi cât mai puţin sau deloc la şcoală, ca părinţi axaţi pe practică şi realităţile înconjurătoare, adepţi ai principiului urcat din strămoşi cu „meseria – brăţară de aur”. Pe atunci, la atelierele de fierărie toate lucrările se făceau de mână, iar meseria se transmitea prin generaţii.   Orice activitate în domeniu, pe bază de fier, se rezolva prin încălzire la foc (sau cărbuni aprinşi), întreţinut şi înteţit cu ajutorul foalelor. Munca necesita un efort continuu, la orice oră din zi şi din noapte sosind clienţi din localitate sau în trecere, iar cele necesare omului în gospodărie – şine de metal pentru roţile carului, seceri, securi, cercuri de butoaie, topoare,  alte mărunţişuri – presupuneau pricepere şi  lucru de calitate, nicidecum de mântuială ca să-ţi afecteze prestigiul câştigat de meseriaş autentic. Era bine văzut în comunitate. Când punea mâna pe unelte îşi arăta priceperea, talentul, vrednicia, cât şi omenia. Ca fierar le făcea pe toate în acest domeniu, ascuţea fiare de plug  pentru colectivă, potcovea cai, făurea coase, şi multe altele, la căruţe, la tractoare. Toţi  veneau la el, şi ai lui Bizilea, din Liceşti, fraţii moşieri cu pământ, cu atelaje. Avea o ştiinţă a construirii roţilor de la căruţă ca nimeni altul, în aşa fel încât: „Roţile ghiociului bat mărunt în străgăliile osiilor, şi talerele de oţel făcute din foaie de disc ţipă la fiecare lovitură, aruncând peste câmp spărturi de clopot; vântul le adună şi le aduce în urechi ca pe o plângere prelungă, aproape omenească”. Şi lui Ion Fulga îi plăcea meseria, şi, cu toate că era dificilă, o moştenise şi o practica în credinţă, căutând s-o transmită cu orice preţ fiului adoptiv. Mândria lui ar fi fost pe măsură să-şi vadă odrasla mare şi împlinită.  Dar inadvertenţa se accentua, pe-ndelete, prin luni şi ani, paradoxul devenind evident, cu soarta ostilă şi nerăbdătoare pentru cel bătrân, dezamăgit oarecum, lovit în orgoliu, fără putinţa de a înţelege inevitabile schimbări, dar şi înclinaţia băiatului către învăţătură. Teama că meseria nu va fi moştenită, dispărând odată cu el, l-a determinat să forţeze circumstanţele. În mintea lui socotise că întreruperea cursurilor la şcoală, după  terminarea clasei a şasea, ar putea da roade. Mai era influenţat şi de gura lumii, slobodă şi cu un dram de înţelepciune, care nu catadicsea să-i bage la cap cu fiecare ocazie: „Ioane, de-l laşi pe ăsta micu’ la şcoală, în continuare, îl pierzi. Tobă de carte, pleacă în lume şi nu mai vine să aibă grijă de voi!”. Oricum, în mentalitatea noastră de acum, cu toată  străduinţa tatălui să crească, să rămână acasă, blocat într-o inerentă rutină rurală, ni se pare nefiresc ataşamentul neechivoc faţă de un copil, laolaltă cu ipostaza de a nu fi de acord să se realizeze pe parcurs. Mai ales că meseria pe care s-a străduit s-o transmită fiului, după câte s-a dovedit, nu i-a displăcut, cum de altfel oricare altă activitate, purtând cu el, compensatoriu, girul unei curiozităţi vădite ce nu-l va părăsi până la sfârşitul zilelor. De mic a iubit animalele – habitatul îi era prielnic –,  făcuse o pasiune pentru cai, stenică pentru sufletul elevului rămas acasă, dedublat în copilul frustrat şi flăcăul în devenire, implicat în dificila dar şi spectaculoasa activitate de potcovire a cailor. Meseria presupunea, pe lângă voinicie, isteţime şi curaj, configurând, prin dezvoltare şi reverberantă  meditaţie, un scenariu dincolo de iniţiatic, în sens existenţial. Pasiunea dezvoltată cu tact, pe etape, de tatăl său, a avut ecoul scontat în structura sufletului de adolescent, înclinat spre frumuseţea şi vigoarea patrupedelor, plusat şi de povestea din vremea armatei, satisfăcută la „3 Călăraşi”, având în custodie un cal, poate că-l chema Fulger (nume împrumutat, pentru calul său, de vătaful de căluşari, Lisandru lu’ Neaţă). Amintire repetată până la detaliu, la dorinţa fiului, fireşte, şi el împătimit de rolul jucat, realitate şi fantezie, cu privirea transfigurată, înfiptă lacom în acele poze, unde animalul, cu fizic impozant, bătând din picioare pe timpi succesivi, se cambra maiestos într-un spaţiu de vis. De atunci, a pornit ideea de a-şi finaliza cândva studiile universitare cu o lucrare de licenţă despre această „minune”, intitulată: „Motivul calului în lirica populară” (1997), după ce, mai înainte cu zece ani, inclusese în primul volum de proză scurtă, „Drumuri în câmpie”, o capodoperă a genului, povestirea „Calul lui Lisandru”, „fiinţa aceasta de-o frumuseţe sălbatică”, „o flacără de cal  cum nu mai pomenise satul”, unde ni se înfăţişează gradat tulburătoarea şi aproape neverosimila dimensiune afectivă dintre om şi animal. Şi nu uita autorul  să reitereze, când credea că-i oportun: „Eu simt calul – indiferent de rasă – care-mi este prieten”.  Cât despre oameni, intuia şi aprofunda natura lăuntrică a relaţiilor prin analiză şi selecţie.  Dar, după cum îi dicta spiritul lui generos, se confesa sinelui  cu voce tare: „N-am încetat nicicând să cred  în ei, chiar dacă adeseori m-au dezamăgit”. Constatare ce alimentează şi motivează, recuperatoriu, în latura psihologiei umane circumspecte, dragostea pentru cabaline, pentru animale în general.

    Legat de acest aspect, profesorul pensionar Ioan Voica, cu activitate şi domiciliu în comuna Vâlcele din 1961, îşi reaminteşte una dintre întâmplările tinereţii: „L-am cunoscut pe când era instructor UTM, în 1959, şi a venit  la Perieţi, în curtea noastră. Tata se căznea să potcovească un cal. Când l-a văzut, a luat aminte şi i-a zis: <<Nea Mărine, - ştia cum îl cheamă, avea setea asta de cunoaştere a oamenilor –, deci nea Mărine, nu se bate aşa!>>.  A apucat, dintr-o mişcare rapidă, cleştele lu’ tata, l-a aruncat pe mână cu dibăcie, aşa cum făceau oamenii de meserie, şi, domnule, din două ciocane s-a dus dracului caiaua! Că tata, cred eu, se uita să  n-atingă calul. După aia, am discutat cu ăl bătrân, care mi-a zâmbit cu subînţelesuri: <<Bă, tată, ăsta e un om care ştie multe, adică e un om practic şi priceput.  Tot respectul pentru el !>>”.     

    Încă din primii ani de şcoală putem vorbi de un surghiun al artistului, o claustrare ce-l îndeamnă să păşească alături de lumea reală, ce-l asimilase în dincoace de naştere, cu premoniţia apariţiei unor orizonturi propice crezului său de autodidact. Contrar firii sale şi a instinctului de receptare unghiulară, justificat, dar raportat la spiritul năbădăios, manifestate la şcoală şi mai târziu, în societate, acum îşi dozează energia, ca pentru o plonjare în lumea ce-l aştepta, cu legile ei riguroase, deschizătoare de noi pârtii prin zăpada amiezii. E introvertit, din calcul, şi un meditativ, nativ provocat de metafora trăirii; când ştie să acumuleze, ca momente de accedere către ambiţii consecvente, pregătit să răspundă doar când e cazul, să nu se lase furat de activităţi neinteresante. Şi plăteşte cu măsura obraznicului, dar şi a justiţiarului, anumite mitocănii săteşti. „Aşa, mă?   A-ntins tat-tău pielea aia?” îl ia în derâdere un ţăran, Toma Bârluţ. „A-ntins-o de zbârnâia – Lingeai sare dupe ea!”, îi răspunde înţelept (şi poetic) copilul fugind, pe când cel în vârstă dă cu bastonul după el răbufnind: „Ptiu!  ’tu-ţi  ’nafura mă-tii!”.  Monologhează interior, observă, muncit de întâmplări  (mai ales întâmplarea de „a fi”, a lui specială), de frământări, întrebări şi remuşcări, cu posibilităţi surprinzătoare pentru un puşti de vârsta lui, căzut pe lume într-un moment, marcat istantaneu (la patru luni) de soartă şi de şovăitoarele ursitori. Vrând parcă să demonstreze,  printr-un concret al stadiilor gnomice, traiectoria nefastă a artiştilor, în general, care-şi depăşesc relativa existenţă prin făurirea unui portret, înţeles cândva sau niciodată. Şi cum, între destin şi hazard nu sunt decât câţiva paşi...

Este sârguincios, apreciat şi iubit de învăţători, după cum subliniam respectând adevărul, în primele patru clase dovedind temeinicie şi dârzenie în tot ce făcea, în parte nemulţumit de ecoul difuz al faptelor sale, estompate şi, indigest, anulate de reacţia părinţilor adoptivi.  Derulând, pe făgaşul amintirilor, file de evoluţie, de la apariţia copilului înfiat până la, inclusiv, să zicem personalitatea culturală de la sfârşitul secolului trecut, una dintre sursele de veridice informaţii  s-a dovedit a fi soţia sa, Gheorghiţa Fulga, alintată în intimitate cu numele de Biţa. Se cunoşteau de copii, locuind pe strada principală, în Mandineşti, despărţiţi doar de câteva case, el stând la a doua pe dreapta, la intrare, o vatră strămoşească păstrată cu hotărâre până la deces. Mai mare cu doi ani,  colegi la aceeaşi şcoală, parcurgând când şi când împreună calea până la lăcaşul de învăţământ, într-o hârjoană juvenilă pe uliţă. Prieteni au devenit mai târziu. „Ca elev era comunicativ şi năzdrăvan, energic şi bun la învăţătură.  Când aveau loc examinări periodice, învăţătoarea îl prezenta drept premiantul clasei, dar şi pe şcoală, având în vedere rezultatele pe nivel de vârstă.  Cât am urmat clasele primare – îşi limpezeşte soţia aducerile aminte – n-am avut şi nici n-am ştiut de un alt băiat în şcoală mai bun la învăţătură. Deprinsese aptitudinile practice încă de fraged, iar cultura a iubit-o de când îl ştiu”.

  Şi scriitorul rememorează, prin disimulare, una dintre întâmplări:   „Mai târziu, copiii din clasa a cincea B aveau să-şi desfăşoare ora de gramatică în prezenţa primarului şi-a unui tovarăş de la Bucureşti, iar Nela Jilianu se sprijini în realizarea lecţiei, ca întotdeauna, pe elevul Sârdan D. Florin (un alter ego al prozatorului), care vorbi pe nerăsuflate despre gradele de comparaţie ale adjectivului. La sfârşitul orei, tovarăşul de la Bucureşti l-a mângâiat pe elevul silitor şi l-a întrebat: <<Ce vrei să te faci când vei fi mare ?>>  şi copilul a răspuns dintr-o dată:  <<inginer >>. Tovarăşul de la Bucureşti a zis:  <<Bravo ! >> şi apoi s-a răsucit repede cu faţa spre uşă şi a ieşit”.  Inginer, profesor, actor, regizor... Sau toate la un loc, adică artist al geometriei cuvântului.

   Ca fapt emoţionant relevant prin supremul sens uman, cel  al preţuirii, al iubirii de semeni, scriitorul n-a uitat de primii dascăli,  întreţinând legătura cu ei şi după douăzeci de ani. O scrisoare a acestora, din 10 ianuarie 1974, trimisă din Vâlcele fostului învăţăcel, ca urmare „a frumoaselor cuvinte de urare” adresate venerabilei familii, se defineşte drept o lecţie de viaţă. Implicit, o sinteză a experienţei de ani şi ani, un îndreptar etic şi estetic, mereu funcţional în identificarea dimensiunilor personalităţii prin apa vârstei, a creaţiei. Redăm integral conţinutul :  „Dragă Nicule, / Au trecut anii încet, încet, veniţi spre vârsta noastră, dar cu drag vă mai aduceţi aminte şi de foştii dascăli, care, cu cuvântul ori cu dojana, cu morala şi spiritul românesc, v-au însufleţit cu dragostea de carte, dragostea de viaţă, dragostea de a merge mai sus. Pe acest drum aţi păşit voi. Şi noi suntem fericiţi.    / Copiii ce mai fac?  Demonstrează-le pe viu  cum ai muncit, cum ai învăţat, cum te-ai ridicat, cum fără carte, fără ştiinţă omul ar fi un orb al naturii, al societăţii.  Ei să se ridice şi mai sus, să ne întreacă, fiindcă aşa e bine. /  Urându-le lor mult succes, vouă multă sănătate şi fericire, ca şi lor, vă lăsăm în 1974  să vă îndepliniţi toate dorinţele şi să nu uitaţi pe aceia care, cu mâna tremurândă azi, v-au luat mâna voastră odinioară şi v-au învăţat alfabetul şi fracţiile.  / Cu  tot dragul, învăţătorii Ionica şi Ionel Simion, Vâlcele – Olt”. 

                                                                                       

                                                                                          *

„Pe mine, dacă mă întrebi  de unde sunt, mi-am dat seama că, în clipa când îţi răspund, nu am în vedere o localitate între tarife, în care eu, întâmplător, m-am născut şi am crescut, ci am în gând nişte valori, care au preţ acolo şi care, dorindu-le şi luptând pentru dobândirea lor, ne-au format aşa cum suntem noi vălenarii, cu credinţele noastre, cu ambiţiile şi pornirile noastre” (Fragmentul de început din „Fiecare de undeva” -  „Răsărit de soare”). Obsesia dezrădăcinării persistă, mai mult, autorul se ambiţionează în matricea textualizării  şi-şi plimbă originea. Bine, veţi zice, doar e scriitorul-autor, poate să derapeze pe teritorii false, să se răcorească. Aşa este, are latitudinea  „transplantării” într-un canion al perindării false, însă travesti-ul e mereu supapa aerată, satisfacţia de a evada din dezideratul originii sale. Stilul, chiar personalitatea, imprimă maniera, îi dau acea neliniştită căutare, când, în târziul nopţii, gândul îl scormonea în cascada meditaţiei, solicitându-l să se definească prin mai  multe  probe metaforice. „Sunt fiul unui ţăran – se defineşte cândva – a   cărui sudoare am văzut-o sfârâind în ţărână; şi avea o pălărie fumurie, veche, fără cordea, pe care-o ţinea sub braţ când stătea de vorbă cu liberalii, cu ţărăniştii, cu cei  bogaţi...”. Prin „duhul primăverii” lua în primire locurile şi oamenii, pe cei apropiaţi, părinţii şi toate cele care i-au dat primii fiori ai adolescenţei: „Dacă ar fi totuşi să-i cert pentru ceva, pe ai mei, pe vălenari (a se înţelege vâlcelenari), i-aş certa pentru firea lor iute şi aspră. Prea repede ridică ciomagul, iar când a zis <<’tu-ţi grâul mă-tii !>> să te cauţi de sânge, că pe undeva eşti lovit. Cu pământ bun, dar departe de sat, înfruntând veri secetoase, lipsiţi de ape şi păduri, vălenarii şi-au trăit verile pe câmp de luni până sâmbătă, cu toate ale casei în căruţă, sub coviltir, cu pirostriile şi tuciul de mămăligă, cu pruncul în troacă şi cu capra după căruţă. Dar poate că toate acestea le-au trecut în braţe şi în gând, şi de aceea s-au săltat în picioare când le-a intrat cineva pe bătătură. Şi mai umblă o vorbă despre ei, am auzit-o în târg de la unul din Doreni. <<Bă – zicea – ăştia din Văleni taie gâtul calului şi-i ia clopotul>>.    Dar la  câţi am spus-o, toţi o ştiau şi i-am simţit că nu li se potriveşte” („Glonţul socialismului”, cap. XII).     

   În etapa aceasta, în spaţiul de interferenţă a anilor, întreaga operă pulsează în imagini cât mai aproape de real, cu inflexiuni, mimică şi gesturi personale, un întreg depozit de fapte labirintice. Şi-n câteva rânduri, ca alunecare scriitoricească într-o tematică elaborată, chiar personajul e vălenar sau din comunele învecinate, Izvoru, Otărani sau Codăraţi (spiritul de coagulare a filonului tradiţional e prioritar), cu înscrisuri rectificate de autor în manuscris sau referinţe. Însă starea ambiguă şi cu neliniştea  de căpătâi rămân prezente pe fundalul anilor.  Măria, fata lui Stan Făşălău,  „la Sfântu Dumitru pică-n şaisprezece ani”, şi-i nedată la şcoală mai departe fiindcă se motiva tatăl: „Suntem şi noi singuri  şi, dacă ne mai dă sfântu  şi doi mai mici să-i adune din drum, cine să-i prijoane şi pe ei?  mă-sa cu boala...”.  Tot Făşălău îşi bate fiica păcătoasă „într-o zi, pe sub prânz”, „în bătătură cu un cap de frânghie”, deoarece îşi dăduse seama că are o relaţie cu inginerul Valentin Icuşan, „om în toată firea, aproape copt”. Fiindcă „memoria satului este alcătuită din întâmplări aşezate una peste alta, ca nişte straturi vii...”. Îşi imaginează – tot un recul al unei dezarmante claustrări absolute – cum urmează o şcoală profesională, unde intră în competiţie cu un consătean, nefiind câştigător niciunul din motive diferite. Reîntâlnim, în concretul vârstei, ca plonjare în cunoaşterea altor activităţi ancestrale, parabola trăirii, a frazării, inserţia în real. Tot prin „Drumuri în câmpie”, unde „Copiii dormeau cu truda în vine  şi visau corăbii şi năluci”, iar „în noaptea  de Anul Nou” părinţii înveşmântau „pe cei mici cu curele peste paltoane şi plecau cu sorcova prin sat” sau îi duceau  „la  cămin să vadă şi ei filmul”. Plouă şi pe aici, dar  „a doua zi de Anul Nou ploaia stătu şi un pui de ger făcu pământul ca sticla. Apoi un soare bolnav se uită  cu milă peste sat”, iar  „Şase nepoţi, mai toţi în cămăşi groase de cânepă şi încinşi cu curele, de data aceasta peste burtă, se ţinură după ea până sub şopron, unde le puse masa”; apropiindu-se sfârşitul zilei, „zarva serii clocotea deasupra satului confuză şi nemărginită”. Mai apoi, în acest teritoriu  blagoslovit de-o regenerare antologică, „în seara lăsatului de sec, Zica îşi aşteaptă bărbatul către miezul nopţii, cu vinul bolcăit, cu plăcinta uscată şi cu urechea la fiecare pas de trecător”, pe când „copiii dormeau dezveliţi, cu cămăşuţele de stambă ridicate la gât”; la cumetrie, odraslele Făşălăului, doi băieţi gemeni, sunt săltaţi de naşi, după datină, „de trei ori în sus”, cu urarea  „Să vă trăiască... bine îngrijiţi şi curaţi!” şi de mintoşi ce sunt se dovedesc adoptaţi de sat „ca pe un avut al lui”. Pe aici, vlăstarele mai „plâng cu lacrimi amare, cu ochii deschişi” când dau de necazuri, cum ar fi un mărăcine înfipt în talpa piciorului, periodic trec la şcoală şi dau bineţe celor întâlniţi, în vârstă, ajung acolo, îşi „desfăşoară ora de gramatică în prezenţa primarului şi a unui tovarăş de la Bucureşti” şi nutresc gânduri mari de viitor. Cârdul de copii se ţine scai după calul lui Lisandru, „Şi-l asmut ca pe câini, cu buzele ţuguiate”, pe când stăpânul  „se uită urât înapoi. Ba nu, nu se uită urât, zâmbeşte şi mă cheamă la el, mă ia de spinarea cămăşii şi mă zvârle pe cal”.

„Duminica păcatelor”  decantează imaginea părinţilor, a celor dragi, a consătenilor, demarând cu „ăla micu plângând că îl ustură limba, ori are limbare, ori are plesnete”. Iar babele satului, într-un ritual nealterat prin generaţii, uzitând de posibilităţile primare ale momentului, „scot băiatul din ghearele bolii”, boală inerentă, comună, infiltrată până pe prispa casei ţăranilor. Un spaţiu geografic şi spiritual,  în temporal şi atemporal, gradual şi irepetabil, talent şi ingeniozitate, freamăt şi respiraţii poematice, încât cititorul jubilează în parcurgerea formelor de expresivitate cu impulsuri vitale, empatetice. Ca într-un film ce ne redă, pe etape de vârstă, personaje şi locuri, mărturiile se aştern neobosite într-un specific autohton, provocând nostalgii, cu sufletul, când înflorit de bucuria trăirii, când răvăşit de suprarealitatea unor vremuri în derivă. Volumul,  în cea mai mare parte,  dezvoltă o proză văzută prin ochii flăcăului, a tânărului, integrat într-o societate rurală, cu formule, principii, simboluri, tradiţii. Într-o regresie a vârstei, se întrezăreşte copilul speriat de întunericul ieşit de sub pat: „Când eram mic îmi era frică să stau cu picioarele goale atârnând pe marginea patului”. Cei mari, mai abitir nica Neacşu, unchiul, fratele tatălui, intra în jocul celor mici. El îl aşeza pe opinci şi-l arunca în sus ca să-l „apere de întuneric” , iar „în ajunul Anului Nou jumulea păr din coada calului, făcea laţuri şi prindea brabeţi la şira de paie”; şi  tot în aceeaşi zi îi frigea pe jăratic ca năpârstocul să fie „tot anul uşor ca pasărea”.  În răstimpuri – trezirea  în lumină, ieşirea din firescul existenţei, revenirea la o altă realitate, cea a adolescentului frustrat. Obsesia pune stăpânire pe el, întrebările îl invadează: „Seamăn cu tata?... eu nu văd. Mă caut în el îndelung şi nu mă găsesc”.  Şi dorinţa de a se cunoaşte, de a-şi  defini izvorul, continuă: „Sâmbătă seara m-am uitat prin spărtura uşii de la coşare, unde duce tata albia şi se scaldă. M-am uitat: nu semăn cu tata”, care, în sinea lui se mândreşte cu prestabilitul rol: „Ai văzut cât s-a făcut mânzul?”  îşi întreabă nevasta, într-o îndoită înfiorare, deoarece ştie că... intuiţia fiului e trează. Scena sintetizează o dramă care anulează dimensiunea clipelor lucide, revendicând un prezent crud: „Tata stă cu bărbia pe braţe şi plânge. Se uită la mine şi plânge. Întorc capul spre el şi tata se dă în dosul casei... Tata plânge în dosul casei ca şi când m-ar petrece la un drum  greu şi fără întoarcere...”.

Pe răbojul anilor – copilăria cu năzdrăvăniile ei pline de candoare şi spirit de aventură. Unul dintre prietenii zdraveni din acea perioadă, cu afinităţi împărtăşite şi pe parcurs, Ilie Preduţ, mai mare cu un an, decelează două amintiri. „Veneam într-o sâmbătă după-amiază dintr-un sat vecin, urcam dealul în Vâlcele. Era cam prin 50, în secolul trecut, când bicicletele erau rare. Doar pe la oraş, la noi, nici gând. Tineri, prea tineri, neînsuraţi, cu câţiva ani până la armată. Mi-aduc aminte, era în ziua de 1 mai, ajunsesem în dreptul unei case, când am zărit ceva sclipind pe sală la nea Lixandru Ilinca, gestionar la magazinul comunal. Proprietarul nu era acasă, plecase cu soaţa la o masă festivă din Luncă, aşa cum obişnuia în fiecare an. Ce ne-am zis  pe dată, cu mintea zvârlugă şi inima ţopăind de bucurie, cuprinsă de senzaţii   tari ? Ce ar fi să ne plimbăm şi noi puţin ? Nu ne-am pus problema că nu ştiam să pedalăm, aveam însă încredere în calităţile noastre fizice, de sportivi şi alergători pe coclauri. După ce ne-am săturat de plimbare şi julituri pe la genunchi şi coate, nu ne-am mai înduplecat  să ne despărţim de Prinţesa, aşa cum botezasem pe năbădăioasa bicicletă. Dar ce să facem cu ea, s-o lăsăm pe undeva la vedere, rezemată de gard ? Ne părăsise curajul s-o ducem în curtea omului, pe sală. Aşa că, ajunşi acasă, am demontat-o, am băgat-o în sac şi am urcat-o în pod la mine. După câteva luni a aflat miliţia ce şi cum. Prima oară oamenii legii au descins în trombă la Nicu, au dărâmat glugile de coceni din grădină, au cotrobăit prin te miri unde. Maică-sa, Rada, o femeie energică, nu s-a lăsat cu una cu două, îi tot suduia cu ameninţări, că şi-au bătut joc de munca şi rânduiala ei, şi le adresa vorbe grele... În timp ce se certau, el a venit într-un suflet la mine, sfătuindu-mă să iau degrabă bicicleta şi s-o duc undeva, că miliţia e la el acasă şi, cu siguranţă, va veni pe urmă la mine. Am chemat un vecin care avea cai, am urcat sacul în căruţă şi l-am dus undeva în câmp, la loc ferit. Când au venit, au căutat, n-au găsit nimic şi au plecat nedumeriţi. Oarecum supărat, tata mi-a poruncit să duc sacul şi să-l arunc  în curtea gestionarului, ferindu-mă de martori indiscreţi, şi să nu-mi fie teamă, că n-au de unde să ştie cine-i făptaşul. Demontasem roţile în elementele componente, iar rulmenţii îi învelisem în nişte hârtii, fără să-mi dau seama că erau rupte dintr-un caiet de amintiri, iar pe fiecare foaie scrisesem câte ceva şi mă iscălisem la urmă, mai jos, descifrabil.  Ghinionul meu! Astfel m-au prins, dar n-am păţit mare lucru, eram  minor, iar tata a garantat că nu se mai repetă pe viitor”.  Şi o altă poveste, din aceeaşi sursă: „Aveam un prieten comun, mai mare, adică vecinul cu cai, Paul Catană. Nicu ţinea la el, mai mult, cred eu, pentru că era stăpânul unor animale de rasă, exemplare de care se ataşase. Şi ne duceam noi la Boianu, după fete, distanţă de 15 km. Doi mergeam călare, cam 2 km, al treilea alergând pe jos, în urmă. Apoi schimbam, respectam rândul, se urca pe cal alergătorul. Acolo era un IAS unde veneau fete din toate părţile, munceau cu ziua, săpau şi pregăteau răsaduri, culegeau fructe şi legume, dar şi alte lucrări de sezon. În Câmpia Boianului muncile se desfăşurau, mai ales, în perioadele de vârf, primăvara şi toamna. Plecasem pe seară şi, când am ajuns, am lăsat caii slobozi, fără să gândim un moment că năbădăioşii îşi vor împăca dorinţa de hoinăreală, dându-ne de furcă. I-am căutat până a doua zi, la ora prânzului, când i-am găsit. Ce se întâmplase?  Băiatul ăsta, Paul, ai cui erau caii, avea pe taică-său batozar de meserie, şi animalele, fiind învăţate  cu locul acela din câmp, acolo le-am găsit. Însă, până să ajungem aici, că era cam departe, am colindat ca năucii în sus şi-n jos, chiar prin nişte pădurici, speriaţi de grozăvia pierderii. Şi văzând noi că nu dăm de ei, cu speranţele risipite, dezamăgiţi, am luat-o spre câmp, unde i-am găsit. Ne-am bucurat şi, epuizaţi cum eram, nu ne-a mai ars de fete. La înapoiere, aproape de casă, ne-a podidt un râs nebun. Era cât pe-aci să dăm arătoasele noastre cabaline pentru un bâzdac de distracţie! Dintre toţi, Nicu era cel mai bucuros, deşi el era autorul escapadei, mânat de plăcerea unei nevinovate incursiuni în lumea sexului frumos”...