III. CĂSĂTORIA ŞI ARMATA
Până-n primăvara lui 1955, în ultimii ani, s-au consumat câteva relaţii acceptate relativ, configurate emoţional în pitorescul vârstei. N-avea un criteriu imuabil, acceptând partenere în nuanţă estetică, altele chiar cu posibilităţi reale pentru un dialog pretenţios, în stare să atragă atenţia tânărului, când spiritual, când cuprins de neastâmpăr. De pe atunci se-ntâmpla ca oricărui flăcău, cu mustaţa mijită şi cu sângele dat în clocot, să-l pască buclucul. Părăsea acea meditativă stare, caracteristică ivită la răscruce de situaţii, şi se destăinuia, în târziul nopţii, când sta la „voroave” şi la sfat cu prietenul său Ilie, cel care „avea un brici Sollingen, adus de tată-său din război”. „La o femeie, în general, te uiţi întâi, vezi cum arată – intuia el unul dintre misterele periculoase în filosofia feminină. De-ţi place, cazi în păcat. Mai pe urmă, dacă e cazul, şi necazul, îţi dai seama câte parale face”. Şi ofta îndelung, nereţinut, supărat: „Am dat de den, fir-ar den să fie!”. Cuvântul conţinea un semantism pigmentat cu sensuri aparte, personale, însemnând „necaz”, o consecinţă nefericită şi, totodată, „drac”, drept personaj de întâlnire, de cârdăşie şi ispăşire a unei greşeli de neiertat. Se aduna repede, reuşind să găsească soluţia cea mai bună de ieşire din „criza” sentimentală. Disperării îi lua locul optimismul, cel de toate zilele când îşi va fi zis: „Voi înceta cândva. Fiindcă vine o vreme de liniştire, de astâmpăr, când depăşim faza, adică ne însurăm şi scăpăm de necazuri. Am greşit şi de data aceasta. N-am decât să...”. De s-a potolit, vom înţelege pe parcurs.
Concepţia unui viitor artist, cu privire la spirit şi materie, mai abitir de integrare în ritmurile naturii umane, s-a dovedit, în cele mai multe cazuri, imprevizibilă şi spectaculoască, în ciuda asprelor urmări. Nici bocet, nici odă. Doar un cântec, ţâşnind din poezia platonică a vieţii, fără inginerii cosmetice, urcând spre sferele celeste ale inspiraţiei. O virtute, o netăgăduită stare, în miracolul vârstei de-acum, cea reală, şi-n cea ireală, de dincolo. Aşadar, într-o anume ordine, situaţia de final, salvatoare, exista, devenise certitudine: se apropia căsătoria inerentă. Dar până la această „statornică” relaţie, la renunţarea (şi evitarea) de a mai trece prin furcile caudine către tămăduire, în zona de linişte a sufletului, avea să mai curgă destulă apă pe valea Iminogului şi a bătrânului Alutus.
A întrerupt orice relaţie când a început alta nouă, cu Gheorghiţa Trandafir, din familia cu cinci copii, trei fete şi doi băieţi, ea fiind penultima. Îi despărţeau doar câteva case, în Mandineşti; se cunoşteau, fireşte, din anii şcolari, ea, cu doi ani mai mică – cuminte, timidă şi harnică (întrerupsese şcoala după absolvirea ciclului primar, fiind luată la muncile câmpului), el – zburdalnic, avid de cunoştinţe. În primăvara lui 1955 au demarat idila care era acceptată , mai ales de părinţii băiatului, veşnic temători, vrând să-l lege de casa strămoşească şi, după armată, să vină înapoi la familie. Viitoarele cuscre se vizitau, purtau tratative hotărâte în această direcţie, convinse amândouă că au de câştigat, fiecare în felul ei, lucru uşor de priceput. „Nici eu nu intenţionam să mă îndepărtez de aceste meleaguri, de podul şi apa Iminogului, de cerul de-un albastru clar, de oamenii cu capul pe umeri şi stelele-n piept, de natura fermecătoare şi folclorul acesta atât de adevărat”. Şi-şi continua tânărul monologul: „Cred că tata se considera printre oamenii bogaţi ai comunei cu toată bruma lui de avere. Căci, pe lângă faima de iscusit fierar-potcovar, se mândrea şi cu mine. Atât cât îi permitea cătunul, cât îi dau ascultare oamenii, cât îl ţinea brăcinarul cuvintelor. Păcatul cel mare, că n-a trăit să mă vadă mai târziu. I-ar fi fost pe plac. Cu mintea lui iscusită, cum ar mai fi făcut <<valuri>>, ca să fie şi mai mult apreciat în acea vreme, a bătrâneţii, cu ape tulburi! Cel puţin cu atât să se aleagă, că în rest viaţa i-a fost obişnuită, doar meserie şi muncă... Pe de altă parte, şi eu îi făcusem destule. Ca să scap de gura lor, am hotărât să mă însor în toamnă. Parcă înţelesesem mai dinainte că era important faptul în sine, deşi mamei nu-i căzuseră la suflet unele fete din relaţia mea. Oricum, părinţii doreau să mă însoţesc cu o fată la care să ţin, modestă dar harnică, iar legătura să dureze. Când au înţeles că-mi îndrept pornirea spre Gheorghiţa lu’ Mărin şi a Leanii, n-au mai contenit să mă îndemne...”. Se întâlneau prin grădină, un obicei la îndemână, funcţional şi astăzi în perimetrul rural, sau parcurgeau distanţa pe lângă gard, ascunşi dintr-o minimă pudoare de ochiii curioşi ai lumii. „Când mă trimitea mama cu vreo problemă la ţaţa Rada, de jenă o luam pe o potecă laterală, ocoleam strada principală. Şi stam la poartă, nici nu îndrăzneam să intru în curte. Nicu venea, când era cazul, să ia apă de la fântâna din apropierea casei mele. Stam pe furate de vorbă, tot prudenţi, parcă temându-ne de gura clevetitoare a satului. El era mai îndrăzneţ, nu-i păsa prea mult!”. Şi povestea îşi are ungherele ei tăinuite, ştiute îndeaproape doar de protagonişti şi de divinitate. „Idila noastră a durat, în adevăratul sens, de la Paşte până toamna, când ne-am şi luat! – îşi reaminteşte, cu sclipiri nostalgice în priviri, soţia. A fost o prietenie ca celelalte, doar că Nicu era mai dezgheţat, plin de farmec şi idei. Ştia să sucească minţile, oricât de tare s-ar fi ţinut fata. Te fermeca de-a dreptul cu ştiinţa lui, cu cuvinte bine ticluite despre tot felul de lucruri. Şi avea un haz nemaipomenit!”. Căsătoria s-a legalizat pe 2 octombrie 1955, cu Certificatul nr. 37 (1), eliberat de Sfatul Popular al comunei Vâlcele, când mireasa avea optsprezece ani, trei luni şi trei săptămâni, iar mirele douăzeci de ani şi aproape trei luni.
În prima decadă a lunii noiembrie, proaspătul căsătorit pleacă să-şi satisfacă stagiul militar la Oradea, iar tânăra soţie rămâne să locuiască la socri, în casa situată la intrarea în Mandineşti, pe dreapta. „Ordinul meu de încorporare – îşi reaminteşte el despre învolburarea tatălui – îi amestecase zilele cu nopţile, îl întorsese cu faţa către un punct despre care parcă n-ar fi avut cunoştinţă, iar plecarea mea din bătătură nu-ncăpea în cele posibile.” Demersurile lui au eşuat când, după zile în şir pe la poarta Comisariatului, s-a întors „încruntat şi fără lumină în ochi... Mişcarea mâinilor îi devenise mai dură şi mai repezită; îi găsea mamei vini uşoare, din care se certau chiar dacă se apropia un mare eveniment al familiei, altul decât armata” („Glonţul socialismului”). Astfel, fiecare îşi poartă paşii şi respiraţia separat, în activităţi diferite. În această perioadă el a venit de două ori în permisie. Prima dată după ce a depus jurământul, pentru scurt timp. A urmat pregătirea pentru gradul de sergent, e avansat plutonier de companie, şi a mai venit înainte de a merge la Beiuş în şcoala de ofiţeri. Soţia plecase de la părinţii lui, după câteva neînţelegeri cu mama soacră, Rada. „Mă urmărea ori de câte ori mergeam la fântână, în vale, de teamă că se uită vreun flăcău după mine şi-i părăsesc pe ei şi pe fiul lor. Altădată, o prietenă bună de-a mea, cu care mergeam în sat, se mărita, era mireasă. Când a trecut alaiul pe drum, normal că am ieşit şi eu la poartă, cum iese toată lumea – povesteşte femeia. Dar, o altă coincidenţă, printre nuntaşi era şi un băiat, prieten cândva cu mine. Atât i-a trebuit mamei soacre, ca să-mi scoată peri albi când l-a observat: <<Ce cauţi şi la poartă, femeie de-abia căsătorită? Trebuia să stai pe sală, că se uită ăla după tine!>>. Eram spionată la orice mişcare mai aparte... Acolo m-a găsit Nicu în cea de-a doua permisie, când s-a plămădit primul copil, fiica mea Ana-Geta, născută pe 19 iunie 1958, mai târziu devenind educatoare”. Ca atitudine, atunci plutonierul a încercat să împace situaţia, cu explicaţii credibile, argumentate: „Ei sunt bătrâni, neştiutori de carte, mai puţin umblaţi, cu altă mentalitate. Nu era cazul să-i iei mamei în seamă! Chiar dacă a fost exagerată. Doar ştii de teama lor, că s-ar putea să rămână singuri, de când m-au înfiat!”.
Reîntors la Oradea, Nicu Fulga continuă să-şi desfăşoare viaţa pe mai multe planuri. Reflexul din civilie nu-l părăsise. Obişnuia în orele bulversate de nesomn, în ceasuri de graţie, să-şi aştearnă pe coala albă frământările, meditaţiile, aşa cum îi veneau, fără o anume selectare. Avalanşa de gânduri includea şi fundamentala întrebare, conştient întreţinută prin domolita aspiraţie: „Către un ideal al fiinţei, al formaţiei mele de modest artist am de ales?” – şi-o fi spus, când şi când, trezit singur într-un mediu acceptat prin natura legii, cu cea a predestinării aşteptându-şi vadul. Nutrea – şi simţea – că e posibil să fie un mesager al visceralităţii artistice, un actor impus de vreme, conştient fiind că omul e supus, oricât s-ar împotrivi firea, atât capriciilor generate de soartă, dar şi instanţei afective, invadată de dorinţe. Fiindcă, mai târziu, printr-o „reabilitare” a traiectoriei urmate, în planul unui nesaţ intelectual, după cum lăsa să se înţeleagă, gândea la omul de la catedră, la „apostolul” menit să transfere lumina în tulpina şi frunzele arbuştilor. Prin cuvântul cu efecte magice să potenţeze trăiri înflorite în mugurii din grădina sufletului. Asemenea celorlalţi prieteni admişi, rămaşi la stadiul de visători – şi-i numea pe Mircea Botez, George Enache, Theo Trăşculeasa şi Marin Niţă –, dar şi în elanul unei tăinuite selecţii, cu meşteşugul dăruirii în cuget, în frumuseţea şi generozitatea condiţionată a simţirii: „De mă va obosi această realitate, în care-mi voi consuma bruma de ani, aspiraţia mea se va concretiza în învăţământ, la catedră”. Nu-şi primenea această opţiune când întâlnea elevi sau tineri eşuaţi, trădaţi în aspiraţii. Le interpreta opţiunile, consternarea sau năvalnica originalitate a pasiunilor către o certitudine accesibilă performanţei. Meditaţiile-chestionar, rostite pe un ton patern, îşi aveau momentele lor de ambiţie, la început, de nostalgie mai apoi, şi de resemnare în târziul vârstei. Ce fel de dascăl ar fi fost? ne pândeşte una dintre nedumeriri. Fără a pierde însă din vedere dinamica, în reflex, a fiinţei, mereu situată pe urmele metaforei ondulate, a dorului de polemici regeneratoare. Ar fi beneficiat cugetătorul de acea metodică a răbdării, încât noţiunile, rafinat expuse, să-şi împlinească motivaţia de bumerang altruist în vocaţia aleasă? L-ar fi înşfăcat, în carapacea disipării, tulburătorul impuls al destăinuirii sau şi-ar fi continuat „spectacolul”, sub forma unei lecţii de viaţă admisă? Premonitiv, suntem îndreptăţiţi să credem că ar fi fost un profesor bun de limba română sau italiană, un creator admirat, bogat lingvistic prin florilegiul limbajului, raţional prin esenţa structurii, mărinimos prin filosofia experienţei. Şi-n biografia lui metaforică s-ar fi concretizat alte valenţe, prin dimensiunea rigorii, a drumului parcurs, cu intelectualul scriitor promovând valorile în folclor, creând altele în literatură, cristalizând destule în viaţă. Toate sub identitatea tiranică a scurgerii timpului!
„Având din naştere un strop de talent folcloric – îşi explica un anume demers, cu punct terminus în armată – am reuşit să stăpânesc folclorul satului. Am învăţat Căluşul, ovaţii, colinde, jocuri şi obiceiuri. Ducându-mă cu toate astea după mine, am fost recrutat în Ansamblul Regiunii a III-a de la Cluj, unde am cunoscut oameni de artă, de la care am continuat să învăţ tainele scenei. Către sfârşitul armatei, cu dispensă de studii, (avea doar şase clase-n.n.) am fost trimis la şcoala de ofiţeri”. În povestirea „Răspântia”, din volumul „Amintiri pretimpurii”, aflăm cum a terminat şcoala de ofiţeri de rezervă de la Beiuş, cu gradul de sublocotenent, ca şef de promoţie din 312 cursanţi, alături de alţi doi, Constantin Constantin, strungar din Bucureşti, şi Brezuică Marcel, învăţător, din Teleorman. A doua zi i-a chemat în birou maiorul Gheorghe Trufaşu, comandantul şcolii, i-a felicitat şi i-a întrebat, pe rând, dacă se activează. Dialogul dintre cei doi e lămuritor: „ – Ia spune, cum ai gândit? Te activezi?” „ – Nu, tovarăşe maior, nu pot, am probleme în familie, am pe tata bolnav...” „ – Păcat! – a regretat maiorul – te-am văzut ieri defilând, nimeni nu simţea ritmurile cum le simţeai tu.”. „ – Asta îmi vine de la dans, tovarăşe maior”. „ – Lasă, mă, tu ai suflet de militar”. Şi, conchide autorul: „Am tăcut. Era prima răspântie din viaţă, pe care, dintr-o anumită inerţie, n-am folosit-o”. Şi avea dreptate, s-au mai ivit câteva, însă acceptarea unor realităţi, obiective şi intermediare, te obligă la subordonarea crezului artistic sau a disponibilităţilor individuale – în cazul nostru. Aşa se explică drumul sinuos al prozatorului, salvat în răstimpuri de înclinaţia sa către zona culturală, interesat de a-şi prelungi aceste virtuţi, într-o libertate doar de el înţeleasă. Altfel spus, prin filtrul întâmplărilor al căror erou a fost, a admis inerenţa unor compromisuri, fie şi politice, de dragul artei. Nu-i o noutate, nici un etalon în domeniu. Istoria legitimizează o asemenea poziţionare, fără condiţionări, opera în sine, cu valoarea ei, asimilată prin generaţii, dând neofiţilor răspunsul corect privind finalitatea creaţiei.
În armată, după cum mărturisea, n-a încetat să-şi dezvolte gustul înnăscut pentru actul cultural, participând în formaţii artistice, la jocuri populare, prezentând spectacole prin ţară. Unitatea militară avea o bibliotecă impresionantă, cu cărţi de specialitate, desigur şi de beletristică. Se deduce că plutonierul îşi făcea drum des pe aici, din două motive: cel cu funcţie estetică şi cel al erudiţiei. Bibliotecara era şarmantă, chiar seducătoare în mijlocul puhoiului de soldaţi, iar cărţile, de orice natură, constituiau un bun prilej de întâlnire. Pe-ndelete, între fiinţa ei arăgătoare şi bărbatul cu vorba meşteşugită s-a închegat o relaţie, mai degrabă platonică. Neavând condiţii prielnice de desfăşurare, focul de paie s-a stins chiar în momentul când şi-au dat seama că, mai mult de-o atracţie fizică, nu-i uneşte altceva. Oricum, experienţa şi-a avut intensitatea ei temporală, emoţională şi de reflecţie, folositoare cândva, în acea elaborare a stărilor psihologice la personajele feminine, din habitat urban, puţine la număr, dar interferate în mediu. Şi povestea continuă în acelaşi decor şi cu altă eroină...
Ana era asistentă la infirmeria unităţii. Bărbatul, cu veleităţi de autentic artist, se-mbolnăveşte; musai să-şi trateze sănătatea şi, astfel, ajunge pe mâinile gingaşei domnişoare, cu câţiva ani mai mică. Ingenua e, la rându-i, fermecată de „făuritorul de cuvinte armonice”, tinereţea dezvoltă gesturi îndrăzneţe, riscante, dar cu inevitabila cantitate de incantaţii în stare să aureoleze realitatea. Cam pe atunci, cu ochii care fug, cu apa seducţiei târându-te către un tărâm necunoscut, dar ademenitor, cei doi au hotărât să rămână împreună. El, căsătorit, cu nevasta în Slatina, gravidă, aşteptând ca, peste două-trei luni, să se lase la vatră, ea, Anişoara, necăsătorită vreodată, dornică de-un mariaj imediat, au hotărât, la final, să treacă pe la Tecuci, unde locuia surioara Ioana, tehnician viticol. După un an de zile Ioana a venit pe la maică-sa, la Albeşti, când le-a făcut şi lor o vizită, la Slatina. Până atunci, toate bune şi la locul lor. Dar soţia a aflat toată tărăşenia, povestită cu amănunte de grijulia cumnată. Luăm şi noi la cunoştinţă de la Biţa, soţia „craiului”, rămânând în limitele revelatoare ale dulcei filosofii, când vulturul străbate înălţimile, dar se abate adeseori şi-n câmpia invadată de parfumuri, spre o delectare în falia instinctului. „Când au ajuns acolo, Ioana l-a întrebat ce e cu domnişoara. <<Păi, o prietenă, intenţionez s-o prezint la ai mei! >> <<Dar, nene, tu eşti însurat! >> s-a mirat ea. Nu apăruse Ana. << Sunt, a aprobat el, dar asta-i situaţia. Trăiesc cu ea de un an de zile şi...>> El a plecat în oraş, cum obişnuia, să străbată străzile, să contemple edificiile, monumentele înveşmântate în hainele arămii ale toamnei, în prag de iarnă. Cele două femei au lămurit lucrurile. Sora către Anişoara: <<Măi, fată, ţie ţi-a povestit frate-meu că este căsătorit?>> <<Nu se poate! >> <<Îţi spun eu că este adevărat. Are nevastă acasă, am participat şi la nunta lor. Nu ştiu dacă e gravidă sau dacă are vreun copil, că n-am mai fost de la cununie...>>. Când s-a întors din oraş, de la plimbare, Ioana i-a zis: << Să ştii că eu te-am dat de gol, de-acum cunoaşte situaţia ta. Acum, ce plan ai? Îţi trimiţi de acasă nevasta, cea cu care eşti de doi ani, ca să te duci cu altă femeie? Mă gândesc că nu e normal să faci aşa ceva. Şi la mintea ta ne aşteptam la cu totul altceva, fără greşeli ... Ce-o să zică tuşa Rada, nenea Ion, părinţii? Nu te fă de râs în sat, că întâmplarea cam aşa se arată. Vii cu asta din armată ca să-ţi dai nevasta afară din casă? E posibil aşa ceva?>> ( În câteva proze scurte întâlnim acest aspect, transfigurat şi elaborat după tipicul nisipurilor mişcătoare, prin liniile de neprevăzut ale vieţii – „Soare şi pelin”, „Lumină galbenă”, „Duminica păcatelor”, „Cântecul aspru al toamnei”- n.n.) Ce-au făcut, ce n-au făcut, antineea s-a simţit tare ofensată şi a plecat val-vârtej de unde venise... El a însoţit-o până la gară, a pus-o la tren, cu direcţia precisă – Oradea. Cum era de aşteptat, am avut mai multe discuţii despre acest episod, neplăcut pentru mine, distractiv probabil pentru el. Mi-a confirmat că n-o aducea chiar acasă. <<Bine, bine, dar de ce ai adus-o de la Oradea la Tecuci? După aia, ce făceai cu ea, ce-i spuneai, dacă n-aveai de gând să vii cu ea în Slatina? Du-te înapoi că eu sunt însurat?! >> Subiectul nu-i prea plăcea, vântura mâna prin aer, aşa, a lehamite, cu un surâs reţinut: <<Hai, lasă dragă, că astea-s aventuri de-ale tinereţii, că la-la-la, şi iar la-la, deoarece, bărbatul care-i bărbat, de-abia aşteaptă ca femeia să…>>”. O meditaţie rostită într-o asemenea împrejurare, reprezentată gnoseologic, asimilată apoi, ca viziune de substanţă artistică originală: „În drumurile mele n-am alunecat niciodată, sufletul meu n-a fost rob la curtea iubirii. Iubirile mele au fost numai frumoase şi drepte, fără arderi mistuitoare şi fără izbucniri”. Dar poate şi o strădanie de a lămuri unele „derapaje”, convins de existenţa greşelii, derivată din sensibilitatea plasmei poetice în revelaţia iertării, prin împăcarea cu trecutul năbădăios.
Revenind în biroul maiorului, la sfârşitul cursului de ofiţeri, întrebaţi dacă vor să se activeze şi ceilalţi doi şefi de promoţie, răspunsul lor a fost tot hotărât. Constantin Constantin, strungar din Bucureşti : „Nici eu, tovarăşe maior... E simplu. Nu dau eu Rangheţul meu pe Steaua dumneavoastră”, iar Brezuică Mircea, învăţător din Teleorman: „Eu rămân, tovarăşe maior. Am absolvit Şcoala normală. Dacă n-o să meargă puşca, iau catalogul”. Şi completează autorul, năpădit de-o nostalgie contagioasă, amestecată cu un regret intern devastator: „După 26 de ani, la unul dintre congresele culturii (era în 1983 –n.n.), l-am întâlnit în mod neaşteptat pe locotenent-colonelul Marcel Brezuică. Mai întâi ne-am oftat amintirile, apoi mi-a zis tulburat: <<Sunt redactor-şef adjunct al unui ziar al armatei, dar să ştii că, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine, mă încearcă un sentiment de frustrare, de care mă simt vinovat – tu trebuia să fii în locul meu.>>”. Majoritatea cursanţilor erau absolvenţi de liceu, iar pe el nu-l crezuseră că are doar şase clase, cum se va întâmpla, mai târziu, şi la încadrarea în muncă, la SMT Recea. Însă, la eliberarea Livretului militar, (Seria R.M.I., nr. 117622, emis de către Comisariatul militar Slatina, la 13.09.1961, în specialitatea 1-infanterie, cu gradul militar de sublocotenent – 45 de zile curs pentru pregătire ofiţeri – 1957), la rubrica ,,Studii generale şi speciale“ întâlnim înscrisul: ,,9 clase medii, Şc. Medie nr. 1 Tudor Vladimirescu, Slatina, 1961”. Ceea ce denotă că-şi dăduse, între timp, clasele a VII-a, la Vâlcele (an şcolar 1958-59), a VIII-a (1959-60) şi a IX-a (1960-61). Conform actului eliberat de Ministerul Învăţământului – Diploma de maturitate –, cu nr. 204 din 7 august 1964, în urma examenului depus în sesiunea iunie 1964, la Şcoala medie ,,Tudor Vladimirescu” (actualmente „Radu Greceanu”) din Slatina, raionul Slatina, regiunea Argeş, Fulga N. Nicolae – (purta iniţiala tatălui natural, Nicolae, în loc de I. de la Ion, este deci o înscriere greşită) – termina clasele a VIII-a, a IX-a, pauză de un an, apoi, a X-a (1962-63) şi a XI-a (1963-64), la fără frecvenţă, excelând la limba şi literature română, la materiile cu specific politic (economie politică, socialism ştiinţific), dar şi la geografie şi istorie. Imediat, după eliberare, a venit acasă, la Vâlcele, o comisie din Ministerul Forţelor Armate ale R.P.R., pentru a convinge părinţii să-şi dea consimţământul ca proaspătul sublocotenent să rămână în cadrul armatei. El lăsase, într-un fel, ca decizia să aparţină integral lor, arătându-se neutru. Soţia era de acord, dar părinţii, când au înţeles despre ce este vorba, s-au arătat iritaţi de insistenţa lor. Tatăl le-a deschis poarta şi, pur şi simplu, i-a poftit afară, eufemistic vorbind: ,,Ieşiţi afară, că eu n-am băiat de dat!” . Conjunctura era neprielnică, obsesia funcţiona şi acum, în plus, din nefericire, se adeverea spusa fiului, anume că era şi grav bolnav, temându-se că va rămâne, de data aceasta, doar nevastă-sa, singură. Nu după multă vreme, în decembrie 1957, a decedat, la vârsta fatidică pentru familie - 68 de ani. Ca unic întreţinător şi ca bărbat în casă, la nici 23 de ani, era predestinat să ia frâiele gospodăriei în propriile mâini. În vara lui 1958 se născuse şi primul copil, Ana-Geta, vremurile erau grele, politic şi economic, căile de ieşire din impas întortocheate. Cât despre minuni, ele se arătau destul de rar... Şi totuşi, se întâmplau.
Peste ani, printre altele, se arată interesat să-şi întâlnească toţi camarazii din Plutonul 5 AA, din Şcoala regimentară de la Oradea, din anul 1955. Împreună cu un alt sergent, Handolescu Constantin din Zalău, trimite o scrisoare – de o rară încărcătură emoţională şi de o crâncenă nostalgie – celor cu adresa cunoscută, rugându-i să colaboreze pentru a-i găsi pe ceilalţi. Plutonul avea un total de 17 camarazi – un locotenent (Olah Ştefan, ieşit la pensie cu grad de colonel), trei sergenţi ( cel menţionat înainte, Coman Petre şi N. Fulga), un caporal şi 12 soldaţi. Iată conţinutul: „Stimate şi chiar iubite coleg, / Ai fost cândva tânăr şi viguros, cu celulele în flăcări şi cu gândul pasăre într-un zbor fără început şi fără sfârşit. Necunoscut şi naiv, deschideai ochii mari la toate necunoscutele vieţii, şi băteai sfios la poarta cunoaşterii. Abia trecusei de 20 de ani şi încercai să-ţi conturezi visele, undeva la Oradea, într-o pauză de instrucţie la cazărmile roşii. Cădeai îndelung şi amărât pe gânduri, pe malul Peţei, după ce forţasei pârâul murdar la comanda sergentului Coman. / Au fost atunci doi ani trudnici, înecaţi de sudoare, cu bucurii puţine, dar care, credem, s-au făcut temelie pentru ce-am durat mai târziu. Vom fi avut de atunci împliniri, vom fi avut şi necazuri, timpul ne-o fi săpat pe faţă, pasul ni s-o fi scurtat, peste păr (care mai aveţi!) s-o fi aşternut bruma. Dar, Doamne, ce minunat ar fi să ne revedem acum, după 38 de ani, să ne uităm unii în ochii altora, şi să hohotim, şi să plângem unul pe umărul celuilalt, şi iar să hohotim, şi iar să plângem... /Am dori să ne vedem la o întâlnire a noastră, în prima decadă a lunii octombrie 1995, când majoritatea vom avea 60 de ani. / Vă mulţumim şi aşteptăm un semn de la voi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu