MURGUUL

Morişca timpului macină destine, amintiri şi iubiri, transformându-le într-o pulbere cenuşie. Numai bunul Dumnezeu ştie să le descurce, deoarece noi, muritorii de rând, avem puterea limitată pe cărarea vieţii. Destinul e în mâinile Lui, când drămuieşte norocul şi mintea pe măsura inimii, a credinţei.

În seara trecută, după o plimbare de agrement, mă întorceam cu murgul la pas către una din comunele limitrofe oraşului S. Era spre amurg şi geana nopţii se lăsa alene peste plopii care mărginesc şoseaua pe ambele părţi. Când am ajuns în dreptul hanului, m-am oprit să beau o bere. Descălecând, am urcat cele câteva trepte ale scării şi am intrat în han. Aici, o Aniţă-cârciumăriţă, de-o frumuseţe exotică, vindea bere şi alte bunătăţi culinare. Am băut licoarea binefăcătoare şi am pornit-o la trap spre podul ce traversează râul Olt. Când am ajuns pe la mijlocul podului, am zărit o femeie bălăbănindu-se peste balustradă, gata să se prăbuşească în adâncurile apei. Am slobozit calul şi m-am apropiat tiptil cu gândul să-i salvez viaţa aflată în primejdie. Zărindu-mă şi, probabil, înţelegând intenţia mea, m-a fulgerat cu o privire piezişă:

- Nu te apropia, omule, că m-arunc!

- Linişteşte-te, nu mă apropii, am asigurat-o eu pe când căutam, prin cuvinte şi gesturi, o altă variantă a salvării. Dar nu te înţeleg ! De ce ?

- Nu vreau să mai trăiesc. Viaţa mea-i fără noroc!

- Fiecare viaţă-i cu norocul ei. Deci, fată dragă, lasă-mă să te ajut. Şi de te vei arunca, fie că vom muri amândoi, fie că te voi salva. Sunt hotărât, indiferent că vrei sau nu vrei…

Auzind aceste cuvinte, femeia se întoarse rătutită către mine. Avea părul lung, faţa răvăşită, cu întreaga fiinţă ruptă de realitate. O vedeam, parcă, prăbuşindu-se în hăul dinainte. După secunde, care au durat o veşnicie, am auzit-o plângând mocnit.

- Nu ştiu ce-i cu mine. Sunt atât de confuză !

Profitând de momentele de derută, am prins-o de mijloc şi am ajutat-o să revină dincoace de balustradă. I-am mângâiat uşor părul, cuprins de-o tandreţe generoasă, de care nu mă ştiam în stare.

- Şi acum, după ce am rămas „pământeană” ca să-mi duc steaua, ce urmează? Cândva, sau mereu, parcă fiecare purtăm un nume, nu? Mă cheamă Aurelia Varga.

Rostise totul dintr-o respiraţie, şoptit, cu teamă. Sta în faţa mea întreagă şi nevătămată. Mă-ntrebam ce-o determinase, oare, să-ncerce să-şi pună capăt zilelor, vieţii, o femeie atât de tânără şi de frumoasă!!

- Eu aş vrea să-ţi spun Aur şi să ascult povestea vieţii tale. A mea, de-o rememorez, e de la un capăt la celălalt numai singurătate, fără dragoste.

Şi-am pornit alături, către niciunde sau poate în întâmpinarea destinului, cu gândurile adunate ciorchine într-un vis comun. Momentele vieţii de-acum îmi dăruiau o altă surpriză. Am trecut de pod şi ne-am aşezat în iarba afânată, sub clar de lună. Luminile oraşului străluceau în depărtare ca nişte licurici. Câtă iubire există între zidurile unui oraş! Dar şi câte necazuri, câte dezamăgiri! Aur, femeia de lângă mine, pe care o botezasem scurtându-i numele printr-o misterioasă simţire, era îmbrăcată într-o rochiţă uşoară, înflorată, cu imprimeuri. Trupul, vibrând de puritate, împrăştia un parfum discret, provocator. După minute de tăcere, pe când i-am cuprins degetele tremurătoare în palme, timp în care a plâns mocnit, am apropiat-o, strângând-o la piept. Răceala se scursese aiurea, pe când, dintr-o pornire lăuntrică, îi înlănţuiam silueta, îndemnat de dorinţa unui dulce chin să-i vorbesc, s-o liniştesc.

- Aur, i-am şoptit, te rog să nu mai plângi. De-acum, totul va fi bine…

- Înţeleg, Niky, dar nu mă pot abţine. A fost îngrozitor! Povestea mea… Dar, chiar vrei s-o auzi?

Mi-a luat palma şi a apăsat-o pe obrazul inundat de lacrimi fierbinţi. Şi-am realizat, bucuros, că era prima femeie ce-mi plânsese în braţe, trăind emoţional un noian de sentimente nedefinite, ciudate, nemaiîntâlnite. Şi minunea s-a produs: a încetat din plâns, corpul, rămas în abandon între braţele mele, fiind traversat de-o linişte benefică pentru amândoi. Şi mă-ntrebam, nedumerit, cum trecusem de treizeci de ani prin atâtea etape importante dar neîmplinite?! Ce se întâmplase cu viaţa mea? Cu sentimentele ascunse prin cotloanele inimii, cu dragostea? Şi-acum, deodată, această femeie întâlnită prin capriciul hazardului, printr-un miracol trimis pe cale-mi de-un destin generos.

- Eşti un om bun, a suspinat ea, strecurându-se tot mai mult la pieptul meu ospitalier. Deduc aşa ceva după vorbe, după fapte… Iar eu am fost o femeie fără de noroc.

- De-mi spui, înseamnă că ai motivele tale. Însă, a sosit momentul să dai uitării totul, să ai puterea de a lua viaţa de la capăt. O altfel de viaţă, diferită de cea de odinioară! Doar eşti tânără. De-acum alte trăiri, emoţii şi sentimente te aşteaptă…

- Diferită de cea dinainte ! a oftat adânc femeia. Divorţată şi cu un pui de om, o fetiţă. Laolaltă cu amintirile neplăcute, destul de triste, într-o poveste sumbră, cu personaje fără nici un Dumnezeu…

O priveam încă nedumerit. Deasupra, elementele cosmice îşi aruncau razele peste întinderi. Femeia avea faţa traversată de umbrele trecutului, într-o accelerată respiraţie. Mi-am înteţit mângâierile, cum era şi firesc, căutând să-i transmit, printre lacrimi şi tresăriri, încrederea în ziua ce va să vină.

- Mi-e frig, Niky! i-am auzit glasul tremurat. Strânge-mă tot mai tare! Vreau să uit totul .

Fiinţa aceasta, supusă atâtor încercări, se arăta dispusă să-şi împlinească speranţa, alunecând într-un total abandon prin simţurile mele.

- Da, Aur, e o hotărâre înţeleaptă. Acum gândeşte-te că eşti cu un bărbat care vrea să-ţi ofere o şansă. Nici eu n-am avut o viaţă pe roze. La cei treizeci şi şapte de ani. pe care îi am, trebuia să încheg o familie, să am copii. Mi-am dorit mult acest lucru. Însă n-a fost de-ajuns Mai trebuie şi ceva noroc. Aşa cred. Dar să ştii că sunt optimist. Mai ales acum…

- Adeseori oamenii buni nu au noroc, a murmurat femeia din braţele mele.

- Cred că posedă şi ei fărâma de noroc, tocmai pentru faptul că se mulţumesc cu puţin. N-am studiat filosofia norocului, dar în viaţă, cât trăieşti, întâmpini fel de fel de surprize. Oricât de grele ar fi, nu-i corect şi nici creştineşte să iei decizii capitale. Mă refer la gesturile fatale. Mai cu seamă când nişte fiinţe dragi te aşteaptă acasă, au nevoie de tine…

- Dar când eşti tânără şi crezi într-un ideal… Eu am doar douăzeci şi opt. De când m-am măritat cu primul bărbat am trecut prin destule necazuri. Şi al doilea bărbat s-a dovedit o neşansă în căsnicie. Aceleaşi metehne, acelaşi tratament inuman, acelaşi mariaj eşuat…

- Nu înţele!. Sunt intrigat, deşi totul e posibil şi te cred. De unde atâta putere? Şi, mai ales, de ce atâta nenoroc?

- De fiecare dată, la început, orice bărbat pare bun şi iubitor. Dar după ani şi ani, uneori se alege praful de tandreţea lui. La cel de-al doilea parcă o vrăjitoare i-ar fi făcut farmece, fiindcă se schimbase total la vorbă şi comportament. Cum era de înţeles, l-am iertat de câteva ori, dar în cele din urmă am pus câte ceva într-o sacoşă, mi-am luat copilul şi am poposit la sora mea, care m-a găzduit, cuprinsă de tristeţe. Desigur, pe parcurs, am avut crize, depresii, până când…

A oftat adânc şi a tăcut. O anume stare, de repulsie şi revoltă, îmi răscolea sângele. Cu toată străduinţa mea, trecut şi prin experienţe sociale de conjunctură, nu prea fericite, tot nu înţelegeam cum de acei oameni, blagosloviţi cu şansa fericirii, îşi bat joc de simţământul cel mai de preţ: dragostea.

- Şi, acum, copilul unde este ?

- Tot la surioara mea. N-aveam de ales. De nu mi-ai fi ieşit în cale, astăzi fiul meu era orfan!, şi-a continuat femeia plânsul. Îi zăream stropii de lacrimi lucind în razele lunii ca nişte bobiţe de mărgăritar. Avea obrajii umezi, iar ochii îi străluceau nefiresc. Am lăsat-o să se uşureze sufleteşte, să-şi verse focul, acumulat în atâţia ani de suferinţă.

- Viaţa poate fi luată de la început, alături de băieţelul tău. Cu dragoste şi o educaţie aleasă. Totul e posibil. Şi vei reuşi! Şi-apoi, mai sunt şi eu pe aici. Numai dacă…

Se făcuse destul de târziu. Timpul trecuse repede peste noi, fără să observăm. Priveam amândoi, din reflex, cerul senin, luna era rotundă, plină, luminoasă. Şi undeva, în sufletul nostru, o lumină prindea contur, ne da speranţe. Aur se ghemuise la pieptul meu. Am mângâiat-o uşor pe obraji şi am sărutat-o. Mi-a zâmbit firesc, murmurând:

- Poate că undeva, Niky, există şi norocul nostru. Şi o altă şansă. Ar fi păcat să n-o luăm în serios!

- Şi încă ceva, draga mea, m-a copleşit râsul. Uite, acolo, ne aşteaptă cineva...

Murgul, în nechez ne anunţa că şi-a cam pierdut răbdarea şi ar fi cazul să ne grăbim. Am zbughit-o amândoi, veseli şi responsabili, către o altă viaţă, să ne-mplinim sorocul…