Nicu Petria – „Ziua de după noapte” sau caracterul . imaginar al confesiunii lirice
C. Voinescu
Spre sfârşitul anului trecut (2008), a apărut, la editura slătineană „Alutus” , volumul de poezie şi proză „Ziua de după noapte” al lui Nicu Petria, cu o prefaţă de Paul Dogaru. Cele aproape treizeci de producţii lirice sunt structurate de autor însuşi în patru cicluri, corespunzând intenţiilor tematice ale acestora: „De dragoste”, „Meditaţii” , „Omagiu” şi „Folclor”.
Capitolul „Proză scurtă” include şapte povestiri de inspiraţie autobiografic-rurală , iar ultimul „Basme”, redă, într-o transcriere şi trăire proprii, universul fabulos al creaţiei populare, în două sugestive lecturi aparţinând genului.
De la un capăt la altul al cărţii, fie că este vorba de poezie erotică, de lirică meditativă, de povestiri sau de basme, dominanta travaliului artistic este lirismul.
Un lirism frust, pur şi insistent, de sorginte rurală, aşa cum se năştea şi se consemna el, odinioară, în spaţiul nealterat de influenţe exterioare al satului românesc. Pentru că Nicu Petria recompune nu doar o lume materială pierdută şi uitată, a copilăriei sale, ci şi o lume spirituală, a trăirilor interioare tandre, izbucnind patetic dincolo de sine.
Nicu Petria aşteaptă iubirea: „Abia aştept /să te văd”, o cheamă : „Te chemam să vii / în voalul de mătase”, crede în împlinirea sentimentului : „slobozind îngerii / frumoşi / ai fericirii”, o provoacă, motivat de reverii: „pentru că am visat / cum crescuse iarba / în faţa unei inimi” şi o percepe, eminescian , ca pe o (dulce) durere: „Femeie cu părul blond / sărut şi răsfăţ / prin visul ce doare / aşterne iar patul / dragostei / în soare”. (Aşterne iar patul).
Acelaşi lirism, poate că doar ceva mai lax, domină şi prozele scurte ale lui Nicu Petria, unde mijloacele lingvistice şi tehnica narativă îngăduie o extensie mai generoasă a comunicării, eliberate din chingile prozodiei: „Aur, femeia de lângă mine, pe care o botezasem scurtându-i numele printr-o misterioasă simţire, era îmbrăcată într-o rochiţă uşoasră, înflorată, cu imprimeuri. Trupul vibrând de puritate, împrăştia un parfum discret, provocator... Răceala se scursese aiurea, pe când, dintr-o pornire lăuntrică, îi înlănţuiam silueta, îndemnat de dorinţa unui chin să-i vorebesc, s-o liniştesc (Murgul).
Poezia de dragoste a lui Nicu Petria se impune atenţiei prin caracterul imaginar al confesiunii lirice, exemplară fiind, din acest punct de vedere, Aceeaşi eternă chemare: „De la o vreme, cum să-ţi spun, iubito? ,/ Nu-mi pasă că prin arbori toamna vine, / Şi stele, pe-ndelete, cad în mare / Străluminând iubirea-mi către tine”.
Confesiunea – până la urmă lirismul însuşi este, într-un fel sau altul, confesiune – este simplă, directă, sinceră şi spontană, oscilând între real şi posibil, între optativ şi prezumtiv, pe un portativ uşor de descifrat ideatic: „De la un timp n-am spaimă de furtuni!... Nici de întuneric nu mă tem...” sau „Voi detona iar flinta-mi prin vraiştea de ape, /Să rătutească voalul mireselor, sub pleoape;/ Sosi-voi în vâltoare, visând alt anotimp, / pe când tăifăsuiesc cu Zeii din Olimp” (Te voi iubi impropriu).
Unele dintre imaginile artistice sunt proiectate într-un registru oniric, poetul fiind stăpânit de dorinţe reale, mistuitoare, ce se potenţează însă în imaginar, în vis: „Inima mea iubito /rătăcită-i printre stele / ca pădurea să-mi fredoneze / cântecul eternei unde / laolaltă cu visul tău /din nopţile fecunde. / De mă regăseşti prin somn / dăruieşte-mi sărutul / asemenea unui zbor / de zenit şi iertare / prin sihla incendiată / la ţărm de lume şi mare” (Asemenea unui zbor).
Nicu Petria dezvoltă convingător o anumită capacitate de simulare, de joc liric, de fantazare în plan emoţional, particularizându-şi, prin inventivitate creativă, poeziile erotice, atâtea câte sunt: „Vreau inima ta, iubito,/ să ajungă floare, dor,/ s-o ştiu cununată / cu parfumul lor./... Şi mai vreau sufletul, iubito, / să-şi rostuiască izvorul /unde cântecul albastru / vindecă dorul. / Apoi să mă transfer / în sângele tău / şi aproape de tine să fiu / cât mai simplu / şi cât mai târziu” (Şi mai vreau sufletul).
În poeziile sale de dragoste, autorul nu se îndoieşte nicio clipă de existenţa iubirii, de iminenţa trăirilor dulci / amare ale actanţilor, de puterea iubirii de a transcede realul. Poetul nu este reflexiv, în lirica sa nu încape dilemă, el este sigur de sentiment şi de calea spre reverie, plan unde, de altminteri , acesta se şi consumă. Şi totuşi, îndoiala îşi face loc, minulescian parcă, doar într-o singură poezie din ciclu: „În faptul serii / ai fost sărutată /iar ochii bucuroşi / au primit Sentimentul./ Dar mai ales / cât adevăr dăruita-i / şi câtă minciună / cuprins-a Continentul?” (O întrebare).
Celelalte nouă poezii din ciclul „Meditaţii” nu se sustrag definitiv temei erotice anterioare. Meditaţia lirică nu este una filozofic-existenţială, civică, ci tot una circumscrisă iubirii, ca formă de cunoaştere a lumii prin sine. Chiar titlul poeziei ce deschide ciclul este sugestiv: „Cuvântul – joc, iubire şi vrajă”: ... „te-ntreb iubito prin vreme/ unde ne sunt jocul / iubirea şi vraja/ ce ascund prin frază / cuvântul?”.
Se pare că laitmotivul liric – obsesie la fel de dulce / amară, în acelaşi timp, a poeziei sale – cea pusă voluntar sub semnul meditaţiei – este cuvântul: „Cuvintele în reflux / unul câte unul/ inundă/ tăcerea / pe când lumina / naufragiază temerar / prin suflet” (Asemenea integramei) sau ... „dar nu-mi găsesc cuvintele / lumina lor vine / spre mine / ca o nălucă / să-mi vindece gândurile” (Vorbe de duh undeva).
Şi textul poeziilor sale meditative stârneşte şi întreţine lectura, prin acelaşi amestec ingenuu de sinceritate şi lirism, de confesiune şi naturaleţe, de răsfăţ imaginativ şi real bine controlat, cât să nu eşueze în prozaic: „Nu oricie are puterea / să vibreze prin pietre / ducând veacul mai înainte / cu o singură oră...”
Versurle acestea ar putea însemna, într-o interpretare clasică, momentul conştientizării de către poet a forţei artistice de expresie a poeziei şi de benefică lucrare a acesteia asupra naturii umane.
Oricum, Nicu Petria are deja conştiinţa, fie şi intuitivă, a osmozei terestru-cosmic, de necuprins în cuvânt, şi tocmai de aceea adesea invocate: „ Cerul cântă / dansează / alături de privighetori / şi suflet”.
Cu un alt prilej ne vom apleca şi asupra prozelor sale, încercând şi unele concluzii.
Până atunci, mărturisesc bucuria de a fi avut în faţă nu o carte voluminoasă de poezii lipsite de mesaj şi de încărcătură artistică, cum apar şi prin urbea noastră, ci una, chiar dacă mai cumpănită în pagini – destul de bogată în imagini. Artistice, desigur .
Capitolul „Proză scurtă” include şapte povestiri de inspiraţie autobiografic-rurală , iar ultimul „Basme”, redă, într-o transcriere şi trăire proprii, universul fabulos al creaţiei populare, în două sugestive lecturi aparţinând genului.
De la un capăt la altul al cărţii, fie că este vorba de poezie erotică, de lirică meditativă, de povestiri sau de basme, dominanta travaliului artistic este lirismul.
Un lirism frust, pur şi insistent, de sorginte rurală, aşa cum se năştea şi se consemna el, odinioară, în spaţiul nealterat de influenţe exterioare al satului românesc. Pentru că Nicu Petria recompune nu doar o lume materială pierdută şi uitată, a copilăriei sale, ci şi o lume spirituală, a trăirilor interioare tandre, izbucnind patetic dincolo de sine.
Nicu Petria aşteaptă iubirea: „Abia aştept /să te văd”, o cheamă : „Te chemam să vii / în voalul de mătase”, crede în împlinirea sentimentului : „slobozind îngerii / frumoşi / ai fericirii”, o provoacă, motivat de reverii: „pentru că am visat / cum crescuse iarba / în faţa unei inimi” şi o percepe, eminescian , ca pe o (dulce) durere: „Femeie cu părul blond / sărut şi răsfăţ / prin visul ce doare / aşterne iar patul / dragostei / în soare”. (Aşterne iar patul).
Acelaşi lirism, poate că doar ceva mai lax, domină şi prozele scurte ale lui Nicu Petria, unde mijloacele lingvistice şi tehnica narativă îngăduie o extensie mai generoasă a comunicării, eliberate din chingile prozodiei: „Aur, femeia de lângă mine, pe care o botezasem scurtându-i numele printr-o misterioasă simţire, era îmbrăcată într-o rochiţă uşoasră, înflorată, cu imprimeuri. Trupul vibrând de puritate, împrăştia un parfum discret, provocator... Răceala se scursese aiurea, pe când, dintr-o pornire lăuntrică, îi înlănţuiam silueta, îndemnat de dorinţa unui chin să-i vorebesc, s-o liniştesc (Murgul).
Poezia de dragoste a lui Nicu Petria se impune atenţiei prin caracterul imaginar al confesiunii lirice, exemplară fiind, din acest punct de vedere, Aceeaşi eternă chemare: „De la o vreme, cum să-ţi spun, iubito? ,/ Nu-mi pasă că prin arbori toamna vine, / Şi stele, pe-ndelete, cad în mare / Străluminând iubirea-mi către tine”.
Confesiunea – până la urmă lirismul însuşi este, într-un fel sau altul, confesiune – este simplă, directă, sinceră şi spontană, oscilând între real şi posibil, între optativ şi prezumtiv, pe un portativ uşor de descifrat ideatic: „De la un timp n-am spaimă de furtuni!... Nici de întuneric nu mă tem...” sau „Voi detona iar flinta-mi prin vraiştea de ape, /Să rătutească voalul mireselor, sub pleoape;/ Sosi-voi în vâltoare, visând alt anotimp, / pe când tăifăsuiesc cu Zeii din Olimp” (Te voi iubi impropriu).
Unele dintre imaginile artistice sunt proiectate într-un registru oniric, poetul fiind stăpânit de dorinţe reale, mistuitoare, ce se potenţează însă în imaginar, în vis: „Inima mea iubito /rătăcită-i printre stele / ca pădurea să-mi fredoneze / cântecul eternei unde / laolaltă cu visul tău /din nopţile fecunde. / De mă regăseşti prin somn / dăruieşte-mi sărutul / asemenea unui zbor / de zenit şi iertare / prin sihla incendiată / la ţărm de lume şi mare” (Asemenea unui zbor).
Nicu Petria dezvoltă convingător o anumită capacitate de simulare, de joc liric, de fantazare în plan emoţional, particularizându-şi, prin inventivitate creativă, poeziile erotice, atâtea câte sunt: „Vreau inima ta, iubito,/ să ajungă floare, dor,/ s-o ştiu cununată / cu parfumul lor./... Şi mai vreau sufletul, iubito, / să-şi rostuiască izvorul /unde cântecul albastru / vindecă dorul. / Apoi să mă transfer / în sângele tău / şi aproape de tine să fiu / cât mai simplu / şi cât mai târziu” (Şi mai vreau sufletul).
În poeziile sale de dragoste, autorul nu se îndoieşte nicio clipă de existenţa iubirii, de iminenţa trăirilor dulci / amare ale actanţilor, de puterea iubirii de a transcede realul. Poetul nu este reflexiv, în lirica sa nu încape dilemă, el este sigur de sentiment şi de calea spre reverie, plan unde, de altminteri , acesta se şi consumă. Şi totuşi, îndoiala îşi face loc, minulescian parcă, doar într-o singură poezie din ciclu: „În faptul serii / ai fost sărutată /iar ochii bucuroşi / au primit Sentimentul./ Dar mai ales / cât adevăr dăruita-i / şi câtă minciună / cuprins-a Continentul?” (O întrebare).
Celelalte nouă poezii din ciclul „Meditaţii” nu se sustrag definitiv temei erotice anterioare. Meditaţia lirică nu este una filozofic-existenţială, civică, ci tot una circumscrisă iubirii, ca formă de cunoaştere a lumii prin sine. Chiar titlul poeziei ce deschide ciclul este sugestiv: „Cuvântul – joc, iubire şi vrajă”: ... „te-ntreb iubito prin vreme/ unde ne sunt jocul / iubirea şi vraja/ ce ascund prin frază / cuvântul?”.
Se pare că laitmotivul liric – obsesie la fel de dulce / amară, în acelaşi timp, a poeziei sale – cea pusă voluntar sub semnul meditaţiei – este cuvântul: „Cuvintele în reflux / unul câte unul/ inundă/ tăcerea / pe când lumina / naufragiază temerar / prin suflet” (Asemenea integramei) sau ... „dar nu-mi găsesc cuvintele / lumina lor vine / spre mine / ca o nălucă / să-mi vindece gândurile” (Vorbe de duh undeva).
Şi textul poeziilor sale meditative stârneşte şi întreţine lectura, prin acelaşi amestec ingenuu de sinceritate şi lirism, de confesiune şi naturaleţe, de răsfăţ imaginativ şi real bine controlat, cât să nu eşueze în prozaic: „Nu oricie are puterea / să vibreze prin pietre / ducând veacul mai înainte / cu o singură oră...”
Versurle acestea ar putea însemna, într-o interpretare clasică, momentul conştientizării de către poet a forţei artistice de expresie a poeziei şi de benefică lucrare a acesteia asupra naturii umane.
Oricum, Nicu Petria are deja conştiinţa, fie şi intuitivă, a osmozei terestru-cosmic, de necuprins în cuvânt, şi tocmai de aceea adesea invocate: „ Cerul cântă / dansează / alături de privighetori / şi suflet”.
Cu un alt prilej ne vom apleca şi asupra prozelor sale, încercând şi unele concluzii.
Până atunci, mărturisesc bucuria de a fi avut în faţă nu o carte voluminoasă de poezii lipsite de mesaj şi de încărcătură artistică, cum apar şi prin urbea noastră, ci una, chiar dacă mai cumpănită în pagini – destul de bogată în imagini. Artistice, desigur .
Monitorul de Olt – Marţi 20 ianuarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu