marți, 7 iunie 2011

         XXII. REFERINŢE CRITICE, INTERVIURI,  EVOCĂRI...
          
                
                 Am citit cu interes <<Între două trenuri>>  şi poeziile. Vă spun sincer că mi-au plăcut conflictele şi imaginile. N-aţi face deloc rău dacă aţi încredinţa lucrările respective unei reviste literare. Poate la revista <<Ramuri>> aţi avea sorţi de izbândă. Vă pot facilita o întâlnire cu redactorul şef adjunct, Romulus Diaconescu, care se află în permanenţă la sediu, talentatul scriitor Marin Sorescu fiind plecat din când în când la Bucureşti sau în străinătate”.  (Ion Săcianu, gazetar, 7 iunie 1980)
                   „Vă scriu deoarece voi lipsi un timp din Bucureşti – plec spre Ardeal, spre cesă, cum zic eu./ Am să vă spun mai întâi că am vorbit, încă o dată, la <<Luceafărul>> (cu Gh. Suciu ) şi la <<Viaţa românească>>  (cu Gh. Pituţ). Lui Suciu i-a plăcut mult <<Calul lui Lisandru>> şi e de acord cu publicarea, atâta doar,  spune el că e <<cam mare>> şi că <<Luceafărul>> nu publică proză de asemenea dimensiuni, problema aceasta urmând, desigur, să mai fie discutată. / Poetul Gheorghe Pituţ mi-a spus că va da nuvela, pe care i-am înmânat-o, să o citească şi Ioanichie Olteanu, în vederea publicării. / Trimiteţi o proză la concursul <<Vieţii româneşti>>, prin poştă însă, sau punând-o în <<cutia specială>> (pentru concurs) de la redacţie, dacă o aduceţi dvs. sau dacă o trimiteţi prin cineva. / Ar fi bine, în ceea ce priveşte publicarea la reviste, să apelaţi şi la sprijinul lui Marin Mincu. Nu mă dau de o parte, să fie clar, mă voi interesa în continuare de soarta lucrărilor dvs; e bine însă să mai fie (<<un glas>>), poate că avem atunci succesul pe care îl merităm. / Vă doresc, în încheiere, spor mult în întreaga activitate, dar mai ales la scris”. ( Ion Lăncrănjan, Bucureşti, 9 iunie 1984)   
                
               Slatina literară prinde contur şi consistenţă. În ultimii doi-trei ani au apărut, editorial, debutanţi sau <<recidivişti>>, mai mulţi autori, punând într-o frumoasă lumină latura autentică a climatului cultural de la noi. Dintre aceştia, cel mai recent  este Nicolae Fulga. Noutatea este absolută, autorul cărţii <<Drumuri în câmpie>> (Editura <<Scrisul Românesc>>, Craiova, 1987) anunţâdu-se de mult ca un condei matur, colaborator apreciat al unor reviste şi almanahuri. Nu spun nimic nou dacă afirm că oricare dintre cărţi poate fi o mărturie despre om. De mare interes ar fi calitatea martorului, iar în acest sens, volumul respectiv are toate calităţile trecerii sale în mâine.  Nu am ezitat să scriu despre această carte, nefiind critic (ci mai degrabă cititor) de meserie şi   m-am lăsat furat  de  ecourile orale pe care le-a stârnit. Vasăzică, o carte în dulcele stil clasic, cum ar zice poetul, şi aceasta tocmai acum, spre vertiginosul final de secol, când imperiul textualismului pare să aibă un cuprins în care niciodată nu apune soarele.
               Cartea de proză scurtă a lui Nicolae Fulga cuprinde opt povestiri şi se circumscrie unui perimetru de mare tradiţie în literatură română – lumea satului. Trăită şi  transfigurată cu har, viaţa acestei cărţi trece dincolo de anecdotic, în teritoriul perenităţii, cu ajutorul câtorva elemente fundamentale: observarea atentă a realităţii, profunzimea privirii, selectarea măiastră a esenţialului şi semnificativului, mărturia de mare sinceritate depusă, literar vorbind, de autor. Făşălău, Măria, Obric, Ghiţan, Icuşan, Zica, Lisandru, Borangica, Lisăndrina, Tudor Gîrd, Simion Groapă – iată, nu simple nume de eroi ai unor povestiri, ci o lume, adânc observată şi înţeleasă, o lume cu care satul l-a dăruit cândva pe viitorul autor, ca s-o poarte prin lume. Personaje mândre, eroi adevăraţi ai unei istorii asumate.
              <<Drumuri în câmpie>> este o carte a faptului justiţiar şi, în acelaşi timp, o carte pentru suflet, care ni-l scoate dator cu alte cărţi pe Nicolae Fulga, de acum o certitudine a prozei noastre scurte” . (George Enache,   Olt Press, „Fidelitatea mărturiei”,  ianuarie, 1988)                   

                 „Scriitorul Nicolae Fulga, la   60 de ani –  
                 – Domnule Nicolae Fulga, cum este cu un picior în vârsta anului  ’61 ? Pentru că, pe 28 iulie, aţi împlinit 60 de ani. Vă vine să credeţi ?                                                                            
                –  Am sentimentul unei performanţe, deoarece – şi n-aş vrea să dau amănunte – faţă de speranţa mea de viaţă, faţă de viaţa intensă pe care am dus-o, având în vedere şi nişte tradiţii triste în familie, chiar mă consider un performant că am atins vârsta de 60 de ani.
              – Priviţi înapoi cu mânie, cu bucurie, cu satisfacţie, cu necaz, cu durere, cu speranţă (speranţa poate fi şi înapoi când este vorba de opera creată, de traiectoria parcursă) ?
              – Este răscolitor ce mă întrebaţi, dar vreau să vă spun – şi nu imit pe Edith Piaf – că nu regret nimic. Adică, dacă ar fi acum s-o iau de la început, de-aş avea 18 ani , aş face la fel, tot ce-am făcut până acum.
               – Sunteţi autorul multor cărţi. Cu o vreme în urmă  nu eraţi optimist în ce priveşte propria lucrare literară. Acum aveţi destule cărţi. Nu vreţi să le numiţi pentru posteritatea dvs.  şi a literaturii.
               – Da..., ar fi trebuit să am foarte multe cărţi, dar a fost o perioadă când am scris de toate; eu, la ora asta – şi-mi amintesc nu cu tristeţe, aş zice cu un oarecare regret – , am 52 de texte de brigadă scrise, care stau în sertar şi pe care nu le mai folosesc; am scris numeroase montaje literare, scenarii pentru anumite spectacole (care erau aplaudate altădată). Şi, pentru că au fost vremurile de aşa natură, sutele de telegrame <<de jos în sus>> tot eu le-am conceput... Toate mi-au luat foarte mult timp. Am scris, desigur, în paralel fabulă, poezie, epigramă, scenarii (chiar şi librete de operetă), cărţi de proză, care m-au ales, ca să zic aşa, care m-au orientat pe un anumit drum. Mi-a apărut, în 1987, volumul <<Drumuri în câmpie>>, cu care mă mândresc şi pentru că a luat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor  în anul respectiv, fiind cea mai bună carte de proză scurtă. Iar <<Răsărit de soare>> a apărut într-o lună – cum să zic ? – fatală sau fatidică: decembrie ’89. Atunci s-au petrecut nişte evenimente de amploare şi lumea n-a mai avut timp...
              –  A, vă referiţi la faptul că volumul n-a mai avut ecoul scontat în mase ?!
               – Da, pe care-l merita. Deşi în această carte există câteva bucăţi de proză pe care nu le regret, dar am îngăduit... Era o idee admisă de mine atunci:  cea a întoarcerii intelectualului la sat. Am  două, trei proze în care sporesc imaginea revenirii unor ingineri agronomi acolo, lângă pământ, unde le e locul. O idee transmisă ca ideal.
              – Dar aveţi în <<Răsărit de soare>> şi proze care s-ar înrudi cu acele texte care v-au grevat activitatea literară din tinereţe ?
             – Nu, nu. Nu este nici un fel de problemă. Prozele acele se pot citi şi azi, şi mă mândresc cu ele. Aici găsim literatură, caractere, sentimente. Dureri, dacă vreţi...
              –  Ce proiecte aveţi ?
              – Cred că până în Anul Nou va apărea cartea <<Duminica păcatelor>>, o carte tot de proză scurtă, care reprezintă, să zic, esenţa prozei mele. (A văzut lumina tiparului în 2000, la Editura „Eminescu”, întârziere explicată prin diverse motive - n.n.)  Cred că va fi ultima carte de proză scurtă, pentru că voi trece la roman. (Scrie însă „Amintiri pretimpurii”, proză scurtă memorialistică – n.n.)  Mai am o carte la Editura <<Dan Ion Vlad>>, la Craiova, intitulată <<Zece povestiri de dragoste>>, care este o antologie a prozei mele. (Volumul n-a văzut lumina tiparului, conform investigaţiilor făcute – n.n.) Şi în curând, cred în luna august, îmi va apărea cartea <<Să râdem cu... lacrimi>>. Titlul exprimă starea noastră sufletească acum, în timpul tranziţiei, fiind o carte de umor cu circa 1000 de bancuri.
              – Deci, un folclor anterevoluţionar!
               Ante şi post, pentru că, de pildă, în prima parte a cărţii <<Umorul cetăţii>>, am patru capitole: bancuri antisociale, bancuri anticeauşiste, bancuri antisovietice, dar şi alte două capitole, bancuri proceauşiste (mai puţine) şi bancuri noi, după ’90.                                                    
             – Vorbeaţi de un fel de abandon, de depăşire a etapei prozei scurte şi de trecere la o proză întinsă. Probabil la nuvelă , la roman ?                      
            – Da. Cred că am căpătat o anume respiraţie în urma acestor patru cărţi de proză scurtă. Lucrez acum, din anul 1986, la un roman intitulat <<Glonţul socialismului>>. Am păstrat titlul de la început. Cartea, deşi este autobiografică, priveşte, mai ales, evoluţia satului în perioada socialistă. Mai concret, este vorba de perioada ’60 – ’61, când la Vâlcele, de unde eu sunt, s-au întâmplat evenimente, hai să le zic, ieşite din comun, s-a tras cu puşca în ţăranii care ţineau de brazda lor de pământ strămoşesc, chiar s-a murit...
            – Aţi reuşit să fiţi admis în Uniunea Scriitorilor. Când, cum?
            – Am cerut să fiu admis în U.S. înainte de ’89. Nu am reuşit, iar dosarul s-a pierdut. După ’89, în 1992, mi-am făcut din nou dosarul, dar mi-a fost respins, fiind recomandat de un mare scriitor care nu era agreat atunci la conducerea U.S. – Ion Lăncrănjan. După care, în ianuarie 1993, având recomandarea lui Marin Sorescu, am reuşit să devin membru.                               
           – Din ce familie spirituală a scriitorilor credeţi că faceţi parte, că sunteţi umăr la umăr în literatura română  şi, prin extensie dacă vreţi, în literatura universală ?
            – Mă opresc asupra unei expresii folosite de cunoscutul critic Mihai Ungheanu, în revista <<Luceafărul>>, care spune că eu, deci Nicolae Fulga, Florin Bănescu, de la Arad, şi Apostol Gurău, de la Galaţi, ne tragem din mantaua (aluzie la Gogol) lui Fănuş Neagu. Accept această părere, dar ştiu despre mine (şi judec după cât iubesc şi proza înaintaşilor noştri) că m-aş trage din Gala Galaction şi din mai tânărul (răposat, de-acum) Nicolae Velea.                   
          – Şi nu vă satisface că vă trageţi din frumoasa manta a lui Fănuş Neagu, romancierul – poet ?
          – Ba da. Eu aş zice că e cel mai mare scriitor român contemporan, dar, în timp ce proza mea – aşa am constatat – ajută cititorul (încearcă, nu ştiu cât reuşeşte) să-şi facă lectura mai plăcută, proza lui Fănuş Neagu este atât de încărcată de metafore încât, citind, trebuie să mai stai să te odihneşti.
           – Dle Fuga, dvs. vă daţi seama că staţi la aceeaşi masă de scris la care stătea şi Marin Preda?
            – (Oftând) Da. M-am gândit şi înainte, dar mai ales din clipa în care Ion Lăncrănjan se exprimă, pe coperta cărţii <<Drumuri în câmpie>> că „Nicolae Fulga vine în literatură (...) din zona din care s-au ridicat la cuvânt Marin Preda şi Zaharia Stancu...”    
           – Acum nu mai vorbim de un scriitor ipotetic, ci vorbim de un scriitor aproape sau chiar împlinit. Ce credeţi că este scriitorul vizavi de fruntea, când transcendentă, când relativă, a umanităţii: o stea sau un simplu zbenghi ?
           – Afirm şi dau un exemplu. Zidirile umane sunt mai slabe decât zidirile scriitoriceşti; vreau să vă spun că piramidele Egiptului peste o vreme, cât o fi ea,  vor fi tocite, dar opera lui Homer, care mărturiseşte tot despre antichitate, va fi veşnică, ea nu se  poate trece. Noi cunoaştem mai multe din opera lui Homer, din <<Iliada>> şi  <<Odiseea>>, decât ştim din documente, chiar din toate monumentele istorice şi antice. Cuvântul este ziditor şi nepieritor.
             – Aveţi, în cărţile dvs., superbe portrete de femei,  pe care un cititor cu suflet – toţi cititorii au suflet! – şi le-ar adopta,  fie într-un fel,  fie în altul.  Spuneţi-mi: în legătură cu femeile din viaţă, ce gândiţi ?  Ce gândeşte scriitorul şi ce gândeşte omul ?
             – Eu  am a vă răspunde printr-o convingere. Aş folosi, la început, expresia altui om de litere, poetul Al. Jebeleanu, care este locuitor al Timişoarei. Zice, într-un vers al lui, astfel: ,<<Femeile sunt florile pământului>>. Trecând pe plan filozofic, eu cred, şi nu-mi asum nici un fel de originalitate – am  mai auzit-o şi la alţii – că femeia nu e lăsată pe pământ numai pentru perpetuarea speciei, pentru procreare. Eu cred că femeia,          într-adevăr, este, să nu zic în primul rând, dar în plan secund, creată pentru frumos. Pentru a înfrumuseţa viaţa noastră, a bărbaţilor; dar şi viaţa, în general, n-ar fi posibilă fără femeie.  De la gestică şi unduirea mersului, până la voce şi până în clipele acelea pe care le dorim noi,  bărbaţii. Nu se poate fără femeie. Femeia este frumuseţea pământului! – ca să-l parafrazez în vreun fel pe Jebeleanu.
           – Ca orice om , pesemne că aţi trăit sentimentul de regret. Ce regretaţi, dle Fulga ?
           – Regret că din toată lupta mea, lupta mea socială n-a rămas şi nu s-a cristalizat ce-aş fi vrut(eu sunt un tip colţos, în sensul pozitiv, fiind bolnav de adevăr, cât ar fi fost omul de mare, eu am avut <<prostul>> obicei de a-i spune pe faţă ce cred, lucru care mi-a atras foarte multe pierderi – de la funcţii până la salariu). Rămân acelaşi, în ciuda acestor impedimente nu mă pot schimba pentru că ăsta e felul meu, asta e educaţia mea. Regret că nu văd în jurul meu să fi lăsat o urmă, nişte oameni luminoşi. Observ că lumea rămâne în urma mea la fel cum am găsit-o.   
           – Unde aţi vrea să fiţi peste 10 ani ?
           – Socotindu-mi drumul aşa cum îl vreau, suitor, aş dori să fiu acolo unde duce drumul meu, dar cu condiţia să urce mereu.                                                                       
           – Adresaţi lumii de azi – şi de mâine – ce doriţi dvs. 
           – Bineînţeles că doresc binele, dar n-am calea, îmi lipseşte drumul spre bine şi, repet ce spuneam mai de mult: merită să sperăm la acest bine” ( Interviu realizat de George Enache, Olt Press, Slatina, 27 iulie  1995, selectiv)                        
            
              „Multe zile am fost copleşit de creaţiile dumneavoastră. Pur şi simplu nu mă puteam rupe de vraja acelor oameni  ai satului, care populează nuvelele pe care mi le-aţi prezentat.  Am observat cum vă trăiţi opera, cum o jucaţi. Numai îndeplinind asemenea condiţie, scriitorul poate conta pe emoţia cititorului. Am descoperit că Nicolae Fulga , poetul şi prozatorul, este o forţă a literaturii tinere şi un om de o mare delicateţe sufletească./ Cu deosebită consideraţie,  Ion Georgescu, Tufeni - Olt, 6 iulie 1987.”  
               „Acum trei zile am găsit în pachetul de cărţi pentru biblioteca comunală  volumul aşteptat: <<Drumuri în câmpie>>. / L-am citit <<pe nerăsuflate>>. Minunat, domnule Fulga, minunat! Pur şi simplu n-am putut să mă desfac din vraja lui Făşălău... Chiar dacă aţi fi scris doar <<Sfertul cu inima>>, şi aţi fi rămas un prozator de valoare în literatura contemporană românească. Extraordinar cunoscător al vieţii satului, ştiţi să vă uitaţi adânc prin toate tainiţele sufletului ţăranului român!/ Tulburătoare poveste, sensibile şi profund originale imagini artistice. Stilul e unic, nu e tributar nimănui. Claritate, culoare şi o structură compoziţională perfect echilibrată, în perfectă armonie cu intriga nuvelei... /Cu cele  mai alese simţăminte, Ion Georgescu, Tufeni - Olt,  3 februarie 1988”.                      
             „Prin cele două povestiri, <<Fira>> şi <<Întoarcerea în trunchi>>, publicate recent în revistele <<Convorbiri literare>>, respectiv <<Luceafărul>>, Nicolae Fulga se înrădăcinează în câmpul marilor noştri prozatori./ Înrudindu-se prin tragic cu Ioan Slavici, prin epic şi supranatural cu Mihail Sadoveanu, şi prin capacitatea personajelor cu Marin Preda, prozatorul oltean, ignorând orice tendinţă, nu modă, în orientarea literară actuală, ne propune o frază fluentă, în care sufletul fierbinte al cuvintelor vizează, în primul rând, puritatea sufletească a cititorului. Universul tematic se restrânge îndeosebi la mediul rural, chiar dacă unii dintre eroi evadează către lumea supracivilizată. Este numai o schimbare de cadru, căci forul interior al personajelor rămâne clădit pe aceleaşi principii care trădează psihologia ţăranului  (...)./  Prima povestire, <<Fira>>, aminteşte de întâmplările narate în jurul focului la <<Hanul Ancuţei>>. Începută la persoana întâi singular, în limbajul neaoş oltenesc, într-o atmosferă de tensiune, agravată de desfăşurarea neaşteptată a unor evenimente (...) , prima dintre cele două proze capătă, spre mijlocul ei, o turnură suprarealistă. Ion fântânaru, săpând după apă, cade în fântână, devenind un duh nocturn care sperie oamenii şi animalele. / Aşteptăm de la Nicolae Fulga noi confirmări ale talentului său” .  (Nicolae Zărnescu, „Permanenţa ruralului”, 12 octombrie 1989, selectiv)

                 „Deviza mea artistică este <<Artă şi Adevăr>>” –       
                 – Domnule Nicolae Fulga, ajuns la onorabila vârstă de 63 de ani şi câteva cărţi publicate, vă simţiţi împlinit ca scriitor ?
                  – Nu. La vârsta mea trebuia să am peste zece cărţi în bibliotecile ţării. Fiind însă toată viaţa culturnic, m-am lăsat furat de succese ieftine şi de moment. Am scris multe materiale de repertoriu care, astăzi, nu mai prezintă nici o valoare. Am un dosar cu 52 de texte de brigadă. Cu 8 dintre ele am luat premiul I pe ţară, dar din aşa ceva nu rămâne decât amintirea. Am scris fabulă, epigramă, scenariu pentru spectacole, librete pentru dansuri cu temă şi de operetă, telegrame de felicitare spre <<nivel înalt>>. Noroc că am avut şi câţiva ani de aşezare.
               – Membru al U.S., al A.E. din România. Care din aceste genuri literare primează, actualmente, în fondul dvs. creativ?
              – Mă preocupă, în principal, finisarea unui roman la care lucrez mult, dar trebuie să recunosc că şi acum mă fură epigrama, umorul în general. Genul scurt îţi oferă satisfacţia mai repede, după numai patru versuri. Apoi, se ştie, epigrama este pandantul vârstei a treia, în care, recunosc, am intrat.
             – Care sunt modelele ce v-au marcat, într-un fel sau altul, începuturile literare şi chiar maturitatea artistică?
            – Rostesc  un singur nume în care m-am descoperit după ce debutasem: Gala Galaction, cu care am perceput probabil la fel realităţile din sud, Grigore Pişculescu teleormănean fiind.
           –  Ce aveţi, la ora aceasta, pe masa de lucru?
            – Am trei cărţi terminate: <<Ţipete în actualitate>> (vol. „Strigăte...”-n.n.), carte de epigrame, <<Amintiri pretimpurii>>, (titlul spune despre ce este vorba), şi, repet, lucrez la romanul <<Glonţul socialismului>>, început în 1986.
              –  Care este  credo-ul artistic al scriitorului Nicolae Fulga?
               –  Deviza mea artistică este <<Artă şi Adevăr>>” (Interviu realizat de Costel Mirea, „Economistul de Olt” , 23 decembrie 1998 - selectiv)                 
             
               „Un prieten extraordinar mi-a zis: <<Bă, tu aicea, la inimă, unde te doare, îi ai aşezaţi pe Lăptică,                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        .              pe Stanca, pe Boteanu!...>>” –       
              „ – Cât adevăr şi câtă ficţiune e în începutul fiecărei zile, domnule Nicolae Fulga? Dar în faptele noastre?
                 Domnule, adevăr este foarte puţin. Mie mi se pare că toată lumea minte şi, de aceea, mi-am făcut un scop al vieţii – care m-a dus la multe pierderi, dar l-am iubit nebuneşte – şi anume:  adevărul.
                 Indiferent cât de mare a fost omul cu care am stat de vorbă, i-am spus în faţă ce-am avut de spus. În ceea ce priveşte ficţiunea, n-aş putea să răspund cu exactitate, dar oamenii încearcă să ducă dincolo de gândul lor, însă reuşesc foarte puţin.
                – Cum păşeşte un scriitor pe intervalul a două clipe, aflate în echilibru, sau cum ar trebui s-o facă? Dar un om, în general?
                Eu cred că deosebirea între un scriitor şi un om de rând, în ceea ce priveşte trecerea de la o clipă la alta, se face diferit. Adică, un scriitor este întotdeauna impresionat de ceea ce vede, pentru că sângele lui e mai cald, arde mai mult, se impresionează, pe câtă vreme omul-om nu cade pradă – să zic aşa – oricărui moment. Trebuie să fie un moment – eu ştiu? – dramatic, care să-l mişte, care să rupă ceva ca să-l impresioneze. Dar scriitorul observă lucruri – cum să spun? – chiar fără însemnătate pentru ceilalţi. Pentru el întotdeauna, orice moment, oricare clipă – dacă vrei – impresionează mai mult.
                – De ce a fost inventat omul şi care e greşeala lui fundamentală? Cine are dreptate în acest sens: Biblia sau Capitalul?
                – Despre acest lucru nu ştim nimic. Suntem nişte neştiutori.  Noi nu ştim ce e cu noi pe acest pământ, s-ar putea s-avem origine cosmică, s-ar putea s-avem altă origine. Oamenii nu puteau să stea cu capu-ntre urechi, fără să-şi inventeze ceva, o provenienţă...  Aşa că ar trebui, în concluzie, să spunem – şi ăsta este adevărul! – că nu Dumnezeu l-a făcut pe om, ci omul şi l-a imaginat pe Dumnezeu, şi l-a construit aşa cum a crezut: bun, rău, şi a dobândit frica lui Dumnezeu, încât nu ştii dacă Dumnezeu e bun sau rău.
                – Din punct de vedere politic, inima e de stânga, iar creierul – de dreapta? Cum ar putea fi împărţit, ideologic vorbind, corpul omenesc?
              – Nu, nu cred că se-mparte. Cine e cu inima de-o parte este şi cu creierul. Eu aşa judec. Eu mă simt de stânga pentru că sunt fiul unui ţăran a cărui sudoare am văzut-o sfârâind în ţărână; şi-avea o pălărie fumură, fără cordea şi pe care-o ţinea sub braţ când stătea de vorbă cu liberalii, cu ţărăniştii, cu cei mai bogaţi, şi eu nu pot să fiu decât ceea ce sunt de fapt, prin sângele şi numele meu. Şi inima, şi creierul îmi bat spre stânga.    
               – Ca să-ţi dai seama că vei ajunge scriitor, trebuie să ţi se-ntâmple neapărat un accident în copilărie? Să cazi din copac, de pildă? Cât de grave ar putea fi urmările?   
               – Nu, nu, nu. Asta e... Eu m-am trezit scriind versuri la 14 ani şi, dacă azi sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România şi  am 4-5 cărţi publicate, nu găsesc că eu am fost de excepţie, că nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine... Sunt un om normal,  am avut grijă de familie, am avut grijă de necazuri, m-am subordonat şefilor, partidului, am slujit cum am putut ca să mă menţin, să-mi menţin munca şi salariul ca să-mi ţin copiii. Am  fost un om normal. Cine crede că scriitorul e un zăpăcit deştept, greşeşte.
                 –  Ce e femeia ideală? O fantasmă de odicolon sau o friptură bine rumenită?
                 –  Răul este că, de multe ori, de foarte multe ori, nu este nici una nici alta. 
                 – De câte ori aţi avut pornirea de-a vă ucide duşmanii ?  Care ar fi fost modalitatea optimă de-a o duce la bun sfârşit ?
                  – Niciodată. Niciodată nu m-am dus cu gândul până acolo. Eu, întotdeauna, faţă de un om, care merita pedeapsa mea pentru ceea ce mi-a făcut, nu m-am gândit niciodată la mai mult decât a-i spune adevărul şi a-l face să roşească sau să pună capu-n jos. Atunci m-am simţit victorios.
                – Când aveţi de gând să vă scrieţi capodopera ?
                – La mine nu cred că mai este vorba de o capodoperă. Dacă cineva consideră că tot ce-am scris până acum este o operă plăcută, care ajută spiritualitatea românească...  Eu lucrez acum la un roman despre care   n-aş putea să spun că e  o capodoperă, e un roman autobiografic, care subliniază multe trăsături umane şi care – cum să spun? – îngroapă multe rele după ce le scoate la suprafaţă, dar striveşte şi anumite flori ale vieţii, care mie nu mi-au plăcut.
                 – Să zicem că exact acum, după colţ, vă pândeşte celebritatea. Aţi fi în stare să-i dedicaţi o epigramă ?       
                 – Oricând! ... Sunt epigramist şi, pentru mine, epigrama e o pasiune, o nebunie... Stau de vorbă cu omul şi-mi trece prin cap să-i ghicesc o poantă în comportament.
               – Acum, de exemplu, ce vă trece prin cap ?
                – Acum mă gândesc să fac nişte epigrame despre Căluş şi să le public undeva. Despre mut, despre vătaf, despre pinteni ş.a.m.d.    
               – Puneţi-vă singur o întrebare !...
               – Cât o s-o mai mai duc cu viaţa ?” (Interviu reaizat de Costel Drejoi, „Jurnalul de Olt”, nr. 77/ 17 iunie 2000)  
            
             „Duminica păcatelor” – un „păcat” ce nu se săvârşeşte oricum... –    
            „Nicolae Fulga nu şi-a creat un <<univers propriu şi original>>, cum s-a spus, ci a pus în lumina cuvântului scris o lume, cu toate trăirile ei, Lumea-Univers din care s-a ridicat, precum un fum subţire şi albastru, cum se ridicase cu ani în urmă, de la Fierăria  lui Iocan, spiritul ţăranului de adâncă simţire românească a lui Marin Preda. Universul propriu, acel Ţăran mângâiat de talpa autorului pe <<Drumuri în câmpie>> – cartea sa de debut – este Universul veşniciei, născută la sat, în măsura cugetării lui Lucian Blaga, din a cărui veşnicie a venit şi el şi în care va rămâne o veşnicie. / Acest fir subţire de fum  (...) se înalţă deasupra Câmpiei Boianului şi a Văii Bacriului, în revelaţia că vatra satului românesc e izvorul nesecat din care a luat o ciutură de răcoare şi a turnat-o în recenta sa carte, spre setea cititorului de a savura dulcea limbă rostită în bătătura strămoşească. Şi satul rămâne aşa, cum l-a hărăzit Dumnezeu. Rămâne în veşnicia lui.../ Aceste povestiri tulburătoare, cu întâmplări din viaţa satului, trecute prin filtrul psihologic al personajelor, din care se desprinde o filosofie caracteristică locului, obiceiurilor – concepţia proprie de viaţă trăită într-un spaţiu geografic ce trasează linia definitorie a expresiei existenţiale –, răscolesc amintiri oricărui cititor de slovă românească.  Apăsând pe o claviatură, de o polifonie pe care ar înţelege-o şi păsările, prozatorul crează un lirism sau, mai bine zis, ce topeşte, în fraza delicat construită, un poet căruia îi plac la nebunie caii.  De la <<Calul lui Lisandru>> la <<Fulai, Fulai!>>, o întreagă herghelie, ca-ntr-un Vest sălbatic, vine pe Valea Iminogului şi... intră în povestirea <<Aşteptând>>, unde mâna povestitorului le mângâie grumajii înspicaţi şi le gustă sarea transpiraţiei./  Citind aceste povestiri şi schiţe, te trezeşti dintr-o dată dus acolo de unde ai venit, dacă ai fost vreodată..., curtea copilăriei, dacă ai avut curte; întingi în tigaie cu mâna, sorbi vinul şi ţuica fiartă din ulceaua roşie de pământ cu gust de os strămoşesc..., şi le vezi pe Firuţa, pe Zeta, pe Făniţa..., ţi se ridică, aşa, sângele şi adulmeci mirosul de ţărancă tăvălită prin rouă.../Fiecare povestire e în parte un roman, de o densitate impresionantă; primează dialogul, explicaţiile sunt mai mult printre rânduri – un stil original, fascinant – ai senzaţia că trăieşti în acea lume, doreşti din toată inima să simţi aroma prafului din drum când trec caii în galop, să sorbi din ciutura fântânii răcoarea adâncului, să intri în dialog cu oamenii...”. (George Vaiman, „Jurnalul de Olt”, nr. 84/ 28 iunie 2000)                   
             
               „Dacă Nicolae Fulga, în „Amintirile sale pretimpurii”, a cuprins doar o parte din câte a petrecut, îi aduc aminte că mai are multe de povestit; omul mai uită... În <<Cuvânt înainte>>, autorul este sceptic, că această carte nu va fi citită (!).  Îi spun că se înşeală: cine nu deschide un  albun cu fotografii sau scrisori de demult?...  Tocmai cei care se regăsesc în paginile cărţii o vor citi, iar ceilalţi o vor face din interesul de a afla. Toţi au amintiri. Păcat că nu toţi au harul de a povesti scriind... Dumnezeu a dat fiecăruia steaua sa. Nicolae Fulga face dovada că originala sa frază, construită prin talentul său narativ, este aluatul imprevizibil, pudrat pe deasupra cu vanilie, al cărui conţinut îl afli, e firesc, după ce faci consumaţia./ Volumul de faţă, cu coperta sugestiv ilustrată de pictorul Nicolae Truţă, este o carte căreia, după ce o citeşti, îi  faci un semn pe cotor, o pui în raft, să o găseşti lesne, pentru că, sigur, o vei reciti”. (George Vaiman, „Olt Press”, nr. 2741/ 19 septembrie 2000, selectiv)
            
                „Stimate coleg de breaslă, / Sper să ai mulţumirea sufletească, fiindcă sunt alături de creaţiile tale, pentru care i-am dat undă verde recenziei făcute de prietenul nostru Virgil Dumitrescu... / Oricum, progresele  s-au observat, şi ţine-o tot aşa că este bine... / Cu deosebită stimă”. (Corespondenţă - Nicolae Maroga Enceanu, Craiova, 22 septembrie 2000, selectiv)                                                                  

                 Alte referinţe critice despre activitatea prozatorului Nicolae Fulga:
                  – „Luceafărul” nr. 7 din 13 feb. 1988, la rubrica „Compendiu”, prezentând cartea „Drumuri în câmpie”, conchide: „Cartea promite un prozator de vocaţie”;       
                  –  „Ramuri” nr. 3 din 1988, la rubrica „Panoramic”, enumeră ca reprezentative 5 din cele 8 povestiri pe care le conţine volumul „Drumuri în câmpie”;
                 – „Săptămâna”, nr. 9 din 4 martie 1988, semnalează apariţia volumului „Drumuri în  câmpie”, supunând atenţiei cititorilor prezentarea făcută de către Ion Lăncrănjan;
                  –  Ion Zubaşcu  - „Flacăra” nr. 17 din 24 aprilie 1988, la rubrica „Semnal”: „Nicolae Fulga vine cu o proză solidă, de analiză şi observaţie minuţioasă a realului”;
                  – Ilarie Hinoveanu -  „Scânteia” nr. 14353 din 12 octombrie 1988, în articolul „Scriitorii se întâlnesc la izvorul operei”,  citează „Drumuri în câmpie”  între cele mai valoroase apariţii la „Scrisul românesc” de-a lungul anilor;
                  – Mihai Ungheanu -  „Luceafărul” nr. 24 din 17 iunie 1989, sub titlul „Patria tuturor acestor scriitori este limba română”, realizează un interviu în care Nicolae Fulga este enumerat, împreună cu alţii, „printre scriitorii reprezentativi în noua <<geografie literară>>”. 
                  Alte publicaţii centrale şi locale, pe care nu le mai cităm, anunţă premii literare, obţinute de prozatorul Nicolae Fulga la diferite concursuri, ca valoare intrinsecă recunoscută şi ecou stârnit în contemporaneitate.                                                                                                                                                                                                                        



















































              XXIII. DIALOG CU OAMENII CETĂŢII. Opinii  supărătoare 

              Implicarea  omului de cultură în problemele prioritare ale comunităţii, în noianul de activităţi, impune o selecţie, structurată pe două direcţii: în spiritul unei eficienţe în plan profesional, ca imperativ de polarizare a disponibilităţilor, relaţia cu factorii de decizie, cumulând pulsul unui dialog cu oamenii Cetăţii. Fără de el, viaţa actantului se scurgea plictisitoare, obişnuit sau, mai bine-zis, firea sa nonconformistă şi-ar fi căutat altă matcă, altă altitudine, vrute compensaţie sau pilduitor orgoliu. Se simţea confortabil între spiritele alese, intuia pe dată specificul atmosferei, învăţase şi cunoştea limbajul gesturilor, al mimicii. Avea chiar curajul să intre în „joc” şi să emită judecăţi de efect. De aici, trecerea  pe-ndelete, precumpănitor, la poziţii ferme, motivate, condensând ecouri deranjante, adică tocmai cea de-a doua direcţie. Opiniile supărau, deopotrivă, pe cei mici aciuaţi pe lângă jilţurile înalte, cât şi pe ocupanţii acestora. Carisma sa, pe dată trădată de-un ostentativ surâs, revărsat, în aşteptare, te condamna la un surghiun inopinat, pe când în mintea-i voluntară se aliniau, neostoite, cuvinte capabile să escaladeze realul neadmis. Câteva dosare adăpostesc asemenea atitudini „reparatorii”, instituind – prin ascuţit simţ critic, plus un curaj de risc maxim – celebrele Opinii supărătoare.
            La început, în ambele sensuri, de la şi către el, sau cum cade fiecăruia a pricepe şi interpreta, vânoase dialoguri cu cei „aşezaţi”sau blagosloviţi să păstorească treburile „divanului” autohton, ale presei scrise, ale televiziunii, scrisori către ministru şi personalităţi din epocă, fie şi o relaţie delicată, caritabilă şi solemnă cu suflete condamnate sau rătăcite. Îl întâmpină pe preşedintele ţării, aflat în vizită la Mărunţei, pe Valea Iminogului, la Slatina, pe valea bătrânului Alutus, după 1990, considerând că interlocutorul „este printre puţinii oameni spre care se îndreaptă gândurile şi speranţele multor români”. „Lucrez ca referent de specialitate cu probleme de coregrafie, literatură şi folclor la Centrul de Creaţie al judeţului Olt – menţiona nu după multă vreme într-o adresă către acelaşi om de stat –, pe  care sunt, după ce PSDR-ul local m-a schimbat din funcţia de director, preferând în locul meu un profesor de sport, dar mult mai abil şi mai căciular decât mine”. Dintre cele patru motive invocate, redăm trei: „... s-a vehiculat deschis că schimbările, care obligatoriu se produc, au în vedere în primul rând profesionalismul persoanei; datorită francheţii mele şi a adevărului, pe care înţeleg să-l slujesc în toate împrejurările, am fost marginalizat (niciodată neavând o muncă pe măsură). Lucrez de la începutul carierei mele, indirect prin câteva întreruperi, numai în cultură, fără a părăsi această frumoasă nebunie a scenei, şi mă doare sufletul când văd că se ocupă de domeniul respectiv numai nechemaţi. Mă doare când văd lacăte cât plosca pe uşile căminelor. Domnule preşedinte, – încheia – vă rog să atrageţi atenţia factorilor de decizie pe care îi aveţi la Olt asupra mea şi, fiţi sigur, nu vă voi dezamăgi”.
            Cândva se recomandă, reiterând către Ministerul Culturii: „După cum ştiţi, cultura judeţului Olt se găseşte la o răspântie. După câţiva ani de conducere slabă, exercitată de un anonim..., este posibilă  o nouă catastrofă, însemnând eventuala numire în funcţia de consilier a lui (...), care din 1989 duce o viaţă parazitară (...), n-a luat niciodată o iniţiativă, nu are nici un fel de pricepere artistică sau vreo pasiune, dar are neruşinarea de a semna ca director al unei revistei de literatură... În judeţul Olt, activitatea căminelor culturale este la pământ, cele care nu sunt închise   s-au transformat în cârciumi... Formaţiile artistice se numără pe degete, s-a pierdut Festivalul de teatru de la Caracal... V-am scris aceste rânduri pentru a-mi face o datorie de suflet faţă de mine însumi. Sper, domnule Ministru, că veţi face bine judeţului Olt, ferindu-l de acest necaz, care cine ştie cât poate să dureze... Cu mulţumiri, N. Fulga”.
              Situaţie detaliată şi către omul de vârf  al judeţului, în speţă -  prefectul. Într-o scrisoare, precizează: „Nu în folosul meu v-am propus. Dacă n-aş fi astăzi un pasionat şi un pătimaş, cum am fost toată viaţa, şi dacă m-aş gândi la sănătatea mea, n-ar mai fi trebuit să fac propunerea. V-am făcut-o, însă, constatând situaţia dezastruoasă în care se găseşte cultura în judeţul Olt, domeniu în care eu nu  sunt un pasager cum sunt alţii, că muncesc de aproape 40 de ani. Dacă îl veţi pune pe acest (...), ar fi o nouă catastrofă pentru cultura judeţului.  Dar, pentru a vă face şi Dv. o impresie despre starea acestui domeniu, v-aş propune o întâlnire de lucru la cabinet, la care să participe Inspectoratul pentru Cultură, Centrul de Creaţie şi directorii instituţiilor de cultură din judeţ.  Ar fi un pas spre adevăr”.
               Şi drama profesională continuă, în paralel cu înrăutăţirea stării de sănătate, influenţată vizibil de aceste inserţii psihice. Ca mijloc firav, chiar ineficient, de apărare, rămâne tot „jalba”. Deteriorarea este evidentă.  Scrie, în repetate rânduri – pentru că numai aşa avea latitudinea unei exprimări anume, pe-nţeles –  preşedintelui Consiliului Judeţean, reprezentant al forului ierarhic superior, leagă episoadele dramei personale, menţionează cauze, circumstanţe, cu unele tatonări strategice, enunţă silogistice motive, îşi macină nervii, sperând într-un ultim ceas justiţiar. Menţionarea scenariului, atribuit pas cu pas, în care era obligat să joace un rol ingrat, n-avem idee ce interes ar mai prezenta astăzi, când personajele s-au împuţinat – la propriu şi la figurat –, cele rămase fiind supuse altor meandrice vremuri. Poate doar ca document, presărat cu fapte de senzaţie şi de minimă curiozitate. Deţinem toate datele, într-o eşalonare credibilă, şi dacă vom considera necesară reaşezarea adevărului, în întregime, într-o matcă a actului istoric, fireşte în varianta personajului principal, vom clădi o altă carte. Până atunci, însă, lăsăm să plutească partizane presupuneri, mimate  survolări de întâmplate acte, de competenţe, rigori, vibraţii. Adicătelea, înălţarea şi decăderea, între relevanţă şi întortocheata cale de negare prin ridicol. Şi-n toate, culcuşit, un sâmbure de adevăr, ca tentaţie şi trezire  dintr-un vis neplăcut. Întocmai premisele unui alt volum. Oricum, „faptul include, în afară de pierderea de către Centrul de Creaţie a unui om, nu mai zic specialist că asta se ştie – excedează autorul – ci zic de suflet, pentru că asta le lipseşte altora...”. Semnalând, cantitativ, anomalii administrative, propune condiţionat: „Dacă puteţi, coborâţi personal până la Centrul de Cercetare şi valorificare a creaţiei populare, şi veţi vedea că impresia pe care o aveţi Dv. despre această instituţie este construită din vorbe meşteşugite şi plasate diplomatic”. Merge la biroul şefului, intră în dialog, se străduieşte să limpezească problemele, să  lămurească această sedimentare mistificată a activităţii sale, cu măsurile unei cosmetizări brutale, precizând, în încheiere, reversul: „N-a plecat nici un rând din Centrul de Creaţie nevăzut de mine, n-a existat manifestare la care să   nu-mi aduc contribuţia; toată concepţia creatoare, inclusiv rapoartele, pe care le primeaţi, îmi aparţineau”.
            Din postura de pensionar se arată, tot în perimetrul dezideratului culturii,  „direct afectat”, deoarece: „în perioada când lucram la Centrul de Creaţie căutam colaboratori specializaţi şi îi trimiteam la concursuri pe bază de delegaţie”, iar „acum obiceiul s-a uitat, nu mai există această practică, în afară de concursul în care este direct interesat metodistul respectiv. Eu am înfiinţat Concursul <<Oltenii şi... restul lumii>>, şi conduc secţiunea de creaţie. Sunt invitat la diferite consfătuiri naţionale şi concursuri. Astfel, sunt pus în situaţia de a mă ruga de noua conducere a culturii pentru decont şi sunt permanent refuzat”. Către un alt fost prefect, pe care-l laudă: „Aţi condus bine, n-aţi fost influenţabil şi nici oscilant”, dar îl şi cenzurează matematic, fiindcă, pe lângă „nişte pete”, „cea mai mare greşeală pe care aţi săvârşit-o în domeniu a fost instalarea în fruntea culturii a unui om liniştit, modest, care nu e în stare să violenteze nimic şi n-a stricat niciodată tiparele. Dar cultura nu are nevoie de cuminţenie, ci de nebunia frumoasă şi răscolitoare a stărilor stagnante. Avem nevoie de un om care să ştie limba artistică, nu de un funcţionar oarecare! Să sperăm că cei care vor veni la conducere vor pune mai mult suflet în acest domeniu neglijat...”.                             
           Din când în când este focalizat, constituind subiectul articolelor din presă, analizat prin negarea  disponibilităţilor, a afinităţilor artistice („doar Căluşul, ca dans, şi organizarea acestui spectacol sunt singurele lui priceperi”) şi alte improvizate răutăţi, devenite în instanţă „infracţiune de insultă şi calomnie”. Obiceiul, la modă şi astăzi, urmărea mai degrabă enunţuri de efect prin reîmprospătarea imaginii ziaristului, dacă existase, sau ivirea câtorva vălurele într-un ghiol de băltoacă, valoric simulantă. Cel vizat, prezent în publicaţii locale şi centrale, cu prestaţii valoroase (şi premii), e deranjat, deopotrivă, de subţirimea (chiar inventarea) învinuirilor, într-o percepţie a existenţei, de ani şi ani, a unei „cruciade”, alcătuită din cei loviţi, pe drept şi umil, în aripa inspiraţiei. „Născut cu imaginaţie şi puţin romantic”, după cum se autodefinea unui fost director de şcoală („Am socotit că una  e să  intri în clasă cu catalogul sub braţ şi să se ridice în picioare 25 de copii, şi alta să păşeşti în scenă, să prezinţi un spectacol şi să te aplaude şapte-opt sute de oameni”), nu-i de acord cu metehnele democraţiei şi le pune la zid, într-o răbufnire a ocrotirii virtuţilor strămoşeşti, când îl regăsim consumându-şi mirarea prin sala paşilor pierduţi...
            Până una-alta, se sprijină în toiagul de raze aflat lângă patul său – dimineţile, respirând prin cele două alternative ale timpului: cea clasică („asta-i formaţia mea şi nu abdic niciodată de la ea”) şi cea modernă („o accept, n-am încotro, dar nu-mi scoate în evidenţă particularităţile rurale, mereu vii şi neperisate”).  Sau cum îi intrase în reflex, prin cea de-a doua stare a fiinţei sale, să îmbrace haina hamletiană, să-şi aşeze un picior peste celălalt, cu genunchiul în unghi drept, să tuşească scurt, atenţionând... Şi să-şi experimenteze fluiditatea gândului, înotând printr-un noian de opinii supărătoare, evenimente prezente sau de curând petrecute, cu sindromul relaţiei sociale treaz. Singur împotriva unei „lumi” pe care n-o mai înţelegea deloc sau din ce în ce mai puţin, dar aşezat în morfologia ei, într-o diminuată revoltă contra plasmei artificiale a kitsch-urilor de tot felul. Rămăsese neabătut în structura clasică, nu era adeptul relaţiilor tiranice dintre şefi şi subalterni, nici a mediocrităţii strecurându-se viclean, prin tertipuri,  în faţa certitudinii. Cu toate că izvoarele îşi reduseseră seva şi debitul, simţea  că mai are „zvâcul” necesar să facă lucruri de ispravă, cu experienţa pretutindeni însoţitoare. Asincronismele din cultură nu-i dau pace, dreptul la opinie îl frământă necontenit, spre a se pronunţa prin cuvântul rezonabil, fără precarul alunecuş în compromisuri. Dar, veşnic cu gândul şi sufletul la creaţie, cuibărit în amintiri prin harul retrăirii. Cu un ochi îndreptat, aşadar, spre cultură, cu celălalt spre rosturile lumii, fără să-şi dea seama, furat de „mirifica zăpadă a amiezii”, Nicolae Fulga ajunsese persona non grata. Metafizica sa, dar şi dorinţa de perfecţiune (o utopie a tuturor pretenţioşilor!), fie vreme bună sau rea, îl propulsau spre a emite adevăruri surprinzătoare, crude şi incomode, iritante pentru nervii slabi şi netalentaţi. Ochiul îndreptat parcă spre un haos lumesc, biciuit de conştiinţa catalizatoare a lucrului bine făcut, hotărât să elimine anacronice prestaţii, l-a propulsat şi pe domeniul televiziunii ( bătuse de câteva ori la „poarta cu pricina”, intrase chiar, şi...). Găsea vreme,  răgaz şi pentru aşa ceva. Epistolele erau adresate, mai mereu, factorilor de conducere (director, director general, preşedinte din posturile Tv.), adeseori personalizate (Emanuel Valeriu, Răzvan Teodorescu, Emilian Pavel Jurma, Gheorghe Palcu, Marius Tucă,  Andreea Marin       ş.a.), toate revendicate din postura de telespectator bine intenţionat. Mesajul de fiecare dată, prin urmare, „nu se vrea a fi o reclamaţie”, ci „interpretarea unor prestaţii, dorite într-o configuraţie cosmetizată în gândire şi simţire, cât mai apropiată de autenticul artistic creator”. Unele inadvertenţe, cu efect „nociv” în subiectivitatea petentului, cu trimitere la „un amatorism cras”, s-au reglat de la sine prin anulare (ex. emisiunile: „Surprize, surprize”, „Milionarii de la miezul nopţii”, „Marius Tucă show”, „Rebus”, „Tezaur” – în forma variantă”), prin schimbarea moderatorului sau cernerea anilor, a uitării aşternute peste oameni şi nume.
             Mereu, şi-n toate, însoţit de „Glossa” eminesciană, cu acel pasaj funcţional de când lumea, până la sfârşitul ei: „Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or întrece nătărăii / De-ai fi cu stea în frunte”. Înghiţise ofense şi găluşti nerumegate, expediate  într-o ilogică aiuristică, în diverse circumstanţe, de la cei mărunţi, de la cei „ridicaţi”, de la cei mari. Printre însemnările de sertar, numeroase şi acide, elaborate în ore tulburate sau doar semnice, prevestitoare, destule intenţionează să repună în drepturi principiile lui, reflexe sau controlate, incapabil de a medita  şi a înţelege  (să fie doar o încăpăţânare discretă?!) de ce spiritul omeniei rătăceşte poteca şi derapează în prăpastia schizofrenică a ignoranţei. Fără discuţie, o situaţie greu de suportat de către prozator, cum de altfel se arătaseră atâtea, dar nu încetase să dea o limpezime  reacţiilor, încercând  să-şi depăşească periodic atribuţiile, într-o societate tot mai străină şi confuză pentru curajul şi principiile sale. Tot în spiritul receptiv al marelui poet: „Teamă n-ai, căta-vor iarăşi / Între dânşii să se plece,/ Nu te prinde lor tovarăş:/ Ce e val, ca valul trece”. Fiecare dintre noi, cu faptele şi gândurile, asemenea unui val... Dar impactul rămâne, zgura amintirii –  de la concursuri măsluite, de la Târgul fetelor de la Coteniţa, cam prin august 1997, de la jurizări cu improprii decizii, de la oameni cu zâmbetul fals, ironic în colţul gurii, fariseii noştri cei de toate zilele –, de la fapte, înainte şi după pensionare, la doi ani şi jumătate după ce fusese „detronat” din funcţia de director...  Să fi fost acesta respectul personajelor din preajmă pentru un om talentat, dăruit culturii, sau vanitatea de a-i lua locul şi trufia de a-i defrişa demnitatea, supărătoare până la un punct, periculoasă în continuare? Asemenea „întâmplări” indigeste îşi urmau neabătuta cale, pe când destinul se dovedea tot mai nemilos, iar personajul refuza „să rămână la toate rece”, întrebându-se până-n  ultima clipă: „Ce e rău şi ce e bine ?”. O altă  pagină nescrisă şi neştiută din viaţa lui!...
             În schimb, printr-o continuitate de împrăştiere a negurii, de evocare a iluminării, când îşi justifica starea „de a te bucura de spaţiul sinergic al fiinţei proprii”, transmite posterităţii încă un semnal: „Sunt autorul textului <<Ochii ploii>>, imprimat de Dida Drăgan – („ultima romantică în lumea de azi, ... subtilă, cu un zâmbet trist , o lacrimă de stea sau un dans celest de lebădă neagră” – Carmen Anghel) – la Electrecord, pe discul  (...)  şi pe muzica lui Florin Ochescu. Mă încântă şi mă onorează o asemenea colaborare şi, desigur, aş dori să cunosc o cale pe care să acţionez pentru ca această colaborare să nu rămână singura”.  Îşi aminteşte de cei dragi, „pe cărările vieţii, altele pentru fiecare dintre noi”: de primarul Slatinei, Radu Barbu, pe când împlinea o vârstă, „acum când mai aveţi un pas şi săriţi în partea cealaltă a veacului”, dorindu-i „ca viitorul familiei dv. să fie după cum vă e gândul, luminos, pe linia dragostei şi  omeniei” (7 oct.1981), de Dorel Georgescu, dirijorul, compozitorul, şi directorul, în această primăvară, a optzecea, „cu aur pe poteci, când martie coase mugurii pe crengi”, care-şi trăieşte „o zi irepetabilă”, de profesorul Jean Lupu, cu prilejul împlinirii a 55 de ani de viaţă şi 35 de activitate dirijorală, „un apostol al scenei”, „moştenitorul baghetei magice aparţinând lui Dorel Georgescu”. Şi poezia cotidianului, prin legea nescrisă a compensaţiei, îi umple sertarele vieţii prin câte un mesaj divin, emoţionându-l ad infinitum (la artişti, cu acest semnal moral, de suflet, mai puţin, sau deloc material). Când, şef  fiind la Casa de Cultură a oraşului, a primit următoarea scrisoare:
           „Stimate Domnule Director, / Scrisoarea pe care o veţi citi vine din comuna Valea Voievozilor, judeţul Dâmboviţa, de la o fată pe nume Danuşa Milea, în vârstă de 25 de ani, dar... paralizată pe partea dreaptă a corpului şi fără grai de 6 ani. / Paralizia şi luarea graiului se datorează operaţiei de amigdale, în 1972, după terminarea liceului <<Enăchiţă Văcărescu>> din Târgovişte. De 6 ani zac şi nu pot vorbi şi nici nu pot să mai păşesc. Asta-i viaţa mea! / Domnule Director, am o rugăminte mare la Dvs. – aceea de a-mi trimite fotografiile artiştilor de la Ansamblul <<Doina Oltului>>. Vă cer acest lucru deoarece sunt o iubitoare a folclorului românesc. Adresa  mea este (...) / Cu deosebit respect pentru persoana Dvs.! / P.S. Oare îmi veţi satisface dorinţa?”.
           Nu-i nicidecum senzaţional sau surprinzător să deducem că dorinţa a fost îndeplinită, iar directorul n-a pregetat să se abată, din drumurile sale prin ţară, câţiva kilometri, să dăruie câteva ore, pentru a purta un dialog tonifiant cu asemenea fiinţă, iubitoare de nestemate folclorice, dar şi-un suflet, apropiat spiritului ales al culturii,  supravieţuind printre oamenii  Cetăţii.
          Şi confesiunea, în parte explicită, în partea semănând ca o repudiată revoltă, în repetare:  „De-ar fi s-o  iau de la-nceput, tot cărarea asta aş alege-o. Nu vreau să-mi înşel nici spiritul, nici pasiunea. De aceea, nu catadicsesc să răspund, în final, aşa ca să se ştie, acelui autor de catren, exponentul unui soi sau grup convenţional şi dogmatic, ca precizare, întru pricepere şi luare aminte, după ce m-a făcut prozator de curte: <<În zadar te storci şi te omori,/ La curte n-au fost prozatori;/ Însă aţi fost, după cum spui, / Netalentaţi şi proşti destui>>” Alte consideraţii se arată inutile.                     
                                                                                                 
              





























     










                XXIV. AMINTIRI DESPRE  NICOLAE FULGA
                         
                 „Luni 3 februarie 2003, a fost dus pe ultimul său drum domnul scriitor Nicolae Fulga, un stâlp al culturii slătinene. Viaţa sa a fost o viaţă de luptă. A avut o adolescenţă şi o tinereţe pline de suişuri şi coborâşuri, dar de la o vârstă timpurie s-a dedicat scrisului şi activităţii în domeniul culturii.
              Activitatea sa l-a purtat pe o linie mereu ascendentă. L-am cunoscut în iarna lui 1975, când domnia-sa era pe atunci director  al  Casei de Cultură a Sindicatelor. De multe ori i-am ascultat captivată prozele sale pline de nerv, cu acţiune neaşteptată şi o onomastică specială, pe care le citea în cenaclul <<Balada>>. Ambiţios şi talentat, domnul Nicolae Fulga a scris cărţi, care (...) i-au adus titlul de membru în Uniunea Scriitorilor din România.”  ( Margareta Saimac, „A murit un stâlp al culturii slătinene”, „Oltul” nr. 542/ 8 februarie 2003) 
            
                 „Prin 1994, auzii de scriitorul Nicolae Fulga, membru al Uniunii Scriitorilor din România, o personalitate la nivel de Judeţ – nu numai – în mirifica artă a beletristicii.  Pregătii cu mare minuţiozitate o întâlnire <<întâmplătoare>> şi, în dreptul casei mele, îl ivitai la o cafea, după o zi de lucru.
                  Ajuns în apartament, intrăm în sufragerie,  dar Cerberul meu – soţia – într-un mod politicos  ne propuse să mergem în bucătărie, ştiindu-mă un împătimit al fumatului.
                 După o cafea şi, automat, un deget de vin, am scos nişte  <<mâzgăleli literare>>,  ca din întâmplare, oricum  soarta acestor mâzgăleli  depindea de verdictul dat de el, de nea Fulga. (...)
             Într-un târziu, vedictul veni:
               – Da! E mult de cizelat, dar fondul este bun. Vom lucra  asupra textului, dar cartea se va citi şi deci se va vinde.        
              Au urmat nopţi după nopţi de discuţii, certuri  aprige cu prozatorul  Nicolae Fulga, cu Nicu Diaconescu patronul  Editurii  „Cununa de lauri,  cu pictorul Nicolae Truţă şi, în final, cu acel controversat Ioan Smedescu, patron al Editurii Scribul”, care a şi publicat cartea.(Când deja cartea se afla la editură, Nicolae Fulga l-a sunat pe Paul Dogaru, rugându-l să preia, din mers, << cizelarea>>, fapt ce s-a şi întâmplat în aceeaşi zi. Au urmat mulţumirile de rigoare şi editarea cărţii cu micile corecturi, în limita <<pretenţiilor>> autorului n.n.)  
               Fie ca noi,  „cei mulţi”,  care îi datorăm debutul în literatură să te reîntâlnim cândva în Rai, acolo unde îţi este locul, pe pajişti verzi şi ape liniştite.”  (Victor Constantin, „Îţi mulţumesc, nene FULGA”, „Oltul”, feb.2003)      

                  „Pe 28 iulie 2006, scriitorul şi militantul cultural Nicolae Fulga ar fi împlinit 71 de ani,   dacă viaţa i-ar mai fi dat un răgaz pentru a mai adăuga noi valori epice literaturii române contemporane, întrucât,  cel ce se născuse la 28 iulie 1935, şi intrase în efervescenţa creatoare olteană şi naţională cu zestrea rurală a comunei Vâlcele, rămâne pentru posteritate un mare prozator.
                Proza lui ascunde însă un valoros poet, ce ar fi putut să exceleze şi în teritoriul „cuvintelor potrivite”, dacă ar fi voit. În toate povestirile, schiţele şi nuvelele sale, din cele trei cărţi  fundamentale de proză scurtă, răzbate însă poetul din el, poezia fiind o marcă a sufletului  înclinat nativ spre visare, spre esenţializarea frumosului  din jur. Critica literară este unanim de acord că scrierea lui Nicolae Fulga  se defineşte  ca proză poematică.
                  Poezia ce brodează textele epice ale lui Nicolae Fulga, structurate cu mare artă narativă printre întâmplări şi personaje din lumea satului românesc al sudului, mărturiseşte sensibilitatea unui scriitor, a cărui operă rămâne viitorimii  ca o valoare naţională. Cele trei cărţi de referinţă ale sale, cu proză poematică, stau să dea, pentru totdeauna, tabloul artistic literar al satului românesc din a doua jumătate a secolului douăzeci şi să spună că autorul lor şi-a lăsat sufletul aici pe pământ, pentru a servi oamenilor pe care i-a iubit.” (Ion Georgescu, „Nicolae Fulga, poetul ascuns în proză”, „Oltul” nr. 1199, 8 sept. 2006)
              
               „Pe Nicolae Fulga l-am cunoscut prin anii 70 ai veacului trecut. Atunci era, şi va rămâne, pentru slătineni, o personalitate, în primul rând pentru talentul robust transferat în întreaga-i operă, mai apoi, trăind  printre noi, corect şi intransigent, prin sarcasmul care impresiona, în sensul bun al cuvântului, de la primele vorbe pe care ţi le adresa.  Fiu al Slatinei, venit de pe meleaguri vâlcelene, a cunoscut de copil greutăţile satului românesc din Câmpia Boianului, de la mijlocul veacului trecut, personajele sale împrumutând adeseori umorul sănătos, alteori respirând o gravitate expresivă în peisajul rustic, într-o mişcare meticuloasă a frumosului întristat, a adevărului dureros, a sufletului frământat pe drumul alambicat al vieţii. Fiindcă întreaga proză a lui Nicolae Fulga este circumscrisă unui tragism sătesc  permisibil, cu nuanţe parcă fireşti, de-un fatalism acceptat.
                Povestitorul foloseşte metafora ca mod de relaţie între realitate şi transfigurare, când transmite emoţia unor veritabile poeme în proză. Ca şi Ion Marin Iovescu, considerat un Creangă al meleagurilor munteneşti, n-a lăsat să se ducă pe apa sâmbetei expresia ţăranului sănătos la minte şi la trup, care a câştigat marile bătălii ale vremurilor, ci a scos-o în lumina tiparului, aşezând pe hârtia creaţiei mărgăritare de epos românesc. Escaladând piscurile tuturor genurilor literare (liric, epic, dramatic), publicând şi obţinând premii literare la fiecare participare, în revistele de greutate contemporane, a fermecat cu harul autentic, cu  umorul sănătos, cu frumuseţea limbii, decupată atent din giuvaerele de simţire ale neamului ce-i aparţinea.     
                 O altă coordonată a artistului, mai puţin cunoscută,  este aceea că a împărţit cu bunătate sufletească meşteşugul artei, al culturii, în general, la toţi cei care i-au cunoscut, apreciat sau le-a cerut sfatul. Prin diversele sale funcţii, propulsat printre oamenii de seamă, pe-o arie întinsă, s-a învrednicit să găsească şi să promoveze talente şi aspiraţii în domeniul literaturii, muzicii, coregrafiei, teatrului pentru copii.  A organizat spectacole de muzică şi poezie, concursuri artistice cu tematică, a participat, ca invitat, membru sau preşedinte, pe coordonate naţionale, la jurizarea talentelor. Iubitor al cenaclurilor literare, unde participau creatori din toate colţurile ţării, nu scăpa nici o ocazie să-şi lanseze şarjele amicale, mereu acide şi neiertătoare, imprimând o atmosferă reverberantă de creaţie şi prietenie în spaţiul marilor spirite. Pe când  viaţa curgea,  împăcându-ne pasiunea scrisului, vindecându-ne de spaimele şi rănile cotidiene.
                Acoperit cu hlamida albă a eternului, prozatorul (artistul) străbate veşnicia şi ne priveşte de acolo, de sus, din Galaxia inspiraţiei, ca un spirit îndrăgostit de frumuseţea rostirii româneşti. Fie-i calea pardosită cu stele şi opera apreciată la adevărata ei valoare.” (Nicolae Petria, „Acolo în hlamida albă”, „Oltul”, nr.1222/   12-18 februarie 2007) 
           
              
              
                              
               
               



























            
               XXV. COMEMORARE –  NICOLAE FULGA


              Începând cu  2007, pe data de 28 iulie, ziua de naştere a scriitorului Nicolae Fulga, în Vâlcele, comuna natală, se desfăşoară anual întâlnirea personalităţilor culturale slătinene cu oficialităţi şi oameni de elită din judeţul Olt. Pe lângă alte obiective iniţiate, cum ar fi concursul de epigrame şi proză scurtă, ce urmează să se desfăşoare sub egida Bibliotecii judeţene şi Consiliului local, cu participare naţională, a unor sesiuni pe teme etnografice, se va înfiinţa un punct muzeistic, o casă dotată cu materiale etnografice, fotografii, cărţi, documente, atestând legătura comunei cu viaţa scriitorului. Adică, o apreciere pe măsura valorii artistului, a bucuriei consătenilor, dar şi un reper cultural, de referinţă, întru stimularea acelor tineri talentaţi din comunitate, a promovării specificului tradiţional prin activitatea creatorilor populari, referenţi coregrafi, directori de cămine culturale din judeţ.
           Şi, de fiecare dată, un grup de oameni inimoşi, scriitori, editori, realizatori de emisiuni televizate, cu sufletul înspicat în efervescenţa pasiunii, în colaborare cu Primăria, reprezentată prin edilul localităţii, şi-n prezenţa rudelor, a prietenilor şi a unui numeros public receptiv, reiterează dimensiunile personalităţii omului şi scriitorului Nicolae Fulga. Aici întâlnim pe profesorii C.D. Radu, directorul Editurii „Dosoftei”, Paul Matiu, directorul Bibliotecii judeţene „Ion Minulescu”, Cecilia Romaniuc, Paul Dogaru, Constantin Voinescu, Ion Georgescu, scriitori, Nichita Dragomira, coregraf, Nicolae Popa, actor, pe jurnaliştii Dumitru Sârghie, Costel Mirea, Valentin Ciurea, pe Liuţa Scarlat, poet, Luminiţa Popescu, pictor. Şi-n fiecare an, Editura „Dosoftei” a acordat „Placheta Nicolae Fulga” Primăriei Vâlcele, gazda evenimentului (în 2007 – primarului Alexandru Taifas, în 2008 şi 2009 – primarului Ion Birin); „Trofeul Nicolae Fulga” a fost înmânat unor personalităţi culturale, acordându-se, totodată, şi diplome pentru participare.
            Comemorarea, an de an, urmăreşte, după cum sublinia prof. C.D. Radu: „Să nu se uite numele lui Nicolae Fulga, acest copil fugar de la Vâlcele, stabilit cu familia la Drăgăneşti-Olt, şi transferat la Slatina, capitala judeţului”, sau cum reitera, cu o nedisimulată mândrie, ing. Ion Birin, primarul comunei Vâlcele: „Să ne aducem aminte de cel care a fost scriitorul-artist, împătimitul de folclor şi, deopotrivă, omul adevărat - Nicolae Fulga”.

             VÂLCELE – OLT, 2008 . EVOCĂRI (selectiv)
          
            „Se împlinesc zilele acestea 73 de ani de când a poposit pe aceste meleaguri, înfăşurat într-un cojoc ciobănesc, un suflet mare, ce avea să devină o personalitate a acestor locuri. Aşa avea să depene amintirile scriitorul însuşi: <<Îmi spunea mama că m-au adus în noiembrie, înfăşurat într-un cojoc mocănesc, de frica frigului, cu Ţurlică, cu sania cu caii..., de la nişte rude ale ei, de la Bircii...>>. Fără îndoială că, dacă s-ar fi aflat printre noi, o astfel de adunare ar fi fost mai bogată spiritual, îmbogăţită prin vorbele sale, rare şi aşezate, meşteşugit împerecheate, pline de sensuri şi semnificaţii.
          Dramele şi rarele momente de bucurie ale vieţii satului din Câmpia Română au fost surprinse şi evocate în scrierile lui „nea Nicu Fulga” cu o măiestrie rar întâlnită. O altă latură a personalităţii complexe a fost dragostea pentru valorile satului, folclorul şi tradiţia, care ne-au marcat existenţa, dragostea dobândită, aşa cum singur afirmă în scrierile sale, de la bătrânii noştri. Dar şi aceea de a fi avut curajul să spună lucrurilor pe nume, de a fi folosit ascuţişul poantei, umorul, ironia, pentru a îndrepta defectele, de a sancţiona impostura, incompetenţa, formalismul, de a evidenţia  omenia, ospitalitatea, frumuseţea sufletească.”( Ing. Ion Birin, primar – comuna Vâlcele, jud. Olt)         
                
                 „Îi spuneam, împreună cu alţi câţiva prieteni – Nicolae Marinică, Doru Firescu, George Enache Conu’ Nicu. Când l-am cunoscut, în 1975, Conu Nicu era director al Casei de Cultură orăşeneşti, aflată într-o clădire din centrul vechi  al urbei  - Centru Unu - pentru cine mai ţine minte!
                 Alături de statornicii Gabi Antonescu, Miţa Chelaru, Mircea Stoenică, Paul Dogaru, Eugen Nicolescu, tatăl celebrului tenor Toni, emigrat în Germania, de mai tinerii Ovidiu Dumitrescu şi Ioan Smedescu, toţi pe nedrept intraţi într-un păgubos con de penumbră al memoriei colective, sau de împătimiţi colaboratori ca Dorel Georgescu, Rică Ortopelea, Costi Cociaş, soţii Lăcătuş, Geo Mitrache şi încă mulţi alţii,  Conu’ Nicu  era pentru Slatina – cum nea Mişu Slătculescu era pentru oraşul rival, Caracal – unul dintre animatorii de marcă ai vieţii artistice de atunci.
                Dacă la Slatina se jucau în acea vreme – de către artişti amatori, desigur, – piese de teatru din repertoriul clasic şi era pusă în scenă chiar o operetă, cu concursul unor profesionişti craioveni, înseamnă că nu encomiasticele montaje literar-muzicale constituiau semnul cultural exclusiv al oraşului respirând pe atunci, inevitabil, aerul îmbâcsit al propagandei <<artistice>> de partid. (...)
               Conu’ Nicu a fost un autodidact cu un parcurs intelectual estropiat, sinuos. Viaţa-i însăşi, pe care mi-a depănat-o din fir a păr, i-a fost de multe ori potrivnică, încărcându-l refractar cu energii fluctuând abisal între înălţare şi cădere. (...)
               Conu’ Nicu a fost şi a rămas, cel puţin pe plan local, tare în proză, chiar dacă scrisul său era marcat încă, pe la sfârşit de veac XX, de stilul autorilor începutului aceluiaşi secol. Talentul lui de meşter povestitor, cu floricele şi dulci întorsături de vorbe, a fost unul autentic, frust, de pură extracţie rurală, ce i-a deschis, spre nedisimulată mândrie, calea către Uniunea Scriitorilor. (...)    
             Versifica fără eforturi, motiv suficient de convingător, cred, pentru a înţelege de ce nu s-a impus în poezie. (...)  Exerciţiul său liric a fost unul de formulă mai mult patriotică, alchimizat în retortele montajelor  literar-muzicale de odinioară, după cum exerciţiul umoristic a găsit un fertil teren de explozie înlăuntrul nenumăratelor texte de brigăzi artistice, al căror autor este.
             Conu’ Nicu a fost, într-o vreme când presa era năpădită de prea mulţi vorbeţi, şi un diligent gazetar, cu statut profesionist de membru al Uniunii Ziariştilor. După  ’89 şi-a asigurat o vreme traiul numai din leafa de la ziar, iar volumul <<Amintiri pretimpurii>> îl legitimează convingător şi ca memorialist”. (Prof. Constantin Voinescu, scriitor)

                 „A fost aspru, ca şi Mircea Botez, cu cei care călcau cu bocancii prin limba română, şi necruţător cu cei care au falsificat folclorul românesc şi au terfelit destinul autentic al culturii locale. A greşit, la rându-i, dar greşeala lui a fost mai puţin gravă decât impostura, ipocrizia şi incultura celor care l-au atacat în haită şi pe care el, prin influenţa şi harul lui, i-a scos din grota anonimatului... Era, de fapt, omul replicii spontane, născut sub harul şi povara unui condei care i-a adus – deopotrivă – şi fericire, dar şi mâhnire cu nemiluita... Cred că a murit împăcat cu Dumnezeu, deşi în nenumărate ocazii, el L-a contestat, printr-un fals spirit de frondă ateistă, care se materializa într-o chestiune retorică: << Dacă există Dumnezeu, de ce atâtea nenorociri în această lume? >>. Şi mai cred  că Nicolae Fulga, copil de ţăran din Vâlcele, care a trecut, în cămaşă şi-n izmene, pe la Şcoala de literatură, de unde a ţâşnit floarea (filonul)  scriitorimii române, şi-a asigurat posteritatea prin tot ce a făcut pentru spiritual local…”. (Dumitru Sârghie, fondator „Linia Întâi”)
        
                   „Cărţile îşi au destinul lor. Opera rămâne ca semn între semne, trăire între trăiri, în întâmplarea de         <<a fi>>. Se prelungeşte şi se interferează, în mod firesc şi uman, cu patima şi talentul autorilor. În acest context, Nicolae Fulga trebuie perceput, cât mai posibil, nespeculativ, în personajul cu dublă personalitate. Prima ar fi, evident, cea de om. Detonaţia artistică – cea de-a doua – se datorează şi faptului că avea şarm, era un bun narator cu un discurs de stilist rasat, de un umor fin până la o persiflare suplă, rostind adevărul fără complexe, cu zâmbetul pe buze.
                 Omul vine şi pleacă. Rămâne amprenta artistică, opera. În cea a lui Nicolae Fulga, personajele, ca tipologie, populează cadrul natural, cel rural cu preponderenţă, într-o savoare a gesturilor prin spaţiul tradiţional nealterat. Ca şi la Ion Creangă, există un automatism al rememorării, cu farmecul întâmplărilor   într-o viziune armonică, fiindcă autorul, în general, nu şlefuieşte materialul după un ritm al expresiei intelectuale, ci lasă plasma să se reverse prin pagină în toată magia ei.
              Personalitatea prozatorului, cel <<nevindecat de folclorul românesc>>, sunt convins că va ieşi din latenţa primară a receptării şi se va manifesta, într-o perspectivă nuanţată, prin (re)editarea creaţiilor importante, care să reaşeze, drept studiu şi recunoaştere, pe omul şi artistul oltean între scriitorii adevăraţi de proză contemporană.” (Prof. Paul Dogaru, scriitor)   
   
             „Crescut în buna tradiţie ţărănească, a înţelepciunii şi omeniei în casa făurarului Fulga din Vâlcele, un discipol al lui Hefaistos în variantă românească, şi dotat cu un spirit de observaţie ieşit din comun, a înregistrat cu toate simţurile viaţa din jur în toată complexitatea ei, bogată în culori, în sunete şi parfumuri, a păstrat totul în memorie şi, evoluând în cunoştinţele învăţăturii şi, simţindu-se prea plin de toate minunile din jur, le-a aşternut pe hârtie ori le-a povestit cuceritor prin viu grai.
            A bătut judeţul în lung şi-n lat şi a lăsat urme puternice pe unde a trecut, formând îndrumători locali, de la directori ai căminelor culturale la instructori de brigăzi artistice, formaţii de teatru, corale şi de jocuri. El însuşi, cunoscător şi împătimit al căluşului adevărat, coborâtor din vremuri dacice, a îndrumat acea minunată formaţie de căluşari din Vâlcele. În volumul de proză scurtă <<Răsărit de soare>>, alături de remarcabilul <<Zbor în septembrie>> şi <<Casa fără soare>>, stă o altă bijuterie epică, <<Prea multă linişte şi prea multă lumină>>, unde jocul căluşarilor i-a inspirat pagini de o mare frumuseţe. Proza lui Nicola Fulga încântă, provoacă emoţii estetice prin sâmburele ei poetic. În prozator, printre rândurile narative, clocoteşte poezia. Iar metafora înfrumuseţează  şi-i dă aripi poeziei, ce rămâne realistă în lucrarea ei...
            Înscriindu-se din nou pe linia prozei scurte, scoate în anul 2000, la Editura <<Eminescu>>, cea mai apreciată carte a sa, a treia, sub numele de <<Duminica păcatelor>>... Eroii lui vin mai toţi din mediul rural, din satul arhetipal în care obiceiurile s-au păstrat nealterate de veacuri. Protagoniştii sunt bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, încleştaţi în lupta aspră cu viaţa, cu pământul dătător de roade  sau frânt de secetă. Patimile lor izbucnesc şi dau naştere la conflicte dramatice adeseori... Minte ageră, înzestrată cu spirit de observaţie critic şi cu darul prelucrării esenţelor în catrene satirice, Nicolae Fulga s-a dovedit un maestru al genului, fiind un deschizător de drum în epigramistica spaţiului oltean...” (Prof. Ion Georgescu, scriitor)

                  Actorul Nicu Popa narează o întâmplare din vremea când erau colegi la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare Olt, unul – director şi epigramist, celălalt – de subaltern şi interpret de umor. În calitatea de a reprezenta judeţul la Festivalul de Umor de la Târgu Jiu, cei doi se sincronizară la plecare, la hotel nu locuiesc în aceeaşi cameră, prilej de a-şi face farse. Actorul îi comunică superiorului, înaintea deliberării juriului, că n-a „luat nimic”, motiv ca acesta să strângă lucrurile şi să plece intempestiv. La Slatina, dimineaţa, la birou, primeşte plicul şi diploma cu locul întâi la creaţie artistică. Drept recompensă, merg la o bere, află că i s-a făcut o farsă, admonestează supusul şi-l trimite imperativ la serviciu: „Te rog să părăseşti imediat cârciuma, că nu se bea în timpul programului!”. A doua zi, dimineaţa, treburile se reaşează în matcă, iar  superiorul, intrând „pe uşă parcă şi mai jovial”, i-a comunicat reflexiv şi concesiv: „Băi, tovarăşu’ Popa, după o chibzuială mai adâncă am ajuns la concluzia că pentru o aşa farsă e cam puţin doar o bere. Aşa că am luat hotărârea, după ce am consultat şi bugetul familiei, să te invit  la o ciorbă de burtă şi o bere”, destăinuindu-şi, în structură tradiţională, gândul de împăcare al sufletului, ce l-a cuprins  pe traseul de întoarcere de la Tg. Jiu:  „...Tot drumul m-am gândit cum să facem să avem un festival de umor al nostru...  Şi aşa s-a născut Festivalul Naţional de Umor <<Oltenii şi... restul lumii>> , în cadrul căruia Marele Premiu la secţiunea de creaţie literară poartă numele <<Nicolae Fulga>>”, conchide autorul rememorării.

             „Trecut în eternitate cu ani în urmă, Nicolae Fulga a lăsat un mare gol în lumea culturii şi literaturii oltene, fiind recunoscut ca un bun organizator şi animator de activităţi culturale, dar şi un scriitor de mare talent, atât în proză, epigramă, poezie, cât şi în domeniul gazetăriei.
                Din nefericire, numele şi personalitatea sa începuseră să cadă pe panta uitării, prin indiferenţa factorilor din cultura judeţului... Acest lucru este, în parte, reparat prin organizarea, anual, în comuna Vâlcele – unde a copilărit şi flăcăit artistul – a manifestării <<Evocări – Nicolae Fulga>>. Acţiunea se desfăşoară în sala Căminului Cultural din localitate, unde oameni de cultură şi prieteni prezintă amintiri şi diverse evocări, iar în partea a doua, într-un program artistic, evoluează solişti vocali, formaţii locale de dansuri, dar şi celebrii căluşari din Vâlcele.” (Valentin Ciurea, scriitor)     
        
                 „La începuturile carierei mele, în anul 1960, am cunoscut în communa Vâlcele pe omul de aleasă conduită fizică şi morală, Nicolae Fulga. Ne-am împrietenit după schimbul a câtorva fraze. Adică, ne unea dragostea faţă de sat, de ţărani, de oamenii care ne înconjurau, şi pasiunea pentru cultură. Am înţeles imediat că iubea arta, că avea înclinaţii deosebite, fiind un mare creator, un iscusit  interpret, atât  la formaţii artistice cât şi la dansuri populare. Ce mi-a plăcut la Nicolae Fulga? Avea verticalitate, curaj, demnitate, nu se sfia niciodată să spună adevărul, nu obosea nicicând să discute cu oamenii despre problemele, suferinţele şi năzuinţele lor, cu bucuriile şi necazurile cotidiene. Am pus în scenă, cu un alt profesor de limba română, Gheorghe Olteanu, piesa de teatru <<Neamurile>>, avându-l în rolul principal pe viitorul profesor, care de altfel scria de pe atunci montaje literar-muzicale, texte de brigăzi artistice, câştigând premii judeţene şi chiar naţionale. În plus, ştia să facă atmosferă, iubind folclorul în toate dimensiunile lui: datini, obiceiuri, jocuri. Soţia mea, Coman Florentina, era de aici, din Vâlcele, şi a fost partenera lui de dans, ajungând până la faza pe regiune, în vremea aceea. I-au plăcut dansurile încă de mic, având în fire ritmul şi armonia artistului popular. Închei, prin a sublinia că Nicolae Fulga a fost un bun prieten şi un mare om al culturii şi vieţii satului.” (Prof. Ioan Voica)

                 „Căluşul din Vâlcele – dans zbuciumat, cum ne este viaţa, zdravăn şi aprig cum suntem şi noi, frumos cum ne sunt femeile, înţelept şi aşezat cum ne sunt bătrânii ! Dansul care a fermecat şi însufleţit generaţiile acestor locuri şi care, probabil,  nu vor înceta niciodată să pună pe jar pe cel ce are simţire, reuşind cu seva extrasă din rădăcinile  tradiţiei  să uimească, să impresioneze o lume întreagă.
               Aşa a fost <<Nea Nicu Fulga>>, şi poate că s-ar fi vorbit mai îndelung despre el dacă <<tarapanaua>>  n-ar fi venit aşa de repede, la nici 70 de ani, pentru că mulţi dintre scriitori îşi dau „rodul”  cel adevărat, precum strugurii de soi nobil, toamna târziu, spre iarnă, când cade bruma. El n-a mai apucat bruma  şi,  desigur, lumea a pierdut câteva esenţe din ce-ar mai fi putut să-i ofere. Important este că rămâne în amintire, iar noi, cei de aici, suntem datori să-i evocăm personalitatea.” (Prof. C.D.Radu, patron  „Giando Editura Dosoftei”)   


           VÂLCELE – OLT, 2009. EVOCĂRI (selectiv)                 
  
           „Iată-ne din nou împreună pentru a evoca personalitatea celui care a fost omul de cultură Nicolae Fulga. Crescut pe aceste meleaguri vâlcelene, unde viaţa nu este deloc lejeră, unde a doua religie de rând este munca şi respectul adânc pentru glia ce ne ţine şi ne hrăneşte, nu i-a fost deloc uşor, aşa cum nu ne-a fost la nici unul, să-şi aleagă şi să-şi definească drumul în viaţă.
            Va rămâne în memoria noastră pentru întâmplările acestor vâlcele care au putut fi repovestite, tălmăcite oamenilor de pe alte plaiuri, şi urmaşilor noştri, tinerei generaţii, care, deşi nu recunoaşte, are atâta nevoie să afle că viaţa înseamnă trudă, răbdare la propriu şi la figurat, bucurii, necazuri, prietenii puternice şi rare, dragoste şi ură. Viaţa adevărată se trăieşte printre oameni şi cu oamenii, şi pune în umbră sticla televizorului, internetul sau calculatorul, goana după bani şi avere.
           Rămâne în memoria noastră nea Nicu, pentru că a continuat să fie, atâta timp cât a avut suflare, admiratorul Căluşului şi al dansului popular vâlcelean, pe care le-a lăudat şi le-a făcut cunoscute, contribuind, alături de alţi oameni ai comunei, la moştenirea acestei unice tradiţii, sădind dragostea pentru ele în suflete...
 (Ion Birin, primar com. Vâlcele)    

             „În vremurile pe care le trăim, din păcate mai rele, fiecare are o altă percepţie de a vedea lucrurile, cultura nu prea mai este iubită, s-a produs ceea ce se numeşte procesul de regionalizare şi,  ceea  ce  se  întâmplă într-un judeţ nu mai ştie lumea din celălalt, ceea ce se petrece  într-un capăt al ţării, în nici un caz nu e cunoscut în celălalt. Cum  se întâmplă şi între graniţele unui judeţ. Important este că există nişte oameni aşa cum sunt cei prezenţi, care fac eforturi, în ciuda tuturor atâtor vicisitudini, să-şi mai aducă aminte de colegii de breaslă, de ceilalţi. Cum un lucru deosebit este, la nivelul judeţului, activitatea Centrului de Creaţie, pe care l-a onorat cu munca lui şi Nicolae Fulga, încercând să depăşească acea ignoranţă faţă de cultură. Aş vrea să cred că se află încă printre noi, prin spiritul său, că este coleg cu noi, că trăieşte; şi să le transmit consătenilor săi că a fost o prezenţă deosebită, că avea o spontaneitate a gândirii şi a versului, care s-au manifestat în epigramă, dar şi în proză. Era înzestrat cu o înţelepciune reală, care întotdeauna prindea din zbor esenţialul la om, îl preţuia şi-i acorda atâta importanţă câtă considera el că i se cuvine. Nu se manifesta niciodată grosolan, cu dispreţ faţă de cei care îi erau sau pe care îi considera inferiori, purtând un respect nealterat prin vreme locuitorilor şi mediului din care el s-a ridicat. Un lucru, cu totul şi cu totul rar astăzi, fiindcă oamenii ignoră, de obicei, locul  de unde au plecat, când se spune că cel care a mâncat pâine albă a uitat că există şi pâine neagră.
                 Aşa se face că spontaneitatea verbului lui Nicolae Fulga s-a orientat şi către epigramă, unde spiritul de observaţie, destul de caustic, de altfel, ba uneori prea caustic, putea fi uşor justificat prin specificul speciei, al umorului şi al satirei. Talentul lui Nicolae Fulga s-a manifestat, după mărturia celor care l-au cunoscut, mai ales oral, risipindu-se în observaţii scânteietoare, incomode pentru preopinenţi. Lingvistul se dovedea necruţător cu cei care nu agreau limba română , şi, ca om,  nu se ferea s-o spună deschis.
           A rămas un împătimit al tradiţiilor satului natal, un pasionat cercetător al cântecului (doine şi balade) şi mai ales al dansului popular, reprezentat în plenitudine de vijeliosul căluş, risipă de forţă, de frumuseţe, de semnificaţii. Ei, bine, Nicolae Fulga, în proza lui a ştiut să textualizeze atent şi artistic acele elemente impresionante  pentru noi toţi, pentru cel pregătit să vibreze emoţional la suferinţa celui de lângă el. Ştia să prindă, dintr-un condei, ce era esenţial în oameni, fiindcă, până la urmă, nu trebuie să uităm că mai repede va intra cămila prin urechile acului decât va accede bogatul în împăraţia cerului. Şi Nicolae Fulga ştia să găsească rezerve de omenie ascunse în sufletul omului simplu, acolo unde poate nu te-ai fi aşteptat. Ceea ce înseamnă că nu era doar un om de cultură, ci şi un suflet mare. Poseda talentul de a descoperi relevante disponibilităţi în medii, care, poate aparent, nu aveau nici o legătură cu ce aşteptăm de la oameni.
            Pentru aceste calităţi să aducem un omagiu lui Nicolae Fulga – repet – poet, epigramist, prozator...        Cinste comunei Vâlcele că a născut un asemenea om ca cel evocat astăzi !”  (Prof. Cecilia Romaniuc, scriitor)
     
          „Evenimentul este chiar unul fatalmente nefericit, pentru că Nicolae Fulga a trecut Styxul mult prea devreme sau, cel puţin, cu destul de mult timp înainte de a-şi fi spus ultimul cuvânt în literatură. Dacă n-ar fi fost atât de grăbit să intre în veşnicie, Conu’ Nicu ar fi avut azi venerabila vrstă de 74 de ani.
              Voi încerca, de astă-dată, să răspund  la trei întrebări, cât de cât lămuritoare pentru ceea ce a însemnat omul şi artistul Nicolae Fulga, şi anume: 1. De ce îi spuneam Conu’ Nicu, eu şi încă vreo câţiva prieteni...? ; 2. De ce Nicolae Fulga era cultivat şi dezavuat, în egală măsură, de mai marii timpului din judeţul nostru ? şi 3. De ce Nicolae Fulga, Gabi Antonescu şi un alt consătean notoriu de ai dvs., Marin Ghidănac, înfigeau scobitori în chifle şi cuie în varză ?
             Primul răspuns: Nicolae Fulga s-a născut, a trăit şi a murit ca fiu al unor ţărani săraci pe care nu a încetat să-i venereze nicicând. A răzbit prin hăţişurile vieţii prin propriile combustii şi prin harul artistic narativ. S-a mulţumit întotdeauna cu un confort social minim. Era, din punctul acesta de vedere, un proletar, în bunul înţeles, eminescian aş zice, al cuvântului. Ar fi trebuit, pe cale de consecinţă, să-i zic tovarăşe Fulga, dar cum tovarăşe le ziceam celor care..., nu am recurs niciodată la acest apelativ. I-aş fi spus domnule Fulga, dar şi această vocabulă fusese aruncată în acea vreme în derizoriu... Am ales să-i zic coane, termen derivat de la cuconul cu care erau apelaţi, în semn de respect, boierii de viţă veche, din epoca medie sau modernă, iubitori de ţară, de cultură, de artă... Din unghiul acesta, al harului artistic, de multe ori risipit pe te miri ce, Nicolae Fulga a fost, pentru mine, un boier, şi de aceea i-am zis mereu Coane Nicule.
              Al doilea răspuns: În vremurile acelea, de industrializare fără tihnă şi fără frontiere ale ţării, exista o clasă socială distinctă, cea a directorilor de întreprinderi, care dispuneau de puterea economică şi pe a căror contribuţie, de multe ori voluntară, se baza exerciţiul politic...  Conul Nicu era şi el un asemenea director factotum. Dacă într-o întreprindere sau comună se anunţa înalta vizită de partid şi de stat, şi acolo nu exista nici urmă de mişcare artistică de masă, se apela la intervenţia rapidă şi expertă a Conului Nicu, care într-o noapte - două rezolva totul: şi jocuri populare, şi brigadă artistică, şi montaj literar, şi grup vocal, şi cor, dacă era nevoie. De aceea nu-i zicea nimeni nimic. Şi de aceea îşi permitea şi el ca, după Pluguşorul de Anul Nou, de la Judeţeana de Partid, la tradiţionalul pahar de şampanie, să facă imperativ câte o epigramă, iute ca ciuşcă oltenească,  şi tovarăşului Constantin, şi tovarăşului Ion, şi tovarăşului Valeriu, care tăceau şi înghiţeau...
              Răspunsul al treilea: Lângă Casa de Cultură orăşenească exista, în anii `70 ai secolului trecut, un restaurant numit <<Carpaţi>>, unde eşuau uneori la o ciorbă de burtă Conu’ Nicu, Gabi Antonescu, Mircea Stoenică şi Marin Ghidănac”. Şi urma întreg tabietul, cu comanda, prima, a doua, ciorba şi chiflele „împănate de-a lungul întregii circumferinţe cu un snop de scobitori, bine pitite sub coajă”. Urma, fireşte, disputa între noii clienţi, beneficiari de chifle, şi ospătării hapsâni şi necugetaţi. Pe parcurs, ca învăţătură de minte, apucăturile  s-au aliniat unei comportări corecte şi civilizate. Dar năravul celor puţini şi talentaţi, de la singura Casă de Cultură, prodigioasă şi neîncăpătoare la fiecare spectacol, n-avea lecuire. Şi scriitoul Constantin Voinescu a lecturat, mai apoi, fragmentul celebru şi savuros, pe atunci şi pe parcurs, intitulat „Felul doi”, din volumul „Amintiri pretimpurii”, concluzionând real şi luminos: „Acesta era Conu’ Nicu,  într-una dintre ipostazele sale”.

           „Dacă concitadinul meu, profesorul şi scriitorul C. Voinescu, s-a referit cu predilecţie la omul Nicolae Fulga, la Conu’ Nicu, lămurindu-ne de ce..., eu voi dezbate, către o înţelegere pe măsură, cealaltă latură, opera. Mai precis, o anume perspectivă a scriitorului, ca, prin modalităţile ce ne stau la îndemână, să-l promovăm acolo unde-i este locul, în constelaţia de primă valoare a autorilor de proză scurtă, în ultimele trei decenii, din ţara noastră.
           Despre Nicolae Fulga s-a scris sporadic sau deloc. Doar cu prilejul participării la lansările proprii de carte, sau, ici şi colo, după cum s-a văzut, câte o cronică sau ştire. Posibilităţile materiale reduse au limitat tirajul şi ecoul cuvenit la apariţia fiecărui volum, vinovăţia  aparţinând celor avizaţi, dar, într-o oarecare măsură, şi nouă, fie şi aşa cum ne aflăm, intraţi de-un  car de vreme într-o disoluţie a frondei  elitei artistice. Aşadar, până la reeditarea cuvenită a operei, în primul rând se pune problema scrierii unei monografii. Spre a cunoaşte, a decoda anumite incertitudini şi inadecvate unităţi de cântărire, sau a elimina obsesii, cantonate  visceral de ani buni, referitoare la viaţa şi valoarea operei. Am adâncit intenţia de a comite această  <<ispravă>>  înainte de trecerea autorului în eternitate. Şi nu prea am ştire ce anume m-a oprit! Poate teama că voi fi greşit înţeles, în general, şi analizat ca atare. Personajul refuza să se destăinuie direct, ignorând această acţiune de rememorare din pricini lesne de ghicit – travaliu, aduceri-aminte, traume profesionale lipsite de logică... Dar şi posibilitatea, de altfel umană, de a aluneca în alte demersuri afectiv  textualizate; o axiomaă conform căreia orice preocupare exegetică e menită să trezească, mai mult sau mai puţin, suspiciune, nedumerire şi o interminabilă răstălmăcire, deliberând controverse, cu frustrări în breaslă şi invocaţia zeilor. O atitudine pe care, sincer fiind, ne-am dori-o.
            Gândeam, după cum se deducea, că va fi, într-adevăr, o muncă sisifică într-un demers al avatarului, presărat cu lumini şi umbre. Dar ştiam că o asemenea cutezanţă trebuie să dea răspuns la întrebările fundamentale ale memoriei, de la observaţie şi documentare, prin sensul precis al verbului, la realul  ascuns în întâmplări. Cât despre metodă, intuită creativ în avangarda literară românească, consider că setea de certitudine şi o anumită voinţă intelectă pot fi apte, facilitând adaptarea şi conexiunea la veridicul existenţei prozatorului, prin structurile rafinate ale construcţiei. Desigur, şi împlinirea moral-materială: reeditarea creaţiilor de referinţă  publicate, tipărirea romanului, a celorlalte lucrări aflate în manuscrise. Însă, fără a ignora că încerc o nouă experienţă, după volumul de poeme, după cele câteva romane şi sute de cronici literare, articole etc., inserate  prin jurnalele vremii. În spiritul exclamaţiei lui Petre Ţuţea: <<Sunt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă este să nu fiu pândit de demonul originalităţii >>”.
              Notă: „La câteva zile după manifestare, pe 3 august 2009, televiziunea locală OLT Tv. mi-a luat un interviu axat pe eveniment, în care am dezbătut trei idei esenţiale: 1. Valoarea scriitorului slătinean Nicolae Fulga, 2. Impactul pe care-l are în cultura judeţului, pe plan naţional şi, implicit, în rândul cititorilor de literatură adevărată, şi 3. Contribuţia personală în această activitate, de recuperare şi promovare a creaţiei artistului.”   (Prof. Paul Dogaru, scriitor)

                „Voi evoca succint intersectarea mea afectivă cu domnul Nicolae Fulga,  omul care mi-a  încurajat, cu generozitate, primii paşi în plan literar... Am stat de vorbă în două rânduri, fiindcă, din păcate, domnul Fulga a plecat dintre noi în mai puţin de un an de la primul telefon, întâmplat într-o vară cu miez vişiniu. Ce cred eu despre maestru,  marchez printr-un poem (<<Când voi pleca>>), din volumul în curs de apariţie <<Colivia privighetorii>>”, adăugând, în spiritul metaforic al binelui, şi cugetarea: „trebuie ca noi toţi să fim mai atenţi la ceea ce poartă semenii noştri în coliviile sufletelor”. Şi-a încheiat fulgurant, conexionată temporal la eveniment, printr-o contextuală confesie: „...mereu în cartea sufletului meu o pagină va fi inscripţionată cu numele Nicolae Fulga”. ( Liuţa Scarlat, poetesă)
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       .           „Lăudabil demersul cultural al Primăriei din Vâlcele, sprijinit de Biblioteca Judeţeană, de Centrul pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale şi de Editura Dosoftei, de a organiza la fiecare sfârşit de iulie o întâlnire comemorativă Nicolae Fulga, fiu al satului prin adopţie. Exemplul ar putea fi urmat, pe traiectorie literară, şi de Oporelu (Ion Nijloveanu), Spineni (Ion Marin Iovescu), Izbiceni (Ion Stratan), Dăneasa sau Şerbăneşti (Dimitrie Popovici) etc.
              Meritorie este, de asemenea, întru susţinerea evenimentului de la Vâlcele, acordarea de către C.D. Radu, unei personalităţi literare din judeţ, a Trofeului „Nicolae Fulga”, a unor diplome de merit literar, ca şi editarea, în colaborare cu Paul Matiu, a câte unui volum omagial, incluzând alocuţiunile participanţilor la comemorarea anterioară. La eveniment participă însă, an de an, cam aceleaşi personalităţi culturale judeţene, apropiaţi cândva ai lui Nicolae Fulga, membri ai familiei scriitorului, doi-trei dascăli locali, şi ei vârstnici, şi, ceea ce nu este rău deloc, elevi ai gimnaziului din Vâlcele cu dublu rol: de auditoriu inert şi de vivace căluşari, care, în finalul întâlnirii, urcă pe scenă şi bat tarapanaua cum numai la ei, pe Iminog, se bate.
             În context se evocă figura omului Fulga, a animatorului şi activistului cultural al vremii, a epigramistului şi hâtrului care a fost, a textierului şi coregrafului, a actorului amator, a cozeurului şi omului pus mereu pe şotii, a prozatorului zugrăvind, în limbaj autohton, viu, colorat stilistic şi expresiv, oameni şi întâmplări din spaţiul vâlcelean.
              După cum bine observa, la întâlnirea comemorativă de anul acesta, unul dintre participanţi, actorul Nicu Popa, există riscul ca în curând evenimentul să cadă în banal prin participarea involuntar repetată a aceloraşi evocatori ai personalităţii lui Nicolae Fulga, prin redundanta derulare a aceloraşi poveşti, prin reluarea aceloraşi citate şi secvenţe din scrierile lui Fulga, prin emiterea aceloraşi opinii critice elogioase, prin acordarea de diplome aceloraşi oameni. Cred că editarea, într-un timp optim, a promisei monografii Nicolae Fulga, de către Paul Dogaru, ar fi salutară. Ar salva evenimentul de la o existenţă anodină, fiindcă mă încăpăţânez să cred că el nu este produs doar pentru a fi bifat ca acţiune de profil de instituţii şi oameni de cultură locali, necum să pună mai mult în evidenţă personalitatea celui ce evocă decât personalitatea celui evocat.
              Benefică ar fi, în opinia noastră, o regândire, cu aport colectiv, a desfăşurării evenimentului:
              –  reeditarea, printr-un efort financiar posibil, a povestirilor lui Nicolae Fulga despre satul său adoptiv şi de suflet, pentru ca participanţii majoritari –  tinerii – citindu-le, să înţeleagă despre ce le vorbesc oamenii de cultură ai judeţului de pe scena Căminului Cultural (în felul acesta şi vorbitorii ar fi nevoiţi să vină mai la obiect, la investigaţie de text);
              –  iniţierea, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean, a unui concurs de creaţie literară – proză şi epigramă, domenii în care Nicolae Fulga a atras atenţia prin talentul său;
             – pentru că Nicolae Fulga a fost şi un asiduu publicist, cel puţin gazetele locale la care a colaborat constant ar putea institui un premiu, fie şi simbolic, acordat unui tânăr jurnalist, remarcat de un juriu constituit ad-hoc.
               Altminteri, o intenţie dintre cele mai oneste, cu şanse de a deveni tradiţie, ar risca să fie aruncată, prin rutină, într-un derizoriu, după cum se vede, predictibil.” (C. Voinescu, „La o comemorare”, „Linia Întâi”, nr. 391 / 10-16 sept. 2009).






                 

































                     XXVI. CONCLUZII

                  * PORTRET
                   
                    „Nu era un contemplativ de durată, nici un războinic care să exaspereze. Îşi apăra –  prin intuiţie şi  echilibru, sub control eroic – libertatea spirituală, etică, estetică... Acceptase, dintr-o filozofie utilă momentului, să simuleze împăcarea orgoliilor doar pe tărâmul valoros al culturii, printr-un reflex condiţionat, fără a face sluj la aşa-zişii culturnici locali. Poseda alese disponibilităţi, ca la  fiecare manifestare, de orice fel, să adune şi să cristalizeze elemente tradiţionale într-o interpretare apropiată sufletului şi spiritului sănătos de ţăran absolut. Era  genul de om imprevizibil: când nu te aşteptai, te rânduia în sufletul lui, împrumutând şi dându-ţi cu toptanul, la ananghie, fără să ştii de unde vine ajutorul. Şi-l analizai, prin efemera clipă, ca pe-un castel misterios, acoperit de ardezie, beneficiind de revigorante creste, unduind ireal către un cer presupus albastru. Regretul lui cel mare – că n-a reuşit în anumite direcţii după cum ar fi dorit şi-i era în spornicul fiinţei, diminuat mai târziu, odată cu boala şi vicisitudinile vieţii, când părea  resemnat : <<Atâtea proiecte pe hârtie şi în cap, fără speranţa de a vedea vreodată lumina tiparului>>. Somnul îi devenise străin, insomnia – prietenă ; intrase într-o permanentă stare de iritaţie, într-un abandon vizibil.” (Prietenii adevăraţi)
                „A fost un om surprinzător în tot felul de situaţii, în sensul bun – îl caracterizează Ioan Voica.  Se implica acolo unde considera că poate să îndrepte lucrurile, să dea sfaturi şi să-şi dovedească spiritul de solidaritate. Nu îngenunchea în faţa greutăţilor, nici în faţa celor  mari, indiferent de funcţie, dacă nu aveau dreptate. Mai mult, n-a uitat niciodată de unde a plecat, nu-i era ruşine de originea lui. Insufla încredere, şi lucrul acesta m-a impresionat, m-a marcat pentru tot restul vieţii. Rămâne, pentru mine, un om între oameni. În cercul nostru de intelectuali, ca să zic aşa, era apreciat ca un om capabil, inteligent, un om pe româneşte  numit încăpăţânat, un om care nu ceda sub presiune. Iubea cultura şi semenii. Avea verticalitate, mare lucru, domnule, să stai pe picioarele tale, să nu te dai bătut!”
               „N-o să înţeleg niciodată de ce asemenea oameni, cu minte şi suflet, trăiesc mai puţin decât ne-am aştepta, pe când mulţi alţii fac umbră degeaba pământului şi trec la pas de 70 de ani !” (Gheorghiţa Fulga, soţie)
               „Când lucra la Drăgăneşti şi venea pe la Vâlcele, îl duceam dimineaţa înapoi cu motocicleta. Era autobuz la 6 şi el nu se trezea, după ore de tăifăsuit până dincolo de miezul nopţii. Merita un destin mai bun. Îi plăcea nespus de mult viaţa, se bucura de fiecare reuşită, atât a lui, cât şi a celor apropiaţi. Ştia să aprecieze adevăraţii prieteni. Din păcate au fost puţini, cu toate că reuşea destul de uşor şi repede să aşeze punţi de comunicare între suflete. Şi-mi  plăcea la el că nu vorbea în zadar. Ceea ce rostea erau nişte lucruri nemaiauzite pe altundeva.” (Ilie Preduţ, prieten din tinereţe)
           

              * AUTOPORTRET

              La apariţia primului volum (1987) ar fi exclamat, între cele două coordonate psihice: „Acum trăiesc şi parcurg o zi deosebită !”  Având premoniţia sfârşitului, chemase în ajutor divinitatea, o încercare de iertare, de împăcare : „De ce, Doamne, oamenii sunt sortiţi să trăiască şi să sfârşească în durere ?!” , ar fi exclamat,  printr-o interogaţie retorică, la o asemenea cumpănă.  
              Reamintindu-şi, în spiritul psihologiei personale:  „Îmi dau seama acum când scriu, după treizeci de ani de umblet printre oameni, după urcuşuri şi coborâri, ba chiar căderi, după toate zidirile mele  pe care      le-am înfăţişat  semenilor, că eu  n-am fost inclus niciodată în rândul   aşa-zişilor <<băieţi buni>>, de comitet – cum s-a zis mai târziu.  Mie nu mi-a trecut nimeni un gram la cântarul vieţii, ci dimpotrivă. Nu s-a îndrăgostit nimeni de mine, dar acei puţini, care m-au desluşit, m-au scris pe curat în sufletul lor şi mă au acolo mereu. Îmi aduc aminte  vorba unui ţăran de la noi din Văleni (a se înţelege Vâlcele), Vasile al lu’ M., sărac şi dispreţuit pentru sărăcia lui, dar care trăia (şi el) în dispreţul averii  şi avea o filozofie  în faţa vieţii. Zicea : <<Băă, cine nu mă cunoaşte, n-are bani să mă cumpere>>. Nu ştiu dacă am, ca nea Vasile, atâta avere sufletească, dar trebuie să recunosc că îmi place să mă compar cu el. Şi cred că  aceasta este  un fel de autosalvare a mea faţă de mine”.
           În capitolul X din romanul „Glonţul socialismului”, se autodefineşte: „M-am întrebat totdeauna, şi mă întreb şi acum, de ce am fost receptat de cei din jur la modul sobru, ca să nu zic aspru şi necruţător. Despre mine nu s-a zis niciodată: <<Hei, o fi greşit şi el! >>, nicicând numele meu n-a fost asociat cu << bietu’>>, cu <<săracu’>>. Mie mi s-a cerut preţul întreg, şi l-am cerut, la rândul meu, tot întreg.
          Din când în când, acum când vine vremea să încheiem socotelile, mi se urcă în suflet întrebarea: << A fost bine sau a fost rău?>>. Câteodată regret că am fost drept şi sticlos; ar fi trebuit, parcă, să mai las afară un ciot, să se mai poată omul agăţa, dar uneori zic că a fost mai bine aşa. Ba chiar le mulţumesc duşmanilor mei că    m-au ţinut  treaz pe pământ, n-am fost înfăşat de nimeni, nu m-am ştiut îngăduit şi mi-am făcut datoria.
           Destinul meu s-a dovedit unic, fără vămuiri umbrite, nu m-a trădat nicicând, de-am exultat sau de-am suferit. N-aveam cum să fiu altfel. Şi poate că a fost mai bine aşa...”.     
           Laolaltă cu incertitudinile traversate prin meditaţia fundamentală a existenţei umane:  „Durerea mea e mare când îmi dau seama că risipa n-are egal, pe când reuşitele, în ciuda aprecierilor, nu-şi arată consistenţa dorită. Habar   n-am cu ce etalon vor fi măsurate şi cântărite cele ce vor veni după mine. Dar poate că am reuşit câte ceva din fiecare !....”                                                                                          

            Aici se închide cercul unei vieţi.
            Rămâne să dăinuie opera, perena metaforă supravieţuind destinului uman efemer. Se spune că nicăieri nu te poţi refugia de răutatea oamenilor, decât în iubire. La Nicolae Fulga – iubirea de folclor, de cultură: „Acolo unde mi-a respirat sângele o viaţă de om, când uneori am avut senzaţia că am atins, cu aripa pasiunii, adevărata împlinire, bucuria de a nu trăi în zadar.”           
       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu