OPERA

                   X. P O E T U L

                „Poezia şi poetul îl caută pe Dumnezeu. Poezia e o rugă şi o manieră de a trăi. Când nu scrii, mori” (Jean-Claude Renard). „Că aşa suntem Noi, inseram,  prin septembrie 2003, la o cronică despre creaţia poetului G. Vaiman, ne deplasăm în Agora cu întreaga trăire pământeană şi cu surplusul, predestinatul Talent. Favorizaţi de Zei şi Divinitate, pătimaşii sclavi ai Poeziei, această mireasă înflorită în Cetate sau rodită în Turn, redute accesibile decât spiritelor alese. Cu trenul următor, soseşte speranţa înveşmântată în giulgiu de muză, când femeie, când nimfă, reală sau vis, trădare sau voluptate. Şi tot el, Poetul, îşi merită din plin tronul, ca valoare şi recunoaştere întru începuturi, murind uman şi renăscând celest în versul peren, drept măsură de incantaţie superioară. Adevăratul Artist are complexe şi tabieturi. Nu vrea să  deranjeze, umblă silenţios pe pajiştea Lumii, cea cu miros de clepsidră nătângă, pricepe că-i ostil semenilor decrepiţi, îşi caută dragostea eşuată, deschide sibilinic uşa dinspre inimi, nu primeşte nici îndrăzneşte ce i se cuvine, vrea doar să dăruie...Şi, astfel, Destinul îndestulează Curcubeul, momentele de graţie. Şi-l întregeşte cu lacrimi şi sânge când vorbeşte în şoaptă, la cumpănă de noapte, cu vestalele ca un imperatore, aşteptând ca fructul oprit să cadă în cupa dumnezeie, în dimineaţa înrourată, să-i dăruiască un colţ de Paradis în travaliul creaţiei.” 

          „Să-ţi ratezi viaţa înseamnă să ajungi la poezie, fără sprijinul talentului”, considera Emil Cioran. Probabil că N. Fulga a intuit acest derapaj artistic şi a trecut repede, de fiecare dată, mai departe. Talentul său (nicidecum cel  risipit pe ocazionale momente) nu suporta „sforţări” în adâncul zonei intimiste, într-un „ecletism al surâsului şi al distrugerii”. Şi mai ştia, tot în reflecţia lui Cioran, că această specie, în interiorul demersului poetic, „l-ar fi făcut să-şi piardă şi incertitudinile”. Aşa că... a manifestat acea „teamă de sterilitate, care-l determină pe scriitor să producă mai mult decât i-ar îngădui propriile-i resurse, adăugând la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite”. Deoarece descoperim că „sub lespedea Operelor complete zace un impostor”. Dar şi pentru că, prin haina de poet, el intuise „o experienţă a fatalităţii”. Şi n-a vrut să fie încătuşat sau să „lâncezească după pofta inimii”, având prin viscere latifundia libertăţii.  Nici să fie şarlatan, adică să supravieţuiască problemelor proprii. Simţea, ca atâtea spirite racordate la imperativele vitale, cum actul ruinării se va întâmpla mai devreme. Şi, desigur, tot zisa înţeleptului, asemănătoare cu o pertinentă speculaţie: „Ne interesează, mai ales, ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune dar nu a spus, când ne atrage doar faţa sa nevăzută”. Un parţial adevăr, în răsucit paradox, fiindcă magia artistului, în cea mai condensată stare, se află în operă, adică întocmai în ceea ce a spus prin scris, prin creaţie.               

              De câteva ori, printre arborescentele însemnări, mărturiseşte că a încropit un volum de versuri, gata pentru tipar, însă din lipsa posibilităţilor financiare stă şi aşteaptă în sertarul biroului. Şi cum biroul nu mai e...,  cercetarea conduce la următoarele concluzii: ori volumul dactilografiat se află în afara ariei noastre de investigare, ori autorul a considerat „poezie!” totalitatea stihurilor, cele însumnând poeme - parodii, cronici ritmate, versuri în prozodie populară, texte lirice direcţionate spre muzică. Fiindcă, celelalte specii  literare, în tonalitate lirică, sunt distincte: texte de brigadă şi montaje literare, fabulă, epigramă, colind, desene comentate în catren, care, implicit, se delimitează de statutul strict al poeziei. Iar, când a „comis” asemenea efuziuni  lirice, demersul era mai repede ocazionat  (şi „ocazionale”), fără o valoare intrinsecă –  versuri  de album  la aniversări, mai mereu cu final de şarjă amicală acidulată, unele vizând zona patrioticului, de largă cuprindere, altele încorporând germinaţii de sorginte populară, inspirate din izvoarele directe ale naturii  şi universului uman, arhaic şi nealterat. Plasma poetică se dovedeşte originală  şi capătă  viaţă cam pe unde simţirea îşi rânduieşte valoarea personalizată, fiind mai accesibilă, mai aproape de sufletul şi specificul românesc. Ne duce gândul în a descoperi că  actantul avea chiar  un program orientativ (vom înţelege  că l-a disipat şi abandonat), pentru a-şi împăca trăirile altfel, în eşantioane de trăsături  transferate  prin cuvântul de orice fel.

                 Dragostea pentru natură comportă, în ecouri  reţinute, o senzualitate a vieţii, cu femeia de lângă tine, vehiculându-ţi pasul şi umbra prin coordonatele efortului cotidian, al celorlalte situaţii de existenţă, cu prioritate cele rurale. Cu toate acestea, Nicolae Fulga, neîndoielnic, în respectiva specie n-a excelat.  Explicaţia care ne stă la îndemână, într-o primă fază, ar fi că potenţialitatea şi înclinaţia n-au reprezentat  un punct de vedere, închegat în retorta creaţiei, decât condiţionat de circumstanţe. Poezia clasică, prin copiere de modele şi recuperare, l-a tentat într-un moment al începutului, însă prezenţa copleşitoare a elitei şaizeciste, mai apoi a celei optzeciste, l-au atenţionat că nu-i de glumit în această competiţie de travaliu. Şi, cum orgoliul înmagazina dramul de inteligentă intuiţie, deşi la început de drum, a funcţionat,  fie pentru a o retopi  în geometria altor specii, fie pentru a ocoli, copleşit, pentru o vreme, acest spaţiu hamletian al spiritelor alese. Se impune reflecţia despre perioada respectivă, de tranziţie, de la poetica lozincardă şi de curte, tuflind tradiţia şi specificul românesc – ştiind că şi înainte, în spaţiul interbelic, prioritare au fost proza şi dramaturgia. Aşadar,  la instanţa estetică  a actului liric, o altfel de receptivitate,  cu o poezie demitizată, orientată spre alte zone, dar cu triunghiul de aur al liricii tinere moderne: Nichita Stănescu,  Nicolae Labiş, Marin Sorescu. Primul, un experimentalist până-n ultima clipă a vieţii, atât ca inovaţie lingvistică, dar şi prin ludicul liber al abstractului reverberând în metafore, sedus – rând pe rând – de un alt fel de vizionarism, adeseori cel elegiac şi cel de primordialitate al cuvintelor.  Dincolo de biologic ( în esenţialitatea raportului: semnul din limbaj – vocea în discurs, o influenţă a „Junimii”, cu spiritul filosofic şi cel oratoric!). Cu Nicolae Labiş, în  parte romantic, dar şi un autobiograf estet, promovând o poetică regeneratoare, novatoare şi nonconformistă. Cu lirismul irupând, prin altoire după efuziuni romantice, în patetismul vieţii, cu meditaţii şi frenezii vizionare. Coleg cu el (e drept, o scurtă perioadă de timp, la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”), se presupune că-i aflase unele dintre disponibilităţi, timbrul particular şi tensiunea nefirească dospită  în misterul uman. Marin Sorescu aborda, prin stihuri, temele fundamentale în limbaj anecdotic, parodic şi ironic, potopit de afluenţa versului, de evanescenţa ideii, căutând ritmic o persiflare a canoanelor esenţiale  prin filosofia demontării realului. Dar şi creaţiile celorlalţi scriitori juni, capabili să promoveze  o literatură a realităţilor contemporane şi istorice, porniţi pe drumul  „dramatic” al interpretării relaţiei om-univers, pe circuitul neverosimil  viaţă-moarte, în tradiţia revistei „Luceafărul”, cea care a debutat sau promovat, de-a lungul anilor, pe cei (ulterior) mai importanţi scriitori şi critici din generaţii diferite: Geo Dumitrescu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Dumitru M. Ion, Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, Adrian Păunescu, Ion Băieşu, Nicolae Velea, Alexandru Piru, Eugen Simion, Marin Mincu ş.a.

                   În atari situaţii, era dificilă înscrierea salutară pe-o orbită lirică, chiar dacă destinul l-ar fi plasat la catedră, ca profesor într-ale cuvintelor alese, în iambi şi dactili săltăreţi, prin orizontul de aşteptare al degustătorului de poezie bună. Mai cu seamă că avangarda secolului trecut (după Nicolae Manolescu) evolua vizibil spre o altă formă de exprimare, e  adevărat, disjunctă şi orgolioasă, vizând inovaţia resurselor expresive. Experimentalismul –  după Marin Mincu, similar cu anvagarda, însă mai just - („când negaţia nihilistă dispare şi se lucrează deliberat pentru recuperarea unor forme de expresie noi, nu mai avem de-a face cu poezia de avangardă ci cu o poezie experimentalistă”) -,   nu convenea lui N. Fulga, „rămas” iremediabil la ritmul clasic. Era de părere că eul are altă curgere pentru a fi autentic, poezia având o formă de expresie pură. L-am întrebat cândva despre demersul propriu de scriere, cu aluzie la planurile sale artistice. Mi-a răspuns, implicat emoţional: „Şi eu mă chestionez şi caut un înţeles de fiecare dată. Mai întâi oral, apoi fug la uneltele de scris. Crezi că eu n-aş vrea să scot versuri adevărate? Dar mă duce valul spre alte ţărmuri ale unui anume fel de literatură. Ştiu că mă risipesc, dar aşa-mi cere vremea. Deocamdată fac ce ştiu, ce pot, şi pe alocuri chiar îmi place. Mai departe, am în cap o idee, aceea de a scrie proză de cursă lungă, adică un roman. Asta numai de-mi dă răgaz viaţa”.

                 Tot după propria-i mărturisire, menţionează că a debutat cu versuri în revista „Albina”, în 1953, adică la 18 ani, pe când era flăcău în sat, un început de perioadă asimilată elanului tineresc, nezăgăzuit. ( În memorii adeseori supralicitează, vizând precocitatea primelor încercări lirice.)  Când şi-a pregătit lista pentru primirea în Uniunea Scriitorilor, poezia (sau poeziile), acele versuri de debut nu figurează  între materialele publicate în presă.  Apare însă un articol („Să ne modernizăm, dar cum?”), cu opinii despre activitatea culturală, în „Albina”, în nr. 1229 din 22 iulie 1971; înainte, pe 25 septembrie 1964, în nr. 3232, publicase articolul „La staţia de amplificare”, în „Secera şi ciocanul”, de altfel, prima menţiune a actului scris într-un ziar. A rătăcit revista „Albina” cu versurile  sau le-a ignorat ca valoare? ne-ntrebăm, în dorinţa eliminării unor confuzii.  Fără un volum cert la îndemână, explorarea noastră a focalizat celelalte creaţii, vizând, în exclusivitate, producţiile de acest gen. Purtând dezinvolt, în minte, amara reflecţie a autorului: „Regret că, în graba mea printre fiinţe şi lucruri, n-am întârziat mai mult în preajma oamenilor, ca să le cunosc îndeaproape şi această latură, cea poetică”. După cum şi algoritmul tentativelor sale, într-un efort incipient, eşuând, dar şi semnalele primite, drept replică, la diverse demersuri, i-au configurat, pas cu pas, fantasma renunţării.  „Paradisul pierdut”, cu impact afectivo-depresiv, l-a ambiţionat să nu mai acorde importanţa cuvenită nurilor Euterpei. Nu-i de condamnat, totul semănând cu o translaţie solvabilă din materia lirică în alte interstiţii.

              Şi cum confuzia persistă, datorită faptului că destule dintre producţii nu sunt datate şi asumate scriptic, ne rezumăm să le trecem sub anonimat, evitând astfel inexactităţile; unele, destul de importante ca valoare, însă, prin renunţarea la ele, înlăturăm flagrantul sau pastişa. Ne asumăm autoritatea deciziei, determinaţi şi de cauzele obiective enunţate.  În stocul de versuri, construite în ritmul unor disponibilităţi de conjunctură – de obicei, artistul se află aplecat cu întreaga vrajă asupra claviaturii ritualice, predestinată să producă plasma poematică, cu eul liric supus autocenzurii –, descoperim cele câteva direcţii viabile, într-o pedalare fulgurantă: un fuior erotic, copleşit de-o tematică în sistem de concentricitate patriotică – ţara, oraşul, fragmentul de natură germinativ-forestieră în cadenţa de „foaie / frunză verde”; o alta dezvăluind paradoxala alunecare în psihoza osanalei  (de, riguroasa dezarmonie a timpului contemporan!), cu imnuri evanescente şi, ca o întârziată şi nostalgică intenţie, alte împlinite nelinişti „traduse” în versuri ostăşeşti, cu atitudini locomotorii în pas de defilare. Câteva dintre ele chiar cu direcţie de transpunere pe note muzicale, sub bagheta unor talentaţi compozitori locali.  Nu-i de mirare, dacă ne gândim că „maestrul coregraf” avea ritmul în sânge, întrezărind insepararea de-o anumită muzicalitate, simţită generos doar de oamenii din branşă.

             Prin versurile imnice, cu numitor comun şi adresă precisă, era firesc să întâlnim persistenţa unei maniere declamativ-lozincarde, impusă de convenţionalismul social, de spiritul vremii. O  perspectivă proprie şi utilă doar momentului, admisă de autor ca supapă refulatorie, favorizând demersul său major, de împlinire în ritmurile prozei scurte. Drept  exerciţii, de prestidigitaţie la mantinela versificaţiei, către reala reprezentaţie din arena literaturii autentice.  Exemplificăm fragmentar: „Suntem mlădiţe de Traian / Şi Decebal ne e părinte, / Ne-au scris pe inimă firman,/ Pe munţi, pe lanuri şi cuvinte”, şi refrenul: „Ţara mea cu flori pe plai / Dă-mi o frunză, dă-mi un nai / Să-ţi cânt doina, să-ţi cânt dorul,/ Să-ţi cânt ’naltul, viitorul” („Ţara mea cu flori pe plai”); „Suntem aici cu vis şi rădăcină,/ Ne-am întâlnit cu Oltul, şi-am rămas / Să ctitorim cetate de lumină/ Şi să urcăm în veac fără popas”,   şi refrenul :   „Slatina, fată de crai, /  De pe oltenescul plai,/   Fată cu ochi de senin /  Şi maramă de-alumin’,/ Vâlnicul ţi-e lan de grâu, / Oltul nu ţi-l leagă-n brâu,/ Şi cu dor de alior/ Joci în hora stelelor” („Slatina, fată de crai”); „Iubita mea, cu flacără-n priviri / Şi-n braţe cu porniri mângâietoare,/ Preface focu-n albe străluciri / Şi le învaţă peste mări să zboare”, şi refrenul: „Aici, la Slatina,/ E-un cânt iubirea mea” („Aici, la Slatina”); „În pădurea Strehareţ / Îl pierdui pe murguleţ, / Murgul m-a lăsat / Singur şi-a plecat,/   Ori hoţii l-au furat?// Pierdui şaua de mătasă / Şi pe mândra mea frumoasă./ Pierdui lele, frâuşorul,/ Şi-am rămas numai cu dorul!” („În pădurea Strehareţ”); „Frunzuliţă mărăcine,/ Când mi-e drag şi când mi-e bine/ Nici nu ştiu noaptea când vine” („Frunzuliţă mărăcine”); „Cântă, codrule, din frunză/ Şi toţi codrii să-ţi răspunză;/ Cântă şi te veseleşte / Şi soarelui mulţumeşte” („Cântă, codrule, din frunză”); „Foaie verde trei foi late/ Omu-n viaţă-are de toate,/ Şi nevastă şi copii/ Şi-alte doruri, bucurii (...) Dar, pe rând, spre bătrâneţe / Vin lacrime prin tristeţe” („Foaie verde trei foi late”), ş.a.m.d., toate demonstrând atracţia nefirească (uneori falsă memorie) către folclor. Compune: „Imnul municipiului Slatina”, „Imnul tineretului din judeţul Olt”, „Imnul Liceului de Construcţii Slatina”, „Imnul pentru drapelul păcii” (cu variante). Şi atenuează, extatic, una dintre neîmplinirile tinereţii, regretul de a nu se fi activat în armată (o, tempora!), prin câteva elanuri lirice, infuzate însă artificial, precum cele din: „Mina ostaşului”(mimica soldatului la depunerea jurământului), „Când trec infanteriştii”, „Sunaţi trompete!”. Probabil, de-ar fi reuşit să-şi publice volumul declarat de el ca fiind gata (aflat pe undeva sau...), cu certitudine ar fi cuprins şi versuri pentru copii, între care şi poezia, puternic influenţată, lingvistic şi ritmic,  intitulată „Primăvară” (martie 1998, cu muzică şi refren): „Primăvară, primăvară, / Vino iar la noi în ţară, / Adu raze la copii / Şi-altoite bucurii”... Realizează montaje literar-muzical-coregrafice („Columne pentru Marea Unire”, „Cinste bărbaţilor acestui pământ!”, evocând  figurile  istorice: Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai, Tudor, Bălcescu, Alexandru Cuza, cu localităţile legendare, în cadenţă de dans şi cântec popular), un triptic pentru Alba-Iulia, spectacole festive dedicate Aniversării, zile de 1 Mai şi 1 Decembrie. Manifestări regizate de el, străbătute de versuri proprii, entuziaste, precum: „Curg turmele din munţi ca nişte doine,/ Câmpia abureşte-n pas de ciute./ Dinspre balade plânsul maicii bune/ Tot mai departe-n timp ni se aude” sau: „Olarii din Oboga desăvârşesc poeme,/ Sub Sucidava curge izvorul de-nceput,/ Vin căluşarii-n tropot de dincolo de vreme/ Şi timpul – mânz de aur – abia   s-a născut!”.         

             Conceptual, într-o transcendenţă intenţională, creaţia poetică respiră prin supapele prozei, reprezentând doar elanul dinaintea catapultării spre una dintre adevăratele vocaţii. Când nu trebuie să uităm, nici o clipă, starea de efeverscenţă şi de perpetuă visceralitate a liricului epigramist. De aici, în memoria fiecăruia, percepţia lipsei unui fluid convingător, propice pentru lira autorului. Dar, parcurgând, fie şi configurativ, cele câteva consideraţii enunţate aici, fără îndoială că se va împrăştia „suferinţa” insinuărilor de suprafaţă. Fenomen îndeobşte cunoscut, N. Fulga versifica realmente uşor, manifestând tendinţa acută, materializată, de a lua calea poemului ditirambic folcloric –  tot o rezonanţă ajutătoare de deconectare, un ideal, pe măsura aspiraţiei, şi a talentului. Aşa se explică şi succesul de la „Festivalul – concurs de creaţie literară <<Mihail Sadoveanu>>”, Piatra Neamţ, 1981, când obţine o menţiune la poezie. Doar un exemplu...

             Rămâne, aşadar, în seama altor critici, în eventualitatea descoperirii versurilor rătăcite, de substanţă, să delimiteze, prin personalizare, momentele lirice de cele epice. Oricum, poezia nu anulează, ci rămâne, cum subliniam, o treaptă către împlinirea artistică. 

             Ca rol important, în calitate triplă de: gazdă, membru al juriului şi director al Centrului de Creaţie Olt, prin articolul „Ion Minulescu – redivivus”, Nicolae Fulga aduce în atenţia iubitorilor de gen perioada de desfăşurare a Concursului de poezie şi muzică tânără „Ion Minulescu” – Slatina, 21, 22 şi 23 ianuarie 1994, componenţa juriului,  cântăreţii folk şi câştigătorii ediţiei. Revenea, cu adnotarea în fiecare an, amintind, de astă dată,  şi de întâlnirea creatorilor din cenaclurile literare „Balada” şi „Scaunele” din Slatina, „Alutus” şi „Gib Mihăescu” din Drăgăşani cu personalităţi artistice, prezente la manifestare, dar şi lansarea Antologiei de poezie „Verticala curgere spre soare”, la librăria din Caracal. Menţionând, „în mod special că, în ultima zi, respectiv duminică 23 ianuarie, poeţii premiaţi, cântăreţii folk şi membrii juriului, cu un autocar select au pornit către  Bucureşti, într-un perelinaj, la Casa memorială care poartă numele poetului sărbătorit, unde a fost prezentă şi fiica, doamna Mioara Minulescu. Şi pentru că vremea le-a îngăduit, ... drumeţii au poposit şi la Casa memorială <<George Bacovia>>. Periplul bucureştean s-a încheiat cu veşnicul <<Mărţişor >> , unde duhul lui Arghezi stăruie în toate”.  Potenţialul omului  cernea necontenit esenţe în clepsidra uranică a respiraţiei.