XI. P R O Z A T O R U L

                       

             Nicolae Fulga a avut o detonaţie scriitoricească întârziată, dând impresia, după prima lectură, că şi-a irosit talentul începând cu anii tinereţii, deşi în confesiunile sale argumentează: „M-am trezit scriind versuri la 14 ani”, mai apoi, în experienţe solicitate de dimensiunea culturii în vogă, până în ’90, ca sarcină seacă, fără o implicare efectivă personalizată. Şi de-a fost receptat la o amplitudine memorativă, se datorează faptului că avea  şarm, era un bun narator, cu un discurs de stilist rasat, de un umor fin până la o persiflare suplă, discretă, rostind adevărul cu zâmbetul pe buze, fără complexe: „indiferent cât de mare a fost omul cu care am stat de vorbă, i-am spus în faţă ce aveam de spus. Mi se pare că toată lumea minte şi de aceea mi-am făcut un scop al vieţii – care m-a dus la multe pierderi, dar l-am iubit nebuneşte – şi anume adevărul”. Ca primă impresie, afişa o nuanţă de infatuare, dovadă că lua în serios oamenii şi faptele  lor, că-i repugnau kitsch-urile, ipostază accentuată în ultimii ani de viaţă, fiind privit şi catalogat drept un fel de justiţiar nemilos în problematica valorii de autentici creatori, dar mai ales de veleitari. „Alte vremuri, aceiaşi oameni, cei din linia a doua, nicidecum cei trăitori în dulcele farmec al simţirii artistice”, obişnuia autorul să constate cu tristeţe, dezamăgit, chiar scârbit.

            Aşadar, cărţile îşi au destinul lor. Opera rămâne ca semn între semne, trăire între trăiri, în întâmplarea de a  fi călători pe Terra. Se prelungeşte şi se interferează, în mod normal şi uman, cu patima şi talentul autorilor. În acest context, Nicolae Fulga trebuie perceput, cât mai puţin speculativ, în personajul cu dublă identitate. Prima ar fi, evident, cea de om, care se desluşeşte pe parcurs, atât din activitatea sa socială, de individ trăind şi muncind în sistem, cât şi din amprenta artistică, opera, unde crează postulate estetice convingătoare. Chiar dacă acel summum de „sacrificii scriitoriceşti”  n-are amploare, cu privire la cantitatea creaţiilor, aici funcţionând principiul indubitabil, prioritar, al valorii, când, prin zestrea lăsată urmaşilor, personajele sale, ca tipologie, populează cadrul rural, într-o savoare a gesturilor şi într-un spaţiu nealterat, tradiţional. Ca şi la humuleşteanul Creangă, există un pozitiv automatism al rememorării cu farmecul întâmplărilor, o viziune armonică consecvent intuită. Fiindcă autorul, în general, nu şlefuieşte materialul după un ritm al expresiei intelectuale, ci lasă plasma (dialoguri, meditaţii, confesiuni) să se reverse în pagină, în toată magia ei fizică şi metafizică, invadând cititorul-lector cu un topos impresionant. Veritabil povestitor, cu harul oralităţii, a gândit şi a simţit că-i o datorie umană şi morală să reactualizeze datinile populare, printr-o confesie extrapolată în habitatul ţărănesc, prin teme şi motive de circulaţie naţională, din spaţiul balcanic şi chiar universal.  În general, proza scurtă îşi are sursele ei de inspiraţie rustică, maiestoase poeme în proză pe alocuri, cu virtuţi metaforice inedite prin care viaţa dospeşte credibil, în planul creaţiei întâlnind experienţe triste şi vesele, tensiuni mocnite sau explozive, revărsând afectiv misterele vieţii.   

             Cadrul etnografic oltenesc, cu o ilustrare în tentă neaoşă, la prima percepţie, fantastă prin impetuozitate, nu-i decât o intenţie derivată imanent din măiestria autorului, o procedură conceptuală şi senzorială de a-şi urmări personajele prin ipostaze verbale, de comportament original, ca spirit arhetipal. Autorul reuşeşte, accesând proprietatea savuroasă a mijloacelor de expresivitate, să oscileze înţelept între zgomotul natural, ca hrană a firescului, şi retoricul preţios dedus dintr-un areal scenarizat.  De aici „săvârşirea”  unei proze rurale credibile, fermecătoare, codimentate exemplar, şi fundamentala impresie, prima într-o ierarhizare de orice natură, cea a unicităţii stilului personal.  Dar şi dintr-o chemare a aceluiaşi talent, parcă şi o funcţie ritualică, împlinită în spiritul de prozator, urmărind o conservare a elementelor genealogice, o stratificare pe temperamente psihologice, în cadrul istoric specific.  Şi-n toate, acea aspiraţie nestăpânită, nerestrictivă, către un univers al cunoaşterii prin fidelitatea eşalonării, prin redimensionarea componentelor retrăite din iniţiatic, din datini, vrăji şi ezoterice obiceiuri. Căci Nicolae Fulga le-a avut în sânge, iar personajele sale vin din vremuri imemoriale, se re-umanizează perpetuu, se mişcă în ritmul  jocului. Musai să aibă în viscere jarul mişcării, altfel mentorul le ignoră şi abordează altele. Nicicum  nu trebuie să ne surprindă că, în fiecare proză, aflăm asemenea virtuozi ai mişcării, cum i-a fost întreaga viaţă, într-un dinamism însoţit de-un  dramatism evident, cu cadenţă de hore şi sârbe.

                       

                

                „DRUMURI ÎN CÂMPIE” – tipologia rustică şi ritualitatea arhaică

                      

                  Pe parcursul conceperii, chiar după o anume vreme, într-un efort reflexiv, psihologic tensionat, autorul a intenţionat ca „Sfertul cu inima” – purtând ca prim titlu „Unde eşti, Mărie?” – să fie o nuvelă vastă sau un miniroman. Povestirea, în această ipostază, este dactilografiată separat, doar pe câte o faţă a paginii, legate la cotor şi cu... indicaţii de rigoare, din loc în loc, interesante, tocmai prin atitudinea constantă, de nezdruncinat a autorului. Să înţelegem, deci, că se respectă, şi în această a doua variantă, cu mici modificări, cele nouăsprezece capitole, manuscrisul fiind datat: 9 mai 1983. Trudise mult la el, cum de altel se întâmplă mai întotdeauna cu primul volum, când doreşti în subconştient ca sacrificiul tău să aibă un rost, să fie apreciat, purtând girul reuşitei.

                Aşadar, prima carte, un volum de proză scurtă, cu opt povestiri autobiografice, intitulată „Drumuri în câmpie”, apărea la începutul lui decembrie 1987, la „Scrisul românesc” din Craiova. Prozatorului, pe atunci în vogă, Ion Lăncrănjan, îi trimite o misivă, la începutul anului 1987:

                                „Stimate maestre, Ion Lăncrănjan,

              Încă din 1953, Lae Cordovan a venit dinspre Dv. către mine pe o punte de piloni de argint, punte pe care n-am umblat, dar pe care n-am surpat-o niciodată. Abia acum, târziu, după ce m-am adunat de pe drumuri sterpe şi ocolitoare, am îndrăznit să vă trimit strădania mea. Se pare că a fost o zi bună. Vă mulţumesc!

             Aştept din partea Dv. o vorbă, un semn pentru a şti unde şi când mă pot înfăţişa la dreaptă vorbire.  Cu respect deosebit,  Nicolae Fulga”.

                Romancierul nu pregetă şi inserează pe coperta finală descendenţa autorului: „Nicolae Fulga vine în literatură, e drept, din zona din care s-au ridicat la cuvânt Marin Preda şi Zaharia Stancu;  vine însă cu un timbru propriu, glasul lui purtând însemnele destul de rare ale autenticităţii, drept pentru care îi doresc să ducă la capătul atât de greu de atins al izbânzii toate planurile, toate gândurile sale de creaţie”.  Cartea are şi o dedicaţie, mai mult decât revelatoare: „Învăţătorilor mei, Ioana şi Ion Simion”.

                Şi mereu aceeaşi întrebare retorică: „De-ar mai fi fost răbdat doar câţiva ani, până la coacerea celor şaptezeci, pentru ( prin) completarea unui ciclu gândit şi proiectat de autor, ce proză poematică-metaforică-rurală-a câmpiei-de-lângă-Olt-şi-Dunăre am fi avut!!”.

               O nouă lucrare provoacă noi bucurii, precum cea de faţă. Cartea e simetrică, rotundă, prozele, au întindere inegală, după firul epic urmărit şi dezvoltat, şi simbolizează, la absolut, semnificaţia prin titlu, limbaj şi tematica abordată. Lumea ni se arată prin personaje  de-o sensibilitate distinctă, într-o exprimare ce înlătură obsesiile şi imaginarul. Tentaţia e notabilă, generalul se interferează cu particularul, eroul îşi transferă simpatetic vibraţiile în autoportret, performanţa e esenţă personală, unică, inimitabilă. În „Sfertul cu inima”, timpul, ca intrigă, se arată integru în seara aceea de iunie când „câmpul intrase în muţenia tulburătoare a nopţii”, iar „întunericul vălurea din pământ şi cerul se apropia mereu...”. Eroina, Măria Făşălăului, „încremenise într-o sfielnică aşteptare... Sta dreaptă în mijlocul câmpului”, în porumbi, aştepta inginerul care-i şoptise înainte de apusul soarelui: „Să te găsesc aici, că mergi cu mine”. La întoarcere, „căzuseră amândoi la pământ şi se afundaseră într-un tărâm de linişte numai al lor”, dar „când trecu dincolo, de unde ştia că nu se mai poate întoarce niciodată, Măria plânse amarnic, se bătu cu palmele peste faţă, îşi smulse bluza, blestemă atât cât ştia ea să blesteme, înfipse mâinile în ţărână, chemă în ajutor pe maică-sa şi pe Dumnezeu...”. Personajele adună sensibilităţi, viziuni şi stări umane lirice. Întors acasă, din sat, „Stan Făşălău îşi văzu femeia dormind cu suferinţa rămasă pe faţă galbenă, întoarsă spre copilul pe care mai mult îl ghici în grămada de cârpe. Pipăi pe corlată şi găsi chibriturile la locul lor, aprinse ţigara şi se aşeză iarăşi pe dudul trântit în faţa casei”.  Drama umană înregistrează etape, actanţii se înscriu într-un joc al hazardului, cu mişcări de uzanţă casnică, menite  să-l aducă cu picioarele pe pământ, să-i potolească furia năvalnică de ţăran trădat. Reintră în casă, ia din coşniţă o bucată de mămăligă, o aruncă la câine, revine în curte, la acelaşi dud, precum Moromete, cam în aceeaşi perioadă, la stănoaga de la poartă. Frământat de gânduri priveşte salcâmii, socoate câţi pari de gard ar face, îşi imaginează gardul isprăvit, vopsit în verde, adună pe toate lângă suflet: „şi casă şi gard, şi femeie, şi câine, şi salcâmi, şi ghemuleţul acela de viaţă”, şi „toate i se părură mai ale lui ca niciodată”. Ca-ntr-un ceremonial sacru, când te poţi smulge şi salva, prin abstragere, de tenebre şi de toate gunoaiele ce-ţi bulversează lăuntrul sufletului, „Făşălău se ridică şi încuie poarta cu gestul omului care separă ce-i al lui de ce este al lumii. Apoi îşi luă cojocul dintr-un cui de sub scara podului şi adormi pe ulucile stivuite, somn adânc şi negros, fără vise”.  Doar o etapă de comportament confesional, o revoltă mută împotriva unui destin asincron, o acuză la moştenirea isignifiantă, cu preumblarea între cele două etape ale convieţuirii printre semeni.                      

                Despre Nicolae Fulga s-a  vorbit destul de puţin, deşi proza a captat chiar de la început prin particularităţile ei.  Adeseori, în operă, se desprind cele două maniere  de proiecţie a planurilor, printr-o fericită interferenţă:  cel al discursului ţărănesc, cât mai fidel realităţii, venind din seva inalterabilă a rusticului, dar şi cel al resortului involuntar, dintr-o nevoie de potenţare a sugestiei, de direcţionare spre un stil de respiraţie credibil, neconfecţionat. Iar când realizează o aglomerare a elementelor memorialistice, acţionează mereu  pârghia  criteriului selectiv, cu pretenţie de document estetic, aerisit. Acţiunea se limpezeşte, respiră şi elimină contradicţia sau senzaţia de monotonie, fiind, prin diversitate şi prin  limbajul colorat, mai aproape de maniera lui Ion Marin Iovescu decât a lui Marin Preda. Actanţii au un joc dinamic, cu dialoguri rostite răsunător, replici tăioase, serioase până la un suculent umor, declanşat din alternativa mentală a anecdoticului, distilat din experienţa de viaţă. Materialul  lexical, vehiculat fie de autor, într-o caracterizare directă, fie din psihologia eroilor, definiţi printr-o viziune biografică în ancestral, se încadrează într-un timp istoric, într-un spaţiu al câmpiei, cu arderi şi răbufniri. O tipologie pitorească bine definită, totodată, un material documentar util.  Aici, prin procedeele cadrului, de oralitate, cât şi de psihologie a colectivităţii sau a individului, înregistrează similitudini cu Slavici şi Sadoveanu. Eroii nu se interiorizează decât în situaţii extreme; ei au o prestaţie temperamentală, se zbat pentru a-şi păstra entitatea, cadrul armonic personal, fără a afecta echilibrul comunităţii, dar nu pregetă să înfrunte implacabilul destin când un final simţit ostil le dă târcoale.  Îşi afirmă talentul portretistic în subtilitatea elementelor vizuale, dar şi afective, în raport simpatetic cu cel vizat. Paremiologia subînţeleasă e la loc de cinste, fiindcă, în fascinaţia dyonisiacă a satului, textul reflectă legea imuabilă a convieţuirii divine, un imperativ al înţelepciunii, decelând cauze şi efecte. Interferenţa celor două stiluri este evidentă la portretizări, cu densitatea amănuntului în descrieri, când autorul, trecut prin furcile caudine ale experienţei, aproape ritualice, într-o cultură cu diferite valori, destule false, a ştiut  să cearnă şi să separe grâul de neghină, şi nisipul fin, ca fecunditate spirituală şi cernere materială, de pietre şi bolovani.

               Textualizarea existenţei păstrează tradiţia cristalină, patriarhală, nealterată, iar scenariul psihologic se arată „mistic” şi ancestral. „Era linişte. Satul se aşeza pe somn încet, încet. Stelele se înghesuiau una lângă alta să se vadă în lacul de pe Dârjov. Vara fusese aprinsă ca o claie de fân. Apoi veni toamna lăcrimând cu nopţi lungi şi nebune...”. Când  Zica îi naşte doi băieţi gemeni, Făşălău „bău până la ziuă o sticlă de drojdie şi plânse din nou pe scările casei”, îşi strigă vecinul şi-l cinsteşte, iar a doua zi, după răsăritul soarelui, merge să-şi declare copiii la sfatul popular. În prima duminică a făcut cumetrie de-a umplut curtea cu bogaţi şi săraci,      de-au „mâncat şi au băut până la blană”, de-a jucat Lica lui Moţ „de  curgeau  apele de pe ea ca la secere”. Moaşa a luat gemenii „şi i-a arătat la fiecare mesean, şi fiecare căciulă a dăruit noilor născuţi câte ceva, după vrere şi după putere”, iar naşii Florea şi Catrina „i-au ridicat de trei ori în sus” cu urarea „Să vă trăiască!”. În zi de duminică, chiar de dimineaţă, „clopotul bisericii, cu glasul scăzut ca un murmur urcând din adâncuri, (...), continuă să cheme credincioşii la liturghie”. Oamenii îşi dau bineţe, „cu lumina asemănătoare celei pe care o poartă ţăranii în ochi, în urma unor ploi sănătoase de vară căzute la timp”. Făşălău rosteşte „un adevăr amar, care voia să spună că timpul trecuse şi de acum nu mai era de făcut nimic, la masa vremii şezuse fiecare unde putuse şi luase care ce apucase”.

            Se schimbă  şi rosturile, nu mai e lumea ca odată:  ţăranii se ceartă pe pământ, au orgoliile rănite, dar se împacă „la o oală cu vin unde, răniţi de necazuri şi băutură, cad toropiţi în somn”. Greşelile trebuie plătite, infidelităţile de asemenea, dar speranţa  „cu ochii amintirii şi cu ochii zilei de mâine răzbeşte de fiecare dată”. Maria are spectrul sinuciderii, la lac şi la spital, punându-se în antiteză - cine a fost, ce ajunsese; tatăl ei trece prin „zbateri mute”, când „nu mai umblă şi nu mai vorbeşte cu nimeni”, şi-şi numără nopţile albe, pornit împotriva întregii lumi  „ori vorbind singur”. Subconştientul se revitalizează prin simţuri şi materie afectiv personalizată, când Măria „slobozi prunc împlinit şi bălai într-o sâmbătă noaptea, noapte de aprilie, când natura săvârşise marea chemare şi  toate fărâmele de viaţă porniseră să se înalţe la întâlnirea cu soarele”, iar „în clipa aceea Făşălău îşi simţise mâinile parcă moi şi un val de căldură îi trecu prin oase”. Poate şi pentru că „ziua care începuse era altă zi, ea avea alte rosturi”, iar când „oamenii şi lucrurile rămăseseră de mult fără umbre”, în sufletul Făşălăului „se surpaseră toate, (...), se năruiseră odată cu anii sau le muşcase vântul (...), speranţele se desprinseseră de el precum crengile de măr pe furtună, iar el rămăsese sărac de toate ale sufletului. Pierduse totul, nici duşmani nu mai avea Făşălăul”. Destinul îşi închide cercul aici, ca element final, cu omul care mai ia în seamă câinele, patruped ce-i  „încurcă paşii”, intră în casă  „ca-ntr-un tărâm cu totul şi cu totul necunoscut, trânti uşa şi o încuie pe dinăuntru”.  Semn de potolire patetică, de pregătire şi de alunecare neharzadată pe drumul fără întoarcere... Cu acelaşi motivat crez, gândind la „viaţa asta cum e făcută, ca ciorapul, o dată pe faţă, o dată pe dos şi, când te aştepţi să-ţi ţină de cald se deşiră al dracului!”, iar „memoria satului este alcătuită din întâmplări aşezate una peste alta, ca nişte straturi vii cum le-a născut viaţa necunoscută şi necuprinsă”.

               În celebra, de-acum, proză „Calul lui Lisandru”, eroul proprietar avea „o flacără de cal cum nu mai pomenise satul, hrănit cu tot ce da pământul mai bun”. Păştea pe oriunde, nu supăra pe nimeni „pentru că fiinţa aceasta de-o frumuseţe sălbatică, devenise o minune a lor”. „Nu văzuse hamul pe el, însă după ce împlinise trei ani”  nu se împotrivise la călărie şi, când căruţa cu porumbi nu mai putu fi scoasă, având roţile afundate „în pământ până la căpăţână”, când boii striviţi de efortul unei veri, căzură în genunchi de atâta povară, s-a petrecut minunea a doua oară, „Fulger se lăsase înhămat”, ştiind că „se întâlnise cu greul”. În iarnă, cu nămeţii peste garduri, pe la straşina casei, „bărbaţii scoaseră din grajduri vitele cu muşchii stătuţi”. După o noapte de vis pe cai albi, călărind „în vârtej peste garduri şi peste case”, tot prinzându-i şi slobozindu-i de coamă, Lisandru intră în grajd, „scoase calul, se aruncă în spinarea lui şi porni pe drum început”. La întoarcere, „între sufletul lui Lisandru şi cal se desprinsese ceva, iar despicătura aceasta e fără vindecare”. Îl vinde totuşi la târg pe un preţ bun,   într-o dimineaţă de martie, „când pâraiele simţiră chemarea şi porniră oloage să cutreiere lumea”. Ca „să se ferească de întrebările oamenilor”, dar şi „de gândurile care îl încolţeau”, Lisandru plecase la munte, unde „cosise zile întregi fără odihnă”. Obsedat, în puterea nopţii, de nechezatul calului, ieşise din covercă  „şi plecase pe potecă în jos, fără să scoată o vorbă”. Marin Dancea, ajutorul lui de vătaf în îndrăcitul joc al Căluşului, „îl fluierase pe degete, cum ştiau ei, prelung şi lălăit, îl strigase chiar, dar parcă îl înghiţise pământul”. La răsăritul soarelui, Dancea şi cu nevastă-sa, venită „cu mâncare pe două zile că nu mai aveau”, „muiere pietroasă şi roşcovană, cu obrazul să-l tai cu firul de păr”, urcară în poiană şi-l găsiră pe Lisandru cosind , „ud până peste genunchi, cămaşa i se lipise de spinare, ochii arşi de nesomn i se duseseră în fundul capului”.

            Când înţelege cam pe  unde se mai află Fulger, degrabă vizitează stăpânul, un grădinar de pe malul Oltului. Reîntâlnirea cu calul e antologică. Ca de altfel şi despărţirea definitivă. După o examinare afectivă, „Nimic nu mai găsi Lisandru din ceea ce pierduse”. Din apropiere, „îi privi ochii stinşi, în care murise orice dorinţă şi orice nebunie”, iar  „un val de căldură i se urcă în gât şi se făcu nod”. Răscumpără calul, trece Oltul cu podul, poposeşte în zăvoiul dintre satele Fălcoiu şi Chilii, „într-o poiană unde i se păru că e pământ neatins, unde iarba creştea în voie şi soarele făcea popas în fiecare zi”, îşi lipeşte fruntea de cea a calului, îi scoate căpăstrul, îl aruncă în sus şi-o ia înapoi spre pod. Şi-atunci, destinul iarăşi mai închide un cerc, căci „Fulger întoarse capul după el, vru să-l urmeze, dar parcă înţelese despre ce este vorba, şi-şi afundă iarăşi botul în iarbă”, pe când „Lisandru lu’ Neaţă se strecura printre lăstari, uşor ca după o mărturisire în care spusese tot”.  Om şi animal îşi urmau un destin admis, ireversibil.  În manuscris menţionează localitatea şi data creaţiei: „Soveja, 3 august 1979”.

            Viaţa din sat, ca structură osmotică şi etalon al frumosului pe scara materializării senzorialului în real, solarizează în „Lumină galbenă” (metaforă a porumbilor din coş), la nuntă cu jocuri dominate de „Periniţă”, unde Borangica, muierea lui Trifu, e jucată de Bîcu , un consătean. Bărbatul se supără: „Bîcule, ai pupat-o, s-a lăsat pupată, să fie a ta! Eu acasă pupată n-o mai duc. Mi-o iau pe astalaltă”, adică pe Polina, nevasta lui Bîcu. După confruntarea dintre cei doi, fiecare duce acasă nevasta celuilalt. A doua zi, noile perechi se integrează în ritmurile muncii cotidiene, la câmp, la pădure, la căratul porumbului în pătul. El, Nicolae al lui Bîcu, prinde coşul de margini, răstoarnă conţinutul şi-l dă femeii gol. O priveşte acolo cum stă aplecată, cum „înfige buza coşului sub grămadă, îl zvâcneşte în sus şi îl urcă pe umeri”. Prilej de a medita, în aceste răgazuri, la faptul că „taina începută atunci, în seara aceea de noiembrie, nu s-a sfârşit nici astăzi”.  Un semn că, în ritualitatea arhaică, în habitat necaricat, pesonajul se circumscrie unei fericiri senzoriale acute ce nu pierde prilejul rememorării, aici de-o profunzime rafinată, în matricea rustică, prin perspectiva sentimentului persistent.  Intitulată iniţial „Periniţa” (titlu schimbat de editură), cu însemnarea:  Tuşnad, 11 august 1984, modificat prin 5 septembrie 1984, manuscrisul, în varianta a doua, are şi o observaţie directă, făcută cu creionul, posibil, de redactorul Marcela Radu: „Insuficient motivat, în text, şi vânzarea şi eliberarea Calului”. Şi autorul vine cu motivaţia, o replică la limita răbufnirii, ca o evidentă indignare („răsfăţul” acesta necontrolat, alături de altele, presupunem, i-ar fi putut influenţa negativ publicarea volumului): „Nu trebuie să interpretăm vulgar, prin interesul material care ar putea să justifice. Aici e vorba despre un om deosebit şi de dragostea lui superbă pentru cel mai frumos animal de pe pământ. Acest om, în mândria lui, când a simţit că Fulger devine un cal obişnuit şi l-a smuls din suflet şi l-a vândut. Duritatea gestului o ispăşeşte răscumpărându-l şi redându-i libertatea.  Vă invit, deci, stimată doamnă, să intrăm şi în suflete mai rare.  Cât priveşte ambiţia pentru cel mai bun cal, ea este atât de veche, şi a dat naştere atâtor manifestări şi întreceri,  încât nu mai trebuie demonstrată, întrucât o demonstrează chiar folclorul epic şi istoria./  În altă ordine de idei, povestirea militează pentru dragostea de animale, de care ne-am cam îndepărtat”.   

             Decodificată povară sau plăcere, creaţia îşi are fabulosul ei, deliberând mistere, îndestulând intenţii, în imagini mişcate, într-o lume cunoscută şi mereu surprinzătoare. Se rezolvă astfel – şi creatorul de epos ştie –, una dintre contradicţiile condiţiei umane: raportul omului cu lumea exterioară, când Arhetipul  intră sau refuză comunicarea cu Destinul istoric. Perisabilitatea şi neputinţa apar, în această tentativă de experienţă purificatoare, în „Duminicile Lisăndrinei”, o alegorie dramatică, cu femeia rămasă stearpă la tinereţe, iar Petre, bărbatul, încalcă legea conjugală înnoptând prin sat.  Lisăndrina, în zi de sărbătoare, „pe sub prânz, după ce îşi potolea treburile casei, lua un arac în mână, înfigea poala fustei în brâu şi se înţepenea în poarta vinovatei”, unde, pe lângă vorbele de ocară, „căşună cu pietre, cu bolovani pe acoperişul care a ascuns păcatul”.  Într-o toamnă, moment de declanşare a actului răzbunător, Petre „a simţit că şi-a înghiţit sănătatea”. Semănase grâul şi grăpase „până seara cu ploaia pe el”. „Iarna mai mult a dormit-o”. „Primăvara a început să tuşească”, a vândut grâul şi a plecat la sanatoriu, însă fără vreun efect. Drama lui continuă, Lisăndrina  „îl gătea şi îl scotea în bătătură la soare”, iar sâmbăta „îl băga în albie ca pe un copil şi îl scălda”, încercând „să desluşească în mădularele lui furtunile sângelui” de odinioară, încă prezente în memorie, dialogul dintre ei, fulgurant şi rece, cuprinzând „vorbele de departe ca înţeles, (...), de ce ştiau amândoi că o să se întâmple”. Mai mult, prin faţa lui, defilează, demon erotic şi instinct de-acum imperfect, Viana, fată de oameni cu stare, rămasă văduvă, „în doliu, cu picioarele albe, nevăzute de soare, cu părul galben vopsit ca aurul, şi cu ochii negri, umblători”. Încât, trecând pe drum, „rămânea omul cu jugul în braţe”, de-l aştepta „bietul bou cu gâtul întins”, fiindcă „ochii văd, inima cere...”. Şi cum destinele se intersectează adeseori, chiar se ajută sub forma abstragerii pasionalului, Lisăndrina îi dă Vianei o cloşcă cu pui, cu condiţia să nu mai umble pe uliţă, prin privirile lui Petre, care-i „călător pe pragul casei şi are destul foc pe el, altul nu i-ar mai trebui pe suflet”. La sfârşit, în manuscris: „Uite, ţi-adusei o cloşcă cu pui ca să nu mai umbli după ouă, cu sămânţă, că n-are nimeni, dar să vină şi Mitre al meu pe la tine că e cu sufletu-n buze şi alt bine n-am ce să-ţi fac. Primeşte-l! astă seară, mâine seară, când vrei tu...”  După o adnotare „inocentă”, aparţinând doamnei redactor - „Prea de tot!”, şi „îndreptarea”, fără acceptul autorului (în continuare mâhnit), dar înfăptuită: „Uite, ţi-adusei o cloşcă cu pui ca să nu mai umbli – urmează contribuţia susnumitei –  pe uliţa noastră. Să nu te vadă Petre, că e călător , e pe pragul casei şi are destul foc pe el, altul nu i-ar mai trebui pe suflet. Ia-o pe dincolo, pe uliţa mare, că...”. Deturnare „criminală”, într-o altă tonalitate, străină de generozitatea actului literar reflectând realitatea, laolaltă cu schimbrea numelui personajului, din Mitre (de la Dumitru) în Petre. Data creaţiei, în manuscris: „Covasna, 27 august 1983”.

                În „Datori cu visele” este radiografiată o rememorare, dar a altcuiva, un inginer dintr-o hală de uzină, în tentă competiţională pe întreaga viaţă: în copilărie, la şcoala profesională, în uzină, în jocul nebănuit al dragostei... Acţiune, cu punct terminus în Slatina, oraşul care „poate ne-a vrăjit cu strălucirea lui, altfel de ce simţim şi astăzi că îi suntem datori cu toate visurile noastre?” Tonalităţile textului împroşcă o lecţie consistentă de existenţă peste comedia dintotdeauna a învolburatei convenţii existenţiale. A fost concepută la Slatina, pe 16 iunie 1985.

               Proza „Aşteptând” presupune tot o metaforă, o cristalizare a momentului esenţial, când nevoia fiziologică de apă intensifică aşteptarea, amânată de zăgăzuire la stăvilarul domnului Verdina. Asemenea psihozei lui Şuşteru, eroul lui Fănuş Neagu din „Dincolo de nisipuri”, aşteptând să se umfle Buzăul ca urmare a  ploii de la munte, sosită după seceta a două veri. Odată cu slobozirea, protagonistul vede halucinant, hiperbolic, cum din trupul calului, aparţinând bătrânului – (nu-i calul lui Lisandru „jucând pe la porţi, cu gâtul arcuit de puterea zăbalei”), se „desprind alte trupuri de cai” şi „umplu cerul”. Ca imediat să realizeze că se află pe albia râului, că vin apele, acel monstru care „culcă totul în faţa lui, şi sălcii şi ierburi”, şi „un clocot uriaş, o mânie nemărginită scăpată de legi”; cu bătrânul în gândul băiatului, „zdrobit de copitele acestei herghelii nebune şi neştiutoare”, laolaltă cu „armăsarul de spumă”.  Alte destine şi alte curgeri prin materia săvârşirii. Nu este datată, în manuscris, dar specifică: „După o idee venind de la George Vaiman, proza dedicată aceluiaşi...”. Şi tot acolo, motto-ul, absent în carte: „Iubind, ne-ncredinţăm că suntem – Lucian Blaga”, împrumutat la „Fira”, prima povestire din „Duminica păcatelor”.                   

                Smaranda din  „Noapte de august”,  soţia lui Ion cel plecat la război,  nu vrea să semneze        procesul-verbal de rechiziţie pe cal şi brişcă. Se luptă cu oamenii primăriei, cade, se răneşte şi zace patru săptămâni. Ion, venit în permisie, vrea să se răzbune, caută vinovatul, pe Gheorghe Miu, fugit în stufărişul bălţii, nu-l găseşte şi, presat de timp, lasă mesajul pentru întoarcere: „el cu popa, eu cu jandarmii...”, iar nevestei, să-i dea caii, deoarece „Acum e o altă socoteală”, adică omul e sub vremuri, nu mai încape o altă  gândire.  Cu momentele lui de viaţă dramatică, în aceeaşi armonică ritualitate, fie şi într-un sat de pescari, cu sete de iubire, de împăcare, dar şi cu tragedii în situaţii de cumpănă. Aşa cum întâlnim şi în ultima proză din volum, „Plopul fără vârf”, cu un fiu născut din dragostea celor doi, Tudor Gîrd şi Dina, cea care „de la paisprezece ani se încolăcise pe trupul lui ca o viţă până îi ajunsese la buze, şi de atunci deveniseră una”. Simion Groapă, tatăl fetei de la a treia nevastă, se simte rănit, deoarece, în război fiind, „aflase că pe Simina, femeia lui dintâi, i-o furase Emilian Gîrd”, unchiul lui Tudor. Gândurile negre nu-i dau pace: „Şi acum un alt Gîrd îi pătrunsese hoţeşte în viaţă, şi Simion Groapă nu putea să sufere două tăieturi în aceeaşi rană”. De Sfântul Dumitru, când Tudor  „venise din armată şi se cuibărise cu ea într-o căpiţă de fân” şi „se pierduseră de lume”, Simion „i-a înfipt furca în şale”, iar victima „a răcnit şi s-a rostogolit ca un şarpe lovit”. Pe deasupra, câteva încercări  de circumstanţă:  apariţia altui bărbat, Traian Alexe, în viaţa Dinei, încleştarea într-o luptă de întâietate la mâna femeii, incendierea gospodăriei lui Tudor. Dar protagonistul se ridicase de pe jgheabul de ciment al fântânii, de unde privise resemnat cum flăcările mistuiseră totul, se scuturase ca de un vis urât şi-şi privise femeia „cum învârtea de vălugul fântânii, mişcându-şi mijlocul într-o legănare lină şi unduioasă”. Un punct terminus, aici ca şi în celelalte bijuterii de proză scurtă, când, prin tipologie şi ritualitate, Nicolae Fulga ne-a redat un univers istoric şi estetic de tărie conflictuală, revelaţie pentru contemporani, surprindere şi curiozitate pentru tineri. Iar fraza care închide „Drumuri în câmpie”,  „Ziua începuse să năvălească în sat”, e o premoniţie a crezului în efort şi-n dăruire, un orgoliu împăcat într-o oarecare măsură, nu total, cauzat de dispariţia autorului tocmai când devenise reprezentativ pentru proza noastră rustică. Această ultimă proză din volum (în manuscris „Plopul cu vârf”), datează din 21 octombrie 1983, ca primă plămadă, şi nu cuprinde fraza de final : „În sufletul lui Tudor Gîrd se făcuse loc să crească acel plop cu vârf”, tot o regulă în spaţiul interzis al necruţătoarei cenzuri, unde mesajul comentat supără!

              În manuscris:  „Se aşezase aici în zăpadie, după ce se însurase cu Ana şi se <<păscuise>> de ai lui”, e caracterizat cuvântul ca fiind „prea regional” şi înlocuit în text: „se aşezase aici în zăpadie şi se despărţise de ai lui”. Mai departe, la finalul primului capitol, în manuscris, acelaşi vârf de creion neînduplecat notează imperativ: „mai accentuat, având în vedere ce va urma”, şi drept „pedeapsă”,  considerându-l indezirabil, îl exclude. Iată-l: „Ana oftase pe nas a mânie şi plecase spre fundul grădinii aruncându-şi fusta în stânga şi-n dreapta, iar el se pripăşise pe prispa de lut în locul bătrânului, să-şi descarce gândurile şi să le pună la locul lor”.

           În capitolul IV, pe la jumătate, în varianta autorului, scena surprinderii celor doi îndrăgostiţi de bătrânul Simion Groapă, cel neortodox:  „<<Aici sunteţi, mă?, ’tu-vă crucea şi dumnezeii voştri!>> – şi i-a înfipt furca în şalele celui care era deasupra. Tudor a răcnit şi s-a rostogolit ca un şarpe lovit. Ea a rămas o clipă cu coapsele albe dezvelite în lună”;  în volum: „<<Aici sunteţi, mă?>> – şi i-a înfipt furca în şale. Tudor a răcnit şi s-a rostogolit ca un şarpe lovit”. Capitolul IV din manuscris este eliminat, întâmplările de aici considerându-se, probabil, irelevante, iar capitolul VII devine VI, ignorându-se şi finalul, în spiritul aceleeaşi cenzuri: „În sufletul lui Tudor Gîrd se făcuse loc să crească acolo plopul – plopul cu vârf”.

              „RĂSĂRIT DE SOARE” –  izvorul din care nu contenim să curgem

               Către sfârşitul anului 1989, pe 27 octombrie, vede lumina tiparului, la Editura „Scrisul românesc” din Craiova, al doilea volum de proză scurtă intitulat „Răsărit de soare”. Cuprinde nouăsprezece creaţii, cu intervenţii minore faţă de prima textualizare, semn că autorul concepea profund şi-şi retrăia sincer amintirile. Ca de altfel în „Drumuri în câmpie” (1987) şi, mai târziu, în „Duminica păcatelor” (2000), este urmărit atent, cu implicare emoţională, destinul personajelor. Completând, în dorinţa supremă uşor de înţeles, o tipologie fermecătoare, pe când se integrează, relaţionează şi se implică. Încântă predilecţia necontenită de a reda un discurs credibil de monografie rurală, accedând către o radiografie a sentimentelor. Fenomenul devine subiect real, se elimină impactul prozaic, energia verbală transferată în actul scriiturii captează, aspiră în perimetrul prozei şi coagulează confesia în iluzia unei asumări prin contingentul retrăirii. Fără a trăda sau părăsi vatra, obiceiurile, vecinii, principiile, polarizând intermitenţa libertăţii într-un spaţiu al imaculatului, unde drama e prezentă, infinită sau inerentă, întârziind prin metafora vieţii.

            Cartea se deschide cu „Brazde în zori” (în manuscris „Brazde şi tăceri”), când pătrundem brutal în discordia generată între fraţi de împărţirea averii, după moartea bătrânului Alexandru Miu.  Tema, un deziderat prin milenii, materializează caractere cu pretenţii şi structuri diferite. Conflictul se stinge dezarmant, psihologic totul se prăbuşeşte când la orizont se arată spectrul unei primejdii comune: „La primăvară – zice Miţa lui Bocănete – se strânge pământul la comun”, iar Rădiţa, fiica celui decedat, sătulă de atâta vrăjmăşie şi rău de lehamitea vieţii, slobozea, într-o filosofie amară, replica: „Lasă-l şi de pământ, lasă să-l ia! Că o să ne mănânce pe toţi şi el tot pământ rămâne”. În acelaşi context (dar în „Măgura lui Pribeagu”) „inginerul Liviu Matei stă trântit într-un cot pe măgura lui Neag, cu pălăria de paie pe ochi, şi coboară în el ca într-o fântână”. Tarlaua, cât vezi cu ochii până „spre Coteniţa şi până la marginea Jidului”, „această nemărginire se vede întunecat”, ştiută de el cu pământul pe care „l-a stins şi domolit an de an”. Şi pe care se află o tufă, ca reper pentru tatăl lui, Radu Matei, zis Pribeagu, întru fixarea răgazului, ca odihnă în spaţiu şi timp. Scene pline de peripeţii şi pe la liceu, tocmai din cauza neînscrierii pământului în colectivă, apoi cu tatăl, Pribeagu, care „începuse să se împuţineze”, un Ilie Moromete în faza din urmă, pentru a se „muta cam fără vreme lângă Micu lu’ Nae, şi lângă Corbu, şi lângă alţii care au apărat cum au putut o orânduială veche şi un anumit fel de bine”. Murise împăcat cu gândul că tufa nu dispăruse, că era tot acolo, simbol al simţului proprietăţii. Acum şi aici, înflorise şi dragostea inginerului agronom pentru Anca, într-o atmosferă de linişte, aidoma cu „clipa solemnă a unei cununii”. Sabina Măruleţ din „Bilet de dragoste”, păstrând ideea din piesa de teatru „Noapte mare, Măruleţ!”, scrisă şi chiar jucată cu 15 ani în urmă la Casa de Cultură din Slatina, e pusă în postura de a da prioritate uneia dintre ipostaze, prin viaţă, cea a reuşitei în carieră sau a sentimentului selectiv din iubire. Ea alege pe prima şi, cu mintea limpede, renunţă la o dragoste, pe undeva imposibilă, pentru a-şi urma destinul imprevizibil.   

            Metafora se iveşte în conexiune genealogică, ca modalitate de gând şi simţire, cu titluri ce sugerează realităţi şi autenticităţi receptate peren prin ani, colocvial şi subiectiv, recuperate şi păstrate în saga familiei. Griji şi bucurii de tată, speranţe şi împliniri, când îşi vede copiii apţi de performanţe. Cei din neamul Arghireştenilor, în număr de patru, ai lui Petre Arghir, cei „cu ochii aprinşi de dogoarea cuptoarelor”, cu pomeţii obrajilor trecuţi „într-un fel de roz spălăcit, care aducea mai mult a tristeţe decât a sănătate”. Uneori „venea înflorit, o veselie nepotrivită i se instala în ochi şi în braţe, călca rar şi îi desluşeam în pas un fel de frică graţioasă”.  Cu toţii „s-au născut buni, sănătoşi, au învăţat bine, au fost cuminţi” şi  „cu picioarele pe vatra caldă a uzinei, la turnătoria din Hala 2. Nepoţii reuşesc la facultate, la siderurgie, încât tatăl simte, mergând pe stradă, că are în ochi un arbore ale cărui crengi se îndoiesc şi intră iarăşi în trunchi” („Întoarcerea în trunchi”). Dar „Rădăcinile se întâlnesc în fruct”, fiindcă Tudor, fiul lui Gheorghe Miu se însoară cu Tincuţa, fiica lui Ion Lungu, în ciuda „acelui nod vechi nedezlegat”, aflat între părinţi şi rămas în „memoria satului”. Ca, într-un târziu, după ce Radu plecase la Lunguleşti, în averea nevestei, la bufet să sosească socrul mic cu nepoţelul, „un băieţel dolofan cu părul galben, cârlionţat”. Dintr-o pornire, bunicul dinspre tată, aflat şi el acolo, pe când copilul „aruncă pufuleţi jos şi îi omoară cu ghetuţa”, îl ia în braţe, într-un acces de corectare a greşelilor trecutului, „iese pe uşă uitându-se cu frică înapoi, coboară scările şi, când ajunge în drum, o ia la fugă”, pe când Ion Lungu, acceptând reparaţia istoriei tocmai când în sufletul lui „tăciunii prinseseră spuză”, striga după el: „Mergi uşor, păcătosule, să nu cazi cu copilul”.

              O altă metaforă, cu destinul unor oameni şi deşertăciunea unei locuinţe, o experienţă de la iniţiatic la descompunere, întâlnim în „Casa fără soare” (în manuscris „Lacrimi pe vioară”), o povestire consistentă urmărind labirintic viaţa lui Ristică Cosmin, fecior de boier scăpătat, care „o rupsese definitiv cu conacul din Valea Dîrdorii, şi se lipi de casa unui rumân, Lie al Baciului”, cel care avea o fată pe care căzuse, ca un „blestem, toată frumuseţea nemului lor”. Cei doi se căsătoresc, odraslele, doi băieţi şi fata – asemănătoare cu tatăl, Aristică, „un copil târziu, crescut prin doctori şi tot de ei adus pe lume, cu leacuri şi cu grijă”, - fiindcă erau „firavi şi spelbi”, încât bunicul, Lie, mirat, îşi întreba fiica: „Mie, ce sămânţă de copii sunt ăştia ai tăi, de alergi cu mâncarea după ei, în loc să te bâzâie de foame?”. Este urmărită, paralel, atât viaţa pe etape, cât şi aspiraţia personajelor de a prospera în starea de a fi  altcineva, în semnificanta experienţă a dedublării. Însă existenţa se subordonează destinului nemilos:  Aristică sfârşeşte sub roţile trenului, după ce din el „rămăsese puţin, îi căzuseră câţiva dinţi, iar ochii parcă i se mutaseră mai în frunte” şi „umbla mărunt şi precipitat ca unul care mereu aşteaptă ceva”. Copilul, Mihai, „se stinsese din toamnă ca o lumânare adiată de vânt” şi, „odată cu moartea fetiţei, în sufletul Miei murise lumina”, iar ochii ei „s-au stins într-o noapte de ianuarie”. Astfel, drama îşi controlează, restaurator, direcţiile evolutive, când cel de-al treilea copil, Codin, trece sub tutela bunicului dinspre tată, boierul Teodosie Cosmin din Bucureşti. În ochiul fizionomic al anotimpurilor, prin scurgerea anilor, „iarba a crescut pe morminte şi în suflete a răsărit câte un fir, apoi s-a înmulţit şi a crescut într-o binecuvântată uitare”, prin care se desluşeşte  pustie casa înălţată, cu atâta simţire şi trudă, de Ristică, în vreme de război şi căreia, acum, „îi ciugulesc gâştele temelia şi... o bat copiii cu pietre”. O casă fără soare... Povestirea dospeşte un tragism dus la extrem, posibil şi acceptat în revolta noastră de fiinţe insignifiante, confesive în semnul fatal al unei sălăşluiri dureroase.

              Vremurile vin peste oameni, cu perspective alambicate, cu viclenii şi obtuzităţi, cu schimbări subite şi atitudini necesare, de substanţă.  Bătrânul Nicolae Moga, din „De la Lunga  pân’ la Jiu”, nu acceptă dezrădăcinarea. Se întoarce la casa strămoşească în Lunga, de unde aproape întregul sat se mutase la oraş. Firică Vătui a sădit în vatra averii doi meri dulci, care s-au ridicat repede „cu vârfurile peste streaşină”, iar „casa parcă are floare la ureche”. După ce se însoară cu Costiana, casa lui „are ceva de om fudul, de parcă face cu ochiul hoţeşte, a glumă şi a voie bună” („Casa cu meri dulci”). Ion Pătran, inginer, se împotriveşte unei iniţiative, venită de sus, deoarece „Humusul din Dealu lu’ Cioabă nu e prielnic pentru viţa de vie”. Sfârşeşte prin a ceda, pentru a-şi împăca sufletul alături de cei apropiaţi. La întoarcerea lui, Ilie Basangeac, cel fără „parte la neveste”, îşi cârpeşte, în cele din urmă, viaţa şi-i dă un sens, semn că şi-a înţeles menirea în forma ei concretă („Soare şi pelin”); Mande Bazavan, om harnic şi flăcău destoinic, merge la război, cade prizonier, revine în ţară şi, după însurătoare, „i-a venit glas, s-a luminat ca o casă părăsită în care intră o gospodină şi-i deschide ferestrele”  („Stăpânul”). În subsidiar, textul materializează elogiul muncii, fiind un îndemn să ne preţuim cum se cuvine valorile făurite, conştient de statutul de stăpân şi rostul pe lume. Măndică al lu’ Sîia, din „Zbor în septembrie”, are aspiraţii supralicitante şi e încercat de patima lui Icar, îi plac înălţimile, şi, cu toate că în escaladările lui prin salcâmi şi pe macara, la peste şaptezeci de metri, „nici n-ameţeşte şi nici vinele nu-i tremură”, sfârşeşte tot tragic, precum Manole, prăbuşindu-se, în plâns de nevastă, regretat de toţi. Şi mitul fundamental, transcendent în actul uman, cu Radu Pavelescu în aceeaşi misiune de gornist, în armată şi acasă, încât „toate lucrările îi erau cam pe jumătate, numai când punea goarna în gură se făcea parcă mai înalt, se lumina”. Dar „într-o zi se auzi clopotul bisericii din vale bătând a mort. Goarna nu s-a mai auzit... Goarna lui, care vestise oamenilor tot ce adusese vremea de-a lungul a patruzeci de ani, tăcuse definitiv”. Pe când „ploua mărunt, mocăneşte”, iar „tristeţea se întindea în suflete, ca o rugină”, moartea lui Radu „n-o mai vestise nimeni” („Gornistul”).

            Costică Geaba stă rezemat de gardul prispei şi priveşte peste lume. Pe el „nu-l frânsese viaţa niciodată”, cu toate că la părinţi „sărăcia le stătuse în bătătură ca o căţea turbată” şi „nu ştie să fi îmbrăcat vreodată ţoală nouă”, aşteptând „să curgă de pe ceilalţi”. Iar după cinci ani de când o luase pe Ana, de la o nuntă, dragostea lor „a rodit” şi „s-a îmbătat pentru prima oară în viaţa lui când s-a născut băiatul”. Psihologia e gradată. Când e chemat la miliţie „a avut dintr-o dată o tresărire şi în aceeaşi clipă i s-a iscat în piept un gol fierbinte”, „nu i se aşeza gândul”, „capul îi era într-un fel de clocot”, când „ieşeau la suprafaţă pentru o clipă imagini noi şi mai vechi”; la întrebarea dacă are ştire unde-i este fiul, „sufletul lui Costică Geaba se golise”, „ceva fierbinte îi tremura în gât, în cap îl chinuia o linişte ciudată”. Îşi caută feciorul la garsonieră, într-un fel de speranţă întârziată, nu-i deschide nimeni, se prăbuşeşte, apoi „se ridică singur, respiră adânc într-un fel de oftat”.  Acasă  alunecă „între reverie şi realitate, cu visele încolăcite”, când „ziua de mâine nu mai era ca cea de ieri” şi „nu se mai simţea în stare să mai înveţe altceva, altă croială şi alt sfârşit”, iar „nopţile treceau  încet, înnădite cu zilele mute, bălteau în somnul lui Costică Geaba ca apa în smârcuri, zămisleau imagin hidoase, înfricoşetoare”, încât „a ajuns din om în neom”. Dar gena şi orgoliul, caracteristice neamului, îl trezesc la o realitate neconstrictivă din clipa acceptată ca fatală pentru fiul lui, când „gândul căpătase vad, se alesese” şi, până dimineaţa, îşi făcuse toate socotelile; merge apoi la popa Şubă să-i facă pomană celui plecat, rămas în străinătate, umblă vreo două zile pe la miliţie şi primărie să obţină extractul de moarte, adună neamurile şi pe Dede cu clarineta („admisă numai la morţii tineri”, „pe cei bătrâni îi duc cu goarnele, se zguduie geamurile, urlă câinii”), trimite pe „cel mic al lui Stîrlea să bată clopotul”. Ideea, prin conflict, astăzi este expirată, de unde şi tenta uşor comică, în arpegiu tradiţional, spumos: puiul de brad rezemat de gardul prispei nu-i împodobit de nimeni, nici nu udă băiatul cu o fată, conform tradiţiei, femeile sosite în curte „au în mâini tufănele roşii, tufănele albe şi câte un beţigaş de lumânare, dar  n-au  mort”. A venit şi popa, „bălăngăne cădelniţa   cu fum şi tămâie pe deasupra  ţoalelor întinse şi se uită pe pereţi”. Se pregăteşte căruţa, convoiul pleacă, „satul iese la porţi, femeile se uită una la alta şi se închină, apoi fug în curte...”.  La cimitir, în dimensiunea spiritului creştinesc, popa repetă mişcarea, adică „bălăngăne cădelniţa”, cântă puţin, fiindcă n-are act de înhumare, ţoalele sunt aruncate vraişte din căruţă de Costică Geaba şi adunate de ţigani, „Frosa împarte colacii”, „Lia nu pridideşte la colivă cu o singură mână”. Pentru ca, la sfârşit, să se audă glasul tatălui, a cărui voinţă învinsese şi de data asta intenţia destinului, „că parcă nici aşa nu se mai poate: Fraţilor, asta am vrut, asta am făcut. De acum încolo nu se mai ştie”  („Privind peste lume”).

               În naraţiunea „Mărturisindu-se la apusul soarelui”, Spiridon Făcăianu e un personaj aparte, cunoscut de trei generaţii, îi place „să te uiţi la el când vorbeşte cu tine”, „croieşte vorba pe potrivă-ţi, apoi prinde şi umblă cu ea prin tine, parcă deretică prin suflet”, încât „pleci luminat” şi „chiar întocmirea lumii ţi se pare altfel şi chiar rostul tău pe pământ”. La sufletul lui „coci porumbul”,  „nu prea i-au fugit ochii..., nu s-a lăsat pârjolit de orice flacără  pe care viaţa sau întâmplarea  i le-a aprins la călcâie şi nici nopţile nu şi le-a turnat în pahar”. Amănuntele duc implicit la portretul autorului, eroul devenind un alter-ego până la un punct, prin virtuţi şi existenţă socială.  Şi, mai departe, el a condus destinul unui sat – aici - Izvoru, în realitate Vâlcele, în plan cultural – vreme de opt ani, „şi nu s-a sumeţit, şi a căutat să fie totul cu drept şi cu cinste”, încât prin pânza vremii, „copiii îi dau bună dimineaţa”, cei trecuţi de patruzeci de ani îl ştiau „ca pe unul de-al lor, care a avut întotdeauna a treia ureche pentru ei”. Iar, în ceea ce priveşte pe „cei trecuţi de şaizeci de ani şi mai bătrâni”, el era „cel care într-o duminică, după ce a venit din război, s-a suit pe scările primăriei şi a ridicat mâna a tăcere”. Şi-n spiritul unor anume schimbări, înţelese şi interpretate în fel şi chip, mai mereu, actantul e supralicitat politic, firul epic păstrându-şi credibilitatea mai degrabă prin stil şi întâmplări personale. Deoarece idealul comunităţii, ca rezultat sau efect de orientare „pe drumul agriculturii socialiste”, e astăzi un fiasco, reamintindu-ne concesiv, într-o anumită măsură, de Sadoveanu „cel rătăcit” cu al său „Mitrea Cocor” sau de „Desfăşurarea” lui Marin Preda.   

               Şi, fireşte, nu era cazul să lipsească proza inspirată din folclor, obiceiuri şi datini, spaţiul unde Nicolae Fulga a simţit, cum rar se-ntâmplă, fibra dinamică şi talentul de virtuoz ale naţiei. Pasionat de mic, mai târziu remarcându-se printr-o activitate asiduă de coregraf, el se transfigura când vorbea de întreaga creaţie populară ( însăşi teza de licenţă, susţinută la Universitatea din Bucureşti, în august 1977, se intitulează „Calul în lirica populară”), mai ales despre cel mai spectaculos joc popular, „Căluşul” (printre primele ca valoare şi ritm în lume), pe care-l ştia teoretic şi practic la modul admirativ. Titlul „Prea multă linişte şi prea multă lumină”  constituie un paradox, tăcerea dinainte prevestind cuprinsul, năvalnic şi maiestos; unde cuvintele prind miez şi vivacitate, dospind pământul şi universul, pentru a transmite mesajul  tradiţiei nealterat, pulsând în ritmurile  inumane ale mişcării de esenţă cosmică... Sau cum taie din real virtuţile fenomenului şi le transferă în curtea românului:  „Că ce bărbat e ăla de zice că e din Vâlcele şi nu ştie să joace <<Căluşul>> şi nu poate să surpe o Băltărească?”,  constatând existenţa genetică a obiceiului. „La Vâlcele te pomeneşti cu copilul  jucându-ţi <<Căluşul>> în bătătură.” Şi mai sunt destule întrebări şi, implicit, răspunsuri sugerate prin titlul  „Fiecare de undeva”.  „Că ce mândrie e mai mare la noi – se defineşte retoric autorul – decât să ai doi cai, care să meargă cu capetele sus, iar tu să le pui clopoţei în coamă şi să spargi satul, de la un capăt la altul, în brişcă, duminică de dimineaţă, când mătură pe la porţi fete şi femei tinere?”. Şi apoi „să-i vezi pe oameni cum joacă pe la nunţi! E ca într-o săvârşire de rit, parcă ar pierde legătura cu lumea, cu realul”. Simboluri perene suind din alte vremuri, nealterate, către noi, la început de mileniu. Acelaşi areal, cu alte generaţii prin generoasa albie a folclorului. 

               Şi volumul implică, prin bucata de lectură de unde a împrumutat titlul  (trecut prin retorta experimentelor: „Dimineaţă de dat”, „Dăruind un răsărit de soare”  şi, în final, „Răsărit de soare”), un principiu de anvergură terestră: omenia. Sentiment demonstrat de bucuria, într-o existenţă pură, a doctorului de la urgenţe, care salvează viaţa consăteanului „Mânzoc Florea, comuna Izvoru, ani 63”, în virtutea meditaţiei că „cineva aranjează  asemenea confruntări peste ani când nu te mai aştepţi”. Dar şi a reflecţiei amare, când destinele se întretaie (corporalizând prin amprentele tradiţiei întâmplarea de la nuntă, la ai lu’ Gorcea, cu Grigore arătându-şi mărinimia prin darul de bani, cu copilul uimind asistenţa când recită balada „Gruia lu’ Novac”, cu Florea Mînzoc răzbunându-şi umilinţa cu un ciomag fatal): „De la moartea tatii nu mai ţin minte decât sfâşierile..., de atunci sunt şapte ani. Trăindu-i, Florea Mînzoc l-a înşelat pe tata cu peste două mii cinci sute de răsărituri de soare”. Iar în prozaica realitate „între cele două dealuri care străjuiesc oraşul ...”, răsare soarele, comunicând o chintesenţă prin rostul croielii umane, cu speranţa ce întârzie să moară, cu iertarea păcatelor semenilor - rugăciunea noastră cea din toate dimineţile şi serile, simţită dar nerostită.

               În manuscris, adeseori, întâlnim urmele unei munci de travaliu în traversarea către o formă adecvată a expresiei, cu ştersături şi adăugiri. O anume nelinişte transpare din rânduri, teama de a nu reuşi să redea lectorului intenţia sa de mesager al unor vremuri de tradiţie, intrate sub cenuşa schimbării istorice.  Dar şi ca rezultat al îndemnului de mici renovări structurale, sugerate cu vârful discret al creionului, de redactorul Florea Miu. Şi, pe ansamblu, se desluşesc cel puţin două direcţii în viziunea extrapolată implicării creative: pe de-o parte dorinţa de a-şi publica prozele scrise, reluate prin retuşare, în anii 1988 - ’89, dar şi câteva bucăţi scrise la Slatina sau în staţiuni (Vatra Dornei, Covasna, Felix), iar pe de altă parte, într-un demers, firesc, dorind integrarea lor într-un volum de proză scurtă. A ţinut cont de tematică şi mesaj, bucăţile nefiind sortite, astfel, uitării. Ne referim la „Stăpânul”, cu data de concepere 26 iulie 1980, „Casa fără soare”, 13 mai 1984, „Privind peste lume” şi „Bilet de dragoste”, ambele în noiembrie 1987. Şi o altă categorie, cu cele nedatate, procedură oarecum paradoxală întâlnită la omul cu disciplina cazonă în sânge.  Amintim aici creaţiile: „Brazde în zori”  („Brazde şi tăceri”, iniţial), „Rădăcinile se întâlnesc în fruct”, „Prea multă linişte şi prea multă lumină”.                                    

                                                                                                                                                                      

           

          „DUMINICA PĂCATELOR”   sau bucuria de a fi muritor

          Îmi spunea cândva că ziua de duminică, în afară de semnificaţia sfântă, în accepţia creştinilor alunecaţi în greşeală, mai are două raţiuni: cea de a trăi, ca dat al stării proprii, delimitată de fluidul surogatului şi asumat mântuirii şi purificării, şi cea de a te rescrie în lupta cu traumele produse de-un destin potrivnic. Laolaltă cu nenumăratele întrebări: „Cine a gândit această armonie contrară între sexe? Cine urcă în om fiorul erotic? Cine a desăvârşit această tulburătoare operă vie care este femeia? Şi, dacă n-ar fi fost ea, pentru cine ar fi trăit bărbatul, pentru cine ar fi creat, pentru cine ar fi ucis? Va şti vreodată omul ce e cu el pe aici? De unde vine şi unde se duce? Dar tocmai farmecul acestui îndelung mister dă întreaga frumuseţe a vieţii”, se liniştea prozatorul, temperându-şi căutările. Adică acea stare când te străduieşti, în virtutea valorilor reale, să accepţi spectacolul iubirii, ca reflectare a emoţiei nerostite, dar şi tentativa apropierii de oameni şi lucruri, într-o lume ostilă, imprevizibilă şi... misterioasă. Când continuăm să fim noi, cu bune şi rele...

             Volumul „Duminica păcatelor”, având subtitlul „povestiri şi schiţe”, cu o întindere de puţin peste 170 de pagini, cea mai valoroasă dintre creaţiile sale, după opinia noastră, e structurat în două părţi, cu douăsprezece şi, respectiv, opt creaţii de proză scurtă, completându-se şi legându-se între ele, prin/despre personaje şi tematică, într-un document artistic din Câmpia Boianului. „Fira”, creaţia de început, aduce, în prim plan, câteva întâmplări semnificative de viaţă: iubirea, răpirea alesei inimii, pretextul moştenit al purităţii feminine, ospitalitatea tradiţională românescă. Minu lui Linu a luat-o pe-a lui Giuvărea acasă şi, după ce au mâncat, s-au retras în camera nupţială. Viitorul socru mare a tocmit clarineta să se facă târna, să aprindă focul şi „să ducă omului cinstea în bătătură”; apoi a sculat vecinii şi s-au pus pe adăstat, ca-ntr-un scenariu cinematografic. Dar au aşteptat degeaba, fiindcă „n-o găsi cum trebuie. Ieşiră ca proştii din odaie, ea se puse pe plâns şi plecă acasă”. După datină, la măritiş, fata trebuie să fie aşa cum a născut-o maică-sa. Protagoniştii din ambele tabere se iau la harţă, se ciomăgesc până se răcoresc, hotărându-se apoi să se împace. Pe drumul până la casa fetei, la Vârtop, e nevoie să „odihneşti boii de două ori. O dată îi odihneşti în Valea Bacriului”, apoi „după ce îndoieşti drumul făcut de la sat până aici, ajungi la fântână”, unde „e lume multă cu vase şi cu vite”, unde „ciuturile nu stau o clipă în timpul zilei”, unde apa „se vede neagră,... dar e limpede ca ochiul adormit”. Mai mult, pe măsura ritmurilor naturii, „oricare fântână e un ochi al pământului”, capabil a „stinge arşiţa adunată în trupuri de oameni şi vite, într-o zi de vară pe şapte clete, câte sunt de la hotar şi până în Valea Bacriului”. După cum, „oricare fântână părăsită e o rană în trupul pământului”, deoarece alături „se mai vede o groapă înţelenită”, cu povestea ei fabuloasă, ca fiind fântâna dintâi. Unul dintre fântânari, Ion, a pierit, „l-a cotropit apa” pe când săpa, încât „nu l-au mai găsit, parcă o luase pe sub pământ. Şi dacă nu l-au mai găsit să-l îngroape, să sleiască fântâna şi  s-o aghezmuiască, oamenii n-au înţeles să bea apă din oasele lui  Ion  fântânaru şi-au dat brânci pământului înapoi”. Dar spiritul său „s-a mutat în fântâna cea nouă şi iese noaptea şi strigă după femeie, că el era tânăr şi neînsurat”, iar vara, tot pe-nnoptat, „Ion se aude plângând în fântână”. Se presupune că Firuţa, fata cea necuminte a lui Giuvărea, ar fi dispărut tot cam pe aici, fără să mai fie găsită şi „s-o ducă la locul ei în rândul lumii”. Poate, consideră lumea, că „a luat-o pe sub pământ cu Ion fântânaru”. Misterul  persistă, nu se cunoaşte cine-i vinovat, se crede chiar că băiatul lui Linu „n-ar fi fost bun”, pe când el nu le dă nici un răspuns, doar „tace adânc”, cu toate că i se văd „vorbele cum îi sar pe limbă să-i spargă cerul gurii”.

             Şi, de fiecare dată, când un personaj apare în peisaj, devine un pretext pentru a ne reda, pe fragmente sau în totalitate, drumul destinului, cu aceeaşi tradusă senzaţie că suntem la cheremul fatalităţii. Şi Tudor Buşcă, din naraţiunea ce a împrumutat titlul volumului,  scoate, măsele „cu zeamă de cleşte”,după ce a băut jumătatea de ţuică adusă de client, şi-şi îndeplineşte misiunea ajutat de femeia lui. Ornoaica tămăduieşte copiii care au limbare sau plesnete, „îi întinge cu balegă pe limbă” şi le „zice ceva din vârful buzelor”, iar a treia zi nu mai au nimic.  Gheorghe Mielache scopeşte porci cu „un briceag fără vârf, lat. Când trage el o dată parcă înfloreşte trandafirul”, pe când râmătorul „guiţăie de scoală satul, parcă te roagă”. Întreaga activitate e redată pe etape, cutremurător de crud, desfăşurată în spiritul empiric şi tradiţional, transferat veridic în litera cărţii. Se repetă şi la bovine, unde treaba e de durată, pe zile şi săptămâni, tot în ritual păgân şi înfricoşător, cu animalul care  „mugeşte întunecat, cu ochii tulburi, cu cornul înfipt în troscotul bătăturii”. Şi tinereţea lui Gheorghe  îşi are povestea ei alambicată,  stranie, cu un destin care loveşte mai devreme sau mai târziu.          S-a-nsurat cu Lina, deşi se iubise clocotitor cu Tomiţa Tudorii lu’ Petre Bât, cea care „a rămas pârjolită” şi a înnebunit. La cununie, ea le-a ieşit în cale „şi a aruncat în faţa cailor o oală cu cenuşă şi murdării”, bărbatul „a râs de nebunia Tomiţei şi n-a simţit ură în vorbele grele şi în huiduielile aruncate după ei”. Dar femeia îl blestemase crunt, încât „toamna a început să-l taie şalele”..., către iarnă „i s-a urcat o lespede rece în grumaz”, apoi „a început să-i fie frică de nopţi, de nopţile Linei”, căci femeia lui „s-a posomorât, nu-şi mai pieptăna părul, uita găleţile goale”, iar „vara prin august, a fugit” cu un lăutar din Văleni. Cosecinţa, în secvenţa următoare: „În două luni, lui Gheorghe Mielache i-a albit părul”. Dar viaţa îşi urmeză firul. Chemat de Ion Lungu, cel care are un cârlan năzdrăvan, se codeşte, îi pare rău, totuşi se lasă convins, apărându-se: „Bine, păcatul tău să fie, că tu l-ai crescut”. Şi-n cele din urmă „Cârlanul lui Ion Lungu rămâne tot ca el, ca Gheorghe Mielache”.

           La începutul lunii august, în 1984, Nicolae Fulga mi-a înmânat câteva pagini dactilografiate, purtând titlul „Vară cu focuri”, pentru a-mi afla părerea. După lecturare ne-am întâlnit şi, pe lângă alte comentarii verbale şi returnarea lucrării, i-am sugerat câteva observaţii, depăşind cu puţin o coală, tot bătute la maşină. Am dedus, prin vreme, că povestea n-a suferit prea multe modificări, conţinând o asumare afectivă, trăită unic, şi o implicaţie scriitoricească riguroasă. Şi-i scriam atunci, în cele „Câteva observaţii oneste la povestirea <<O vară cu focuri>> de Nicolae Fulga”, că stilul abordat aminteşte de Zaharia Stancu, fiind dinamic şi  de coloratură, prin repetarea termenilor, a unor expresii, că are talent de narator rafinat; că ştie ce vrea să transmită, urmărind crescendo sau alternativ firul acţiunii, cu dexteritatea analistului de factură psihologică, esenţializând situaţii, pasaje şi personaje, într-un spaţiu geografic distinct.  Notabil e faptul că surprinde şi captează atenţia cititorului printr-o oralitate a tradiţionalului rustic, capabilă să împace orizontul de lectură, de la artistic la document. Urmau argumentele, cu citate. Sugeram chiar şi o redimensionare a acţiunii, către nuvelă, idee neacceptată, din raţiuni lesne de înţeles în concepţia unui autor sadea de proză scurtă. Revenind, povestirea re/compune o panoramă a habitatului şatrei, cu focuri arzând pe la porţi, şi-n jurul lor viaţa: „ţigănci arămii sug fum fierbinte din mucuri de ţigări”, tinerii-şi trec vioara „din mână-n mână” sau „ard mai încolo dezlănţuiţi”, „fetele se-nvârtesc pierdute, se amestecă fustele, degetele plesnesc peste capete. Şoldurile sar aţâţător,... câte una se apropie de bărbat ca o ispită, se dăruie parcă, dar când un bărbat se apleacă spre ea, se smulge şerpeşte şi se amestecă în joc”. Şi tot aşa, ca-ntr-o nuntă a Zamfirei, dar în variantă ţigănească, cu cei mici în hârjoană până „li se aprind zdrenţele”, cu cei în vârstă, care stau deoparte şi „vorbesc de-ale lor, despre nunţi, despre vreun rumân cu pârţag la băutură, despre copii!”. De fapt, autorul se mărturiseşte generos     într-un joc de-a vârsta, nu imaginează ci încearcă să retrăiască, aducând destine la nivel uman, apăsat de amintiri,  când: „o lacrimă cât clopotul bisericii mi se adună şi stă să pice de câte ori aud viorile şi văd focurile în ţigănie”.

           Destăinuirea, cu miez autobiografic, îşi are aspiraţia ei în discursul poematic, încât o eventuală lecturare primeneşte simţurile, iar rememorarea devine imperativă: „Am ars o vară acolo, printre ei, dincolo de cercul jucăuş al focului, am rupt ţigările în trei, am simţit sânii izbindu-mă dinadins, am gustat sudoarea acră de pe buze fierbinţi. Scăpat pentru un an din chingile şcolii şi, ascunzându-mă cu vinovăţie de ştirea tatii, m-am înfruptat din nopţile acestor oameni ca din cel mai dulce păcat. Am cunoscut patima şi mândria, ura câinească şi dragostea, la  vârstă când viaţa şi lumea năvăleau către mine din toate părţile”. Prilej de a descrie tipologic, prin intermediul stilului său rafinat, într-o plasticitate de efect maxim, pe câţiva dintre ei: „Gică Argint e zeu în ţigănie, bârfit, urât, dar zeu... înalt, cu părul stufos şi mâinile lungi”, iar când „pune mâna pe vioară” şi „se uită la corzi printre gene” simţi cum „îţi înfige cântecul în carne”, pe când „ţigăncile tac şi copii stau jos”. Ne aminteşte de Rică din Obor, „ăl mai prima barbugiu,/ cuţitar, caramangiu,/ ca un fante de spatiu”, craiul lui Miron Radu Paraschivescu, cel „cu ochii de migdale”, cu „ghiersul cântător”, cu „pasul de boier”, care purta „cercel la ureche/ Şi-avea degetu-nflorat/ cu-o piatră de matostat”.  Gogu Băzgan are patru fete: pe Lica cea mare, cu un copil botezat chiar de Gică Argint, pe Tanţa, cea care „cântă cu gura la nunţi”, urmează Tia, „scundă şi pietroasă, cu ochii mici şi părul lung”, cu mers „legănat, mişcându-şi şoldurile ca o muiere văduvă”, şi cea mică, Fiţa, târând „ghiozdanul până la 16 ani”, acum „înaltă şi slabă şi cu dinţii zâmbaţi”, despre care taică-său „zice că e făcută din resturi”. La Aurica lui Didă întâlnim personaje palpabile, promovate concentric, fiinţe cu virtuţi şi comportament firesc, cu propriile vieţi şi-o psihologie necontrafăcută, născute cu o anumită eleganţă a trăirii prin revelarea tradiţionalului antropomorfic. Ne întâmpină Lila, care, vorba lui Pleşa ăl bătrân, „asta face s-o ţii în curte decât aşa, să te uiţi după ea ca după un cal frumos”, ai lui Pleşa, Vicu cu fratele Nilă, cântând la vioară, Gigoi la ţambal, Florică şi Vasilică, băieţii lui Guţanu. Aici se chefuieşte şi se joacă, chiar „se iau la bătaie”, şi „curg pumni”. Este lovit şi naratorul, Lica îl tămăduieşte cu făină ca „să se oprească sângele”, apoi acesta ajunge în curtea proprie şi ascultă, spăşit,  cum taică-sau rosteşte „nişte vorbe nezise”,  reproşându-i: „O să-mi vii acasă cu un cuţit în şale umblând prin ţigănie”.

              Şi vremea-şi cerne clipele prin sita ei imprevizibilă, uneori generoasă, cu „puţine griji în ţigănie”, un clasic ceremonial, desfăşurat pe o întreagă săptămână, începând cu dimineaţa, când oamenii satului de pe Vale se scoală târziu, cu mutrele strâmbe, supărăcioşi, cu burta goală. „După ce încurcă foamea cu ce pot, se lasă spre gârlă, înmoaie pământul galben şi fac cărămizi” cu exactă tocmeală: „atât şi atât şi masa de prânz”. După-amiaza, în zi de sâmbătă, „se bărbieresc în cioburi de oglinzi, înfipte în ceruiala casei”, se pregătesc cu pălării şi cravată, fiindcă spre seară „încep să vină briştile cu cai să-i ia la nunţi”. „Nu lăsau o casă necântată, nici o ureche de om primitor nedesfătată. Lăutarii petrecuseră la nunţi boiereşti şi la chiolhanurile pungaşilor, ştiau chichirezul meseriaşilor, se-ntorceau cu viorile pline de poli, osteniţi, călcând răţeşte” –  zisa lui E. Barbu în „Groapa”. Hărmălaia scade duminica, la apus, când „e uliţa tristă”, asemănătoare cu o „zi de post”. Luni „e seara de linişte a bărbaţilor care vin trudiţi de la nunţi (...), şi satul le respectă somnul ca pe-o datină”. Pentru ca, în ziua următoare, tot către seară, să-i aflăm „în bătătură goi până la brâu”, cum „se răcoresc cu câte o găleată cu apă sau coboară la gârlă”. Se primenesc şi ies la drum, la vorbă „despre vreun cântec nou sau despre zicere nemaipomenită din vioară, auzită de la alţi lăutari de peste Olt, cu care s-au apucat la rămăşag”, iar „copiii aduc viorile din casă şi se porneşte întrecerea”. Dar şi aici drama e prezentă, intuitiv, şi se topeşte suportabil în scenariul naturii, nedisimulant, când oamenilor le sunt contabilizate îndeletnicirile. Laolaltă cu acele inevitabile neplăceri, cu vara petrecută, urcată  „în viile vălenarilor”, „când vântul începe să fluiere pe gârlă”, cu sosirea iernii prin casele atât de mici încât „din două ţigări se-neacă pisica pe sobă”, cu pădurarul bun în urmă cu câţiva ani, acum devenit „arţăgos, dat dracului”, sosit „prin zăpadă pe dârele tufanului”, complice cu şeful de post, să-i pedepsească.

              Femeile n-au priceperi nici la tors, nici la ţesut, aşa că sunt sortite să îmbrace „ţoală de lână sau de piele de oaie”, doar „hanţe cumpărate”, peste care leagă „şaluri de mătase şi mint iarna”. Soseşte şi postul Paştelui, când „nu se fac nunţi”, nu mai sunt solicitaţi în nici un fel, şi „se toacă pe vătrai”. Însă Dumnezeul lor nu-i lasă, nu-i uită, trimite natura în ajutor, deoarece „răsar urzicile pe lângă garduri, ştirul şi ştevia”, iar miracolul se produce: „ciorba de ştevie acrită cu corcoduşe o bagi în burtă cu mămăligă rece şi vezi lumea altfel”. Şi viaţa se recuperează pastelat, cu eroii în preajma focului ce „dormitează cu două lemne puse cruciş”, cu Gigoi ţinând „singur la ţambal o Ursărie”, dar se înteţeşte fiindcă „a pus Vicu mâna pe vioară”,  urmat de Gică Argint, cu o cântare  „ce urcă încet,  tărăgănat,  deslipindu-se dureros de pe corzi”. Într-un târziu, fiecare se  retrage, şi-n alveola timpului, ca punct culminant prin tinereţea visului curat de duminică, cineva tulbură rosturile, ţipă şi anunţă că „l-a omorât pe Gică Argint”, sfârşind, ca celălalt fante, de Moarte, „dus în primăvară/ ca o apă d-a uşoară/ şi ca fumul de ţigară!”. Un suflet zbuciumat, atipic, îmbrăcat în aură  de aristocrat, învingător în aventura prin discursul tragic al vieţii, dar învins în competiţia cu moartea. La trei zile, când l-au tămâiat, „în zori au găsit-o pe Lila plângând pe mormânt”, dovadă că din „acel fruct al naturii... n-a muşcat decât Gică Argint”.  Şi peste toate întâmplările – o adevărată lume cu caractere puternice, compromise ineluctabil şi gnomic doar de rutina vremii –, în acest univers al similitudinilor, ca un lait motiv, se aude obsedanta strigătură: „Uiuiu! Păzea, păzea!/ Cine e în via mea?”. Puia păzeşte şi-şi „face curaj”, iar „focurile în ţigănie s-au stins demult!”.   Şi revenirea bruscă într-o realitate, alta, dură, nearmonică, golită de sens, când „ceva greu atârnă” în noi, poate o dureroasă şi nostalgică lacrimă, balansând între pleoape,  temătoare, la tot pasul,  de agresive pulsaţii viitoare.      

               În „Sub liliecii din deal”, ca loc de umbră şi verdeaţă, în condiţii biblice, se perpetuează efectul meditaţiei între viaţă şi moarte, un pas înainte în „Gorunul” lui Blaga, cu elementul de legătură – tronul, ca obiect obsesiv în planul efemerităţii, ca prag între fiinţă şi nefiinţă. Piese de decor într-o interpretare gravă, dar şi cu accente umoristice, pe când individul Paişpe filosofează la moartea unui consătean: „Bă leat, am cam început să ne ducem...”, sau observându-şi vecinul cum îşi plimbă tronul prin bătătură şi înapoi: „Bă leat, mai măsoară-l să nu-ţi fi rămas mic!”. Şi-un spectaculos crâmpei din biografia altor personaje, cu Motoi, cu Petrică, primul soţ al mamei, cu Uşurelu, cel de-al doilea, cu ceilalţi în drumul fără-de întoarcere în deal, acolo unde se află cimitirul satului, şi unde, în fiecare duminică, „Borangica poartă cărbunii aprinşi de la mama până la tata, ţinând între ei un foc aprins cum le-a ars toată viaţa aici pe pământ”. Întâmplările îşi iau porţia lor majoră de realitate în „Pomana”, o curgere în secvenţe generoase , dându-i posibilitate cititorului de a-şi făuri, pe baza textului, o lume venind în cavalcadă din trecut, cu pecetea conservării datinilor. E nevoie doar de puţină ficţiune, posibilă chiar şi la lectorul comun şi mai tânăr, pentru a încorpora fenomenul translării prin substanţa respiraţiei, într-o retrăire pătimaşă. Asistăm, astfel, la ceremonialul morţii lui Năvârcă, un fel de personaj moromeţian sau un Bozoncea mai puţin păgubaş, rămas tot sus, pe schele, înainte de a cădea (pierduse pariul cu viaţa!), un priveghiu cu femeile, ţinând „în mână câteva surcele de lumânări, câteva flori de grădină sau câte o batistă, pe care o mototolesc mereu în podul palmei, cu bărbaţii care stau mereu cu căciulile sub braţ”, cu Dină al Bălăşii, aplecat lângă dud, trăgând „cu ochiul spre fântână, unde Radu, frate-său mai mare, spune ceva oamenilor”, cu popa Cantea care „a zis ultimul <<Aleluia!>>, iar Ion al Tudorii a răspuns <<Amin!>>,lumea şi-a făcut semnul crucii, ... subţiraticul a citit hârtia bătută la maşină, din care s-a auzit părerea de rău a conducerii şantierului după un dulgher fruntaş cum a fost Ion Năvârcă, Neagu gornistul a sunat din trompetă părăsirea şi acum convoiul porneşte spre cimitir”. Acolo, popa Cantea trage „cu sapa peste groapă bulgări de humă roşcată pe sicriul lăcuit al lui Năvârcă”. „Ceilalţi aruncă fiecare câte un bulgăre, apoi o iau la vale grăbiţi”, iar „şantieriştii s-au urcat deja în camionul cu prelată”, pe când Emilia , văduva, aleargă după oameni şi-i invită „să mănânce pomana lui Ion”. Aşa că, „la masa lungă pusă sub dud, nu stă nimeni, fapt ce-o motivează pe femeie să jelească, stând cu cotul pe sala prispei: <<Ioane, Ioane!/ Că strin ai fost Ioane!/ Cât ai fost de striin,/ Nici la pomană nu-ţi vin!>>”. Popa „dezleagă bucatele, le tămâie cu un ciob de oală şi se aşază în capul mesei”, rostind „Dumnezeu să-i primească!”, răspund aşijderea cei prezenţi, apoi beau şi mănâncă, pe când „soarele căzuse sub deal o dată cu Năvârcă”.       

               Viaţa lui Lae Cotulbea din „Polul” înregistrează sinoide păguboase în plan psihologic, cu imagini ce „se strâmbă şi se răsucesc ca pe jăratic , apoi se afundă într-un abur des şi vineţiu”. Intrarea în „Casa Domnului i se pare neîngăduită”, supus unui travaliu vital, încărcat din această cauză „într-o noapte de toamnă cu căpriorii cerului îndoiţi de greutatea stelelor”. El înregistrează declasări periodice, într-un proces de circumstanţe, când îşi vinde oile, le dă cu bucata, scade chiar la preţ numai să scape de ele. Sosise „cioban şi a plecat cu câinii după el şi cu ciomagul pe umăr. A tras la Verdeşoaica. A băut şi a plâns toată noaptea”. Unul dintre feciori, Vasile, îl află în toiul nopţii „trântit în cojoc lângă vatră”, cum „tremura cu apele pe el şi gemea înfundat”. Defetismul se răsfrânge dezastruos şi în căsnicie, când „Ioana, mărunţică şi uscăţivă, se uită în ochii lui ca într-o bubă şi încercă să măsoare durerea care se aşezase între ei ca o altă vârstă, până atunci necunoscută de ea”. Trimitere şi la „Moara cu noroc”, cu alunecarea lui Ghiţă, tot din aceleaşi relative servituţi, împlinind şi îndestulând destinul tragic prin sublimul conflictului; cu Ana, şi ea victimă a aceluiaşi mediu, ispititor şi nefast, cu ultimele reacţii înainte de a fi ucisă de soţ, pe când „îşi înfipsese ghearele în obrajii lui”. Iar „Polul”, acumulând o neclară desfăşurare de situaţii, eşalonează viaţa ciobanului într-o tracasantă trăire, când se trezeşte stăpânit şi urmărit mereu de necurat. Şi-n clipele sale de limpezire, vede un „băieţandru ca la vârsta primului ras, desculţ, cu fes roşu şi pantaloni sumeşi”, îl revede pe Petrache cu „palma curată”, nu mai are păr ca prima oară când îi dăduse banii... Şi „iar îl apucase tremurul”, „cu gândurile colcăindu-i în cap ca viermii într-o apă stătută”. A chemat în grabă pe Lina, ţiganca de la Ipoteşti, să-i tălmăcească, să-i descânte şi să-l desfacă de obsesia polului. Fireşte, o metaforă a remuşcării şi a prăbuşirii morale, o sentinţă la necredinţa lui, încorporând succesiv moartea unui câine şi înstrăinarea celuilalt. Autorul crează situaţii incadescente, cu o poftă nestăvilită de a transmite cât mai rapid şi neprejudiciat evenimentul, cu personajul posesor de energii, detonate tocmai când te aştepţi mai puţin. Omul se destăinuie, intenţionând ca în prima duminică, după ce va găsi polul, să se îmbrace frumos, să meargă la biserică, să se împace cu popa şi „să dăruie banii pentru câştigul lui Dumnezeu”. Urmând „să-şi cumpere oiţe la uşa casei şi primăvara să iasă cu ele la câmp”.  Adică, Lae Cotulbea nu se dă învins de propriul destin şi se salvează tocmai printr-o străluminare a meşteşugului de oier, excelentă soluţie de a învinge perfidia sorocului, o variantă optimistă, de revoltă agresivă dar şi lecţie, vizând   mesajul din  „Mioriţa”, cu  ciobănaşul resemnat,  deşi posesor al unei filosofii profunde, mai puţin accesibilă omului comun.

          Cu mici excepţii, toate activităţile cotidiene, încadrate de credinţe şi prejudecăţi, se-ntâmplă duminica sau în alte sărbători, aidoma unui păcat săvârşit de oamenii locului, pedepsit sub diverse forme, de la suferinţe fizice până la moartea păcătoşilor şi a celor năpăstuiţi. Dină al Bălăşii, ziua în amiaza mare, către Anul Nou, s-a „băgat în groapa din malul Iminogului, de unde iau femeile pământ galben bun de pomosit”, curios „să vadă flăcările acelea care mistuie noaptea”. Este găsit de consăteni îngheţat, o dramă individuală, între patetic şi gravitatea cunoaşterii, un act voluntar riscant, fiindcă „spre primăvară i s-au înnegrit picioarele, i-au căzut unghiile şi buricele degetelor” şi, împrumutând cârjele de purtare ale răposatului Craiu, cel „invalid de război”, s-a apucat să cârpească şi să pingelească încălţămintea oamenilor din sat, ca argument al salvării de la pedeapsa absolută („Flăcări pe mal”). Năvala cucilor în sat e un semn rău, cucul fiind o pasăre păguboasă, mentalitate intrată în folcloristica înţelepciunii, cu prejudecăţi şi datini.  Şi semnele n-au întârziat să apară printre oamenii locului: „Noaptea, Gheorghiţa lu’ Boangher s-a trezit cu casa în flăcări”, Măndăchioaia şi fina Zica visează cum toţi cucii de pe coama casei erau „copiii de i-a lepădat, iar fiu-său, Florea, în vis zărise cucii sub formă de avioane, care vărsau foc cum a văzut el când era în război”.  Dar cucii se vor prăpădi până la ultimul, ca o jertfă, cu ei murind şi Florea-l Petriei, cel spurcat primul, pe când nevastă-sa îl scălda, întrebându-l de-a râsu-plânsu, în minutele ingrate ale întâmplării: „Auzi, măi, omule, după atâta moarte, la primăvară, o mai fi şi la noi vreun cuc?”. Însă, în acelaşi flux sănătos de textualizare, inspirat din filozofia ţărănească, a speranţei împlinite, în final anul s-a dovedit bogat: „Grâul a ieşit greu şi bubos, porumbii parcă  stăteau cu mâinile în şolduri”, iar „viile s-au mutat în cântece” („Moartea cucilor”).

              Cinismul vieţii adastă într-o voluptate a pedepsirii, ca atitudine justiţiară, prin ispăşirea greşelilor, a intrării în rutină. Cauză şi efect, într-o ordine inversă pe făgaşul dramei. Sanda lui Măceaşă a făcut un copil, nebotezat şi nedorit de nimeni, cu „un soldat din  Regimentul <<7 Vânători>>”. Într-un târziu, „de departe, dinspre coada văii se aude un glas înăbuşit”, tânguitor, de prunc, iar din Valea Călmăţuiului răzbate dangăt de clopot. Gura satului lămurea neverosimilul păcat: „Zic că-l găsi de dimineaţă strâns de gât lângă ea” („Când plânge ochiul cerului”).     

              Autorul are un punct de plecare, cum se observă uşor, din prezentul brutal, motiv să divagheze în trecut, asemenea unor subterfugii prin destinul vitreg sau admisibil, cu personajele supralicitându-şi menirea, simţurile, gesturile. Amănuntul survine să susţină întregul arsenal poematic, fiecare eveniment aflându-se  într-o conexiune ideală cu celelalte. Tatăl e bolnav de bătrâneţe, de remuşcare. Nica Neacşu, fratele mai mare, îşi răsfaţă în fel şi chip nepotul, motiv să trezească suspiciuni. Şi, cum era de aşteptat, sfârşeşte tragic. Consătenii l-au găsit tăiat la gât, „înţepenit, cu faţa în sus, cu ochii zgâiţi spre răsărit”. Într-un târziu, tatăl îşi cheamă fiul la căpătâi şi, cu lacrimi în ochi, îl roagă să-l ierte, dezvăluindu-i cumplitul adevăr, un secret aproape neverosimil: „...să mă ierte şi Dumnezeu; pe nica Neacşu... eu l-am omorât. I-am tăiat gâtul cu barda. (...) Am crezut că eşti băiatul lui făcut cu mă-ta” („Tata nu poate să moară”).                                                                                                                                

              Olina, personajul feminin din „O stea logostea”, se află într-o sincopă a prezentului, în faţa focului, „vâră surcele sub tuci” şi „gândurile o învăluiesc şi-o strâng”. Trecutul năvăleşte peste ea, o copleşeşte cu întâmplări în avalanşă, trădând, prin compensaţie, dorinţele erotice pretenţioase şi neîmplinite ale personajului masculin reprezentativ, iar scrierea urcă în textualizare prin fiori şi tensiune, către o reuşită literară detaliată, cu statut existenţial. Olina, în dragostea cu Milu, parcurge „o hârjoană continuă”, dar într-o seară „el a ştiut să aprindă încet, din toate părţile, şi sângele ei a luat foc şi a ars cu vâlvătăi nevăzute”. O poveste retractilă într-o iubire deşartă, căci „Olina a încercat să-şi umple sufletul întâi cu Gheorghiţă al Frosii, apoi cu Titu lu’ Bude, flăcăi din sat”. Mai apoi, idila cu Simion Voinic, un soldat care-şi satisfăcea stagiul militar la mina din localitate. La liberare, în gară, într-un monolog concentrat, conştient, de revendicare totală, ea „l-a privit îndelung”: „Ascultă-mă bine, Simioane! – ..., ai fost omul meu şi-am fost femeia ta... Să ştii că, atât cât trăiesc eu, cununie cu alta n-ai să pui şi temei de casă n-ai să zideşti”. Şi vremea trece, se petrece. „În primăvară trebuie să vină – şi-a zis toată iarna”, iar „în nopţile de vară stătea pe săliţa casei şi-şi căuta stelele: <<O stea logostea,/ două stele logostele,/ trei stele logostele/, dacă-ţi vedea/ dragostea mea>>”.  Simion Voinic „a picat pe sub prânz... şi a început să râdă cu dinţii lui luminoşi”, ca  triumf absolut al sentimentului asupra depărtării, asupra uitării. Şi naraţiunea se încheie frumos, aşteptarea a luat sfârşit, iar femeia îl strigă, la final, pe uşa deschisă a ceardacului, într-o bucurie imensă, de-o vitalitate  fermecătoare, o palmă dată civilizaţiei şi declasării umane: „Hai, Simioane, dezbracă-te  că se răceşte apa”, intenţionând „să-l cureţe de toate câte s-or fi lipit de el în anii din urmă”.    

               Oameni, obiceiuri, destine, pe când „Duminica taie săptămâna. De sâmbătă seara bate clopotul”, strunit de Ilie Animalu: „Când bate a mort se aude trist, chinuitor, plângător. Când bate dimineaţa, înainte de liturghie, sună a chemare...”. Clarineta cântă hora bradului, în jurul satului, îşi cântă şi mama dorinţa către fiu, aruncând în oala de apă un argint, regenerând urarea prin descântec: „Grâul pe colnic -/ barbă de voinic,/ şi pe Călmăţău -/ barbă de flăcău,/ grâul bun de coasă/ ca barba nerasă,/ să trăieşti, să fii sănătos!”. Într-o paralelă existenţială, chiar paradoxală, ca personaj enigmatic, bântuit încă de la apariţie de seisme himerice, se află tatăl, care „stă cu bărbia pe braţe şi plânge”, „plânge în dosul casei ca şi cum m-ar petrece la un drum greu şi fără întoarcere”. Povara unei obsesii ce l-a încarcerat în toată viaţa de părinte, eliberat doar în moarte!...

             Poemul în proză, închinat femeii cu numele Irodia, surprinde simbolul feminităţii ca minune, de a vedea, de a auzi şi de a dansa „înăuntrul aceleiaşi clipe”, unde se află „trupul femeii modelat de palmele oarbe ale naturii”; cu bărbatul care se dăruie şi sacrifică, ocrotind-o, suferind în repetate rânduri când nu reuşeşte sublimul prin relativa existenţă. Realitatea se arată prozaică, regresivă şi-n firea condamnării fiinţei, după cheltuirea deplină,  iar femeia, de-acum înaintată prin anotimpuri, posedă o altă atitudine, bicisnică, ascunsă, căci reintră în primăvară cuprinsă „de-o furtună lăuntrică”, asemănătoare cu cea care „bântuie în păsări când se apropie sorocul de plecare spre Sud”. Dar şi ipostaza cealaltă, o metaforă, cu Sina, fata lui Grigore Ulmu din Codăraţi, la vârsta dintâi a iubirii şi a întrebărilor lumeşti, muncită de mitul Zburătorului, aici împlinit într-o metempsihoză de „lucruri cuminţi”, nevăzute vreodată, apoi „recunoscute”, când „au început să se revolte” împotrivă-i, s-o împiedice, s-o urască. Zbaterea ei, patologică, într-o psihologie temporală şi spaţială, se realizează cu detalii picturale de rafinament emoţionant, acaparator, de efect: „În răsăritul soarelui, Sina aleargă cu picioarele goale pe prund, cu braţele pe sâni să le potolească zbaterea, aleargă pe firul apei..., stropii îi mângâie pulpele (...), pietrele scrâşnesc scurt... Trece de pârleazul lui Ghibirdic şi de grădinile Albuleştilor, ocoleşte gâldăul săpat în albie de Ciolacu şi iese pe mal în delniţă”. Filosofia autorului, mesajul său de a energiza personajul, într-o fugă fantastică, decelează un autentic şi regenerator discurs poematic, iscă tensiuni refulante în individualizarea eroinei, deoarece „Sina fuge de ziua de ieri, fuge de visele care se prăbuşesc peste ea în fiecare noapte, fuge de dimineţile oarbe şi de muţenia lucrurilor”...  O asemenea cristalină decantare, în mişcări deliberate de agonica stază, nu-mi amintesc să fi întâlnit în actualitatea prozei. Dar logosul curge, când, după propria confesiune, cineva a strigat-o şi a răpit-o, purtând-o în zbor pe vârf de munte, unde s-a trezit singură, într-un flux confesiv: „şi nu mai ştiu dacă am rămas vie sau moartă, sau el m-a prefăcut în stâncă şi în fiecare noapte de Anul Nou  trec iarăşi în trup şi devin iarăşi Sina în cămaşă albă şi ne iubim în zbor ca două păsări...” („Fuga de lucruri”).

             Tot în manieră personală, lipsită de tendinţa teatralizării prin exerciţii sau scenarii simpatetice de impresie, intenţionează să completeze cu influenţe clasic-simboliste, prin irizările luminii albastre, idealul de femeie, îmbătat „de feeria unui mândru vis de vară”, pentru a o pierde iarăşi în imaterialitatea simbolistă a unei „dimineţi sticloase de iarnă, într-o gară, la un capăt de lume, unde trenurile ajung triste şi goale”. Şi, fireşte, ce-i mai dezolant pe de-a-ntregul, când vibraţia pulsională funcţionează, e că bărbaţii au restricţie la bucuria privirii, chiar în perspectiva sumbră că în locul unde respiră acel ideal „ninge numai noaptea”, iar „Oamenilor de acolo le este oprită şi frumuseţea ninsorii” („Dreptul la lumina albastră”).

           Radu Şarpe, om însurat, cu familie, săvârşeşte un păcat de neiertat în biserica unde era paracliser, cu Lina lui Sârb, una dintre femeile satului, care-i purta zâmbetele.  Blestemul îi programează existenţa: e dat afară din slujbă, consătenii îl ocolesc, îi moare fata, Alexandra, la 21 de ani, fiul cel mare, Vasile, „a tăcut şi el într-o noapte de vară”, iar Radu sfârşeşte într-o râpă, aruncat din căruţă, cu caii speriaţi de „o pasăre, un animal sau o femeie”. Poate chiar de „Lina lu’ Sârb venind de la fie-sa de la Furculeşti şi aşezată ca pagubă în şanţ”. O pedeapsă a destinului cu „Drum în amurg”. Aşa cum se întâmplă şi cu Mărin Pleşu, într-o fază a vârstei, la întâlnirea cu o soartă neprielnică. Dar el nu se dă învins pentru că „e altfel de om” şi „nu-l frânsese nimeni şi nimic, numai sufletul poate, stăpânul acesta al nostru, care de multe ori se arată slab şi neaşezat, să se fi îmbolnăvit de ceva”. Viaţa lui se consumă între sentimentul onoarei familiei, bulversat când era în armată, iar soru-sa Zeta „a lepădat copil cu Dumitru lu’ Cegă”, şi răzbunare, când o ia ca iubită chiar pe fiica acestuia, Luţa, deşi era căsătorit cu Dina lu’ Sterpu. Evenimentele, învălmăşite şi aprinse la început, intră pe făgaşul liniştit al cotidianului, până când Dina, o femeie „înaltă, slabă şi cu ochii verzi”, îşi revendică dreptul de soţie. Şi viaţa tuturor, în tentă hazlie, se tulbură iar, împlinindu-se cele ghicite de ţiganca Lina de la Ipoteşti: „Asta de ghindă, durdulie, îţi mănâncă oasele. Cazi cu ea la zi de sărbătoare, dar e cu lacrimi, cu risipă de bani şi cu supărare”. În final, Mărin apelează la aceeaşi ţigancă, lăsând cititorul să priceapă că el vrea să-şi afle fărâma de viitor, încrezător în desăvârşirea răzbunării, dar şi îndestulând năzdrăvănia sângelui prin revenirea femeii tinere, Luţa, în viaţa lui, ca un drept cuvenit („Cântecul aspru al toamnei”).  Se întorc cei plecaţi în război, care după  cum  le-a fost sortit: Petre al lu’ Miai fără o mână, Licu lu’ Obreja a venit sănătos, iar Paraschiv al lu’ Itu   s-a dus a doua zi la muncă, la coasă. Niţă al dadii Mării a rămas pe câmpul de luptă, fumase în palmă, neglijent, şi „neamţul a ochit în tăciunele ţigării”.

           Însă „Lisandru lu’ Neaţă a venit mai mult decât plecase”, adică soarta îi va fi potrivnică, nu pe rostul unui om întors să-şi înnoade viaţa de unde o deviase. Aşadar, el intră în conflict cu fraţii iubitei, Vergică şi Sile ai lu’ Craiu, cu Ion al Catrinii, e atacat şi răpus prin împuşcare. Rămân în urmă Lică, fiul său, cel care însă „luase chipul tatălui, dar pe dinăuntru era alt om”, şi Ioana, iubita, care „nu l-a văzut şi nu l-a petrecut”, dar a rămas cu el „în degete şi în carne”, „să-l păstreze cum îl simte şi să-l păzească de izgonirea altui bărbat”. Şi atunci „oamenii au înţeles că Lisandru lu’ Neaţă nu lăsase nici o urmă pe pământ, ci numai el trecuse prin sat ca o flacără care pârjolise sau luminase şi care s-a stins în ploaie într-o noapte lungă de noiembrie”. Cu punct terminus în evenimente, cel renegat,  fiul său, Lică, şofer la oraş, va duce unei rude la ţară, într-o traistă, nişte mere roşii, de unde şi titlul povestirii, ca antiteză între deşărtăciune – traista – şi pulsul vital, în transfer prin generaţii, natura fiind uneori cu osebire mai germinativă.        

            Drama lui Ionel Turlea e alambicată şi tristă. Ajuns în viaţă la răscruce de drumuri sumbre, „Stă toată ziua sub mal, face păpuşi din lut negru, la bărbaţi le înfige paiul în burtă”, şi, „după ce le usucă le împerechează, le pune una peste alta. În starea de-acum, orice l-ai întreba îţi răspunde: <<Fulai, Fulai>> şi întoarce spatele, se duce...”. În momente de luciditate „nu-i place între oameni, îi e ruşine, parcă ştie că a fost om întreg”.  Destinul decisese o sinusoidă după lăsarea la vatră, în dimineaţa sosirii în sat, când o întâlnise pe Făniţa Chivului, părăsită de moldoveanul meşter la împodobitul caselor. „Şi focul cu care s-a aruncat Ionel Turlea era aprins de când era copil”, iar „Făniţa şi-a suit braţele de gâtul lui şi l-a răsplătit”. Drept urmare, „nici acea primă noapte de civilie  Ionel Fulea n-a dormit-o aproape de ai lui”.

            Două zile mai târziu „zdrobise bătrânei doi salcâmi vechi”, după „a doua oală a simţit cum îi piere oboseala din braţe şi din trup”. A decis să plece, şi până să se dumirească gazda, el „trecuse însă pârleazul şi luase poteca pădurii”. Se rătăceşte, are halucinaţii , îi apare în cale o şiră de paie năzdrăvană, mişcătoare, şi alături un cal, calul „lui Paraschiv, armăsarul Fulai, cum îi ziceau copiii când era mânz, că nu-i puteau să-i zică Culaie, şi Fulai a rămas numele calului”. E găsit căzut în marginea Iminogului, lângă casa Făniţei. Învinuită, femeia pleacă în lume „să crească copii de domni la oraş”.

           După un car de vreme, într-o toamnă, s-a zvonit că „ar fi murit Chivu Ştefana din Doreni, în vârstă de 62 de ani”. Şi „Făniţa venise la întâlnirea cu satul (...), care a iubit-o, care a urât-o şi a hulit-o, şi care o primea acum ca pe o iertată şi o întoarsă către oameni şi către pământ platnică”. Ionel Turlea, urcat în căruţă, printre femei „n-a plâns,... se uita numai la moartă cu un fel de curiozitate copilărească”. După ce a fost „împins muteşte spre ea”, el „a urcat pe grămada de pământ, s-a închinat în aplecare şi a atins buzele mari şi încă nestrivite de moarte ale Făniţei”. Întrebat dacă-i pare rău, bărbatului „i s-au aprins obrajii, a strâns din ochi dureros şi a răcnit: <<Fulai, Fulai>>”. Când femeile au intenţionat să-i dea un colac, el „fugea ca biciuit pe drumul cimitirului”. Se grăbea la întâlnirea cu destinul...  Dramă tulburătoare, mărturisită sau nu, reperată prin plutoanele de îndrăgostiţi, lipsiţi de perspectiva unei salvări convenţionale, într-un efort emoţional asumat, atât de profund redat în creaţiile vâlceleanului nostru.

           Totodată, se impun şi câteva precizări, menite să ne direcţioneze spre interesante concluzii, completând pe cele de la primele două volume. Un fapt îmbucurător, chiar revigorant, îl constituie păstrarea şi în carte a datelor de concepere, deoarece aflăm perioada propice la fiecare dintre creaţiile majore. Câteva sunt decalate sau prin alternanţă, în prima variantă şi volumul editat, prin prezenţă sau absenţă. Pe 18 iunie 1984 era finisată prima creaţie, „Vară cu focuri”, urmată de „Pomana” (9 iulie), şi „Tata nu poate să moară” (26 august); şapte bucăţi de lectură se conturează în 1985, patru în 1986, două în 1988, iar ultima e consemnată pe 31 ianuarie 1990. Deoarece manuscrisul dactilografiat a fost predat Editurii Eminescu pe data de 9 iulie 1986 (şi a văzut lumina tiparului pe 15 ianuarie 2000), se-nţelege că celelalte bucăţi scrise după această precizare, după cum se deduce, inclusiv „Traista cu mere” (menţiunea autoului), au fost înaintate între timp la Bucureşti, completând suita celor douăzeci de creaţii (12 – partea întâi, 8 – partea a doua). Laolaltă, acum şi aici, cu necesare precizări din partea noastră:

1.       Motto-ul de la „Sub liliecii din deal” („Di, di, murgule la Jii!”) e transferat în volum la „O stea  logostea”; cel din carte, la „Pomana” („Cea mai mare bucurie – bucuria de a fi”, Gogol), nu se află în manuscris, după cum şi cel de la „Moartea cucilor”, intenţionat de autor („Iubind ne-ncredinţăm că suntem”, L. Blaga), fiind inserat la „Fira”, proza de-nceput a volumului;    

2.       „Brazde şi tăceri” este inclusă, sub titlul „Brazde în zori”, în „Răsărit de soare”, cel de-al doilea volum de proză scurtă;

3.       Aceeaşi soartă, ca traseu programat sau aleatoriu, după circumstanţe, a avut-o şi creaţia „Lacrimi pe vioară”, rebotezată „Casa fără soare”, pentru a se evita semantica sintagmă de conotaţia unei insinuante răstigniri prin entropia ambiguităţii.

            Împreună cu manuscrisul s-a aflat şi o însemnare, în intenţia de a ţine loc de „Cuvânt înainte” sau să fie o anexă de explicaţie lămuritoare. Dar cartea apare fără acea introducere utilă, credem noi, şi binevenită. Reparăm, într-un fel, ignoranţa morală a colectivului redacţional (lector Mariana Ionescu), ascultând interpretativ frământarea autorului:

              „Nu m-am întrebat niciodată dacă trebuie să cred în aceste zămisliri, n-a venit vorba, n-a avut cum să vină, mă pomenisem cu ele cum mă pomenisem cu iarba şi cu numele fraţilor mei.

               Acum, de aici, mai departe, privesc şi mă tulbur până la adâncuri de neasemuita imaginaţie creatoare risipită în ele; pentru că ţăranul nostru, în sfânta lui neştiinţă de carte, a încercat să-şi lumineze lumea şi, astfel, a durat el o mare şi inimitabilă mitologie carpato-dunăreană.

                El, ţăranul, înoată acum în civilizaţie  cu toate ale lui şi nu ştim cum va ieşi dincolo. Am zis să zugrăvesc după puterile mele şi acea faţă a lui, ca să ne rămână cât mai întreg. Nicolae Fulga”.   

                Cu adresa nr. 52 din 29.06.1999, editura trimite telefonul 2228540 şi faxul 049/433883 către S.C. ALPROM Slatina, în care menţionează: „Editura Eminescu are în vedere publicarea volumului de povestiri <<Duminica păcatelor>> al autorului Nicolae Fulga. Atât aprecierile criticii literare privind creaţia distinsului autor, cât şi referatele elogioase ale editurii ne-au făcut să includem cu prioritate în planul nostru acest titlu./

 Condiţiile materiale ale editurii blochează intenţiile noastre, cel puţin pentru anul în curs şi probabil şi cel viitor./ Vă rugăm să sprijiniţi Editura Eminescu, singura editură care publică în mod curent literatură contemporană, ajutând în acest fel literatura română şi destinul acestui scriitor./  Cheltuielile materiale pentru tipărirea volumului  (160 pag.) sunt estimate de noi la 6.000.000 de lei (pentru 500 de exemp.)/  Editura se angajază să menţioneze firma dumneavoastră ca sponsor al acestei lucrări. Director N. Oancea”.

               Lucrurile au decurs, de data aceasta, normal, după acea perioadă îndelungată de tatonări şi ezitări, fiindcă la sfârşitul cărţii „Autorul aduce prinos de mulţumiri celor care, prin truda şi isteţimea lor managerială, menţin Aluminiul românesc în interesul european şi mondial, pentru că au găsit o clipă luminoasă în care au gândit şi la tipărirea unor pagini de literatură românească.  Aceleaşi mulţumiri se cuvin şi S.C. ALPROM S.A. – Slatina”. 

           Ca idee generală, pe unde trimite şi participă cu proză scurtă, înainte şi după debutul de scriitor (1987), obţine premiul I: al revistei „Luceafărul”,la „Festivalul – concurs de creaţie literară şi interpretare, ediţia a IX-a, Ion Cănăvoiu” – Tg. Jiu, 1985, la a III-a ediţie a „Concursului interjudeţean de proză scurtă <<Marin Preda>>”, Siliştea Nouă, 31 mai 1986, la „Concursul de literatură <<Andrei Mureşianu>>”, ediţia I-a Braşov, decembrie 1986, la  „Concursul artistic de interpretare (creaţie şi titlu de laureat)”, Bucureşti, 1987, la „Concursul de proză şi reportaj literar”, ediţia a IX-a, Călăraşi, 1991, la „Concursul literar dedicat Centenarului <<Lucian Blaga>>”, Timişoara, 1995, la prima ediţie a „Festivalului concurs <<Pavel Dan>>”, Cluj-Napoca, septembrie 1995, al revistei „Anotimpuri literare”, Timişoara, 1995, al „Concursului Naţional de creaţie literară <<Vasile Voiculescu>>”, ediţia a VI-a, Buzău, decembrie 1995, al săptămânalului slătinean „Linia întâi” pe anul 2000. Dar şi premiul  II la „Festivalul-Concurs Naţional de creaţie literară <<Nichifor Crainic>>”, ediţia a II-a, Giurgiu 1993,  premiul III, nuvelă, pentru prozele:  „Între două trenuri” şi „Noapte de august”, la „Festivalul Naţional al Culturii şi Educaţiei”, Bucureşti 1985 ş.a.