XII.  MEMORIALISTUL – „Amintiri pretimpurii”

                 Pe zi ce trece simţim tot mai apăsător şi de neînlocuit golul lăsat de prozator prin plecarea „dincolo”, iar atitudinile, adeseori interpretate de noi drept nonconformiste, acide şi cu adresă directă, ni-l definesc  astăzi ca pe un suveran interpret al sfârşitului de secol XX şi al începutului de mileniu trei, un adevărat justiţiar al greşelilor noastre în drumul spre lumină...  Mărturie stă şi ultima carte, „Amintiri pretimpurii”, apărută la Editura „Scribul”- Slatina, probabil cu puţine luni peste începutul anului 2000, după dedicaţia oarecum întârziată de autor („Lui Paul Dogaru, cu gânduri bune şi alese sentimente de prietenie, Slatina, 11 septembrie 2000. Nicolae Fulga”).

                Deşi memoriile sunt îngrămădite, în pagini la limita lecturării, consecuţie a lipsei de posibilităţi materiale din partea pensionarului marginalizat artificial, ele prezintă, printre alte  tălmăciri, cântecul de lebădă, o premoniţie a evenimentului tragic. Dintr-o prelungită respiraţie, din teama obesedantă a trecerii timpului peste orgoliul zădărnicit, promovează memorialistica prin numeroase aduceri-aminte, de parcă ar vrea să-şi ia la revedere de la personaje – de la personajele rămase în viaţă, pe nedrept puţine –, către întâlnirea cu cei plecaţi, o pleiadă, într-o inexplicabilă grabă spre lumea tenebrelor. Dorinţa lui presupunea o minune a elanului energetic, la momentul potrivit, pentru un alt volum de amintiri. O continuare, acolo în suflet aflându-se nemărturisita credinţă, aptă să facă loc şi să dea contur, prin adjectivul „pretimpurii”, unei speranţe, până la urmă, neîmplinite. Această activitate, după celelalte cărţi şi proiecte, rămase în neorânduială prin manuscrise. De aceea vine cu fapte, gânduri, întâmplări-şarade, memorii interesante, scrise cu talent şi savoare, cu miez şi umor. Ca mărturie, ele sunt eşalonate în cavalcadă, sugerând totodată un euforic ritm al rememorării, cu acribia însemnărilor dedusă din cunoaşterea personajului, impresionantă prin meticulozitate, în comparaţie cu vremea, cu perisabilul, cu uitarea, ca lege nescrisă dar atât de evidentă printre cele lumeşti.

               Volumul a apărut, cu toate că Nicolae Fulga e sceptic şi crede că autorul are „dezavatajul celui care îşi pune prea des sufletul pe masă şi-i place să împrumute lumina gândurilor  fără nici un fel de dobândă”. Plasma prozei are o tentă uşor persiflantă (înclinaţia de epigramist nu-l trădează nici aici), cu evenimente cunoscute prin implicare directă sau simplu martor, vizând teama de uitare, încorporând „o clipă de excepţie, în care ies la iveală: omenia, ospitalitatea, frumuseţea sufletească, încrederea, virtuţi ale oamenilor întâlniţi”. Pentru că, îşi completează el sinergic tentativa, „fiecare povestire conţine o clipă de explozie în care instantaneu iau chip inteligenţa, umorul, meditaţia, isteţimea populară”.

               Prozatorul a fost conştient că vor dispărea spaimele existeţei, iar visul agonic se transferă, cu ajutorul energiei pozitive, în personajele întrupate în ochii memoriei, când râd, iubesc, fac boacăne, farse, îşi joacă pofta de viaţă la ruleta hazardului. Şi-n felul acesta, scrisul devine poartă spre ograda unde se întărâtă hora pofticoasă a certitudinii: anume că trăim şi respirăm, făcând haz de necaz într-o lume pestriţă, cu o scară de tipologii şi-un destin de necontrolat. Cu un autor, observator fin şi imparţial, când e cazul, mereu abstras şi generos în noianul de trăiri afective. Girul autenticităţii, ca atitudine faţă de personaj, îşi are coordonate precise în litera cărţii şi a existenţei. Pe de o parte, deoarece „a participat cu satisfacţie la amendarea imposturii, lichelismului, incompetenţei, formalismului, brutalităţii, manierismului şi a altor plante parazite care trebuie ierbicidate mereu”, iar, într-o modalitate mai apropiată de seducţia intrisecă a actului existenţial, el a narat „pentru a lăuda viaţa – un mare şi adevărat creator”, având „meritul de a fi stat cu ochii deschişi”. Dar   şi-n ideatica postură personală, fiindcă, încheie el, în „Cuvânt înainte”: „De data aceasta n-am vrut să fac literatură, am încercat să păstrez stilul oral, pentru a da naştere unei şuete mai lungi”. Şi-n urmă, după fiecare întâmplare, un gâlgâit de râs sănătos, ca unică victorie a vieţii asupra morţii. De aceea, episoadele nu pot fi povestite, ar fi o imitaţie palidă, chiar o intolerantă asumare. Doar autorul are această competenţă şi nobil   privilegiu, salvând mesajul printr-o rigoare a purificării de banal şi ridicol, relaţia autor-personaj arătându-se corectă.

             Vom încerca, aşadar, în virtutea acestor consideraţii, să ne limităm la câteva receptări, în funcţie de tensiunea tematică, de natura fenomenului, de circumstanţe...

              Volumul cuprinde cincisprezece capitole, în parte cu titluri simbolice, într-o semnificaţie cardinală. O întreagă galerie de personaje care i-au intersectat paşii, cu evenimente în atâtea rânduri absorbindu-l vital, dar şi într-o consecuţie a intuiţiei şi harului,  disponibilităţi certe, translate prioritar într-o conştiinţă literară. Pentru că, pe lângă „talentul lui de meşter povestitor,... unul autentic, frust, de pură extracţie rurală” (C. Voinescu), nu întâmplător primul capitol se intitulează „Închinăciune folclorului românesc”, colportând o notă definitorie de mândrie. Situată prin sângele unei existenţe labirintice încă, „de la izvor, până la vărsare”, fără posibilitatea de a-şi întârzia prezenţa pe măsura traiectoriei solicitate de registrul său artistic. Capitolul de dezbatere rămâne distinct în referirile noastre despre folclor, acum subliniind, în primul rând, aderenţa autorului la zona folclorică, ca realitate vie, simţită parţial dureros tocmai prin străduinţa lui de a se integra şi produce substanţial în acest fenomen, veşnic actual şi nostalgic. Întâlnirea pe acest teren fertil, cu moş Cie Stan din Crâmpoia, un ţăran doldora de folclor, cu Zăncoi, dansatorul, „un tuciuriu de prin Dolj, altoit la Arad”, cu Lică Baltă, „un mare cunoscător al dansului oltenesc”, cu nea Fănică Fieraru „mare violonist”, cu coana Tica de la Iancu Jianu, „naşa” dansului „Cocorii”, cu George Dinuţ-Gigi din Teslui de Olt, solist de muzică populară şi cel care  „făcuse un mare serviciu folclorului vestimentar românesc” –, iată doar câteva nume generice întru spiritualitatea folcloristică a naţiei româneşti în obiectivul istoriei. Capitolul următor, „Oaspete la masa românească”, coroborat cu capitolele IV şi V, oglindesc imanenţa doctrinară a vremii, ca act de cunoaştere, de reflecţie, şi, în subsidiar, de desfătare amară. Un orgolios sens, rezonant lamentabil prin sfârşit de epocă! Natura serviciului îi impune permanente descinderi în comunele judeţului, faptele picante  distorsionează rigiditatea sarcinii de activist cultural, eroii îşi descompun personalitatea sau depăşesc inerţia, şi-şi etalează omenia de prin cotloanele ascunse de ochii stăpânirii. Cu tovarăşi secretari care transmit ordinele venite de „sus”, cu politica partidului de întoarcere a intelectualilor la sat, cu conferinţe raionale şi judeţene în spiritul congresului recent desfăşurat, cu destituiri la minut, dar şi cu ţaţa Florica, femeia de serviciu de la şcoala din Crăciunei, gazdă de suflet şi gospodină desăvârşită, cu fraţii călugări de la Mânăstirea Măgura din zona Buzăului, unde stareţul e dedat la cele lumeşti ale băuturii şi pus pe şotii, sau la Mănăstirea Clocociov, unde Maica Stareţă se dovedeşte a fi o amfitrioană de nădejde  cu de-ale gurii chiar în săptămâna patimilor Domnului. În capitolul VI, „Catedrala de înţelepciune a satului”, întâlnim pe bătrânul inginer agronom Ion State Grigoriu, cu amintirile lui de la Fundulea, care ştia că pământul are nevoie oricând de soare pentru a da rod. Marin Melcu, intrat în conflict cu „un ginere netrebnic”, dă o replică memorabilă lui Turlică, vecinul de peste drum, tată a trei fete nemăritate: „- Nu râde, Dumitre, că ţi-e ursul legat la poartă!”. Iar nea Mande a lu’ Omu lu’ Tăbârţă se vede în consideraţia satului drept „un ţăran aşezat care putea să umble şi pe alte tărâmuri mai înalte fără să îşi piardă echilibrul”, judecând oamenii după zicala: „băiat bun, dar prea mare căciula”.    

           Activitatea propriu-zisă, prelungită adeseori, îşi are filonul în aventuri nocturne, ca evadare din realitatea imediată, cu inerentele necazuri de transport, cu găzduiri peste noapte pe la directori de cămin, somnul în grup sau întârzieri la masa de jocuri, interferate cu „Secrete culturale” sau „Culturnic la sindicate”. În sala de conferinţe tinerii „mănâncă seminţe, tac şi ascultă”, stratagemă utilizată de isteţul director de cămin de la Frunzaru, ca formă de educaţie; cercurile de citit organizau, cândva, pe circumscripţii electorate, colportajul, adică acţiunea  cu bibliotecara luând cărţile în plasă şi, în trecere pe la fiecare cititor, să-i lase câte un exemplar. Iar o măicuţă, dada Zamfira de la Comani, înţelege, în final, într-o notă persiflant-umoristică, din conferinţa despre teoria evoluţionistă a lui Darwin „că noi ne tragem din maimuţă”, pe care „a făcut-o Dumnezeu”. Dar şi câteva evenimente petrecute la Casa de Cultură a Sindicatelor unde a fost întâiul director, detalii parţial incluse şi la activitatea profesională.

              Ca om al unei societăţi, în drum spre o civilizaţie europeană, bazată pe norme şi legi, aduce în  scriitură şi aspecte justiţiare, sub titlul „Cu miliţia în direct”.  Cele „deconspirate” n-au relevanţă, sunt „cuminţi”, departe de violenţa contemporană. Legătura cu instituţiile statului se şlefuise în perioada de şef oficiu la Primărie, personajul având un anume rafinament în soluţionarea unor probleme, considerând, chiar şi de data aceasta, că o implicare mai profundă n-are rost.

             Doamna Stela din Cisnădie are o predilecţie culinară – să gătească ghiveci călugăresc, devenit din obsesie un sindrom învins, apoi chestiunea – afacere cu fasolea, ca pretext şi factor de comerţ internaţional, cu trufandaua (o roşie şi un fir de usturoi) servită la restaurant, costând „de două ori mai mult decât ţuica şi tocăniţa la un loc”, întâlnirea cu Baruţu, fiul poetului Arghezi, care salvează de la demolare valoroase picturi în stil clasic, lucrate la început de secol XX, în localul „Grădişte”, casă preluată de Comerţ, precum şi povestea hazlie-grotescă a unui ospătar serviabil. În capitolul următor, „Privindu-ne în oglinda altora”, sugerează, prin compensaţie, anumite avantaje de convieţuire, desigur civilizate, în străinătate. Abordează şi tema identităţii şi integrităţii naţionale.  Construieşte „meandre”, ca să-şi dovedească sieşi că nu crede în vrăjitorie, şi-şi valorifică, în competiţie cu viaţa, prin examene de admitere la facultate, că are o evoluţie pozitivă, ascendentă, cu spiritul supus unei rigori interioare, mereu în asimilare, în ciuda precarităţii financiare, depăşind animozitatea răspântiilor. (Varietatea interpretativă a fost evidenţiată înainte, la capitolul ce cuprinde studiile prozatorului.)  Disertaţia „Personaje pitoreşti” este spumoasă şi în maniera proprie de materializare simetrică a textualizării: omul original încadrat în sistem şi detonaţie intelectuală, de obicei, sau în mică măsură, inerţia prin viciu şi umor involuntar. Respiraţia prozatorului, altoită pe-o dezminţită disecţie meditativ-filosofică, dă semnul artistului netălăzuit de dogme. Iar ultima rubrică, intitulată anost „Diverse”, cuprinzând unsprezece „povestioare”, încorporează parabola şi o divulgă discret, într-un evident pact cu eroul plasmei narate.

             Adică, aşa cum gândise el, să „laude viaţa”, cu bune şi rele, dar, mai cu seamă, să evidenţieze acel miez misterios de a trăi şi altfel, trecând, ca etapă, spre apele învolburate ale năbădăioasei şi neiertătoarei epigrame...      

         XIII. UN MAESTRU AL EPIGRAMEI – „Strigăte în actualitate”

         Prin adresa nr.137 din 4 martie 2002, Uniunea Epigramiştilor din România elibera următoarea Caracterizare: „Domnul Nicolae Fulga, poet şi prozator din Slatina, absolvent al Facultăăţii de Limbă şi Literatură română a Universităţii din Bucureşti, este un membru marcant al UER, contribuind cu activitatea sa la afirmarea umorului românesc, în general, şi a epigramei, în special.

           Colegul Nicolae Fulga a colaborat şi colaborează la diverse reviste de umor, dintre care menţionăm... (vom descoperi pe cele mai interesante la momentul cuvenit – n.n.). În decursul anilor a fost publicat în antologii şi culegeri de epigrame din care menţionăm...(ibidem).

           Nicolae Fulga este autorul unui remarcabil volum de epigrame: <<Strigăte în actualitate>> (1999) şi are în pregătire încă două volume de autor, care, la apariţie vor fi de un real progres pentru mişcarea epigramistică din ţara noastră. În cadrul Centrului de Creaţie Olt a avut o deosebită contribuţie la organizarea celor şapte ediţii ale festivalului „Oltenii şi... restul lumii” şi la apariţia antologiilor cu acelaşi nume, care i-au adus premii şi menţiuni.

           Uniunea Epigramiştilor din România îl consideră pe confratele Nicolae Fulga un umorist şi epigramist de înaltă clasă, exemplu de muncă, seriozitate şi talent”. Semnează cei doi reprezentanţi ai Uniunii, preşedintele (George Corbu) şi secretarul (Corneliu Costăchescu). 

           N-avem ştire la ce i-a folosit această caracterizare, însă ea demonstrează, fără tăgadă, valoarea sa artistică şi umană.

            Pentru a te numi epigramist trebuie să ştii când, unde şi cum să râzi, fiindcă genul solicită un complex de virtuţi, inclusiv pe cea a decantării personalităţii, vizând pregătirea, educaţia şi cultura. Misiunea e cu atât mai dificilă cu cât, în acest demers , se urmăreşte ca, în numai patru versuri, „un catren buclucaş” de 8-11 silabe să aibă o concentrare a ideii vizate, cu un final percutant, de poantă mustind într-un umor fin. Astfel epigramistul, ca om blagoslovit cu mitul umorului, e capabil de o creativitate distinctă, ca produs al inteligenţei şi ingeniozităţii artistice drept spirit prin excelenţă, care să impresioneze prin tonul său glumeţ, dinamic şi ... acidulat. Ca focalizare, respectând rigoarea prozodiei  printr-o presupusă strategie a dialogului prin incitare, de la ironie la sarcasm, prin zâmbet şi vibraţie zeflemistă. Epigrama ne apare ca „miniatură a genului liric, susceptibilă de a fi considerată o particulară formă de viaţă, un pretext de artă... S-a ajuns, astfel, ca sub numele de epigramă să se cuprindă transfigurarea ocazională a unui anume sentiment   într-o formă poetică simplă, sever concisă, vizând îndeobşte firescul. Mai târziu devine un joc de spirit rafinat. Două sunt, credem, principalele artere prin care se poate coborî spre esenţa  acestui fenomen. Una priveşte epigrama, ca unitate de stări sufleteşti, o sinteză lirică miraculos împlinită sub semnul inspiraţiei. E ceea ce teoretic, ori practic, susţin un Herder, urmat de Goethe sau Muricke. În opoziţie, Lessing subliniază caracterul formal al epigramei, stăruind asupra efectului produs prin ascuţimea <<pointei>>.

            În ceea ce priveşte procedeele tehnice mânuite de  epigramist, ele se dovedesc asemenea celor ale poetului. De la clasicul dialog, prin inevitabilele comparaţii şi metafore, până la hulitul calambur, tehnica epigramei nu respinge nimic din ceea ce-i poate folosi, pentru a da relief unui gând, menit să culmineze şi să izbească prin pointă. Metrica se vrea vioaie (cu versuri de trei-patru picioare), ritmul curgător, strofa – mignonă. De aceea catrenul, dacă nu distihul, e forma ei cea mai potrivită, proprietate pe care nici cei vechi nu o ignorau, cunoscându-se epigrame rămase de la celebrul şi iscusitul Martial, nu mai mari decât un distih  elegiac, alcătuit, precum se ştie, dintr-un hexametru şi un pentametru, tipar prozodic în general caracteristic epigramei antice” (George Corbu – „Tehnica epigramei”). Totodată, consideră P.Poantă, epigrama „este expresia dezinhibată a spiritului public românesc, un mod specific de a releva, demistificând voios convenţiile de tot felul sau relevând coincidenţele ilariante ale contrariilor din existenţa umană”, iar „esenţa epigramei constă în intuiţia lingvistică”, având funcţia ei prioritară, „să stupefieze prin producerea râsului gratuit”.Al. Clenciu:  „Trei versuri lin coboară panta,/ Arzând mocnit ca un fitil,/ Spre-ncărcătura de trotil/ Din care bubui-va poanta”; Nelu Ionescu- Quintus: „După sens şi parametri,/ Epigrama e un meci/ Cu un <<unsprezece metri>>/ În minutul 90!” sau Florea Ştefănescu: „Patru versuri pe o temă - / Că mai multe nu încap - / Aranjate într-o schemă/ Cap la cap, dar şi cu cap!”. Cu alte cuvinte „epigrama pretinde o compoziţie aparte, o ştiinţă anumită a surprizei şi, nu în ultimul rând, talent”. (Petru Poantă, în „Prefaţă” la „Surâsul epigramei – o posibilă antologie a epigramei româneşti actuale”, alcătuită de Ioan Pop, Eugen Pop, Silvia şi Marian Popescu, sub egida Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” – Cluj şi a Cenaclului Epigramiştilor clujeni „Satiricon”, Editura Clusium, Cluj 1997.) Antologia respectivă cuprinde 131 de autori din ţară şi din Basarabia, fiecare cu câte trei piese, cu o tematică diversă, şi „configurează aici imaginea unui infern vesel al societăţii româneşti”. Sunt prezenţi, cum altfel ?, Alexandru Clenciu, George Corbu, Mircea C. Dinescu, Mircea Ionescu-Quintus, Valerian Lică, Elis Râpeanu, Nicolae Paul-Mihail, Gheorghe Suciu, Gheorghe Zarafu, Teofil Voinescu-Amadeus  şi Nicolae Zărnescu, concitadinul nostru. Iar Nicolae Fulga figurează cu cele trei epigrame :  „Celor din Convenţie: Ei vor să urce neapărat/ Şi să pătrundă în palat./ Sunt de acord, dar mă irită/ Că vin cu cheia potrivită”;  „Unui preot care s-a ales primar: Când faci slujba-n parohie/ Nu-i biserica prea plină,/De ce faci în primărie  / Multă lume se închină” şi „Lui Laszlo Tokes: În Anul Nou să fii, părinte/ Cu multă grijă la cuvinte, / Că noi, şi când nu le rosteşti,/  Ştim foarte bine ce gândeşti”.  

           „Epigrama este o creaţie literară exprimată laconic şi concentrat, de obicei formată din patru versuri, care. pornind de la o premisă oarecare, ajunge în final la o concluzie neaşteptată, aşa numita poantă, care trebuie să fie spirituală,picantă,hazlie: <<Mică sprintenă-nţeleaptă,/ fină, în literatură/ epigrama-adevărată/ este-o perlă de... cultură>>”. Fiindcă „un adevărat epigramist trebuie să aibă următoarele calităţi:  spirit de observaţie, discernământ, putere de asociaţie, de analiză, de sinteză, spontaneitate, nivel de cultură ridicat, ingeniozitate, intuiţia stărilor precare, fineţe, simţul neprevăzutului, îndemânare prozaică şi vocaţie de ...epigramist”. Epigrama e un gen literar:  „În producţii literare,/ epigrama ce urzică,/ este buturuga mică/ ce răstoarnă carul mare” (Valerian Lică, „Trei decenii de epigramă – Antologie”, Editura Premier, Ploieşti, 1999). Antologia include cele mai bune epigrame româneşti începând cu 1969, când se produce un reviriment al epigramei româneşti moderne, până aproape de zilele noastre, adică acum unsprezece ani. Printre cei 135 de creatori incluşi, enumerăm, pe lângă cei amintiţi mai înainte, şi pe Mircea Trifu, Giuseppe Navarra, Mircea Ursei. Filologul nostru e prezent cu patru epigrame. Reproducem două: „Privind corupţia:  Rău ar fi să-i arestăm pe toţi,/ Pe corupţi, pe profitori, pe hoţi, N-am mai întruni, e evident,/ O majoritate-n Parlament”;  „Formaţiei de dansuri de la Şcoala de Poliţie: Joacă bine, meritoriu,/ Sună bine şi arcuşul,/ Şi-au mărit şi repertoriu’/ Cu... bătuta şi căluşul”, regăsindu-se, dealtfel, şi în  volum.

              Nicolae Fulga este inclus în peste douăzeci de culegeri şi antologii. Le reamintim selectiv: „Au plecat olteni la coasă...”, culegere de Literatură satirico-umoristică a creatorilor din Oltenia, Craiova, 1979, Giuseppe Navarra, „Epigrame alese, antologia epigramei româneşti”, Editura Facla, Timişoara 1985, George Zarafu, „Bucureşti în epigrama românească”, antologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, Ion Drăguşianu, „Umor la gura Humorului, antologia epigramei contemporane”, Editura Muşatinii şi  Editura Bucovina viitoare, 1999,  Florea Maria, Ştefania Kory-Calomfirescu, Teofil Voinescu-Amadeus, Octavian Gr. Zegreanu, „Epigrame medicale româneşti – selecţie”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, Seria „Epigrame 2000”nr. 1-8, culegeri de epigrame, selecţie şi îngrijire: Valerian Lică, cuvânt introductiv (lămuritor, prefaţă), autor George Corbu, Editura „Premier” Ploieşti 2000-2002, Silviu şi Maria Popescu, „Hohote la gura... poantei, antologie de epigrame”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, Festivalul Naţional de epigrame: „Întoarse din condei, antologie”, Ploieşti, 2001, „Din zâmbet s-a întrupat speranţa – Antologie de epigrame”, Clubul „Anton Pann”, Braşov, 2001, Elis Râpeanu, „Ingineri în familia epigramiştilor, antologie”, Editura „Agir”, Bucureşti, 2001 (volum apărut din iniţiativa şi sub egida Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, cuprinzând 78 de autori, între care: 34 ingineri, 11 tehnicieni, 10 profesori, 7 jurişti, 4 medici ş.a. Autoarea, doamna Elis Râpeanu, epigramist şi critic literar, doctor în literatură, specifică: „Volumul cuprinde pe toţi epigramiştii ingineri, contemporani  cu noi sau trecuţi în lumea celor drepţi”). Referitor la includerea concitadinului nostru în volum, există şi o povestioară cu tentă uşor hazlie, prin neconcordanţa demersurilor, sau  un nou episod  în corespondenţa dintre cei doi profesionişti într-ale catrenului aforistic:  

              „Bucureşti, 18 septembrie 2000  /  Dragă Nicule,   

              Dacă vrei să intri în <<Antologia>> pe care o scoate AGIR, trimite-mi, te rog, datele solicitate ţie personal, nu altora – chiar dacă sunt ingineri. Cred că ai încurcat borcanele: ai trimis la AGIR  regulamentul de concurs, în loc să mi-l trimiţi mie, şi la AGIR să trimiţi formularul completat şi un xerox clar al caricaturii tale, specificând autorul. Deci, trimite-mi, te rog, în grabă următoarele date (aşa va fi fişa ta): NICOLAE FULGA (Slatina), profesia practicată, născut, studii, alte şcoli absolvite, membru al..., deţinător..., colaborator la..., prezent în antologii şi culegeri..., volume de autor (titlu, editură, an).

              Ai vreo epigramă trăsnet din ultimul an? Trimite-mi-o (eu ţi-am selectat din volum).

            Te sărut frăţeşte, pe tine şi pe nevastă-ta, şi vă doresc sănătate.  Elis Râpeanu

           P.S. Am scris numai pentru tine. Nu ştiu de ce a trimis Zărnescu epigrame, că n-a fost solicitat. Va fi Antologie, nu Culegere. In plus, să se pună la punct cu ceea ce se cheamă prozodie , fără supărare. Eu mă bucur nespus când apare un nou epigramist de talent şi mă întristez când văd ce catrene şchioape şi şterse se trimit pe post de epigrame. Eu nu fac precum Val. Lică: să caut cu lumânarea ingineri epigramişti, tehnicieni etc, ca să crească la număr, să fie cât mai mulţi. Pa! Elis” – 

            Spicuim din „Perle de umor”, culegerea din Seria „Epigrama 2000”, nr 3: „Este vorba de o operă de selecţie a celor mai reprezentative epigrame româneşti contemporane, ieşite din pana ascuţită a epigramiştilor legitimaţi la diversele cluburi şi cenacluri ce compun Uniunea Epigramiştilor din România”, dezvoltând ideea „că epigrama nu este doar o specie, ci un gen literar autonom”. Mircea Trifu, „fost preşedinte al UER şi conducător vreme îndelungată al Cenaclului epigramiştilor bucureşteni <<Cincinat Pavelescu>>”,  autor a circa 15 lucrări de valorificare a creaţiei epigramatice contemporane, consideră drept specii ale noului gen: „epigrama cu caracter umoristic, definiţia epigramatică, aforismul sau sentinţa epigramatică, duelul epigramatic, epigrama bazată pe calambur, pe jocul de cuvinte, fabula epigramatică şi sonetul epigramatic” (cf. George Corbu, 16 august 1997, „Pledoarie pentru epigramă”, postfaţă la volumul „Epigramiştii de azi”, Bucureşti,  Editura Eminescu, 1979.   

               Filologul nostru e prezent, ca de altfel toţi ceilalţi  138, cu trei epigrame. Le redăm:  „Pornind de la  <<Greierele şi furnica>>: Precum se ştie, eu socot/ Că greieri sunt cam peste tot,/ Dar ce e rău la noi, aici,/ Că nu se prea găsesc furnici”;   „Mie : M-am dat de ceasul morţii, aproape/ Ca fata asta să nu-mi scape./ Şi-am reuşit cu nuntă mare,/ Iar astăzi nu mai am scăpare”;  „Minijupei:  Nu-nalţ minijupei odă,/ Dar constat azi cu uimire/ Că-n materie de modă/ A fost o... descoperire”. În nr. 6 din serie, în „Prefaţă”, George Corbu notează: „Dicţionarul de faţă înfăptuieşte o operă de justiţie literară, din moment ce apartenenţa epigramei la literatură nu mai este considerată o ciudăţenie, ci un postulat. Prima parte a dicţionarului înregistrează volumele antume (eventual postume) ale creatorilor de epigrame, culegerile şi antologiile pe care aceştia le-au elaborat. Tot aici, este marcată prezenţa lor în diverse culegeri şi antologii, fapt ce demonstrează circulaţia unor nume sau a unor producţii epigramatice – 5 noiembrie 2001”. După douăzeci de ani de la apariţia „Micului dicţionar”, elaborat de Adrian Becherete, apare cel prezent, cu trei autori (George Corbu, jurist, Valerian Lică, inginer, şi George Zarafu, profesor, toţi din Bucureşti, menţionând peste 1000 de nume şi tot atâtea catrene. Aşadar, o lucrare de referinţă care face parte dintr-o serie de titluri înscrise în UER, într-un program ambiţios şi util, care, pe parcurs, va continua să se realizeze, însă fără participarea lui V. Selu (pseudonimul folosit în împrejurări asemănătoare), „plecat să distreze cu poantele sale îngerii dintr-o anume stea”. Nicolae Fulga are două producţii. Prima,  „Parlamentarii şi-au mărit retribuţiile: E linişte în Parlament, în fine,/ Interpelări mai blânde, mai cuminţi,/ Poate greşesc, dar cred că pacea vine,/ Ca şi trădarea, tot de la arginţi!”, iar a doua repetă pe cea atribuită „Minijupei”, ambele preluate din volum. Şi, în fine, în nr. 8, în „Cuvânt lămuritor” din 20 aprilie 2002, acelaşi George Corbu scrie: „Năzuinţa noastră secretă a fost să dăm la iveală un volum însumând cele mai frumoase epigrame ale anului/ anilor parcurşi. Până la concretizarea unui asemenea proiect, publicăm, în acest volum, producţia rezultată în urma competiţiilor organizate în primii doi ani ai mileniului trei”. Aici epigramistul slătinean îşi face simţit talentul prin trei epigrame. Anume:  „Unor cititori care nu înapoiază cărţile la bibliotecă: Pe cei ce au această vină/ Îi invităm cu protocol:/ Să lase totul şi să vină/ Să ia şi raftul, că e gol!”; „Noi invenţii: Se iviră pe pământ / Mori de ape, mori de vânt,/ Inventarăm şi-alte game: / Azi avem şi <<mori de foame>>”,  „Epitaf unui amant pocherist: Cununia nu l-a strâns/ Şi nici soaţa să-l înhame,/ Iar la moartea lui   l-a plâns / Un splendid careu de dame!”.

           Spectaculos şi rodnic se dovedeşte a fi traseul de împătimit epigramist! Participă, fiind invitat, din postura de membru, în jurii sau la spectacole de gală, cât şi de concurent, la cele mai importante festivaluri şi concursuri din ţară, obţine diplome şi premii, i se solicită insistent (şi condescendent) colaborarea la alcătuirea unor semnificative şi actuale culegeri şi antologii  în specific, este publicat în revistele vremii, ca producător select de epigrame, dar şi ca mentor al cenaclului „Puterea râsului”, se duelează la nivel înalt cu câţiva umorişti însemnaţi prin intermediul speciei literare, cea colportoare de „ascuţime de minte şi ingeniozitate artistică”. Prin vraiştea aceasta, benefică de altfel, reuşeşte să-şi adune o parte din „zâmbetele acidulate” într-un volum de 140 de pagini, cu o istorie interesantă (vom afla-o!), adică, prin alte cuvinte, trăieşte din plin în universul unei transfigurate emulaţii (emotive şi creative), de mult dorită, determinată de permanenta legătură cu prietenii de breaslă, prin corespondenţă sau întâlniri personale, atent la „mişcările” Uniunii Scriitorilor Epigramişti. Complementar, împlinirea venea, într-o oarecare măsură, din interferenţa cu titlurile de laureat şi premiile obţinute la proză scurtă, la concursurile literare, in teatru (ca autor şi interpret), la proză umoristică, în poezie sau ca textier de brigăzi artistice. Prin urmare, o sacrificată risipă prin neastâmpăratul foc al spiritului şi olimpianul fulger al talentului. Păstrând veridicitatea atmosferei, se cuvine, întru credibilitate, să redăm temerara traiectorie a lui Nicolae Fulga, aflată neîndoielnic sub semnul semnificativ (şi semnificant) al epigramei, prin şansa relativului, într-o sintetică evoluţie. Este invitat anual (dar şi în funcţie de cauzalităţi socio-culturale) la spectacolele de gală ale Festivalului Naţional de Epigramă, la Bucureşti sau la filiale, în Braşov, Buzău,  Caransebeş, Ghilmeş, Făget, Cluj-Napoca, Galaţi, Ploieşti, Rm.Vâlcea, Reghin, Slatina, Tg. Jiu, Urziceni ş.a., fiind laureat ani de-a rândul la diverse concursuri în specific, obţinând Premiul special la ediţiile a III-a, a V-a şi a VI-a (1998, 2000 şi 2001) la Concursul Naţional de Creaţie a Epigramei „Cobra”, Reghin, Premiul Centrului Creaţiei Populare, ediţiile a VIII-a şi a XII-a, Cluj-Napoca, 1997 şi  2001, Premiul „Apostrof” la ediţia a III-a, Caransebeş 2000 şi Premiul „Cel mai bun epigramist” la Festivalul „Umoristica”, ediţia I, Slatina 1983, Diplomă de excelenţă acordată de publicaţia „Panduru” la Festivalul Naţional de Umor „Ion Cănăvoiu”, Tg. Jiu, noiembrie 2002, pentru contribuţia deosebită la succesul „Foii de tot râsul”, Premiul II şi Menţiune la ediţiile I-a şi a IV-a ale Festivalului şi Concursului de satiră şi umor „De la o glumă la alta”, Băileşti, 1981 şi 1984, Premiul III la ediţia a VI-a, Cluj -Napoca 1995 şi la cel organizat de Uniunea Epigramiştilor la Bucureşti în 1997, Menţiune, în 1978, la Craiova, şi la Bucureşti  în 1987...

          Anul 2002 confirmă prestigiul de care se bucură V.Selu, argumentându-şi bogăţia în adrese-invitaţii de participare, prin corespondenţă sau personal, cu epigrame, în vederea publicării în ziare şi întocmirea de culegeri sau antologii. Astfel, într-o eşalonare temporală, cât şi pentru a înţelege mai profund contextul, redăm ideea mesajului:

          – prin scrisoarea din februarie 2002, Marian Dobreanu îi trimite un număr din „Foaia de tot râsu”, în care a „îndrăznit”,  să întroducă o parte din colaborările epigramistului;    

         – prin adresa nr. 131 / 11 februarie, Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, din Cluj-Napoca, şi Cenaclul epigramiştilor clujeni „Satiricon” îl atenţionează că organizează, în zilele de 12-13 aprilie, cea de-a XVIII-a ediţie a Festivalului Naţional, unde trebuie să trimită acelaşi număr de epigrame (cinci);

          – printr-o adresă, din 19 februarie, către domnul Fulga, în numele Clubului epigramiştilor – Slatina, doamna Elis Râpeanu, comunică intenţia de a scoate:  „după antologia <<Ingineri în familia epigramiştilor>>, un volum (culegere) de epigrame, intitulat <<Actualitatea lui Caragiale>>, cu epigrame bune (nu neapărat antologice, dar nici lipsite de sare şi piper sau şontcăieli prozodice), pe teme şi cu personaje inspirate de opera marelui dramaturg: Caţavencu, Trahanache, Pristanda etc., moft, parlamentari, Coana Zoe, Miţa Baston etc. De aceea vă rog să mă ajutaţi şi cu trimiterea unor epigrame aparţinând altor epigramişti... Termen (data poştei): 30 aprilie 2002”;  – prin adresa nr. 43 / 8 martie, Casa de Cultură „Ion Caraion” a municipiului Buzău, împreună cu Cenaclul umoriştilor, anunţă  organizarea Festivalului „Cât e Buzăul de mare”, ediţia a III-a, în zilele de 7-9 iunie, cu lansarea Concursului Naţional, acceptând cinci epigrame;

          – prin adresa nr. 49 / 18 martie, UER îl informează că s-a finalizat manuscrisul pentru lucrarea cu titlul provizoriu „TOP E – Culegere de epigrame”, care reprezintă o selecţie din materialele trimise la concursurile trimestriale, organizate de UE din România în anii 2000-2001, unde  Nicolae Fulga are trei epigrame selectate;

         – este invitat, pe 12-13 aprilie, la Spectacolul de gală prilejuit de desfăşurarea celei de-a XIII-a ediţii a Festivalului, care va avea loc la Cluj-Napoca,  prezentându-se cu cinci epigrame inedite;

         – prin scrisoarea din 16 aprilie, Nichi Ursei, directorul publicaţiei „Ţânţarul” (bilunară), îşi dă acceptul să fie publicat în Slatina, cerându-i totodată permisiunea de a-i publica, la Rm. Vâlcea, din cartea de epigrame;

         – pe 12 mai, Valerian Lică îi solicită materiale pentru revista „Epigrama”;

         – prin  adresa nr. 52 / 14 mai, UER, cu un colectiv coordonator format din George Corbu, Valerian Lică şi George Zarafu, îi solicită, cum de altfel tuturor epigramiştilor, să trimită maximum douăzeci şi cinci de epigrame autentice, în vederea alcătuirii volumului „Antologia Epigramei româneşti”;

       – la cea de-a II-a ediţie a Festivalului Naţional „Nicolaus Olahus”, Sibiu, organizată în zilele de 17 şi 18 mai, este invitat să participe cu cinci epigrame pe tema „Păcate în tranziţie”;

        – pritr-o scrisoare, datând din 31 mai, Elis Râpeanu apelează la aportul lui (iarăşi!), intenţionând să întocmească o culegere (sau antologie) de epigrame, care să cuprindă pe cei mai buni creatori de gen din ţară (mai târziu, pe parcurs, vom descifra şi alte principii ale autoarei);

        – Valerian Lică îl anunţă că poate trimite, până pe 30 iulie, „cele mai bune douăzeci şi cinci de epigrame”, pentru alcătuirea antologiei epigramei româneşti de la începuturi până în prezent ;

        – cu o adresă din 1 august, este invitat, prin Casa de Cultură şi Cenaclul de Satiră şi Umor „Ridendo”, la „Întâlnirea epigramiştilor”, ediţia a III-a, din zilele de 7-8 septembrie la Timişoara, aşa cum procedase anterior şi Casa de Cultură a municipiului Brăila, prin adresa 284 / 26 iulie, convocând epigramişti din întreaga ţară la cea de-a XX-a ediţie, având în program şi concursul „Boldul şi ţeapa”,unde trebuie să prezinte cinci epigrame;

       – este invitat pe 6 septembrie să participe la  Spectacolul de gală,  prilejuit de desfăşurarea celei de-a V-a ediţii a Festivalului care va avea loc la Caransebeş, în zilele de 6-7 septembrie;

       – Festivalul Internaţional de Satiră şi Umor „Constantin Tănase”, prin ediţia a XVI-a, desfăşurată pe perioada 23-29 septembrie, îşi propune să arhiveze starea de spirit în „aqua forte”, şi-l anunţă că poate participa cu literatură satirico-umoristică, cu data ultimă de expediere – 1 septembrie, câştigătorilor asigurându-li-se decontarea drumului la Vaslui, cazarea şi masa ( la ediţia următoare este anunţat şi admis, suplimentar,  ca interpret de cuplet);

       – i se cer cinci epigrame, până pe 5 octombrie, pe adresa Casei de Cultură a Sindicatului şi Clubului „Verva” din Galaţi, pentru cea de-a X-a ediţie a Festivalului, sub genericul „Umor la mila 80”, concomitent desfăşurându-se şi Concursul tematic „Arca lui Noe”;

      – pe 5 decembrie, preşedintele Cenaclului umoristic „Hohote”, din Târgu-Jiu, îi aduce la cunoştinţă, printr-o scrisoare informativă, câteva evenimente întâmplate între timp: alegerile din cadrul cenaclului, realegerea lui (recte Marian Dobreanu) ca preşedinte, continuarea tradiţiei, alături de rugămintea de a trimite colaborări, şi-i transmite, în numele lui şi-al  umoriştilor gorjeni, „Sărbători fericite, împlinirea tuturor dorinţelor şi un călduros <<La mulţi ani!>> cu ocazia zilei onomastice”. Cuvinte încurajatoare, dar cu un  efect moral minim, deoarece prozatorul era bolnav fatalmente;

       – în cea de-a doua decadă a lunii ianuarie, în 2003, primeşte un plic de la Fundaţia Culturală „Galeriile ACUM”  şi Clubul Umoriştilor Tulceni – „Haz”, prin preşedinţii lor, Adrian Vasile şi Mihai Moleşag: „Avem plăcerea să vă facem cunoscut că cele două instituţii organizează <<Concursul Naţional de epigramă>>, ediţia I – februarie 2003, cu tema <<Nod în papură>>”. A primit scrisoarea, a citit-o, probabil că a zâmbit amar, pentru ultima dată. N-avea cum să participe, fiindcă în ultima zi de Gerar, a acelui fatidic an, viaţa nu l-a mai păsuit...

         Aminteam de relaţia cu Uniunea Epigramiştilor din România, prin filiale sau direct. Prin adresa nr. 37/ 14.09.1999, preşedintele George Corbu transmite: „Către domnul Nicolae Fulga (Nicolae Zărnescu), /Reluăm, în cele ce urmează, problema alcătuirii unor culegeri şi antologii de epigramă în seria jubiliară <<Epigrama 2000>>”. Astfel, sub egida UER, se propune ca în anul 2000 să apară următoarele lucrări cu epigrame din ultimii 30 de ani: 1. „Cimitirul vesel”, epitafuri şi epigrame, antologie; 2. „Definiţii epigramatice”, antologie-dicţionar; 3. „Epigrame umoristice”, culegere; 4. „Epigrame aforistice”, culegere; 5. Eventual „Pastile pentru vârsta a treia”, culegere. Cu o notă: „Pentru punctele 3 şi 4 se vor trimite epigrame care nu au apărut în antologiile <<Trei decenii de epigramă>> şi <<Ingineri şi tehnicieni români, epigramişti>>”.  În continuare, era prezentată planificarea lucrărilor, cu numărul maxim de epigrame admis, termenul de trimitere, precomandă / avans bani/, finalizare manuscris, apariţie, dar şi alte detalii strict legate de virtuţile epigramelor aşteptate, acordul unanim al cenaclurilor vizând corectarea şi selecţia în volum. Iar „fiecare epigramist în viaţă va avansa o sumă de bani, anunţată la vreme pentru cumpărarea a 2-3 exemplare din lucrarea respectivă”,urmând ca de selecţia epigramelor şi de îngrijirea ediţiilor menţionate să se ocupe Valerian Lică.

        Pe masa de lucru (birou) a prozatorului, la loc de vizibil, se afla „Statutul UER” în faza de proiect, cu un „Argument” şi structurat pe capitole, 9 la număr, denumire, definire şi scop, obiective, membrii Uniunii, structura Uniunii, veniturile, cheltuielile şi alte dispoziţii. Alături, un „Tabel nominal cu epigramiştii din ţară”, cei mai importanţi şi mai apropiaţi, în număr de 18 (cu alţii era familiarizat printr-o intensă corespondenţă), de la Ştefan Cazimir, Elis Râpeanu, Nichi Ursei, până la mai puţin cunoscuţii Constantin Tudorache şi Nicolae Mihu. Dar şi adresa nr. 45 / 11 decembrie 2000, din partea UER, în speţă a preşedintelui George Corbu, către toţi membrii, acei „Distinşi fraţi”, cu un raport al activităţii organizaţiei pe ultimii trei ani (de la 15 decembrie 1997). Secretarul UER, Corneliu Costăchescu, e prezent cu două adrese. Prima, înt-un plic voluminos: „Bucureşti, 29 iunie 1999 / Stimate coleg, / Vă expediez tema şi metodologia de jurizare a concursului UER, tr. III / 1999. Materialul se primeşte pe adresa mea (vezi pe plic). Vă reamintesc restanţa la cotizaţia UER, pe 1998 şi 1999 (tr. I şi II) pentru Nic. Fulga, Nic. Zărnescu şi Teodor Barbu. Vă doresc sănătate şi succes!”. Iar a doua: „Bucureşti, 22 august 1999 / Stimate coleg,/ Vă reamintim restanţele colegilor din Slatina, membrii UER (aceiaşi, iar la sume se avea în vedere, prin adăugare, tr. III şi IV – n.n.). Vă rugăm să normalizaţi situaţia, deoarece statutul nu admite mai mult de 6 luni întârziere. În cazul dvs., întârzierea atinge 2 ani”.  Şi o altă adresă, cea cu nr. 56 / 14 dec. 2002, semnată de George Corbu şi Valerian Lică, de interes general: „Către Domnul Nicolae Fulga,/ La concursurile pe care le-aţi organizat cu ocazia Festivalurilor Naţionale de Epigramă şi / sau Umor, care au avut loc în municipiul dvs. în anul 2002, s-au primit o serie de epigrame, aflate în arhiva Cluburilor şi Cenaclurilor respective. În scopul valorificării lor în revista <<Epigrama>>, (eventual prin editarea unei culegeri de epigrame sub egida Uniunii Epigramiştilor din România), vă rugăm să ne transmiteţi, într-un timp rezonabil – până pe 31 ianuarie 2003 – (incredibilă coincidenţă, un blestemat prag dintre viaţă şi moarte – n.n.) epigramele premiate, precum şi epigramele reţinute, care merită a fi publicate, întrunind criteriile de selecţie. Epigramele vor fi trimise etc., etc.  Vă mulţumim anticipat. P.S. Vă dorim dvs. şi epigramiştilor slătineni sărbători fericite şi un An Nou mai bun şi mai bogat, cu sănătate şi bucurii!” (o altă fatalistă premoniţie umană şi o perversă joacă de-a destinului, elaborată, având în vedere că „epigrama a cunoscut în ultimii ani – până-n 2002 – pierderi ireparabile, înregistrând dispariţia colegilor noştri stimaţi şi respectaţi: Al. Clenciu, Constantin Manea, Constantin Sachelarie, Vasile Matei şi C.A. Dragodan. Se cuvine să ne amintim pururea de ei şi să le cinstim memoria” (G. Corbu).

          Pe când, „Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”... 

                                                                             ***

          Pentru a-şi împlini pasiunea, artistul este obligat să se strecoare într-o altă dimensiune a realităţii, obiectivă mai degrabă, inevitabilă dar funcţională. Pentru un autor de volum, percepţia fenomenului are cel puţin trei ecuaţii, uneori atât de greu de rezolvat: alcătuirea cărţii  într-o închegare coerentă şi credibilă, găsirea unui sponsor (soluţia finanţării proprii nu se ia în calcul într-un sistem fundamental rigid) şi, cum îi stă bine unei creaţii responsabile, o anume prefaţă, drept carte de vizită, menită să ademenească – prin stil şi nume – , să lămurească şi să încânte pe zeloşii cititori. Mai ales dacă ideea cărţii tinde către zâmbet. În sfârşit, Nicolae Fulga se hotărăşte să încropească un volum, prin selecţie, din sutele de epigrame scrise spontan, în felurite circumstanţe, stimulat, după propria-i mărturisire, şi de o anume întâmplare (a nu se înţelege că-i lipsea credinţa concretă de reuşită prin întortocheatele poteci ale visului) : întâlnirea cu preşedintele ţării, Ion Iliescu. Interesantă se arată scrisoarea trimisă acestuia, într-un elan de fel energetist, slalomând printre jaloanele complexante ale socialului, atât pentru omul de rând, cât şi pentru împătimiţii de documente inedite. Fără a ignora sinuozităţile momentului, în raţiunea celor rostite mai sus, o redăm integral:

         „Domnule Preşedinte Ion Iliescu,                                                                                                                                                                                                                                                                                

          Sunt Nicolae Fulga, scriitor, cel care în toamna trecută, la Slatina (probabil prin octombrie 1998-n.n.), în faţa unei săli pline, într-un haz optimist, v-am definit dând citire unui set de epigrame.

          Pornind de la succesul acela şi de la conţinutul vădit de stânga al epigramelor mele, am căzut de acord cu domnul Octav Cosmâncă să realizăm un volum de epigrame. Eu am alcătuit volumul, am luat legătura şi cu conducerea organizaţiei judeţene, am trimis şi o solicitare din partea Fundaţiei pentru Tineret către Banca Comercială Română, dar lucrurile stagnează. Domnul Cosmâncă se pare că nu găseşte înţelegerea necesară.

           Rog să fiu scuzat pentru îndăzneală, dar cred că este necesară o vorbă din partea Dv.

           Domnule Preşedinte, mă autoîncânt imaginându-mi această carte în sala Parlamentului, în mâna unui parlamentar al puterii, ca venind din partea unui cetăţean de al ţării care nu face politică. Cred că gândiţi la fel. Adăugaţi şi efectul asupra maselor de cititori, şi alegători în acelaşi timp.

           Aştept. Cu tot respectul, Nicolae Fulga”.

           Scrisoarea are şi o variantă în versuri, şase strofe, rimă încrucişată, măsura de zece silabe, străbătută, altfel cum ?, de-un sonor mesaj avangardist patriotard, sfârşind într-o viziune cu tentă istorică, de reminiscenţă paşoptistă: „Chiar dacă am mers mai pe-ndelete,/ Rătăcind prin vânturi şi prin ploi,/ De alte zări mai limpezi ne e sete,/ Strigă sânge de latin în noi”.

          Solicitarea „Către Banca Comercială a României, pentru Domnul director Ioan Ghica”, datează din 30 septembrie 1998 şi are următorul conţinut:

           „Mă numesc Nicolae Fulga, locuiesc în Slatina, lucrez ca referent cu probleme de literatură, coregrafie şi folclor la Centrul  de Creaţie  al judeţului Olt. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Epigramiştilor,  am trei cărţi în bibliotecile ţării şi alte şase prin diverse edituri, în drum spre lumina tiparului, dar..., acest <<dar>> are conotaţie financiară. Mă înţelegeţi.

             Domnule director, de curând am terminat o carte de epigrame  <<Ţipete în actualitate>>. Este vorba de câteva sute de epigrame  organizate în 9 capitole, menite a fi luarea mea de cuvânt în privinţa multor probleme ale vieţii şi, mai ales, despre aspectele care ne înconjoară.

            Din punct de vedere politic, vă spun mai dinainte, ca să ştiţi pe cine ajutaţi, cititorul va simţi atitudinea unui om... care se situează de partea celor mulţi (eu sunt fiul unui ţăran a cărui sudoare am văzut-o sfârâind în ţărână şi n-aş putea fi altcineva decât cine sunt, prin numele şi sângele meu). Din punct de vedere al realizării literare, prefaţa cărţii, semnată de Elis Râpeanu, profesor universitar în Bucureşti (pe atunci era lector univesitar şi doctorand în filologie s.n), cea mai bună femeie epigramistă din România, spune, cred suficient.

            Domnule Director, rugămintea mea se presupune. Ajutaţi-mă să fiu auzit. Sper că contribui cu ceva la clarificarea unor lucruri sau să întăresc nişte impresii care deja sunt. Deoarece  cartea, care nu este un ziar, o efemeridă, va purta prin ţară numele sponsorului meu, adică numele Dumneavoastră, împreună cu numele unităţii pe care o conduceţi, cărora vă mulţumesc din toată inima.

            Mulţumesc şi Domnului Cosmâcă pentru drumul deschis.

            Cu profund respect, Nicolae Fulga”.

            La începutul cărţii, pe fila de gardă, autorul mulţumeşte „Conducerii Partidului Democraţiei Sociale din România pentru sprijinul acordat în vederea apariţiei acestei cărţi, care încearcă cu umor să arate, printre altele, amărăciunea şi umbrele acestor vremuri”.

             Se pare că doamna Elis Râpeanu a avut un rol important în viaţa prozatorului, atât în mirajul epigramei şi al literaturii în general, cât şi în postura de confidentă. Mai mică decât Nic (cum îi plăcea să-l alinte) cu patru ani, absolventă a aceleiaşi Facultăţi de Filologie a Universităţii bucureştene, dar cu mult înainte, şi-a susţinut teza de doctorat în filologie, în octombrie 1999, cu titlul „Epigrama în literatura română”, devenind primul „doctor în epigramă” din lume. (Revăzută şi îmbogăţită cu o secţiune consistentă, lucrarea a fost tipărită în 2001, la „Editura Dealul Melcilor”, Braşov.) Particularitatea creaţiei respective „reprezintă o premieră care se cuvine a fi consemnată între izbânzile dintotdeauna ale epigramei româneşti” (G. Corbu), fiind „un tratat de istorie şi teorie literară”( Ştefan Cazimir).  La Festivalul Naţional de Epigramă „Zâna ironiilor”, Braşov, octombrie 2001, o sărbătoare a spiritualităţii, autoarea a declarat: „Prin cartea pe care am publicat-o şi la care am muncit 14 ani, punând în slujba ei întreaga mea pricepere şi pregătire profesională, am vrut să ridic un monument adus epigramei, această creaţie literară de dimensiuni atât de reduse, dar atât de spirituală”.

            Revenind la subiectul propriu-zis, în data de 16 iunie 1998, 23 h, Bucureşti, ca răspuns, se deduce, la una dintre scrisori (poate unică prin conţinut, vom reveni), doamna Elis răspunde, pe o pagină dactilografiată, prin câteva consideraţii fundamentale de interes în breaslă, dar şi personale: „Am primit apelul prin Constanţa Apostol (n.1950, Galaţi, asistent medical, epigramistă – n.n.) şi, ca o doamnă, îţi trimit materialul şi prefaţa promisă. Am adăstat mult pe catrenele tale, mi-ai spus că-mi dai libertatea totală şi eu am luat-o de bună. Dar sincer, am şi muncit. Sper să te convingi şi mai sper să fie de folos munca mea. Observaţiile se pot constitui în adevărate <<lecţii>> de epigramă, dacă le primeşti. Eu ştiu că oltenii sunt numai aparent căpoşi, în fond inteligenţa şi, mai ales bunătatea sufletului, întrec încăpăţânarea. Deci, primeşte, dragă Nic, observaţiile mele ca de la o soră adevărată, în vinele căreia curge acelaşi sânge epigramistic şi în caracterul căreia mai dăinuie bunul simţ al ţăranului-popă care a fost tatăl mamei. Te felicit pentru acest volum care este într-adevăr valoros. Sper să rupă gura târgului şi să te propulseze ca cel mai de seamă epigramist oltean. Te rog, nu încărca pagina cu multe catrene pe ea, nu încărca nici volumul, mai păstrează epigrame cu subiect general, valabil pentru al doilea volum. Nu te zgârci să reduci din prefaţă, fiindcă o carte de valoare are şi o prefaţă serioasă nu o fuşăreală jurnalistică. Dacă vrei să foloseşti prefaţa mea, bine, dacă nu, nu. O să mă simt încă o dată înşelată în aşteptările mele (oare a câta oară?) şi-mi va părea rău de munca şi sufletul pe care l-am pus în ea. Nu adaugi nimic, de tăiat poţi să tai, dar nu prea mult. În nici un caz să nu foloseşti doar un fragment din ea, aşa cum a făcut Vasile Matei la „Pilulele şi prafurile” lui. Acestea fiind zise, încă o dată te felicit. Ţi-am simţit lipsa la Galaţi,   dar n-a fost grozav ca altă dată. Ceva s-a schimbat  (poate şi pentru că organele locale nu mai sprijină Festivalul). Oamenii, la fel de primitori şi calzi, dar cam sărăcăcios şi obositor. Salutări familiei, salutări celor din Slatina care îşi amintesc de mine. Îţi doresc sănătate, putere de muncă şi tenacitate să izbândeşti.  Aştept volumul şi scrisoarea. Merit o reparaţie. Toate cele bune. Elis Râpeanu”.

               Şi câteva completări, în creion, pe pagina a II-a:

             „La sfârşitul cărţii, în loc de prolog, poţi să dai 1-2 propoziţii de date biografice, titluri, premii etc. (nematerializat), plus câteva pagini cu citate (fragmente din materialele apărute) despre tine de oameni mari (cunoscuţi), pe caperta a IV-a – poza ta, cu o epigramă scrisă de mână sau din altă referinţă a unei personalităţi”. (Toate cele trei sugestii au fost adoptate – n.n.)  Şi un P.S. în colţul din dreapta, pe prima pagină, tot în creion: „Pentru doctorat am nevoie şi de studii apărute sub formă de prefeţe, comunicări etc. Elis”. 

             La o atentă comparaţie între manuscris şi tipăritură, descoperim că prefaţa a fost ad litteram respectată, cu două excepţii, ambele la pagina 4: 1. după rândul al doilea urma, drept exemplu  la catrenul omis, în carte, - „Un pas pe ploaie”: „Cu umbrela-n cap, exclus să vadă / Şi cu frica stropilor de apă,/ Nea Mitică a pus pasu-n stradă, / Nu ştia că îl pusese-n groapă” şi 2. în epigrama  „Gardul cu proptele nu cade niciodată”, rândul al treilea din carte „Că după oarecare vreme” înlocuieşte pe cel din manuscris: „Dar pot să spun că   dup-o vreme”. În ceea ce priveşte conţinutul, era structurat în şaisprezece capitole; în carte doar nouă. Ca denumire, numai „Madrigaluri” e comun, celelalte opt din volum sunt „botezate” într-o „libertate totală”, concretizând mai bine tematica, acceptate şi de autor, absorbind cu generozitate cele mai reuşite „înţepături”. Rând pe rând, titlurile de grupaje din manuscris îşi cumulează potenţialul sub platoşa inspiraţiei în carte: „Ecce homo”, „Chilipir”, „Rutiniere” în „Impulsuri pentru omul nou”, „Umor involuntar”, „Confraţi, confraţi, dar...”, „Ai noştri tineri”, „Epitafuri” în „Cu adrisantul cunoscut”, „Eternul feminin”   şi  „ „În familie” în „Femeia”, „Mens sana in corpore sano” în „Sportive”, „Pe roţi”, „Umorul s-a născut la sat” la „Diverse”, iar „Raţiunea în revoluţie” a devenit, ca  amprentă a unei persistente stări politice depresive, „Strigăte în actualitate”, de unde şi orientarea către titlul volumului.  Cât despre valoarea cărţii, doamna Elis Râpeanu prinde bine – să nu uităm de când datează „Prefaţa” –, portretul volitiv şi artistic al olteanului, „vioiciunea spirituală, isteţimea sa proverbială, spiritul de fin observator şi înclinarea spre umor şi ironie”. Mai mult, autorul „încearcă să-şi încânte contemporanii prin acest volum, în care inepuizabila sa putere de creaţie îmbracă haina umorului, a ironiei şi chiar a satirei”. Pentru a conchide, într-o pertinentă analiză a situaţiei şi direcţiei de manifestare a speciei: „În această perioadă, când mulţi grandomani înseilează patru versuri şchioape, versificând o glumiţă, şi au pretenţii de epigramist, sau când mulţi creatori o abordează de pe poziţii comode, decretând că nu se împiedică ei de regulile şi canoanele impuse, pe un ton doctoral, de cei care apără statutul de bijuterie literară al catrenului epigramic, Nicolae Fulga demonstrează că, pentru scrierea epigramei, e nevoie nu numai de talent, ci şi de meşteşug;  nu numai de noutate, ingeniozitate în idee şi în demonstraţie, ci şi de nenumărate şlefuiri, astfel ca şi forma să contribuie la încântarea spiritului”. Iar autorul, „care nu s-a grăbit cu publicarea volumului, a reuşit să dea pe piaţa literară o carte cu adevărat valoroasă”, ce „incită la nenumeroase discuţii şi ne obligă să ne schimbăm adesea optica asupra unor probleme actuale”. Ei, aici e buba! În general, supuse unui canon al receptării, epigramele au o viaţă cu bătaie scurtă, ele punctând ironic un personaj, o stare de lucruri, caracteristici plasate în circumstanţele spaţului, într-un anume moment. Şi cum „tempora mutantur, et nos mutamur cum illis”(lat. „se schimbă vremurile, şi noi odată cu ele”), catrenele, în majoritate, s-au răcit,     şi-au pierdut efectul, statuând, emotiv, prin delimitare, arie de investigare, tipologie, supuse iremediabil perisabilităţii contemporane. Chiar şi compartimentarea are o tentă de ansamblu, cu focalizare relativă de la „Madrigaluri” până la „Diverse”. Dar înţelegerea acestui proces nu înseamnă că negăm robusteţea talentului, sclipirea minţii, a condeiului în brazda flerului, a spiritului de epigramist, preocupat, acum zece ani, să ne smulgă zâmbete pe bandă rulantă, satirizând tot ce focalizează şi intră pe lungimea de undă umoristică. Redăm un set de epigrame, încorporând prospeţimea încă neatinsă de trecerea timpului, spre a demonstra cele emise mai înainte, dar şi să nu repetăm zisa altora, prin actul decent al analizei şi recuperării:  „Unui sudor la ofiţerul stării civile: Cu flama-n piept urcând tenace / A inimii temperatură,/ A spus un DA, convins că face / Azi cea mai trainică sudură”; „Se spune că merele numai toamna se coc: Cred că sutem traşi pe sfoară,/ Căci, de fapt, la noi în târg,/ Fete în primăvară,/ Ies cu sânii daţi în pârg” („Madrigaluri”); „După o conferinţă despre originea vieţii pe Pământ: – Ia spune-ai înţeles, băbuţă?/ - Am înţeles, că nu e greu:/ Deci, noi ne tragem din maimuţă,/ Pe ea făcând-o Dumnezeu”;  „Despre spectacolul <<Mobilă şi durere>> de Teodor Mazilu, jucat la Slatina: Vor spune deci şi spectatorii,/Cerându-şi dreptul la părere,/Că mobilele sunt actorii /Şi tot spectacolul durere” („Impulsuri”...); „Tăierea porcilor: Porcii de-i crescurăm noi pe-aici/ De diverse rase pot să fie;/ Patrupezii să ne dea şorici,/Iar bipezii, toţi la puşcărie”; „Revelion în staţiuni: Nu se duce, stă acasă / Că rămâne făr-un ban;/ De se duce-l costă-o masă/ Masa pe-o juma de an”;  „Algoritmul politic: Cuvântu-i bun, se potriveşte,/ Neologism, sună frumos,/ Dar dac-ar fi pe româneşte,/ Eu l-aş numi mai simplu: os”;  „Apropo de salariile mici: Că salariul este mic /Îmi produce bucurie;/ Când mă duc să îl ridic / Nu mi-e teamă de hernie” („Strigăte în actualitate”); „Unui preot: Bea popa rom, coniac şi vin,/ El mă-nvaţă să mă şi-nchin,/  Mă-nchin frecvent pe crucea mea!/ Dar mai ales când văd cât bea.”; „Unui amic medic: Mi-a zis, palpându-mă pe burtă:/ Fumatu-l laşi chiar azi, urgent;/ Îmi eşti amic şi viaţa-i scurtă/ Şi... trase pătimaş din Kent”  („Unora”); „Unui cuplu de îndrăgostiţi care joacă şah: El o atacă, ea-l respinge,/ Apoi e el cel atacat,/ Nici unul însă nu va-nvinge/ Căci amândoi doresc un... pat”; „La mare: M-am distrat, am stat la soare/ C-o fetiţă şic, model;/ Eu am înotat în mare,/ Ea, la mine-n portofel” („Femeia”).

             Grupajul „Cu adrisantul cunoscut” ne oferă o eşalonare, în atenţia focalizată a zâmbitorilor, prin intermediul catrenului maliţios, satiric, alteori laudativ, a unor scriitori prezenţi în peisaj naţional şi autohton  precum: Marin Sorescu, Ion Băieşu, Radu Tudoran, Vasile Băran, Alexandru Clenciu, George Enache  (între timp trecuţi în eternitate), dar şi a celor contemporani: Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Virgil Dumitrescu, Paul Dogaru, Ion Georgescu, Dumitru Udrea, Marin Rada, Nicolae Zărnescu, Iancu Tănăsescu ş.a.  Totodată, e lesne de înţeles ce vizează ciclurile: „Sportive”, „Externe” şi „Diverse”.

               Demersul, în general, subliniază personalitatea scriitorului, ipostaza  artistului hărăzit reuşitei, căutător de a-şi consuma energia şi-n alte direcţii, într-un halou deconectant. Unde are voie să zâmbească, să urzice şi unde se simte certamente absorbit, testat, valorificat, chiar într-o dimensiune nostalgică, deşi tematica abordată se arăta şocantă, pe atunci de-o  savoare nedisimulată. Cu timpul, „actualitatea” unor poante a devenit istorie, un itinerariu, pe ici pe colo, banal, neinteresant, intrat în uitare, cu vremuri şi oameni în schimbare (chiar în capitolul „Strigăte în actualitate”, cu epigrame „inactuale”, sau „Cu adrisantul cunoscut”, unde unele personaje, cu virtuţile lor, intrat-au sub conul neiertător al platitudinii). Şi ne-ntrebăm, resemnaţi în nemiloasa fatalitate, cât ar mai fi păstrat astăzi autorul din volum de-ar fi trăit şi ar fi avut această oportunitate?  De observat că maestrul n-a pierdut prilejul de a-şi trimite, de fiecare dată, la festivaluri, cele mai bune epigrame, în majoritate editate, uneori fiind repetate la concursuri, deşi numărul celor concepute este enorm. Cu toate că orice tentativă de a reproduce câteva  îşi arată latura ei  subiectivă, redăm totuşi, mai întâi, spre delectare, una din volumul tipărit:   „Unui grup de fete:  Sunteţi ca legendarele sirene,/ Vă sorb cu ochii şi îmi pică greu;/ O, Doamne, dacă nu mi-aţi zice nene,/ Mânca-v-ar taica, ce v-aş face eu!”, („Femeia”). Şi trei epigrame aflate în manuscris, neincluse în carte (din motive lesne de priceput): „Pe un copac din Pădurea Strehareţ: Certându-i pe alţii, aşadar,/ În coajă a săpat amicu’:/  - Cine mai scrie e măgar!,/ Iar dedesubt semnează <<Nicu>>”, „Uneia care croşetează la serviciu: Când văd mâinile matale / Crescând bluza-n rotocoale/ Încât o dată mă conving/ Că fac mare tot ce-ating” ,  „Salvare: - O, doctore, mi-e foarte greu,/ Striga o doamnă la Salvare,/  Salvaţi-mă, căci soţul meu/ De-o lună e în deplasare” („Eternul feminin”).

            Printr-o scrisoare, datată pe 13 nov. ’99, trimisă chiar de autorul unui articol atent la volumul de epigrame, Ioan Pop, profesor de limba şi literatura română, deţinător a numeroase premii la concursurile naţionale de epigramă, cu volume prsonale (în epigramă şi literatură) sau în colaborare, îi transmite din Cluj: „Dragă Nicule, / Având regretul de a nu mă fi putut deplasa la festivalul vostru (Vasile B. Gădălin mi-a spus că a fost grozav!), îţi trimit o xerocopie după prezentarea pe care am făcut-o, în <<Adevărul de Cluj>>, volumului tău de autor <<Strigăte în actualitate>>, pe care-l comentez şi pentru tine: <<Iubite talentat confrate,/ bătrân sunt astăzi şi cam ştiu –/ când strigi în actualitate,/ strigi în pustiu..>>./ Mă bucur pentru reuşita Festivalului, te felicit pentru volum şi aştept <<recidive>>. Sper, de asemenea, că veţi reuşi un nou volum din „Oltenii şi... restul lumii”, chiar dacă <<antologiile>> supără pe câte unii... Te îmbrăţişez, Ioan Pop”.

            Redăm cronica din cotidianul clujean, încorporată la rubrica „Lecturi cotidiene”, cu genericul EPIGRAME LA ZI, apărută pe 11 octombrie 1999, la puţin timp după editare: „Slătineanul NICOLAE FULGA, cunoscut clujenilor prin distincţiile obţinute la concursurile <<Pavel Dan>> şi <<Octavian Goga>>, organizate de Centrul de Creaţie al judeţului nostru în anii trecuţi, după editarea culegerilor <<Oltenii şi... restul lumii>> (două volume), ca rezultat al Festivalurilor - concurs cu  aceeaşi denumire, ne oferă volumul de autor <<Strigăte în actualitate>>, Editura Intact, 1999, numai epigrame, deşi este poet şi prozator. / Prefaţat de epigramista bucureşteană Elis Râpeanu în termeni elogioşi – (...) –, nu putem nici noi să nu-i recunoaştem meritele, tematica diversă, de actualitate (politică, economică, socială, culturală), grupată în nouă secvenţe ale vieţii cotidiene şi probleme ale semenilor noştri”.  Urmau câteva exemple. Tot pe-atunci, apariţia este anunţată şi de ziarul local „Olt Press”, numindu-l „prozator şi poet de marcă, conjudeţeanul nostru este remarcat şi ca epigramist... Ne face deosebită plăcere să constatăm că Nicolae Fulga, colaborator constant al ziarului nostru este recenzat elogios şi în cotidianul din capitala Ardealului...”. Mergând pe firul întâmplărilor şi consideraţiilor, tot „Adevărul de Cluj”, ziar independent, în nr. 2096/ 15 ianuarie 2001, în pagina 5, la Artă – cultură, îl consideră pe Nicolae Fulga „printre cei mai buni epigramişti din ţară”.

            De menţionat că Ioan Pop primise un exemplar din manuscris, cu ceva timp înainte, pentru a-şi expune părerea, chiar un comentariu al selecţiei, ca între adevăraţi prieteni de „travaliu prin catrene”. Ardeleanul a fost prompt, entuziasmat, dar şi... un bun contabil, deoarece pe două pagini din misivă, pe toată întinderea lor sunt numerotate tematic prin calificative, bune, foarte bune şi apreciabile. Însoţite de o desluşită şi dezarmantă explicaţie: „Dragă Nicule, mă grăbesc să-ţi trimit (returez) ms. (manuscrisul). Am fost cam exigent la notări, eu în general nu sunt pentru volume de epigrame, ci pentru plachete; nu sunt foarte încântat de catrene la persoane (mai puţin cunoscute de publicul larg), nici pentru cele ocazionale. Asta nu înseamnă că alţii nu le agrează. Ar mai fi problema prozodiei, dar cum eu sunt tare de ureche, poate mai ceri şi părerea altora./  Oricum, va fi un volum consistent, cu multe creaţii bune şi foarte bune. Succes!”.

            Şi mai aflăm cum, într-un clasament al laureaţilor concursurilor de epigrame – UER, pe anul 1999, ocupă locul 12 din 97 de participanţi (un număr record, după cum reiese din scrisoarea, trimisă prozatorului, de la Centru, în data de 5 februarie 2000,  în care se adaugă că au primit banii restanţă de cotizaţie şi au fost repartizaţi corect pe ani). În anul 2000,  Slatina s-a situat pe locul 20 cu punctele obţinute doar de el, iar în 2001 ocupă poziţia 18 din aproximativ 40 de premiaţi. În publicaţia „Apostrof”, un număr festiv din 11 septembrie 1999, este menţionat, ca participant la Festivalul „George Suru” din Caransebeş, printre cei mai redutabili epigramişti din ţară, fiind prezenţi peste patruzeci, în frunte cu Al. Clenciu, George Corbu, Elis Râpeanu, Ionel Iacob Bencei, Alexandru Misiuga ş.a.

              După cum remarca şi preşedintele UER, Nicolae Fulga avea în vedere (şi în pregătire) încă două volume de autor. Se referea la cel intitulat mai apoi „Sub zâmbetul epigramei” şi un altul cu titlu nedecis. Trimisese, pe măsura dictată de neastâmpăr şi nerăbdare, în ciuda stării de sănătate, precară şi de neameliorat, un al doilea manuscris,  vizând viitorul volum de epigrame, şi primise într-un interval scurt, în luna februarie 2001, două modele de solicitudine, care intenţionau să accentueze, dacă mai era cazul, incontestabila atenţie de care se bucura autorul.  Pe 7 februarie, Vasile Larco, inginer mecanic din Iaşi (n.1947, membru UER şi al Academiei Libere „Păstorel Teodoreanu”), prezent în aproape toate volumele colective de epigramă apărute după 1993, dar şi cu volume de autor,  îi răspunde: „Dragă maestre,/ Parcurgând sutele de epigrame, pe care le-aţi meşteşugit,  pot să vă spun <<maestre>>. Ce am făcut eu? Le-am citit, am punctat şi am mâzgălit cu creionul, care oricând şi de oriunde se poate radia... Eu am însemnat cum aş fi procedat dacă ar fi epigrama mea. Cu un punct (.) am evaluat epigramele bune, cu două (..) pe cele foarte bune, cu trei (...) pe cele excelente şi cu patru (....) pe cele antologice. Am notat cu semnul întrebării (?)  epigramele care, după părerea mea, ori nu au poantă, ori au greşeli de prozodie pe care n-am reuşit să le înlătur. Pe altele am scris <<Nu>> , căci nu sunt adeptul unor poante ca <<urechi prea mari>>, că apare fizic << cocoşat, sâsâit etc>>./ Vă felicit din suflet pentru lucrare, şi să mă iertaţi dacă am fost necruţător, aşa cum mi-aţi cerut să fiu... Sunteţi mare, prolific şi perseverent.  Vă îmbrăţişez prieteneşte”.

              Din Sinaia, Nicolae Paul-Mihail  (n. În Caracal, membru fondator şi de onoare al UER, membru al Asociaţiei Umoriştilor Olteni, al Uniunii Scriitorilor din România, cel care a scris, împreună cu Eugen Barbu, scenariile a peste 30 de filme – Haiducii, Mărgelatu, Un august în flăcări şi altele), cunoscut sub pseudonimul Nicomah, îi trimite un răspuns pe 26 februarie 2001, în care precizează:   „Îţi înapoiez manuscrisul pe care mi   l-ai trimis în ziua de 19 febr. a.c., împreună cu prefaţa pe care mi-ai comandat-o ; manuscrisul e corectat, adnotat şi restructurat de mine, după gustul şi priceperea mea. Este al 15-lea volum de epigrame pe care-l prefaţez şi al 23- lea, dacă pun la socoteală volumele de versuri sau proză. Într-adevăr, nu e o treabă uşoară, dar pe măsură ce te experimentezi în domeniu, soluţiile cele mai potrivite pentru fiecare volum apar ca din senin./  Nu am ţinut seama nici de indicaţiile Dtale, nici de numerotarea epigramelor (aşa cum procedase Vasile Larco, sau poate că era una dintre rugăminţile autorului – n.n.), dar oricum tot n-aş fi acceptat altă metodologie decât cea care îmi aparţine. Citind cu atenţie toate notele, îţi vei da seama că e cea mai                bună./ Marginaliile le-am făcut cu creionul – trasare uşoară – ca să poţi şterge ce nu-ţi convine... Am restructurat capitolele, căci 15 erau prea multe,  şi le-am dat titluri potrivite cu un volum satirico-umoristic, care nu e o lucrare didactică, ci una delectantă. Am schimbat titlul dat de Dta, căci <<Sonete amare>>; era total nepotrivit; dacă te-ai sfătuit cu cineva când l-ai ales, să ştii că ăla ori ţi-e duşman, ori nu se pricepe. Noroc că ai dat peste mine , care sunt de meserie. Când îmi vei da un exemplar cu dedicaţie, am să văd şi singur în ce măsură te-ai folosit de sfaturile mele./  Ar fi bine dacă ai citi pachetul în ordinea: 1. Scrisoarea, 2. Prefaţa şi 3. Conţinutul. Observaţiile mele sunt cuantificate după scala notelor şcolăreşti, de la 5 în sus – poate intra în carte, sub cinci – scoate sau refă, încercuire – eroare de rimă, linie tremurată – eroare de ritm./ Din prefaţă ai dreptul să elimini tot cam ce doreşti, cu condiţia să rămână o continuitate de sens; nu sunt de acord să adaugi, dar poţi să corectezi acolo unde sunt greşeli gramaticale evidente, ceea ce mă cam îndoiesc să fie. Pentru copertă îţi ataşez două sau trei tăieturi care ar putea fi folosite ca motive de inspiraţie. Dar iată altă idee: iei un grup de dansatori de la Casa de Cultură, în costume naţionale (3-4 inşi), şi îi fotografiezi în timp ce unul calcă pe o grapă. Din diferite unghiuri. Sau în alt context. (De exemplu, la trecutul Festival mi-a plăcut ideea cu ostreţele făcute din coceni de porumb. Îi fotografiezi, din diverse unghiuri, poate unii şi cu coasa în mâini, şi, după modelul prozei, se poate face un desen interesant, potrivit pe copertă.) Pe coperta a patra e preferabil să pui o caricatură de-a Dtale (poate una de Popa’s sau de unul din ciracii lui şi sub ea, epigrama cu omul de zăpadă, care e cea mai percutantă./  Dacă mă inviţi la Festival, o să te rog să-l inviţi şi pe Dr. Adrian Eliescu din Slatina, (telefon...). Până atunci, probabil ne vom vedea la Cluj.  Aş fi mai liniştit dacă mi-ai confirma primirea volumului. Cu certitudine că volumul Dtale este o treabă bună – mai ales dacă-l mai şi rafistolezi după marginaliile mele. / Te îmbrăţişez  şi îţi doresc sănătate Dtale şi întregii familii! / P.S. La început şi la sfârşit, precum şi între capitole, ai avea nevoie de nişte desene. Poate şi de unele vignete. Popa’s are un elev bun chiar din Slatina, Cătălin Mihalache. E drept că, pe acest artist, ar trebui să-l plăteşti. Mă rog,  o sugestie. Acelaşi”.

             Se pare că era vorba de volumul „Sub zâmbetul epigramei”, după unele informaţii apărut în 2002, despre care noi n-avem ştiinţă.

                                                                                  ***

             Oarecum iritat, acumulând prin ani tot felul  de atitudini, unele chiar aspre, emise cu intenţii cel puţin de efuzie grandomană prin comunul potenţialului epigramatic, Nicolae Fulga îşi varsă focul printr-o replică exaustivă (4 pagini), intitulată „Similitudinea în epigramă”. Ea se vrea, deducem noi, prin extensie, şi o atenţionare a concitadinilor săi, care-şi „permiseseră luxul”  să-l bănuiască în câteva epigrame de „influenţe”, „plagiat” sau „însuşire”. Spre binele tuturor, şi a celor austeri la judecata „falsei memorii” şi a „nemuritorilor dregători în teritoriul fals al unicităţii tematice”, redăm selectiv studiul, considerându-l relevant şi util pentru întreaga suflare de autentici catrenişti: „Ceea ce vreau să spun, în cele ce urmează, este o reacţie posterioară însuşirii la care ne-a <<condamnat>> Ionel Iacob Bencei – (preşedintele Clubului umoriştilor <<Ridendo>> din Timişoara – n.n.), în 11 septembrie 1999 la Caransebeş (unde  s-a desfăşurat Festivalul Naţional de Epigrame)./   

 Neavând nici un fel de drept, (...)  domnul Bencei şi-a asumat prerogativul de a lichida similitudinile din epigrama românească, rol care, dacă ar fi necesară această lichidare, ar reveni, fără doar şi poate, UER, nu domnului Bencei. Pentru aceasta, domnia sa a asmuţit pe noi doi exegeţi pătimaşi, pe Mircea C. Dinescu  şi pe Nicolae Petrescu (...). După cele două referate putea să pornească o dezbatere echilibrată şi utilă, dar domnul Bencei a devenit agresiv, a acordat un singur minut pentru cei care n-au fost cuminţi şi n-au înţeles să-şi vadă de treabă./  Faţă de această neplăcută stare de lucruri, îl rog pe domnul George Corbu, preşedintele UE, să pună mâna mai hotărât pe conducerea Uniunii, pentru că UER are caracter naţional şi ar fi capabilă, prin bogăţia producţiei sale, să funcţioneze mult mai benefic pentru cultura română decât alte Uniuni de creaţie./  În ce priveşte similitudinea tematică în epigramă, am citit de curând, la modul paralel şi comparativ, două culegeri de epigrame. Concluzia mea este că similitudinile tematice constituie un fenomen natural, firesc şi chiar necesar.../ Dacă eu, la Slatina, am descoperit un fapt sau un fenomen social, pe care îl torn într-o epigramă, şi pe care, spre folosul cititorilor din judeţul Olt, o public în cotidianul Olt Press, înseamnă că nicăieri în România, în acea perioadă nu mai e voie să scrie cineva o epigramă care să pună în balanţă morala fenomenului ! La Baia Mare şi la Constanţa nu e voie să se discute despre fenomenul social respectiv, deoarece se săvârşeşte păcatul de neiertat al unei similitudini... / Cine poate opri pe cineva, pentru că s-a mai scris, să abordeze zâmbetul veşnic al lui Ion Iliescu? Dar ciocul lui Emil Constantinescu? Cine poate opri dezbaterea cazului Monicăi Lewinski sau aluzia plină de umor referitoare  la Zoe Petre? Oare, numai Al. Misuga are voie să abordeze relaţia dintre soacră şi ginere? Dar ciubucul de la medic? Dar fetele în drum spre Istambul?  Dar strânsul curelei?... Iată teme pline de umor şi interes, la care cetăţeanul meu din Olt n-are acces, fiindcă a scris şi Marian Popescu la Cluj pe aceaşi temă! Să nu uităm, domnilor, că epigrama e chemată mai mult spre educaţie, spre buna dispoziţie, mai mult decât către actul pur artistic”. 

             Şi vine cu exemple în discuţie, unde similitudinea este evidentă, în câteva cazuri,  la Al. Clenciu şi Constantin Tudorache, când în temă întâlnim, în paralel, două personaje: Emil şi Zoe, cizmarul şi savanta, sau la AL. Clenciu şi Constantin Ţone, între Geo Olteanu şi Mircea C. Dinescu. „Intrarea în NATO – continuă N. Fulga – este abordată de către patru autori:  Al. Clenciu, Olimpian Radu, Titu Olteanu şi Ioan Raţiu. Alţi patru autori îl abordează pe Păstorel: Nic. Paul-Mihail, Gheorghe Păun şi Gh. Zarafu. Foarte frecventă este folosirea unor proverbe. Al. Clenciu: <<Dând cu târnăcopul, State,/ În asfalt să facă groapă,/ I-au plesnit nădragii-n spate - / Unde dai şi unde crapă?!>>; Constantin Ţone : <<Când s-au spart iţarii-n fund,/ Un ţăran ce da la sapă/ Zise cugetând profund:/ Unde dai şi unde crapă!>>. Apoi vine şi doamna Florina Dinescu cu varianta sa, care mi se pare şi mai sensibilă, dar nu evadează din temă: <<Fi’ndcă-mi zise o sudalmă/ I-am cârpit şi eu o palmă,/ Dar obrazul din păcate,/ A crăpat mai jos, la spate>>. / Rog pe renumiţii exigenţi să excludă pe cea care e o ... similitudine condamnabilă (!!)/  În fond, ce facem noi organizând concursuri de epigramă pe o anumită temă dată? Nu încurajăm similitudinile? / Deci, pornind de la constatarea ce s-a scris în domeniul acesta, într-o ţară a umorului înnăscut, cum este România, a săvârşi o similitudine într-o epigramă, este firesc, justificat şi chiar util”.

             La începutul anului 1998, pe 7 ianuarie, nu pregetă să corecteze o schiţă primită; îi fixează poanta finală, imprimând volumului de epigrame „un caracter filozofic”, după părerea autorului, Mircea C. Dinescu, medic din Ploieşti, membru fondator al UER, doctor Humoris Causa, Vaslui, 1986. Acesta îi mulţumeşte printr-o scrisoare exaustivă, purtând apelativul „Domnule director”, datând din 16 ianuarie.  Conţinutul e interesant şi aduce în discuţie câteva aspecte relaţionale în arie umană şi de breaslă. „Vă mulţumesc pentru amabilul şi competentul dv. răspuns – aflăm din epistola de gratulare şi satisfacţie. Am înţeles ce mare serviciu a făcut domnul redactor N. Fulga schiţei mele, imprimându-i un caracter inconfundabil. Toţi cei cărora le-am cerut ajutorul, pentru a-mi lămuri poanta finală, n-au fost în stare să mă ajute. Chiar am început să mă mândresc că a colaborat la schiţa mea un membru al U.S. Îi mulţumesc domnului redactor şi pentru  operaţia făcută <<momentului biblic>>, prin care a adăugat şi volumului un caracter filozofic. / În ceea ce priveşte problema plagiatului în epigramă, fapt pentru care a fost şi prozatorul nostru bănuit (destul de puţini au << scăpat>> de asemenea <afronturi>>), anume că s-ar fi strecurat <<influenţe>> ale nu ştiu cui prin numărul impresionant de epigrame proprii, Nicolae Fulga a explicat tuturor nedumeriţilor că <<ceea ce este considerat plagiat, de fapt nu există, este numai o obsesie a unor epigramişti>>”. Şi, completându-l, ploieşteanul remarcă: „Faptul mă bucură, dar mă şi întristează. Se ştie că obsesia face parte din sectorul afecţiunilor psihice şi, deci, ar trebui să luăm măsuri în consecinţă”, adăugând că simte doar „un fel de greaţă, amestecată cu milă, pentru diletantism şi impostură, unite firesc cu grandomania”.             

            Corneliu Costăchescu, secretar UER, supărat şi influenţat, la rându-i, de întâmplarea de la Caransebeş, trimite pe 15 martie 2000, o „Scrisoare deschisă” –  adusă la cunoştinţă şi altor  colegi, deci şi lui Nic. Fulga –,  domnului profesor Nic. Petrescu din Piteşti, „care, înainte de a fi justiţiar, trebuie să fie un model de corectitudine. Domnului profesor, cu dragoste,/  Am citit, cu mare atenţie, cele două articole: <<Pe scurt>>  (în <<Epigrama>> nr. 10/1998 –la pag. 14) şi <<Demnitatea epigramistului>> (în aceeaşi revistă, nr. 14/1999 – pag. 34), ambele semnate de dvs., un <<epigramist, din mila Domnului, spre binele epigramei>> (v-am citat)./ În cele două articole condamnaţi pe cei care fură poante sau plagiază epigrame – total sau parţial. Nu credeţi că cei învinuiţi ar avea un drept la replică?  Mă surprinde, însă, stimate d-le Nic. Petrescu (n. 1936, prof. de matematici, membru fondator UER – n.n.), uşurinţa cu care aţi căzut şi dvs. în acest <<păcat>>. Similitudine sau plagiat, rămâne să apreciaţi dvs. sau cei <<condamnaţi>>  în articolele de mai sus./ La concursul UER,   trim. I / 2000 (temă liberă), aţi prezentat  epigrama <<Bumerangul>>:  Bărbatul soaţa şi-a-ntrebat,/ În oarece intimitate:/  <<- Nevastă, ai vrea să fii bărbat?>>/<< - Dar tu, bărbate?>>( Foaia de concurs nr. 90 – motto: <<Iarna pe uliţă>>.) După deschiderea plicurilor, cu identitatea autorului, s-a găsit numele dvs. Însă, cu doi ani în urmă, la concursul UER, trim. III/ 1998, colega noastră Viorica Voicescu, din Sibiu, a luat premiul I (temă liberă) cu epigrama: <<Curiozitate>>: Badea mândra şi-a-ntrebat:/ <<- Tu ai vrea să fii bărbat?>>/ Ea pe umăr îl bătu/ Chicotind: <<- Eu vreau! Dar tu?>>”. Creaţia a fost publicată în <<Epigrama>>, nr. 10/ 1990, la pag. 18. Articolul dvs. <<Pe scurt>> îl găsim în aceeaşi revistă la pag. 14. Se poate presupune că aţi citit-o. <<Pe scurt>>, pentru <<Demnitatea epigramistului>> trebuia să daţi o explicaţie, spre binele epigramei. <<Ar mai fi o portiţă de a nu ieşi din sfera demnităţii>> – am citat din articolul dvs. <<Demnitatea epigramistului>> – şi anume să mărturisiţi ce glumă sau banc aţi versificat! <<Dar cui foloseşte asta?>>, vă-ntrebaţi dvs. în articolul menţionat”. 

           Într-o „Informare”, prezentată la Şedinţa Cenaclului „Cincinat Pavelescu” din Bucureşti, în ziua de 8 mai 2002, acelaşi secretar, după ce face cunoscută hotărârea „de a renunţa, din motive de sănătate”, la postul de „secretar al Uniunii, începând cu trim. III / 2002”, şi că se va achita până atunci de problemele ce-i revin, reiterează caracteristicile Legii nr.8/1996, mai cu seamă cele privind drepturile de autor şi pe cele conexe, dând împuternicirea să pretindă „respectarea integrităţii epigramelor scrise şi dreptul de a nu permite intervenţia abuzivă şi neautorizată în textul acestora”./ E de părere „că toţi colegii, <<retuşaţi>> abuziv şi neautorizat de dl. Lică, merită o reparaţie morală”. Şi aminteşte, printre cei lezaţi, pe Goe Olteanu, Otilia Morţun, Cornelius Enescu, Vasile Vorobeţ ş.a./„În primul rând merită o reparaţie morală dl. Stelian Ionescu, autorul care în <<Dicţionar>> apare cu ambele epigrame purtând ampreta dlui Lică. Oricât de minore ar fi aceste retuşări, talentatul S. Ionescu nu merita acest afront. Un caz ieşit din comun – continuă să judece C.C. –, este al colegului Olimpiu Radu. Citez o epigramă de-ale sale: <<Covorul: / Martir tăcut, el stă pe jos,/ Îndură călcături o droaie,/ Şi, ca să fie mai frumos,/ Este luat şi la bătaie>>. Ce publică dl. Lică (citez): <<Covorul: Din sute de urzeli ţesut, El este, fără îndurare,/ Călcat într-una în picioare/ Şi pe deasupra şi bătut>>. O versiune nouă, atribuită autorului, împreună cu gafa din primul vers: <<Covor  ţesut din urzeli>> (?!) /  Legea trebuie de acum respectată, să se evite declanşarea unui neplăcut conflict de interese. / Mulţumesc pentru atenţie”, încheie Corneliu Costăchescu.

             În geometria tumultoasă din aria epigramei, într-o nelinişte armonică a spiritului, prin jubilaţie şi scânteieri înnobilate, se întâlnesc duelurile, acele „atacuri” spontane  care stârnesc veselia nereţinută, într-o descărcare nervoasă fără complexe. Efectul maxim se obţine pe scenă, în faţa unei săli pline, cu idei prinse din zbor, vizând aspecte ad-hoc, care oglindesc, pe lângă talent şi incisivitate, o reală spontaneitate, calităţi propice personalităţii lui Nicolae Fulga. Dar şi o evidentă voluptate a protagoniştilor situaţi între limitele bunului simţ, ca lege nescrisă, în evoluţia intelectă, fără grosolănii sau trivialităţi. În „Amintiri pretimpurii”, la capitolul IX, pe aproape trei pagini întâlnim, sub titlul „Un dialog umoristic”, duelul generat de întârzierea jurizării la faza finală pe ţară a brigăzilor artistice. „Şi mi-a venit atunci ideea să satirizez aspectul. Am alcătuit un catren şi l-am zis pe scenă: <<Cu juriul ăsta, pe-ndelete,/ Ne prinde iarna ici la Neamţ/ Şi unii n-avem nici un şfanţ,/ Că nici diurnă nu ne dete>>”. În replică, un localnic, medic şi epigramist: „Te prinde iarna pe matale/ În spaţiul nostru carpatin,/ Puteai să ai ceva parale/ Şi un palton de alumin”. Şi slătineanul a continuat duelul: „Posteritatea n-o fi oarbă/ Să nu te pună în vr-un şir,/ Dar dac-ar sta talentu-n barbă/ Te-ar pune chiar lângă Shakespeare”. Publicul încântat aplauda în continuare. Şi o altă intervenţie cu direcţie la calviţie: „Te-aş ruga să îndrăzneşti/ În oglindă să priveşti/ Şi dup-aia să-mi spui mie / O rimă de la felie”. Răspunsul: „Faci aluzii la chelie,/ Dar mie nu-mi pare rău;/ Cât e-n sală nea Ilie, / Eu am freză de flăcău”. Şi specifică: „Nea Ilie era un ziarist local, ceva mai în vârstă decât mine, avea o chelie veritabilă...”. Între timp, a intrat juriul, unde se afla şi Oniga, secretar general al UGSR, „mai pleşuv decât mine şi decât nea Ilie, ziaristul,... am modificat versul al treilea şi, cu acesta şi adresa: <<Faci aluzii la chelie,/ Dar mie nu-mi pare rău,/ Cât e dumnealui pe scenă/ Eu am freză de flăcău>>. Catrenul a avut cel mai mare succes, nu datorită valorii lui literare şi umoristice, ci mai ales mutrei perplexe pe care a făcut-o Oniga, neştiind despre ce e vorba”.

               În primăvara anului 2000, primeşte următoarea scrisoare: „Stimate domnule Nicolae Fulga,/ Prin amabilitatea domnului Corneliu Costăchescu, am intrat în posesia adresei dvs./ De Anul Nou v-am trimis o felicitare pe adresa fostului dvs. loc de muncă./ Acum să vă spun de ce vă deranjez: lucrez la o carte cu dueluri epigramatice. Am duelat prin corespondenţă cu mai mulţi epigramişti din ţară: Bucureşti, Craiova, Galaţi, Braşov, Bârlad, Vaslui, Caransebeş etc. / Dacă sunteţi adeptul duelului, m-aş simţi onorat să am în carte şi un duel cu dvs. / Nerăbdător fiind, nu mai aştept răspunsul şi vă arunc mănuşa: „1. La Festivalul <<Oltenii şi ... Restul luimii>> s-au oferit rogojini drept premii: La Festivalul dumnealor, / (Nu caut din nimic pricină ), / Au concurenţii toţi umor/ Echivalent cu-o … rogojină! ;  2. Scriitorul Nicolae Fulga, a făcut parte din juriul Festivalului:  Văzându-mă de Fulga premiat,/ Mă-ntorc acum acasă încântat/ Că nu mai sunt necunoscutul glumii / Şi nici un cetăţean din ... Restul lumii. /  Dacă nu sunteţi de acord cu cele două dueluri propuse, puteţi începe dvs. atacul, căutând motive legate de cartea mea <<Singur printre epigramişti >>, pe care o aveţi. Vă doresc multă sănătate, sărbători fericite şi mult succes pe plan literar! / Cu toată stima, Nichi Ursei”.  Replica lui N. Fulga nu se lasă aşteptată:  „Ştiu, ţi-am dat un premiu mare / Cum   n-ai obţinut nicicând;/ Ce să fac? – ca orişicare -/ Mai greşesc din când în când”. Iar pe 11 mai 2000, Nichi Ursei, preşedintele Clubului Umoriştilor vâlceni (n. 1948, membru al UER, prezent în volume colective şi de autor), îi răspunde la prima provocare lansată: „Stimate Domnule Nicolae Fulga, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi primit propunerea mea de a duela prin corespondenţă. Vă mulţumesc şi pentru sugestiile referitoare la revista <<Ţânţarul>>. Dar să trecem la atac”.  

             Vom reda selectiv, din multitudinea replicilor, inclusiv cele de mai sus,  în decurs de doi ani, 2000 şi 2001, deşi toate au sare şi piper, meritând oricând să figureze în antologii de acest gen.

              Pe 9 august, Nichi Ursei îi propune să meargă, împreună, cu maşina lui, la Festivalul de la Caransebeş, dar se îndoieşte: „Maestre, dacă e un truc?/  Ce, nu v-aţi ars nicicând cu ciorba?/   De zis am zis c-am să vă duc,/ Dar poate doar aşa... cu vorba.” De acord: „Spre Caransebeş s-o apuci,/Pe drumul drept sau serpentină,/ Cu vorbă lungă să mă duci,/ Dar în maşină”. Apropo de maimarele epigramiştilor din zonă: „Aşa cum spui,      te-am cunoscut,/ Ba chiar îţi duc şi propaganda,/ Că şi-aşa n-ai de-ntrecut/ Decât pe nea Alecu Sanda”. Nichi Ursei: „- E vorba de zona Olteniei, nu?/- Se poate face propaganda!/ Printre olteni mă simt voinic,/ Iar pe acest Alecu Sanda/ Îl am la... degetul cel mic”. Nic. Fulga: „- Azi ţi-o spun fără de preget,/ Ca avere-ţi simt eşecu,/ Alţii aur au la deget,/ Tu îl ţii pe nea Alecu”. Nichi Ursei, remarcând o oarecare confuzie: „Nu mă-nţelegi ce vreau să zic,/ Deci, hai s-o luăm mai binişor:/ Îl ţin la degetul cel mic/ De la... picior”. Apropo de premii, Nic. Fulga: „De eşti convins că premii dau/ Doar pe vin bun sau pe sprânceană,/ Atunci în aşteptare stau/ Să vii şi tu c-o damigeană”. Nichi Ursei, cu multă bucurie:  „Mă-ncântă schema cu sprânceana,/  Voi concura, deci mă grăbesc/ Să vin şi eu cu damigeana.../ Să-mi dai... un zaibăr oltenesc!”. Nic. Fulga:  „ – Pană de talent: De crezi că sunt în pană eu,/ Nu sar în sus, nu-ţi fac dojană,/ Dar unii-s premiaţi mereu,/ Deşi sunt permanent în pană!”. Nichi Ursei: „- Te-am cunoscut şi eu: Noi nu vom face pe nebunii/ Şi nu e vorba de dojană!/ Am zis şi eu privind la <<unii>>:/ Ce mai condei... şi ce mai pană.!...”  Nic. Fulga: „– Nu mi-e teamă că mă pierzi: De amici să ai scăpare/ Tu te rogi la Dumnezeu,/ Dar la mine spor nu are,/ Sunt ateu”. Nichi Ursei, cu surprindere: „Auzind că eşti ateu,/ Te întreb surprins de dramă:/ De nu crezi în Dumnezeu,/ Crezi măcar în Epigramă?”. Nic. Fulga: „– Eroare: În Ea încrederea e mare,/ Pe de-altă parte sunt cam trist/ Că, persistând într-o eroare,/ Şi tu te crezi epigramist!”.  Nichi Ursei, forţat de situaţie: „Nu mi-am dorit, dar văd că-mi ceri/ Cu amănunte să insist:/ Eu nu-s epigramist de ieri/ Ci m-am născut epigramist”.

           Apelând la un răgaz, Nichi Ursei precizează: „Am uitat să vă spun că am încă o pasiune (mai lumească), apicultura. Am vreo optzeci familii de albine, cu care am fost ocupat toată vara... Interesul meu e să ducem mai departe duelurile. Mă uimiţi cât de repede răspundeţi la <<atacurile>> mele. Voi încerca şi eu să vă copiez – îi scria prin august 2000, iar la început de martie 2001: „Am duelat până în prezent cu 30 de epigramişti, însă duelurile cu Dumneavoastră sunt cele mai lungi. Mi-a făcut o mare plăcere acest schimb de replici. Vă felicit pentru reuşitele răspunsuri. Vă trimit ultimele replici. Dacă doriţi să le continuăm, vă stau cu cea mai mare plăcere la dispoziţie. Nu se ştie când ne folosesc”. Nic. Fulga: „– Întrebare: Văd că te-a cuprins mândria/ De adresa care-o ai:/ Stai pe Regina Maria./ Nu mai stai?”. Nichi Ursei: „– Precizare: Mi-e martor bunul Dumnezeu,/ Răspunsu-i unul, n-am ce-alege:/ Pe Epigramă stau mereu;/ Acolo e şi Nichi... Rege!”. Nic. Fulga: „– Adevărul de la Tg. Jiu: Cu premiul de la Tg. Jiu/ Glumim de mult, cam permanent,/ Dar sincer în final să fiu:/ Sunt vinovat..., dar de talent!”. Nichi Ursei: „– Talentul e recunoscut: Mai precizez, cum trebuia,/ Eu la gorjeni, o spun decent,/ Admir nespus acest talent.../ Talentul lor de-a premia!”.   Nic. Fulga:  „– Ultimul sfat: Ţi-o spun, a nu ştiu câta oară,/ Că apele nu-ţi iau în seamă;/ Opreşte-ţi toată apa chioară,/ Şi foloseşte-o-n epigramă”. Nichi Ursei,  scos din fire, simulant: „Când văd că-mi spui <<ultima oară>>/ Mă enervez, devin livid.../ Dar mă lipsesc de apa chioară/ Că-n epigrame pun acid!”. Nic. Fulga: „– Atenţie: Cu-acidul ăsta-ţi dai în petic,/ Te fac atent şi îţi repet:/ Vezi să nu pui acid acetic/ Că ăsta e deja oţet”. Nichi Ursei: „– Am reţinut, dar...: Tu, cu oţetul ce-l susţii/ O mai făcuşi o dată lată,/ Şi-ţi spun, amice, ca să ştii,/ Că epigrama nu-i... salată”. Nic. Fulga:  „– Şi totuşi: Eu însă băgai de seamă/ Că salata se ascute,/ Chiar devine epigramă/ Dacă-i pui şi-un ardei iute!”. Şi încheie „vorbind serios”, referindu-se la impactul epigramei asupra parlamentarilor: „De le-am putea impune epigrama/ Prin noi, prin toţi, sunt de acord, prin tine,/ Îţi garantez că s-ar reduce drama,/ Şi-ar merge ţara asta mult mai bine”.

             Pe 21 decembrie 2000, Clubul Umoriştilor Vâlceni şi Colectivul de redacţie al revistei „Ţânţarul” urau la sfârşit de an şi mileniu, atât lui, cât şi scriitorilor umorişti din Cenaclul pe care-l conduce, „Sărbători fericite şi tradiţionalul <<La mulţi ani!>>”, asigurându-i de sincera lor preţuire, acceptând totodată propunerea unei întâlniri între cenacluri, în dublul sens.

            Nu trecem cu vederea duelul epigramistic cu Nicolae Nicolae (Caransebeş) : „De Nicu Fulga ce să spun? / (Figură nobilă, olteană)/ C-a apucat pe drumul bun/ Că are fulgi, dar n-are pană”. Replica: „Eu scriu proză, scriu de toate,/ Am şi premii – o duzină, / Însă şi tu ai dreptate / Că n-am pană la... maşină !”. Sau cu Ionel Iacob Bencei  (Timişoara): „Foaie verde măghiran / Nicolae este trist/ Că-l făcu muica oltean / Dar nu şi epigramist”. Replica lui Nic. Fulga: „Ai dreptate, sunt oltean/ Şi, deci, am prin sânge hazul,/ Dar  tu eşti timişorean/ Şi nu şii nici ce e prazul”.   A mai avut dueluri epigramatice în epocă cu slătinenii Nicolae Zărnescu, Ioan Smedescu, Nicolae Gonţ (Topor) şi alţii. Pentru savoare, nu pregetăm să inserăm şi câteva epigrame mai rar întâlnite: „Poetului Ion Georgescu, premiul I al revistei <<România literară>>, la Festivalul „Panait Cerna”, Tulcea, 1988    Pescari în Deltă merg duium / Şi toţi visează-un peşte mare./ El bate (biet!) atâta drum/ Doar pentru premii literare!”; „Domnului Ion Labă Popescu, patron cafenea literară: Când mai pornesc  vreo acţiune/ Şi-mi vor mai trebui parale,/ Ştiindu-ţi gândurile bune,/ Mă las pe... laba dumitale!”. Nicolae Fulga a „comis”, prin vreme, şi un număr însemnat de epitafuri cu adresă ( umoristului Theo Trăşculeasa, fostului primar Radu Barbu, muzicologului Felix Săvescu, dar şi coregrafului Nichita Dragomira: „Să iertăm, un mit ne-nvaţă/ Chiar şi   printr-un epitaf: / Ăsta ne-a minţit în viaţă / Că e mare coregraf!”.       

             Din Bucureşti, pe 28 decembrie 2001, ca de altfel şi în 2002, secretarul UER îi trimite urarea cuvenită: „Stimate Dle. Fulga, în pragul unui An  Nou, vă doresc dvs. şi familiei sănătate, noroc şi realizări deosebite în plan personal şi pe tărâm literar. Colaborarea cu dvs şi festivalurile organizate la Slatina v-au conturat o personalitate remarcabilă, atât pe plan local, cât şi în lumea UER-lui. Închei cu tradiţionalul „La mulţi ani!”.

              Mai  era vorba doar de o lună. Vremea întrerupea vârsta, se dovedea cu ea neîndurătoare...