Zaharia Stancu, un scriitor uitat,

Înregistrarea şi transmiterea permanentei uimiri constituie filmul experienţei sale de viaţă care coincide cu experienţa sa de scriitor şi cu biografia autorului însuşi.

În această tehnică a unei biografii unitare stă şi originalitatea romanelor lui Zaharia Stancu, care se întreabă în confesiuni: „Fantezie? Imaginaţie? Realitate? Acum nu ştiu, nu mai ştiu ce este viaţă şi ce este literatură. În Desculţ şi celelalte cărţi ale mele”. Scriid biografia lui Darie, romancierul pledează pentru permanenta descoperire a vieţii şi reacţie în faţa morţii, pentru trăirea personală a evenimentului istoric. Spunea Adriana Mitescu cu un an înainte de a pleca printre stele, despre Zaharia Stancu.

Zaharia Stancu s-a născut la 5 octombrie 1902, în localitatea Salcia, jud. Telerman, în Câmpia Dunării. La vârsta de 13 ani a abadonat şcoala şi a lucrat în diverse meserii până în anul 1919, când şi-a continuat studiile de literatură şi filozofie la Universitatea din Bucureşti. După absolvire a devenit jurnalist. În calitate de jurnalist a scos reviste şi ziare. În 1926 publică sonetul „Viaţa” în revista „Ţara noastră”, condusă de Octavian Goga, pentru care este premiat de Societatea Scriitorilor Români. Adevăratul debut este în 1927 cu volumul „Poeme simple”, premiat şi acesta de către aceeaşi societate. În 1931 îşi încheie studiile liceale şi se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe care o termină cu examenul de licenţă.

În 1932, la începutul anului apare revista „Azi”, avându-l ca director pe Zaharia Stancu, la care au colaborat scriitori străluciţi interbelici şi postbelici: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Pillat, Ion Vinea, Gib Mihăiescu, Alexandru Sahia, Geo Bogza. Revista „Azi” va apărea până în 1940. În această perioadă este redactor şi la „Credinţa”.

În 1934 alcătuieşte „Antologia poeţilor tineri” cu o postfaţă de Ion Pillat, considerată a fi un adevărat eveniment literar.

În 1937, împreună cu Constantin Clonaru, editează cotidianul „Lumea Românească”, care a apărut până anul 1940. În acest ziar de

-2-

stânga Geo Bogza publică reportaje de pe fronturile din Spania şi polemizează cu Stelian Popescu de la „Universul” ziar de orientare fascistă.

Atât „Azi” cât şi „Lumea Românească” au fost înterzise de către regimul fascist. Ca atare, lui Stancu i s-a interzis să mai publice. În calitatea lui de jurnalist a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu, unde culege puternice impresii ce au fost ulterior cristalizate în volumul „Zile de lagăr”.

În anul 1946 devine directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, post pe care l-a ocupat pentru mai bine de 20 de ani.

În 1948 apare romanul „Desculţ” a cărui redactare începuse cu un an în urmă, sub formă de memorialistică directă, şi care a fost iniţial tipărit, în serial, în săptămânalul „Contemporanul”. Până în 1988 apăruseră peste 20 de ediţii şi fusese tradus în 24 de limbi (cel mai tradus roman românesc din toate timpurile!), printre altele, existând o traducere şi în limba japoneză.

În 25-27 martie 1949, în adunarea generală, s-a hotărât înfiinţarea Uniunii Scriitorilor. A fost ales ca preşedinte de onoare Mihail Sadoveanu iar ca preşedinte activ Zaharia Stancu. (a fost reales în anii 1962, 1964, 1966 şi 1972).

În anii 1954 – 1955 a câştigat Premiul de Stat pentru literatură şi devine membru al Academiei Române.

În anul 1971, a primit premiul Gotfried von Herder din partea guvernului austriac.

În 1972, la împlinirea vârstei de 70 de ani, este sărbătorit ca mare valoare naţională.

În opera poetică Zaharia Stancu vorbeşte de amurg, de iubiri pirdute, de ceaţa ce se lasă peste lucruri, de o natură atinsă de o boală misterioasă. Ritmica materiei este încetinită şi, adaptându-se ei, versurile devin legănătoare, muzicale, şoptite, cum zice poetul. Citindu-le, ne dau senzaţia unei unduirii de sălcii plângătoare deasupra unui râu negru, de tremurare de plopi înalţi şi subţiri în amurg de bătaie lină de valuri. Iată această viziune naturistică transpusă într-un poem admirabil: „Seara vine cu cerbi, cu bouri, / Vânătorii mânjesc zarea de sânge./ Se bucură în iaz broaştele ochioase, / Luna ciuntită

-3-

când râde, când plânge. // Şireata vulpe albastră a nopţii / Se furişează printre zăpezi, / Trebuie să ai un ochi în frunte / Dacă ţii negreşit s-o vezi. (Seara).

Lirismul naiv şi rafinat este aproape inanalizabil. Elementele cele mai simple, tocite de vreme, îşi recapătă puritatea şi tragismul originar. Ce e viaţa ? Ce e tinereţea ? Unde ne ducem ? sunt întrebări care introduse în confesiunea poetului şi umplute de viaţă trezesc în noi ideea destinului şi, fatal, pe aceea a trecerii inevitabile. De-o inegalabilă sensibilitate este şi poemul „Om în amurg”: „Acum sunt un om în amurg, / Fugi în munţii tăi căprioară, / Nu mai râvnesc să-ţi sărut buzele / A doua oară, a treia oară. // Acum sunt un om în amurg./ Pieri din juru-mi viclean bancher, / N-am ce face cu aurul tău, / Aurul n-are trecere-n cer. // Fiecare zi are amurg, / Fiecare zi are şi zori, / Toamna via e plină de struguri, / Primăvara numai de flori. // Acum sunt un om în amurg, / Ora amiezii a fost dulce, dulce. / În cuibul ei de fulgi de zăpadă, / Luna s-a dus să se culce.

Zaharia Stancu se stinge din viaţă la 5 decembrie 1974, la Bucureşti...

Nicu PETRIA