marți, 7 iunie 2011

  VI. CINEVA  UMBLĂ  PRIN  MINE  ŞI-MI  APRINDE  VISELE...        


               După şapte ani petrecuţi printre hârţoage, căutând să fie util comunităţii, să rezolve anumite  probleme sinuoase din administraţia locală, mulţumit oarecum, omul creativ se-ntoarce în albia sa de curgere, la menirea cea adevărată.  Nu-i împăcat,  n-a fost niciodată. Nu-l încape vremea, anumite rânduieli n-au măsura extatică a zborului de care e în stare. Încearcă să priceapă, nu se mai înţelege. Se aruncă în ritualul scrisului mai mult ca oricând,  vrea să-şi limpezească poteca,  realitatea, universul interior. Încordat, într-o înteţită luptă a contrariilor, se caută la izvor, renunţă la zbuciumul perisant de altruist, îndepărtează himerele de incurabil romantic, scapă de idei şi... nu se mai autoiluzionează. „Tot ce se petrece mi se pare a fi o operaţie complexă, epuizantă, completă şi dureroasă – avea să se pronunţe. Şi parcă tot un gând al meu îmi răspunde: orice operaţie doare, dar vindecă. Oricum, la sat se anunţă un sfârşit de iarnă viscolit”. E un proces de disimulare metaforică. Sosirea lui pe metereze simbolizează o cântărire justiţiară a creaţiei, vrând să sugereze, concomitent, că întreaga activitate, pe judeţ, n-a fost pe măsură, a înregistrat sincope, iar apariţia lui, de i s-ar da mână liberă, e menită să elibereze alte energii... De aici, întregul convoi de nesincronizări, de la micile frecuşuri verbale la „acte cutezătoare” de acuzare, lăsate cu sancţiuni administrative, culminând cu schimbarea locului de muncă. Un fel de stare latentă imprimată, menită să contracareze virtuţile, să controleze disponibilităţile, să-i dea senzaţia de inutilitate.  Începem să murim de când ne naştem, se definea el adeptul filosofiei predestinate, dar asta nu mai este un secret, nici enigmă şi nu mai sperie pe nimeni. Cu atât mai mult pe mine. Deşi, atunci semenii tăi se cam strâmbă pe la colţuri, fiecare purtând mai ştiu eu ce gânduri tulburi, cu mască zâmbăreaţă, de-mprumut... Şi-apoi, dacă am şti că viaţa este veşnică, ce preţ am mai pune pe ea ?   Nu cumva ar veni un timp când începem să revendicăm moartea ca pe un drept la nefiinţă ? Ba da.  Şi atunci simt, paradoxal şi întărâtat, cum cineva umblă prin mine şi-mi aprinde visele...”
                 Zilele liniştite erau tot mai rare, de fiecare dată având pe agenda de lucru activităţi dictate de suflet şi minte. Timp liber, zicea cândva Marin Preda, prin parafrazare, nu-i acela pogramat, ci lăsat la voia curgerii independente a vremii.  Dar poţi, când prin viscere ţopăie fel de fel de gânduri, unul mai năzdrăvan ca altul? Rămâne de studiat, psihologic şi din alte unghiuri, ce înseamnă a privi lumea de pe poziţia omului neîncorsetat, ca determinare, de alte imperative. Dreptul la viaţă, la jocul de-a viaţa, pentru că Nicolae Fulga, între soare şi lună, preferă focul meandric dinlăuntrul fiinţei, veşnic bântuit de furtuni, ca o provocare a tonusului treaz, sfâşiat de noi interpretări... În ziua liberă se scula dis-de-dimineaţă (în cazul unei relative odihne de peste noapte), îşi bea cafeaua fără ţigară (i-am admirat această stază, echilibrul şi controlul când, la agape, nu se contamina deloc, nici la nicotină nici la spirtoase). Schimba o vorbă, două, făcea adnotări de mână, deseori cu stiloul,  trecea la birou, le bătea la maşină într-un ritual al finisării, oprindu-se în răstimpuri într-un trecut „al lui”, adulmecând expresia, fraza, ideea. De nu-i erau pe plac, mototolea abstras coala, o arunca la coşul din dreapta biroului, introducea din reflex alta în maşină, şi gândea într-o tăcere complice. Apoi făcea ordine în manuscrise, le aşeza cu mişcări lente, parcă temându-se să nu afecteze fragilitatea paragrafelor, se-mbrăca în haine de stradă şi pleca în oraş. Se relaxa plimbându-se, intra imprevizibil, sau înduplecat, în dialog cu cunoscuţii, prizonier al ideilor proaspete, izvorâte din noianul învolburat de întrebări intempestive. Se-ntorcea acasă pe sub prânz, mânca ponderat şi se relaxa o oră, după care se ocupa în continuare de creaţii.  Savura scenariul, adăstând până către seară în această efervescenţă a creaţiei şi sensibilităţii, complet alunecat într-un contigent al universului propriu. Lumea lui, în care se simţea excelent, puternic,  imun la reacţiile aruncate de cei frustraţi, acumulând  energii pozitive. Un alt modus vivendi, prin excelenţă situat pe lungimea de undă a spiritului ales. De-i îngăduia  timpul,  îşi arunca privirea şi pe micul ecran, alături de familie. În sezonul prielnic, nu catadicsea să dea o fugă în comuna natală, zonă perenă de cânt şi joc românesc, la casa părintească, mustind în amintiri, toate scăldate într-o nostalgie a neputinţei, într-o vrajă melancolică a ireversibilului. Contempla împietrit pereţii, cândva coşcoviţi, acum văruiţi gospodăreşte, căutând risipa din încrengătura copilăriei, a adolescenţei, anumite ritmuri ale subconştientului, când jocul era olecuţă de înţelepciune, dar mai mult salturi imberbe, plonjări în lumina orbitoare a necunoscutului fabulos. Pe de-a-ntregul răvăşit, trecea în grădină, se consuma fizic printre răsaduri de roşii, săpa răzoare, însoţea, furând din priviri, cârduri concave de cocori, lenevea atipic rezemat în coada sapei, a cazmalei, se pierdea furat de revelaţii, aluneca în neantul material al trecerii / petrecerii, meditând circumstanţial: „Când plecăm ne dăm seama cât suntem de bogaţi sau săraci..., sau străini şi înstrăinaţi!”.  Spontan, slobozea unealta, se retrăgea către prispă. Spre seară sau a doua zi pleca la Slatina, fără explicaţii, fără convenţionalisme.  Ştiam că-i venise ceva în cap şi că trebuia să scrie, explică consoarta. După împrejurări, mă solicita şi pe mine sau mergea singur, în grabă, preocupat să   nu-şi uite ideile. Avea, însă, mereu la îndemână creionul, stiloul, pixul, ceea ce-l ajuta să-şi noteze fugar ideile, gândurile. Se urca în maşină şi se-ndepărta îngândurat, preocupat de ceva anume. Dar, pe măsura hazardului, cum e pretutindeni prezent, nici manuscrisele lui, în cea mai mare parte, n-au avut o soartă mai fericită, de împlinire. Că aveam mereu discuţii cu el pe tema aceasta: <<La ce-ţi foloseşte că te zbaţi atâta, să faci, să dregi?>>. Şi-mi spunea cu o bucurie amestecată cu ceva amărăciune: <<Ce ştii tu? Aici e lacul de argint unde vin îngerii să se scalde. Trebuie să las ceva în urma mea, dâra de lumină, ca lumea, cei ce vor veni, să...>>. <<Cine? Că fiecare îşi vede de problemele lui, nu au vreme să-ţi citească ţie... Nu mai sunt interesaţi de cultură, fie doar de literatură... Şi-apoi, cu sănătatea ta zdruncinată nu-i de glumit...>>.”                                                                                                            
            Perioada anilor  1983 – 1989, după cum reiese din datarea manuscriselor, e cea mai fertilă. Într-o cronologie personală, în funcţie de inspiraţie, concepe toate bucăţile de proză scurtă, încăpute în cele trei volume, revenind asupra unora, în cele două locaţii, Slatina şi staţiunile de munte. Îşi căuta sănătatea, avea probleme cu inima, mergea la băi şi tratament, la Soveja, Covasna (singur, în 5 ani), Vatra Dornei (repetat), Felix, Tuşnad, Căciulata, Călimăneşti. Boala îi fusese depistată de către doctoriţa Maria Saidac, pe când avea cu puţin peste cincizeci de ani. „Nu-i nimic grav, îl atenţionase ea. Cum te păstrezi, aşa o să trăieşti, încă douăzeci şi cinci, treizeci de ani peste. Numai că trebuie să...” Aproape fiecare proză este datată, rareori însemnarea din manuscris fiind diferită de cea din carte. În majoritate, bucăţile au fost create şi compartimentate, doar câteva, negăsindu-şi locul, au fost integrate, la momentul propice, în alt volum, procedeul neviciind contextul. În plus, faţă de aceste consideraţii, adăugăm, ca primordială, revenirea de fiecare dată asupra textului, cu o sârguinţă relevantă, îndrumat neiertător de muză şi-un suflu generator, specific  încăpăţânării de a nu-şi trăda menirea. Desigur, nu-şi ignora nici cealaltă latură a pasiunii, epigrama, sau  culegerea de folclor, hotărât să descifreze farmecul irezistibil din creaţia populară. (Vom reveni, prin armonia rezonantă a demersului, asupra acestor momente, definitorii în concepţia şi personalitatea creatorului de pretutindeni.)  Şi rememora, în tonalităţile poeziei filosofice argheziene, cu  aceeaşi nevoie organică de risipire şi recuperare  afectivă”, o ars poetica:   „Te-am căutat flămând de când mă ştiu, / Te-am căutat mereu, în orice clipă, / Te-am căutat în vreme şi-n târziu,/ În timpul preţuit şi în risipă”. Bucuria de a exista, când te temi de boli şi oameni, dar mai cu seamă  te îndoieşti că s-ar putea să nu ai înţelepciunea de a pătrunde esenţa lucrurilor. Fericit şi nefericit, trăind în continuare periculos!  Ştia, din filosofia antică romană, că trebuie să se ferească, să nu plece urechile la cei care aprobă mereu, şi nici nu-şi permitea să se linguşească. „Eram mare de-acum, îşi devoala, prin confirmare, vârsta, etapa. Citisem majoritatea clasicilor români. Cu ei am învăţat istoria patriei ca pe-o poveste eroică, cum s-a mai scris; de la ei am înţeles că pământul nostru este cel mai binecuvântat loc din lume. Ei m-au învăţat să iubesc exactitatea sentimentelor şi bucuria reuşitei. Şi m-au mai învăţat un lucru deosebit: să iubesc adevărul, oricâte  sacrificii mi s-ar  cere pentru asta. Iar, mai târziu, am înţeles şi declaraţia lui Aristotel din „Etica nicomahică”: „Amicus Plato sed magis amica veritas (lat. : Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul).” Şi, fiindcă ne aflăm la această altitudine a metafizicii, e plăcut să constaţi, din însemnări, acea deschidere spre a munci vârtos, în completarea studiilor, parcurgând literatura română şi universală, în paralel cu cea latină şi italiană, aleasă de el drept limbă secundară la Universitate. Pentru un cunoscător mediu sau curios, întreaga cantitate de înscrieri impresionează (cerbicia poverbială şi spiritul acribic nu-l trădează!), însă fiecare dintre noi, fără voie, se lasă furat de ample studii, structurate pe scriitori şi epoci, extrase din critica vremurilor, din antologii, cu citate şi consideraţii cărnoase  şi pertinente. De la prima încercare, cea de roman istorico-social, ne referim la „Istoria ieroglifică”, prin care Dimitrie Cantemir deschide în arta literaturii genuri noi ca: alegoria, fabula, elegia, dar şi cu „Descriptio Moldaviae”, din cel puţin două motive: cel livresc, de studiu, şi cel de document. Aici găsind reale informaţii, de etnografie şi folclor, cu obiceiuri păstrate sau dispărute, sursă deloc de neglijat de studentul studios, cu gândurile focalizate în perspectivă, cu bătaie lungă, la proza de mai târziu. Descoperim o anume insistenţă, conştientă şi disecţionată interesat, prin similitudini, profesionale şi sociale, cu viaţa moldoveanului Calistrat Hogaş, ajuns director  fără studii universitare terminate niciodată! Care    iubeşte adevărul, demască abuzurile locale şi intră într-un conflict prelungit, de fapt întreaga-i existenţă, cu autorităţile tutelare. Aderenţa, printr-o simpatie psihologică,  este evidentă.  Pentru a convinge, mai reamintim câteva poziţii critice, de nuanţă „contemporană” cu vâlceleanul nostru. Şerban Cioculescu admite că Hogaş „e un retor, că abuzează de reminiscenţe cărturăreşti şi de procedee ale vechilor canoane clasiciste”, creaţia fiind „o literatură de profesor, dar în care apare  vitalismul lui Hogaş, citadin neadaptabil, cu nostalgia potecilor neumblate şi măreţelor spectacole naturale, care-l îmbie la o baie de primitivism răcoritoare”. Octavian Botez îl găseşte „înzestrat cu o francheţe de primitiv,... având un temperament în care viaţa sensitivă şi aceea a instinctului domină preocupările intelectuale”. Pe când Ibrăileanu descoperă la Hogaş, printre altele, „gluma homerică a oamenilor întregi de odinioară”. Şi, în fine, N. Davidescu: „Hogaş e un aed în faptul lumii, când soarele era o divinitate reală şi răsărirea lui o transfigurare universală, când toate fenomenele naturii se prezentau în expresia concretă a unor forţe cereşti”. Fără a fi judecaţi aspru de ivirea acestei paralele literare , pentru unii supărătoare, pentru alţii surprinzătoare, n-am intenţionat decât să aşezăm punţi de legătură între artist şi receptarea lui adecvată – ca om şi trăitor în aspiraţii de aleasă spiritualitate – în orizontul de aşteptare al lectoratului.
                 Cu credinţa supusă unui program cât de cât riguros, prin promovarea unei metode permisibile, unul dintre verdicte ne conduce spre enunţuri capabile să contureze, justificat, locul scriitorului în senatul istoriei literare. Într-o primă fază, în gândire, mai apoi elaborate în scris, Nicolae Fulga, prin construcţii, în parte originale, în parte moştenite, actualizează dramatismul unor mituri, le umanizează prin alte interpretări, fără să le dilueze  sau deturneze sensul principal. Păstrează potenţialul prozei de inspiraţie rurală, dar într-o evoluţie socială justificată. Şi, prelungind ideea către literatura universală, cu omul modern, competent prin receptibilitate şi adatabilitate, el se declară şi adept al lui Luigi Capuana, un teoretician al verismului (se traduce în termenul comun de realism), apărut în critica literară italiană odată cu cea a naturalismului francez (1877). Nici lui Fulga nu i-a plăcut forma romanului experimental, mai degrabă a acceptat metoda intuiţiei, considerând demersul drept rezultat al muncii scriitorului, de observaţie disecată a vieţii, cu ţăranul proiectat temporal şi spaţial aşa cum a fost predestinat, fără retuşuri şi bizarerii de efect.  Purta cu el, conceptual, şi sonoritatea cuvintelor lui Giorgio Bassani, unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii italiene contemporane: „Oferă-mi  pacea din aer, fă ca eu să ard, jertfă candidă, jăratec,  măghiran în somnul luminii”.
             Pe 1 noiembrie era angajat, prin transfer, la Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă, denumire indigestă ca şi cea a subunităţii unde era numit director, titulatură păstrată prin timp – Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă al judeţului Olt (CÎCPMAM Olt). Este eliberat din funcţie, dar şi din cea de profesor la Şcoala populară de artă Slatina, pe 20 noiembrie 1987, deci după un an,  şi trimis prin transfer, fără nici cel mai mic regret, ca instructor principal la Casa de Cultură  a municipiului. Funcţia e mai mult enunţiativă, înscrisă în nomenclator, insipidă prin raportare la om, dar mişcarea demonstra că pământul e rotund în ochii factorilor de decizie, „culturnicul” întorcându-se de unde plecase cu aproape doisprezece ani în urmă, de astă dată degradat. Pricepuse prin intuiţie, dar şi experienţă, că trebuie să se ferească de-o pedeapsă mai mare decât pretinsa, şi de la o vreme, obsedanta vină. Dar care să fi fost vina lui ?  Se aflase că-şi pregătea dosarul pentru intrarea în  Uniunea Scriitorilor, că obţinuse peste 40 de diplome, între care 7 cu premiul I pentru proză, că figura în antologii de epigrame, că reviste de renume din ţară îi publicau producţiile literare...  Sau repeta acuza lui Hogaş? Fiindcă: „nici un animal nu este mai ciudat, nici unul nu trebuie tratat cu mai multă grijă decât omul, şi nici nu e cazul să fie  cruţat mai mult”. Să căutăm un capăt de aţă pentru a urma firul Ariadnei , să dibuim totodată după un nod în papură pentru  a descoperi, iluzoriu vorbind, capetele nodului gordian , devenind astfel stăpâni peste împărăţia din Frigia? Nicidecum să acceptăm, in absentia, această stratagemă de ieşire dintr-o situaţie precară, de moralitate îndoielnică, încorporând cine mai ştie ce motive sau atitudini egocentriste,  convenţionale. Cert este că Nicolae Fulga depusese, în fine, la „Scrisul românesc” din Craiova, primul volum de proză scurtă, dat ca bun de tipar pe 2 decembrie 1987 şi apărut atunci. Consemnez aici doar două poziţii ca argument la întreaga atmosferă, exacerbată speculativ în plan local, cu efect contrar, de percepţie  între neputinţă şi ignoranţă. În revista „Flacăra”, nr 17 (1714) din 29 aprilie 1988, pe pagina 11, la rubrica „Semnal”, jurnalistul Ion Zubaşcu consemnează: „Editura <<Scrisul românesc>> pare să ne promită, prin cele două volume de proză scurtă, tipărite recent în acelaşi format şi formă grafică – e vorba de Nicolae Fulga <<Drumuri în câmpie>> şi Miron Dobroiu, <<Zăpezi calde>> –, o serie de debuturi care nu se vor opri doar la aceste două nume (...).  Iniţiativa  devine, cu atât mai lăudabilă, cu cât cei doi prozatori sunt selectaţi dintr-un areal literar circumscris razei de acţiune a editurii craiovene (...). Nicolae Fulga şi Miron Dobroiu vin cu o proză solidă de observaţie şi analiză minuţioasă a realului, care se întoarce, după ce a epuizat febrilele căutări ale autoreferenţialităţii, la tradiţia îmbogăţită a unei obiectivităţi fără fisură.  Să sperăm că actualele opţiuni ale Editurii <<Scrisul românesc>> vor fi şi ale prozei noastre de mâine”.  Tot în „Flacăra” nr. 24 (1721) din 17 iunie 1988, pagina 14, la o anchetă de durată, realizată de Aurelian Titu Dumitrescu (nimeni altul decât un învăţăcel de-al maestrului, pe când îi era director la Casa de Cultură, prin 1975 -76), răspunde la chestionarul cu cele trei întrebări de referinţă, adresate pe rând unor oameni de cultură, „părtaşi la dezbaterea despre creşterea limbii româneşti”. Unul dintre ei, şi anume criticul  Mihai Ungheanu, consideră: „Limba lui Fănuş Neagu este fundamental ţărănească, topită apoi într-un aliaj propriu, unde intră atât reminiscenţe de lectură, cât şi expresiile cele mai noi auzite din gura ţăranilor, a mahalagiilor, a tifoşilor de pe stadioane. Amalgamul lingvistic al prozei acestuia este uimitor şi inimitabil, ceea ce n-a împiedicat însă apariţia urmaşilor. Iată doi: Apostol Gurău în <<Începutul verii astronomice>> şi Nicolae Fulga în  <<Drumuri în câmpie >>. Dar nici unul nu face abuz de metaforă, suportând simultan influenţa  mai multor scriitori contemporani”. Doar parţial e adevărat, deoarece concitadinul nostru a reuşit să-şi creeze un stil original, iar asemănarea cu proiecţii de atmosferă, nuanţări caracteriologice şi predilecţia spre o tipologie lineară nu-s decât valenţe comune, semnificante incontestabile ale valorii.
             Mai hoinărim ceva vreme prin zonele de reflecţie ale contemporanului, demitizând credinţa artificial reverberată în subconştientul persoanelor din apropiere, adepte la orice oră din zi şi din noapte să blameze. Arivişti au fost şi vor fi, dar pentru ei nu va veni nicicând o zi în care să petreacă torenţial. Pentru singurul motiv că lumina se arată tuturor, dar nu inundă de nu-s ferestrele deschise. Poate, de aceea se spune că marii artişti şi visători ai Greciei antice, care au umplut de strălucire mai ales secolul lui Pericle, ar fi născuţi nu de  pământul Eladei ci de cerul ei tulburător de senin; că i-a zămislit marea plină de tenebre şi miracol, că s-au născut din melodia climei mediteraneene. Dar fariseii, la moara istoriei, ce rol au? Un ecou neiertător răspunde răbufnit:  fără de ei n-ar exista geniile,  fără văicăreala cea fără de leac n-am cuteza să ne ridicăm privirea către piedestalul unde odihneşte adevărata creaţie!
               Prin adresa nr. 63/ 02.02.1988, Comitetul de Cultură,  ca for tutelar, face cunoscut Casei de Cultură a municipiului, în speţă lui Nicolae Fulga, ca şi altădată cu tablourile, că numitul este învinuit de lipsa unor cărţi, trei la număr, în valoare totală de 162 de lei, existente cândva în cabinetul instituţiei pe care-l avea în primire. Dar şi pentru cedarea, în 1987, fără ştirea gestionarului, deci fără întocmire de documente, a „unui ţambal în valoare de 8412 lei (!)”, aflat în gestiunea altei persoane. Este atenţionat, spre învăţătură de minte, cu un ultimatum: „Vă rugăm a întreprinde măsuri pentru recuperarea instrumentului şi a restitui cărţile constatate lipsă la inventar”. Semna un preşedinte, acelaşi de pe adresa nr. 262 / 19.IV.1989, prin care i se făcea cunoscut, pe când era instructor principal, că i „s-a diminuat retribuţia tarifară lunară pe luna iunie 1989 cu 5%, conform art 45 din Legea nr.57/ 1974, pentru nerealizarea sarcinilor de serviciu”. Refuzase, cu certitudine, să „cadă în consonanţă” în vreo problemă profesională, cu decizie ilogică, iar atitudinea lui căpoasă (doar  exploata slăbiciunile intelecte ale şefului, oricare ar fi fost!), fără zorzoane sau linguşiri, lezase orgolii „suspuse”, în spiritul fabulist al vremii, când vor „egalitate, dar nu pentru căţei” (!). Continua, aşadar, evolutiv, ca prin apariţia sa fizică, dublată de acea sagacitate şi spirit profesionist indubitabil, să incomodeze gradual culturnicii. Se deduce că Nicolae Fulga nu se arăta deloc entuziasmat de noua postură în care se afla, cu toate   că pricepuse cam de multicel ţinta şicanelor, fiind pregătit să suporte şi altele. Se dăruia tot mai mult în travaliul scriiturii, din instinct îşi redusese consumul  pe alte direcţii, orientat totuşi, dintr-o vanitate reflexivă, către ascensiunea scriitoricească. Dar alte şi alte încercări se arătau la orizont. Nu putem trece, însă, peste zeflemeaua călinesciană, vizând societatea contemporană lui Eminescu, cel care a şi demarat negocieri, având înţelegere cu un librar anticar pentru a vinde Bibliotecii din Iaşi, cu statul plătitor, opere tipărite şi manuscrise.  „Toate aceste nobile intenţiuni  sunt însă întunecate – o, zei! – de o crimă oribilă, dezgustătoare. Pierzând intuiţia gardului între ce e al său şi ce e al obştei, Eminescu ar fi sustras din mobilierul bibliotecii două scaune, una masă, un dulap nou şi altul vechi, spre a se  servi de ele pentru uzul său personal. Din fericire, lumea de bine  a prins de veste repede această ticăloşie şi s-a grăbit – vezi, Doamne! – să arate poetului, cum i s-a arătat şi lui Oscar Wilde, că geniului nu-i este îngăduit să surpe temeliile morale ale societăţii!”.  Şi mai departe, „nu trecu mult şi o nouă vicisitudine amărî sufletul poetului. De curând se pripăşise la Iaşi D. Petrino, poet pe cât de considerat în unele cercuri, pe cât de lipsit de talent (...),  un tânăr dezechilibrat, alcoolic, desfrânat”, ... căruia „îi fu oferită direcţia Bibliotecii Centrale deţinută de Eminescu”. Scenariul, petrecut cu 110 ani în urmă, parcă îşi are nealterată regia şi-n zilele noastre. Cuprins de-o lehamite, amestecată cu amărăciune, se risipeşte în explicaţii pe la câte un secretar influent, prozatorul oscilând între diatribă şi uimire, când directorul său, „un om care n-are nici un drept natural deocamdată, în afara întâmplării de a fi picat pe o creangă într-un moment neinspirat în materie de cadre”, îi taie o zi din retribuţie, socotindu-l absent nemotivat. Din noianul de argumente, puse pe hârtie, reies mai degrabă grave funcţionalităţi în angrenajul instituţiei, cu activităţi tributare unei mentalităţi statice, conservatoare, într-o dimensiune de un obositor orgoliu:  şeful ignoră semnătura din condică şi orele peste program efectuate în activităţi adiacente utile,  depăşind simpla schemă de preocupări ale unei instituţii provinciale. Argumentele în avalanşă, şerpuind labirintic, redau, în subsidiar, întocmai  o psihologie a umilinţei, declanşată nevolnic de dogme şi structuri. Şi N. Fulga, cu o uşoară plutire ironică printre lucruri şi fiinţe, se confesează interesant, pe lângă tălăzuitele acţiuni de rutină cu drept la compesaţie, când: „în ultimele două luni – ianuarie şi februarie 1989, n.n. – am adus 80.000 de lei Casei de Cultură”, fiind „primul la program”. Efectuează un turneu cu piesa „Milionarul sărac”, pregăteşte, prin repetiţii, grupul satiric ce va evolua în faza judeţeană la Balş, este invitat la Cenaclul „Nichita Stănescu”,  la Bucureşti, ocazie pentru a  achiziţiona o nouă piesă, „Turnul de fildeş”, de la Teatrul de Comedie, propune şi negociază, pentru Slatina, procurarea pieselor „Dimineaţa în aprilie” de M. Ispirescu şi „Capcană pentru un bărbat singur”... Şi cu toate astea, drept recompensă, „tov. Director m-a considerat miercuri – ziua cu pricina – în liber, anulându-mi ziua liberă care mi se cuvenea... În numele adevărului şi în urma unei cântăriri a credinţei şi activităţii oamenilor în conflict, vă rog să nu admiteţi un asemenea abuz şi să dispuneţi...”. Mergând pe linia lui, Nicolae Fulga n-a pregetat să aprecieze particularităţile colegilor, intrând în dialoguri responsabile. Câteva asemenea ipostaze afective, inserţii în real, au rămas nealterate, pe răbojul vremii, în sufletul său. Atunci chiar credea că, având în preajmă un prieten, poate să suporte mai uşor insuccesele, adversităţile vieţii, problemele la care era supus. Reţinuse, de la filosofii latini şi eleni studiaţi, că lucrurile îşi au rostul lor, sunt utile prin determinare: bogăţiile – să  le foloseşti, puterea – s-o cultivi, onorurile – să lauzi, plăcerea – să te bucuri, sănătatea – să fii lipsit de durere, în mulţumirea de a trăi şi a te  împlini pe mai departe. Aşadar folosul, într-o oarecare măsură, din apă, din foc, din moşii, însă prietenia e cea care face succesele mai frumoase şi, greutăţile fiind împărţite, suporţi mai repede şi mai bine încercarea la care te supune viaţa... Scrutând orizontu-i existenţial, reuşim totuşi să descoperim câţiva prieteni adevăraţi, recunoscuţi, asimilindu-le caracteristicile, mai cu seamă umane, în anumite momente de elevată emotivitate.  S-a împăcat cel mai bine într-o linişte a sufletului, a spiritului, cu primarul Radu Barbu, un nedezminţit prieten – ne lămureşte soţia prozatorului. L-a ajutat chiar să-şi întocmească lucrarea la examenul de stat”. La decesul acestuia, pe 4 aprilie 1994, rosteşte un Necrolog (de altfel era tot mai prezent la evenimente legate de naştere şi moarte, de lansări de carte, alte jubilee), reiterând, alături de starea psihică în devălmăşie, meritele conturate ani de-a rândul pe meterezele spiritului gospodăresc, ale omeniei şi valorii. Redăm selectiv aceste pasaje memorabile, cuprinzând şi o originală reacţie filosofică, într-o dezvăluire de document curricular pentru cei care l-au cunoscut mai puţin: „Oameni buni, de multe ori viaţa mi se pare o farsă pe care o jucăm bine sau rău. Mi se pare că un regizor cinic ne pune să interpretăm integral roluri în care am pus visuri şi fapte, speranţe şi lacrimi, plăceri şi monstruozităţi, iar el stă cu cortina neagră ridicată şi o face să cadă întotdeauna înainte de vreme. Niciodată omul nu termină ce are de spus  sau de înfăptuit... Nu ni se lasă decât lacrimile, ca o bură săracă  pe sufletul aprins. Astăzi plângem din nou, pentru că unul de-ai noştri, Radu Barbu, a plecat. Omul al cărui nume a fost rostit în acest oraş cu stimă şi venerat aproape 13 ani. Neuitată va rămâne strădania lui pusă în căldura şi tihna fiecărei case, neuitată va fi preocuparea în suişul industrial al acestui oraş, în baraje şi străzi, în zidiri...
           Copil sărac, Radu Barbu s-a născut la 7 oct. 1932, în satul Bărăşti, comuna Morunglav. A rămas fără mamă la vârsta de 3 ani, a umblat cu picioarele goale prin ţepii miriştilor, după vite, ca toţi copiii de ţărani. A văzut Slatina la vărsta liceului, pe care l-a terminat în fruntea clasei, ca un copil de ţăran ambiţios. După liceu şi-a făcut datoria faţă de ţară ca militar, 3 ani la Braşov. A intrat, apoi, în lumea cifrelor şi a fost, pe rând, inspector, revizor contabil, şeful secţiei planificare la raionul Balş. Trece ca şef serviciu plan la Consiliul judeţean Olt, director al Direcţiei Industriale şi, în sfârşit, la 1 martie 1971, devine primarul municipiului Slatina, apogeu al carierei sale administrative. Între timp terminase Academia de Studii Economice. În curând avea să înceapă o a doua facultate, 1984. Ca primar, în aproape 13 ani, n-a administrat nimănui vreo sancţiune, deşi abaterile       n-au lipsit, n-a dat niciodată sfaturi, ci a dorit să fie exemplu personal. A demonstrat în toate acţiunile lui o conştiinciozitate impresionantă. N-a avut interese personale... A deţinut un apartament de la stat, iar maşina a câştigat-o. Uita şi de familie şi rămânea în primărie zile şi nopţi de-a rândul, dăruindu-se altruist, în timp ce alţii, care îl trăgeau la răspundere, îşi respectau tabieturile. A trăit sub tirul telefoanelor de sus, a rezistat ani de zile întâlnirilor dure, necruţătoare, până ce inima  i s-a îndoit într-o zi... Cred că familia a fost marele lui noroc:  o soţie care şi-a asumat întreaga răspundere pentru casă şi pentru copii, Gabi, un fiu liniştit, poate mai liniştit decât ar fi avut dreptul ca băiat, o fiică, pe Mia, iubitoare, care i-a dat sentimentul deplinătăţii. / Radu Barbu a plecat în cele veşnice. Numele lui va deveni amintire... Rămâne o pânză de tristeţe pe sufletele celor care l-au cunoscut şi a celor cu care a colaborat. Municipiul Slatina însuşi rămâne cu amintirea unei alese personalităţi./       Dumnezeu să-l ierte!”.    
              Am cunoscut un om în care încăpea totul – îşi începea el portretul unui alt amic de ispravă. Şi necazurile inerente şi ciudăţeniile vieţii, şi răutatea celor din jur, fără să se supere vreodată. Nu i-am văzut nicicând pe faţă cutele mâniei, nu i-am cunoscut niciodată asprimea din cuvânt, n-am auzit să fi plătit cuiva cu banul răului. Era bun, căuta lumina din om şi-o socotea pe faţă cu vorbe de haz... Orice subiect ar fi fost în discuţie, rece sau sec, omul de care  vorbim, prietenul meu, reuşea să arunce în subiectul acela un strop de căldură umană şi îl făcea să curgă în altă stare, de haz şi de bucurie. Omul acesta se numea Theo Trăşculeasa”.
              Traversează, prin natura profesiei, şi inevitabile ecouri, fie de-o tristeţe colegială, fie derulate conjunctural şi contemplativ, deliberate în registru de meditaţie spontană. Momentul plecării pe drumul    fără-de-întoarcere a „acestui bun activist cultural”, Zaharia Baltasiu, e fixat convingător:  Moartea a muşcat încă o dată din specia noastră şi a nimerit, poate, pe cel mai entuziast dintre noi. Ne plângem unii pe alţii, pentru că viaţa omenească însăşi este o recoltă care nu se culege dintr-o dată, ci fir cu fir, într-o ordine pe care nu ne este dat s-o cunoaştem. N-a fost un om al practicii, mai degrabă un rob al ideii, el a văzut idei, s-a închinat toată viaţa în faţa frumosului moral şi s-a frământat, pentru adevărul lui, cu pasiune şi sinceritate. A fost un cavaler romantic, slujind cu condeiul şi floreta, dar a luptat întotdeauna fără gardă, descoperit, crezând că  poate turna lumea în tiparele lui...  Iar pe Mişu Măgală îl defineşte pragmatic: „A fost un om de primărie, om bun la toate..., şi n-a pregetat niciodată să genereze în jurul lui calmul şi înţelegerea, să strecoare o vorbă de duh, având un natural simţ al răspunderii  (...)./ Zâmbetul şi vorba domoală ale lui nea Mişu ne vor lipsi, prin vreme  păstrându-i  o nestinsă şi profundă amintire”. Şi cum, la „plecare”, în asemenea clipe nefericite, românul are bunul simţ ancestral, în virtutea acelui truism înrădăcinat: „despre cei plecaţi numai de bine”, paradoxul e translat într-o realitate, enunţată mai înainte, vorbind la trecut. În clipele despărţirii de un instructor cu propaganda pe judeţ, prozatorul dă uitării şicanele, traumatizante şi de durată, şi rosteşte verdicte, din care transpar, laolaltă, reproşul, iertarea şi ipostaza  meditativă prin efemera vârstă: „Nu ne rămâne decât, în această frântură din eternitate care este viaţa, să trăim luminos şi patetic,  să punem înainte de toate fapta şi iubirea de oameni...; a fost un revoluţionar de profesie, dar unul care nu s-a aprins vâlvătaie în drum,... un ostaş al partidului”.  Deşi artist al disimulării, înţelesese cum pluteşte într-o zbatere psihologică, deloc falsă, prin pronunţatele repercusiuni asupra sănătăţii, în ciuda „evadării” prin staţiuni sau cea a dăruirii artistice. De aici, şi starea de nervozitate, prilej de interpretare şi taxare fără discernământul cuvenit, şoşotit greşit pe la răspântii şi de către cine nu te-ai fi aşteptat. Astfel, acea tensiune perpetuată prin ani, iscată prin atitudinea sa exactă, fără compromisuri, colţoasă chiar, cu aceeaşi dorinţă integrată într-un ideal, şi cea laconică a celorlalţi, prin energiile negative a pecetluit dezarmonia la orice nivel, din plin. Şi caruselul unor „răfuieli” de anvergură îşi continua eficient acţiunea, cu argumentele puse pe tapetul întâmplărilor, sonor sau în scris, fără a tulbura liniştea sufletelor platonice, mai mult preocupate de planul existeţei decât de cel al esenţelor. E solicitat  să fie prezent în tot felul de manifestări, pe linie de municipiu, judeţ, ţară, unde avea şi un rol asumat de şefi, când devenea subit „Nicu” sau „Nicuşor”, cel care ticluia cuvântări bombastice menite  să placă, texte de telegrame, trimise până la „vârf”, poezii onomastice, de aniversare, încropite până dincolo de miezul nopţii. Scria, se consuma, „se da de ceasul morţii” (spune soţia), ca totul să fie mai puţin interpretabil (de fapt, o stratagemă vicleană!), de efect, cunoscută fiind repulsia sa pentru şicane sau repetări sâcâitoare. Nu era înţeles, doar acceptat. Trimitea, concomitent, producţii literare la reviste în profil, obţinea premii, se ocupa de probleme de literatură şi folclor. „Am scris proză, poezie, teatru, reportaj, epigramă, fabulă, texte de brigadă, montaje literare, texte de muzică uşoară, librete de operetă, scenarii pentru spectacole festive şi ce s-a mai cerut”, obişnuia să repete, să-şi pună într-o ordine râvnită activitatea personală, la care se adăugau premiile şi medaliile, de aur şi de alte metale, la concursuri naţionale de proză, de poezie, de umor.
             Şi, fireşte, hotărârea lui de a-şi regândi perspectiva, într-un iureş ademenitor: „În ultimul timp, însă, am hotărât să las totul baltă în favoarea prozei. Mi-am dat seama că prea m-am risipit. Sunt patru ani de atunci – se laudă el unui secretar literar de revistă, dar realitatea nu-i dă dreptate, va reveni mai târziu pentru a se corecta – şi în general îmi ţin legământul. Numai aşa am reuşit să predau prima carte de proză scurtă la Editura <<Scrisul românesc >>, cu şanse de apariţie în 1986”. „Drumuri în câmpie  va apărea în decembrie 1987, după cum aminteam, dar şi alte volume vor vedea lumina tiparului peste ani, nu îndeajuns să-l mulţumească, aşa cum ar fi vrut la împlinirea unei vârste rotunde - 60 de ani.  Declara atunci, cu o tristeţe evidentă;  „...ar fi trebuit să am foarte multe cărţi, dar a fost o perioadă când am scris de toate”, şi înşiră îndeletnicirile de mai înainte , lipsit de-un entuziasm progresiv. Încheie nostalgic, cu mândria descendenţei, înflorită din arborelle genealogic: „Iar ca o lămurire asupra paginilor mele, cred că ar fi de folos să ştiţi că am fost, eu însumi, trăitor al satului o perioadă lungă, care îmi permite să privesc lucrurile din lăuntrul lor”.
                Eliberat din funcţie şi numit în altă funcţie, ...  schimbat locul de muncă prin transfer intern, schimbat funcţia, transferat... – întocmai „parcursul intelectual estropiat, sinuos”, despre care amintea scriitorul C. Voinescu. „Focul apreciază aurul, nenorocirile pe bărbaţii puternici”– şi-a reamintit el, probabil în acele clipe, una dintre maximele care i-a orientat gândul, l-a cernut şi l-a împăcat cu lumea. Îi apăruse, tot la „Scrisul românesc” din Craiova, în 1989, al doilea volum de proză scurtă, „Răsărit de soare”, devenise membru al Uniunii Ziariştilor  Profesionişti  şi al Uniunii Epigramiştilor din România, şi-şi pregătea dosarul pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor, filiala Craiova.  Evenimentul ne îndreptăţeşte la o nouă reflecţie privind misiunea  omului, a semenilor, pe aici, pe planetă.  Nu numai din acest considerent, redăm cele ce urmează. Prozatoul a apelat la câteva personalităţi în domeniu, la începutul lui ianuarie 1990, pentru a obţine recomandări, aşa cum era statutul de primire în Uniune. „Recomandare / Subsemnatul Hinoveanu Ilarie, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, îl recomand pe Nicolae Fulga pentru a fi primit în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor.
               Nicolae Fulga s-a impus în ultimii ani atât prin scrierile publicate în reviste literare, cât şi prin cărţile citate  (<<Drumuri în câmpie>>, Ed. Scrisul românesc, 1987 şi  <<Răsărit de soare>> , Ed. <<Scrisul românsc>>, 1989), ca un prozator de talent, vădind un viguros potenţial creator, capabil să ilustreze o personalitate literară puternică, de autentică valoare. A fost premiat în cadrul a numeroase concursuri literare de prestigiu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             
                Considerând că este vorba de un talent literar deosebit, îl recomand cu căldură pentru a fi primit în rândurile Uniunii Scriitorilor din România. 3 ianuarie 190, Ilarie Hinoveanu”.
               „Recomandare / Subsemnatul Mihai Ispirescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, recomand pe Nicoloae Fulga spre a face parte din rândurile acestui for. Îmi întemeiez argumentele pe rezultatele obţinute până în prezent de solicitant.
                Scriitor talentat, Nicolae Fulga este, până acum, autorul a unor volume de proză  apărute la editura craioveană <<Scrisul românesc >> - <<Drumuri în câmpie>> (1987)  şi <<Răsărit de soare>> (1989), – a câtorva piese de teatru, dintre care <<Noapte albă >> a fost tipărită, apoi montată la televiziune. Piesa a consemnat şi a salutat, la vremea respectivă, apariţia acestui prozator cu un timbru aparte şi o profundă cunoaştere a mediului rural, a psihologiei celor ce vieţuiesc aici.
               Aflat în plină afirmare, Nicolae Fulga cred că are toate datele spre a deveni un scriitor interesant, autor al unor cărţi capabile să îi justifice pe viitor actuala opţiune,  pe care, personal, o susţin.   5 ianuarie 1990, Mihai Ispirescu”.
               Aparent, chestiunea era rezolvată, dosarul conţinând recomandările şi prestaţia autorului, prin volume, alte creaţii, aprecieri critice. Dar să nu uităm că personajul principal se numeşte Nicolae Fulga, cel cu destinul alambicat, călător pe drumuri supuse zădărniciei, nicicum învingător dacă nu-şi pardoseşte poteca desfăşurată înainte-i cu sacrificii şi neostoită trudă.
             Am cerut să fiu membru al U.S. înainte de ’89, mărturiseşte el într-un interviu acordat ziaristului George Enache, publicat în „Olt Press”, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Nu am reuşit, iar dosarul s-a pierdut. După aceea, în 1992, mi-am făcut din nou dosarul, dar mi-a fost respins, fiind recomandat de un mare scriitor care nu era agreat atunci la conducerea U.S. – Ion Lăncrănjan. După care, în ianuarie 1993, având recomandarea lui Marin Sorescu, am reuşit”.
              Aşadar, comisia U.S. nu a soluţionat favorabil recomandările. N-a ajutat nici susţinerea lui Ion Lăncrănjan, scriitorul de prestigiu, care dăduse trilogia „Cordovenii”, romanele „Toamnă fierbinte”, „Caloianul”, „Suferinţa urmaşilor”, „Fiul secetei” ş.a; etichetat drept un scriitor naturalist, prin eroii săi, aspri, dârzi, încrâncenaţi când e în joc spiritul justiţiar, şi, tocmai din acest unghi de vizualizare al mentalităţii, devenise peste noapte incomod. „Pe coperta a patra a primei mele cărţi de proză scurtă, <<Drumuri în câmpie>> ..., alesesem un text conţinând părerea lui despre mine. Când s-a luat în discuţie admiterea mea în Uniune – îşi continua autorul nedumerit confesiunea – comisia de validare, alcătuită din cei care îl urau pe Ion Lăncrănjan, m-a respins, cu toate că fusesem bine primit de critica literară de atunci.
              Mergeam amărât pe culoarul Uniunii, cu dosarul sub braţ. Sufletul meu era rănit de gestul nedrept. Atunci mi-a apărut în cale, se îndrepta către secretariat, Marin Sorescu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat. <<– Nu te întrista, mi-a zis. Hai cu mine!>>
              Am scos din dosar cele trei recomandări, deci şi pe cea semnată de Ion Lăncrănjan, a scris el alta, a semnat-o şi mi-a spus:  << – Mergi şi depune-l din nou. Să vedem dacă mai au curajul să-l respingă iar.>>
              Marin Sorescu a fost şansa mea!
              În revista „Ramuri” se consemnează: „La şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor, Filiala Craiova, desfăşurată în luna octombrie, au fost confirmaţi noii membri ai Uniunii, aprobaţi de către comisia de validare în cursul anului 1993”. Printre cei primiţi, în număr de 13, se află şi Nicolae Fulga. Participă la activitatea Filialei, la dezbateri şi alegeri, privind secretarul, textul proiectului noului statut şi delegaţii la Conferinţa Naţională a Scriitorilor, numărându-se printre ei, cu 26 de voturi. Este invitat la întâlnirea cu scriitorii, în cadrul „Dialogurilor amicale”, şi rugat, pentru includerea în „Antologia scriitorilor olteni contemporani”, ce se va edita în anul 1998, să trimită referinţe privind activitatea sa, în general, dar şi cel mult 10 pagini de creaţie proprie, alături cu o fotografie, până la 30 mai a.c. Mai târziu, edificat despre felul cum evolua relaţia din interiorul acestui for reprezentativ, răbufneşte:  Vreau să critic Uniunea Scriitorilor din România deoarece nu face nimic pentru mişcarea literară. Ne cheamă numai când e vorba să-i alegem. Uniunile regionale mai fac câte ceva, dar Centrul – nimic, ca şi Uniunea Ziariştilor, de altfel. Ar trebui să urmeze exemplul Uniunii Epigramiştilor, că păşim din concurs în concurs, dotate  cu premii, fiecare mare oraş al ţării fiind o citadelă de cultură, de  folclor”. Vine chiar cu câteva sugestii de luat în seamă: „Ar fi benefic să aibă grijă de Cenaclurile literare, să fie reactivate de către Centrele de creaţie, de organele teritoriale ale Ministerului Culturii, editurile să se ocupe de plasarea cărţilor către librării şi biblioteci, nu să-i pună autorului cărţile în braţe; să se înfiinţeze zonal nişte reviste literare pentru tineret şi să se limiteze apariţia cărţilor din străinătate, mai ales a celor retrograde”.           
              Nu-l părăsise, însă, acel raport funcţional dintre psihologia lui retorică, în diapazon umoristic, şi instanţa socială, supărător de zeloasă. Ocazie pentru a înveseli, odată cu sufletu-i, alte urechi ascultătoare. Şi venea cu una dintre poveştile lui de ţăran isteţ încărnat în zenitul satului, în obiceiurile ancestrale păstrate pe răbojul harului şi-al înţelepciunii: „Acasă la tata, la Vâlcele, îşi începea el snoava, încropind o scenă de râs conspirativ în umbra nasului, aveam vecin pe unul, Mitică. Şi Mitică era însurat cu Maria. Erau tineri. De câte ori tata o vedea pe Maria dimineaţa veselă, chemând păsările la grăunţe, ştia că avusese cu Mitică o noapte plăcută, mistuitoare în hormoni. Şi zicea atunci tata, mai mult pentru sine, cu capul plecat dar cu glas vectorial, înalt:   << – Bravo, Mitică!>>
              Dar când vedea că Maria iese din casă bosumflată, cu paşii tărăgănaţi, fără poftă de viaţă, vărsându-şi amarul pe bietele păsări, tata, cititor al sufletului omenesc şi dincolo, intuia că vina îi aparţine bărbatului  şi, dând din  cap a tristeţe şi cumplit reproş, scăpa altă replică:  << – Aoooleu, Mitică!>>”.      
             Împlinise 55 de ani, continua să meargă, mai degrabă obligat de medici decât din proprie iniţiativă, la băi, la Vatra Dornei, la Covasna, la Felix... Inima, cu boala de care suferiseră toţi ai lui, din când în când îl atenţiona că mai trebuie să fie ponderat, să reducă din efectul pasiunilor, să... De-acum, alveola vremii conţinea semnele trecerii lui pe aici, ca scriitor, era momentul să-şi ţină dreaptă linia fiinţei... Mai puţină încordare neuronică, mai multă linişte, mişcare în aer liber...  În după-amiezile  sfârşitului de săptămână se desprindea cu greu de manuscrise, îl suna pe George Enache şi, absorbiţi de-un dialog complex şi interminabil, colindau pe aleea bătrânului Alutus, pe dig, pe faleză. Le vedeam siluetele proiectate pe-un cer azuriu, începusem să-i definesc în indefinit, de la distanţă, de pe dale, pe când mă aflam la pescuit. Descoperisem, cu o oarecare savoare a sentimentului solidar, că uneori aşteptam ceva, altceva decât elementele aflate în geometria locului. Când îi zăream, prin corp se măcina acea  aşteptare, şi-o aşezam subiectiv în spaţiul din preajmă. „Ăăăă, ia uite, pe cine vedem! Pe Paul! şi râdeau amândoi copios în bărbie. Ai capturat ceva? Poate niţicai epitete, vreo metaforă sau câteva grame de neologisme! da replica juranalistul. La plecare, Nicolae Fulga:  Ce-i pasă, se relaxează, are vreme şi pentru aşa ceva!”. Înţelegeam semnificaţiile, eram obişnuit să le aud la intervale mari, alimentate de constatări aspre, urmărind, într-o persiflare amicală, să-mi elimine una dintre pasiuni, pescuitul, în favoarea celeilalte,  literatura. Şi criticul Marin Mincu, în câteva rânduri, se „plânsese  că lui îi lipseşte timpul, pe când eu îl găsesc şi pentru... dragoste. Avea dreptate în ambele sensuri. După cum are şi scriitorul epigramist, străbătând cu gândirea spaţiile fanteziei, între real şi imginar, cu muza în suflet, în cuget. Se joacă de-a viaţa, de-a iubirea. Cum altfel?  Poeţii rămân nevindecaţi, veşnic îndrăgostiţi, nici ei nu ştiu precis de cine, de-o himeră, o idee, o umbră, cu chip de femeie eterizată, doi ochi fosforescenţi, un ecou dureros de paşi care se  îndepărtează...  De-acum, că sunt singur din nou, în iureşul treburilor mele zilnice, după ce m-am smuls cu greu din nişte locuri care m-au tulburat, încerc o limpezire a gândurilor. Dar oricât mă străduiesc, nisipurile mişcătoare, care-mi aleargă prin suflet, nu vor să se aşeze. Am fost la Felix. Am stat zece zile. Am hoinărit pe străzile încărcate de istorie ale Oradei  şi ţi-am simţit respiraţia lângă umărul meu. Am urcat scările Teatrului,  am străbătut de la un capăt la altul  <<strada noastră>>,  am stat jos la umbra  << Copacului cu lacrimi >> din Parcul Bălcescu şi am privit îndelung la apa nestatornică a Crişului. Cred că ţi-ai dat destul de bine seama cât de greu mi-a fost să justific fiecare ceas de absenţă... Şi totuşi, în seara zilei de 9 septembrie, anul nu-l mai ştiu!, am plecat spre Gurahonţ, cu senzaţia acută, teribilă chiar, că n-am să ajung acolo niciodată, să te zăresc, să-ţi spun că... M-am trezit cum telefonam în eter, telefonul era invizibil, tu nicăieri... Într-un târziu, o voce necunoscută, baritonală, de femeie pauzată, m-a sfătuit să dau alt telefon că am greşit numărul... Întors la hotel, am încercat să adorm, dar somnul mi-a fost trudnic, zvârcolit. Poate că ar trebui să te caut în alte staţiuni sau să renunţ. Imposibil! Tu eşti mereu şi pretutindeni. Iar eu sunt sortit să te caut, să umblu... Oare, nu vine nimeni să-mi ridice de pe umeri drumurile?”.
              Surprinzător, şi îmbucurător dintr-o anume perspectivă, cea a sănătăţii, existenţa printre însemnări  a unui „Tratament cu preparat chinezesc din usturoi”. După indicaţiile de rigoare, ca mod de pregătire şi efect, apare schema pe o lună, zi de zi, cu dimineaţa, prânz şi seară, cu picăturile repartizate pe cantităţi. Dedesubt: „Zilele de 11 şi 22 sunt zile de vârf, când se iau 25 de picături odată;  picăturile se pun cu pipeta în 50 ml. de lapte, iar tratamentul se repetă după cinci ani”.  Un semn că viaţa nu e doar ficţiune...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu