IV. ÎN SLUJBA CULTURII
„Crezi într-un destin anume şi-n virtuţile lui ?” m-a-ntrebat într-un „început de noiembrie cu un soare albastru”, de parcă era pe sfârşite aţa pe mosor. L-am privit pieziş, n-aveam chef de a filosofa, aş fi vrut altceva, să vorbim despre cele două iubite, una fidelă, cultura, cealaltă frumoasă şi cutră, femeia. Nu-mi displăcea subiectul, dar nu eram în acel spirit al tentaţiei. Şi i-am răspuns limfatic, intenţionat strategic, să-i aflu albia, cursul: „Doar în freamătul contemplaţiei, cu săntatea stâncă şi spiritul dat de-a berbeleacul, printr-o filosofie numai bună de leac pentru suflet”. „Eu, domnule, a continuat platonician, am stările mele dinamice de care mă tem, din moment în moment, că nu le pot ţine în frâu. Ca pe nişte cai de rasă, mă-nţelegi ?”.
Bănuiam câte ceva, nu însă îndeajuns să pricep metaforic misiunea dialogului. Oricum, mă străduiam, fără să ghicesc, cât de vast se arată imperiul unui om într-o ordine a ideilor, al refuzului sau revoltei, pe ţărmul premoniţiei. Greşeală sau o contracţie egocentristă, descoperită mai târziu, când...
Perioada ce urmează, timp de trei ani şi jumătate, până în vara lui ’63, sintetizează tranzitoriu două puncte de vedere şi de acţiune, de desăvârşire practică şi finisaj citadinic, ieşind din carapacea ţăranului „aghiotant”. Parcă intenţionând să aducă o reparaţie morală atitudinii sale mai puţin active, în convenţionalul meseriei tatălui, după moartea acestuia preia frâiele gospodăriei, ale atelierului de fierărie, pe durata a unsprezece luni. Cum vremurile se cam strâmbă la noi, şi ne surprind când nici u gândim, meseriile particulare nemaifiind la mare căutare, iar situaţia financiară din ce în ce mai dificilă, în spectrul unei veri secetoase, cu o sărăcie greu de imaginat, răsărise doar pirul şi trifoiul, se aştepta minunea de la hazard. Şi ea n-a întârziat să apară sub chipul unui vecin, Ion, care a venit într-o zi...
Lucra la tractoare. Studiase pe-ndelete situaţia grea, secetă, sărăcie şi aşa mai departe. Şi-n ziua aceea, pe 1 octombrie 1958, răsărit lângă gard, fără alte menajamente, a glăsuit: „Măi, Nicule, este acolo, la SMT, un inginer pe care l-a cunoscut nea Ion, taică-tău. Eu am vorbit cu el despre voi, i-am spus că s-a prăpădit, i-a părut rău şi i-am mai zis că nu prea... Mai e şi seceta asta afurisită... Nu vrei să vii să te vază dom’ Petrică, inginerul? Că poate rămâi şi tu cu noi, la SMT, şi câştigi o pâine s-o împarţi cu familia?”. Bărbatul în devenire simţise, într-o zonă fecundă a fiinţei, cum destinul îi întinde un deget, că i se oferă o şansă. Şi, cum se afla la o altă răspântie a drumeţiei, a gândit fără tăgadă că acea „presupusă inerţie” ar trebui s-o revitalizeze. Au plecat, au ajuns, au întâlnit inginerul. De cum a auzit că e băiatul lui nea Ion, cel cu fierăria de pomină, şi al ţaţei Rada, femeia bărbătoasă, cu vorbă adâncă, de duh, n-a mai zăbovit fără rost prin dialoguri de două parale. Doar l-a întrebat, aşa, într-o doară, din rutină, câte clase are, îndemnându-l să scrie pe loc o cerere de angajare. „Şase”, a răspuns flăcăul, privindu-l cu un zâmbet şăgalnic, neîncrezător în reuşita acţiunii. Inginerul a contemplat coala, într-o reacţie retractilă din alte preocupări, orientat într-o singură direcţie, s-a uitat şi la scris, s-a uitat şi la „Subsemnatul”, pendulând privirea într-o parte şi-n cealaltă. „Tinere, s-a-ntors brusc, ne jucăm cu vorbele? Tu mă păcăleşti! Nu se poate să ai numai..., câte clase ai zis?... aşa,... şase?!”. „Atâtea, domnule inginer”. „Păi, cine-ţi făcu cererea asta?”. „Eu”. „Ia mai scrie una cu mine de faţă, să mă conving, că eu sunt Toma Necredinciosu’! După ce i-a înmânat a doua coală, inginerul doar şi-a măturat privirea peste ea, a dat din cap satisfăcut, apoi mustrător: Dacă ar fi fost posibil să mă întâlnesc cu nea Ion, Dumnezeu să-l ierte, muică, ce morală i-aş fi făcut! Cât eşti tu de deştept, iar el a avut inima să-ţi pună stavilă la studii! Ce greşeală a făcut! Dar nu-i pagubă pe de-a-ntregul, e timpul înainte. Tu eşti tânăr, poţi continua la fără frecvenţă, nu?! Ce zici? Până atunci, rămâi aici!”.
Sfaturile inginerului, rostite sau deduse, în durere către lumină, au prins spuză mai apoi, nu s-au pierdut pe apa sâmbetei, au ars „cu vioiciune şi îndrăzneală” chiar în anul următor, când s-a înscris în clasa a şaptea, întru speranţă şi o înţelegere a rostului spre ziua de mâine. „Pot să dau concurs cu cel mai afurisit elev de la zi – îi plăcea să-şi supraliciteze volumul de cunoştinţe – şi nu mi-e frică de eşec. Dacă mă rămâne, eu...” Dârzenia lui avea la bază şi o temeritate neechivocă, rigoarea severă a intelectualului ascuns în nesaţul cunoaşterii, convins fiind că nu va face umbră degeaba pământului. La staţiune, la Recea, în meseria de fierar a ascuţit brăzdarele de pluguri opt luni, din octombrie până în iunie, anul următor. N-a fost vis sau o aventură şugubeaţă, ci o realitate brută, dificilă. Dar munca, după cum ne-am fi aşteptat, îl pasiona, declanşându-i resorturi volitive necunoscute, latente până atunci. I-au cristalizat şi conştientizat, totodată, necesitatea întegrării într-o activitate utilă, sub semnul dăruirii şi a reflexului împăcării cu sinele, prin spirala vârstei... A cunoscut fel de fel de oameni, în majoritate zdraveni, cu vorbă scurtă şi ramificată, tânjind spre un ideal simplu, adâncit în virtuţile ancestrale ale sângelui, ale familiei. Un univers fără pretenţii, neartificial, onest, atât de real încât, la plecare, feciorul lu’ Stan Uşurelu – o inovaţie metaforică a identităţii! – a simţit o fractură psihică, cu sentimentul că se rupe de un întreg, de-o comunitate, cu oameni adevăraţi, care îl învăţaseră ce înseamnă să te cunoşti, rostuindu-ţi clipele în seninătatea minţii şi îngăduinţa sufletului. N-a plecat de bună voie. Se pare că, în virtutea ierarhică a acelor puncte de vedere, o anumită ursitoare îi arăta drumul, îl chema nerăbdătoare să nu mai pregete, pe un itinerar existenţial propriu, când consemnează: „Şcoala de ofiţeri a trimis la Comisariatul Slatina o recomandare, desigur favorabilă, cu privire la persoana mea. Acum aveam şi origine muncitorească. Am fost recrutat din producţie ca activist UTM, până în iarna lui 1961 (de la 01.o6.1959 la 27.03.1961, n.n.), când în comuna mea, Vâlcele, s-au petrecut evenimente grave, legate de colectivizare. Ca de altfel şi alţii, consătenii mei s-au răzvrătit dorind o altă rânduială. Au fost împuşcaţi patru oameni”. Acest episod, sângeros şi deprimant pentru întreaga suflare de aici, l-a inspirat ca temă pentru romanul, rămas în manuscris, intitulat „Glonţul socialismului”, o rememorare, prin metaforă, a unei realităţi, menită să afecteze emoţional şi pe autor. Dacă n-ar fi survenit decesul, creaţia, după o finisare atentă, cu un conflict elaborat epic, ar fi văzut lumina tiparului. Prin transfer de identitate în personajul Petre Achim, îşi transcrie trăirea de pe atunci, o anume stare cunoscută şi întâlnită doar în manuscris: „Mi-aduc aminte când prin ’61 se învălmăşi satul. Parcă te aud (se adresa Diei, soţia primarului Petre Dolocan şi nepoată de frunte a Morlovenilor – n.n.) cum strigai: << Sai, neică Mărine, c-au venit maşinile cu ăia şi vor să suie în sat la Liceşti! >>. Şi fugeai pe sub vale cu beldia în mână spre Fântâna ‘Naltă. Ai dat cu nămol în oamenii partidului, acum ai ajuns primăreasă şi taci ca melcul să nu-şi aducă aminte cineva. Dar te înşeli, să ştii că n-a uitat nimeni. Pentru că nu-i laşi tu să uite. Şi satul vede dar nu uită”. Iar când i se reproşează că a fost violent cu orânduirea, el lămureşte întâmplarea dând un înţeles momentului, ca inevitabilă cauză socială: „Uitasem şi de pumnul acela de zici că l-am pus pe masa boierului, dar să ştii că nu a fost al meu, al lui Petre Achim. Nu. Acum, îmi dau seama că a fost pumnul acelui timp, pe care mulţi din cei care se bucură astăzi, atunci nu l-au înţeles. Au trecut 30 de ani, poate fi mult, poate fi puţin, nu ştiu prea bine, dar ştiu că viaţa unui om nu poate fi atât de lungă încât să se poată uita asemenea lucruri. Oamenii se împacă, se iartă unul pe altul, dar nu uită”. Gândea, pe linia acumulării inerente, să-şi reverbereze talentul în zeci de pagini de proză, la început încorporând un anumit hermetism (parabolă, metaforă şi epitet, în avalanşă) sau, în cealată extremă, plasme dulcege, cu personaje colective, urcând dintr-o istorie controversată, interpretată şi redusă la un numitor al înţelegerii. O primă etapă, constatăm noi, în proiectele tânărului. Pe parcurs, ele se conturează calitativ, îşi limpezesc substanţa în veşmânt liric şi epic, în desfătare cu mereu prezenta epigramă, culcuşită sangvinic în neuroni, ca ecou la grave sau ridicole probleme de actualitate. De pe atunci, germenele literatului ieşea din carapacea discretă a confesiunii, a plăcerii estetice, materializându-se în viitoarele creaţii publicate în volume, după 1987.
Avea 24 de ani, doi copii şi se va ocupa de problemele tineretului slătinean, şi din comunele limitrofe oraşului, până pe 27 martie 1961, când pune punct şi virgulă, acceptând perioada de tranzit către celălalt domeniu, cel asimilat structurii sale de substanţă catalizatoare, cultura. Armata, munca în atelier şi printre tractoare îl transformaseră din flăcăul preocupat de abstracte idealuri, atât cât îi permitea locul şi oamenii, în bărbatul capabil, maturizat în plan profesional şi uman. Posibilităţi erau din plin, contextul se lărgea, senzaţia de plutire într-un cerc închis dispăruse, iar data de 1 aprilie nu-i o păcăleală, poate, aşa cum s-a dovedit în continuare, până la pensie, ci un drum sinuos, tribut greu plătit ambiţiei şi talentului. Aşadar, la început de aprilie, intră în linie dreaptă pe făgaşul dorit: director de cămin cultural în comuna Vâlcele, aflat în subordonarea artistică a raionului Drăgăneşti-Olt, la distanţă de 20 km. „Întâmplarea a făcut să vin la Vâlcele, cadru didactic suplinitor, încă din 1960, precizează profesorul Ioan Voica. Era o perioadă dificilă, la răscruce pe linie politică şi economică, dar activitatea culturală se afla pe o cale bună, la înălţime. Ne-am cunoscut, cu ocazia aceasta, şi am pus în scenă, prin colaborare, piese de teatru, brigăzi artistice, dansuri populare, taraf, căluş. Urmasem şi un curs de regie la Piteşti, eu, ca profesor de limba română, şi Nicu Fulga, ca director de cămin, responsabil cu toate activităţile pe acest tărâm. Mi-aduc aminte cum echipa de teatru a jucat <<Neamurile>>, o creaţie în tematică rurală. Parcă-l văd şi acum intrând în scenă cu coşul pe mână. El regiza, netăgăduind să impresioneze frumos, şi în timpul spectacolului, încât să transmită spectatorilor mesajul dorit. Am prezentat piesa de câteva ori şi, culmea întâmplării, nu la mult timp, a sosit în localitate colectivul de actori de la Alexandru Davila din Piteşti, cu aceeaşi creaţie dramatică. Acuma, noi nu emiteam pretenţii de actori în adevăratul sens al cuvântului, dar plăcerea noastră şi mândria au fost extraordinare când am constatat că ne apropiasem foarte mult, ca atmosferă şi interpretare, de concepţia profesionistă a trupei piteştene. O consăteancă, Florina, interpreta pe Sidonia într-un rol de joc afurisit, ca de altfel şi ceilalţi. După ce au vizionat şi secvenţe reprezentate de noi, mai la urmă, Nicu Fulga a făcut atmosferă, cum numai el era în stare, iar actorii ne-au felicitat. S-a-ntâmplat odată, ca două interprete să întârzie la repetiţie. Cum era un om de-o punctualitate neechivocă, dublată, după împrejurări, de spiritul său inventiv în reţete umoristice, a decis să luăm o căruţă cu boi şi să fie aduse la cămin <<artistele distrate>>. Le-am întâlnit pe drum, când să dăm colţul spre Constantinescu. Mai în glumă, mai în serios, nu s-a stăpânit, cum îi era felul, şi le-a aruncat moralizator: <<Veneam să vă luăm cu căruţa, se poate să fiţi tare obosite de la balul de azi-noapte!>>. Sămânţa de dojană şi veselie fiind aruncată, părţile beligerante au pornit împăcate spre scenă”.
După întâmplările zilei, seara se retrăgea la un păhărel, prilej de a dezbate probleme actuale, să taie firul în patru, să găsească soluţiile cele mai bune. Când pleca la Slatina, chemat tot cu sarcini în domeniu, îşi lua staff-ul cu el, se retrăgeau într-un colţ al autobuzului, la spate, şi-şi adresau vorbe de duh, expresii celebre interpretate, bancuri. Ca să nu vorbească vreunul mai mult, să se încadreze în timpul optim, alocat într-o ordine prestabilită, ca „auditoriul să nu se plictisească, trăgeam la sorţi, prin bileţele. Fiecare îşi declama rolul, ceilalţi ascultau, savurau şi comentau”. Adevărata vocaţie de om spiritual îşi descoperă virtuţile: „O altă întâmplare care m-a surprins, comentează peste ani şi ani profesorul pensionar, ar fi cea legată de o motoretă. Umblasem mult cu bicicleta, pe la Filiaşi, la Craiova sau Piteşti, iar atunci sosise momentul să-mi iau alt mijloc de deplasare. Ceea ce am şi făcut. Şi l-am abordat: <<D-le Fulga, mi-am cumpărat o motoretă. Puneţi o vorbă bună pentru mine, ştiţi, să iau carnetul mai repede, fără multe emoţii ? Aveţi anumite relaţii, cunoaşteţi miliţienii…>>. <<Domnule Voica, aşa voi face, vă pun o vorbă, dar ca să nu vă dea carnetul. Pentru că dv., pentru mine, sunteţi un simbol al ciclismului din Vâlcele. Locul vă este pe bicicletă. N-aveţi cum să-mi schimbaţi impresia, chiar dacă mergeţi pe motoretă! >>. <<Bravo, domnule, mă ajutaşi! >>. <<Lasă, lasă, a continuat împăciuitor şi principial, că nu e nevoie, fiindcă dv. luaţi examenul şi aşa. Dar nu vă lăsaţi de bicicletă! >>. După ’89 m-au pus primar vreo trei - patru zile. Apele erau tulburi, încurcături cu toptanul, habar n-aveam cu cine să lucrez, la Prefectură fusesem deja înregistrat... Şi mă-ntâlnesc cu Nicu Fulga, era pe-atunci instructor principal la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Olt, răspunzând şi de comuna noastră. <<Domnule, mi-a zis, stai aici, să colaborăm şi să facem lucruri bune, ca pe timpuri. Dacă ai nevoie de ceva, şi pot să te ajut, fii sigur că o voi face! >> Şi ocazia n-a întârziat. Când au venit alegerile şi mi s-a propus să candidez, m-au prins la liberali, cum era de fapt şi tata. Unui inginer din Slatina, de la ţărănişti, nu ştiu cine îi băgase în cap că eu fac şi desfac în plan politic. A scris despre mine în presă, m-a defăimat. Pe dată dl. Fulga i-a dat o replică viguroasă, care începea cam aşa: << Dle Popescu, cum vă permiteţi să intraţi cu bocancii murdari în sufletul unui om curat şi cinstit, care vrea să realizeze nişte lucruri bune? Cunoaşteţi dv. sau aţi stat de vorbă cu acest om ? >>. Domnule, m-a uns la inimă, normal, că vorbea frumos despre mine, pentru că mi-a luat apărarea. Dar şi fiindcă el nu putea să înghită nedreptatea, manifestându-se imediat!”.
Ca director, căuta să aducă în prim-plan activităţi caracteristice unui cămin cultural, dar depunea şi o asiduă energie la intelectualizarea spiritelor compatibile, prin nenumărate expuneri, dialoguri, mese rotunde cu tineri, orientarea lor către zonele profesionale eficiente. De când se ştie a scris textele de brigăzi, reprezentate în localitate, în judeţ şi în alte părţi, oriunde i s-a solicitat contribuţia. A îndrăgit dansul, în tinereţe făcea pereche cu viitoarea soţie a profesorului Voica, apreciind mai apoi relaţia dintre cei doi, dintre tinerii comunei, fiind martor adeseori la căsătoriile acestora. Îndemna la armonie, la un comportament civilizat, firesc, adoptând, cu talent, o tactică a binelui, urmărind să dezvolte la fiecare iubirea de adevăr, de frumos, de onestitate. Adora să participe la discuţii, în cercurile de intelectuali, unde se integra fizic şi oratoric, dorind să afle cât mai multe, să-şi cizeleze expresia, să-şi îmbogăţească interpretările, restricţionând contradicţiile de care a avut parte excesiv. Calitatea lui, una dintre ele, consta în reuşita participării la orice fel de discuţie, indiferent de împrejurări, când îşi apropia convivii, interlocutorii, şi avea iniţiative, lua hotărâri fundamentale, disponibil să recepţioneze, să traducă, să transmită... Nu se sfia să întrebe şi să descoase, pentru a cunoaşte integral şi exact fenomenul. Pe atunci se afla în comuna Vâlcele un învăţător, Burea, mare pasionat de lectură, citise toată biblioteca şi altele. Când se întâlneau, şi setosul cititor trecea în revistă ultimele cărţi parcurse, mai degrabă îi da raportul beletristic, pe edituri şi calificative, învăţăcelul îşi exprima impetuos dorinţa de a le parcurge. Da fuga la bibliotecă şi...
Din curriculum vitae, referitor la acea perioadă, întru sintetică lămurire: „Fiind socotit un tradiţional şi cu o oarecare pricepere într-ale culturii, am fost chemat ca director de Cămin cultural. În numai un an am făcut 22 de formaţii artistice, brigăzi, montaje, dansuri, formaţii muzicale etc. M-au pus directorul Casei raionale de Cultură Drăgăneşti-Olt, unde am rămas până în martie 1968, la formarea judeţelor". Aici îşi continuă crezul, pasiunea cu care se născuse – să slujească domeniul culturii. În ziarul „Slătineanul” nr. 41 (6) din februarie 2003 (patron fondator C.D. Radu), Ilie Dumitrescu ne povesteşte: „Pe Nicolae Fulga l-am cunoscut în primăvara anului 1960 (este vorba de 1961- n.n.), în cadrul unei şedinţe cu directorii căminelor culturale din raionul Drăgăneşti-Olt, când lucram ca inspector la secţia de cultură”, arătându-se „plăcut impresionat de modul în care a prezentat activitatea culturală desfăşurată în comuna Vâlcele, unde acesta activa ca director. În vederea stabilirii corespondenţei între cele prezentate în cadrul şedinţei şi realitatea de pe teren, m-am deplasat la Vâlcele, unde, la orele zece, l-am găsit pe director la Căminul Cultural împreună cu prof. Stan Ciucă, primarul localităţii, şi cu Ion Ghiţă, vătaful ansamblului de căluşari, care stabileau programul manifestărilor culturale... Cu Nicolae Fulga am vizitat încăperile Căminului Cultural şi am constatat că acesta se prezenta la un înalt nivel de curăţenie, ordine şi menajare interioară şi exterioară. De asemenea, am verificat planul de activităţi culturale şi modul de realizare a acestora, şi am constatat o preocupare statornică şi ritmică în acest sens, graţie inimosului director. Evidenţa activităţii culturale era consemnată în Jurnalul de activităţi, cu menţionarea formaţiilor care activau în cadrul Căminului Cultural Vâlcele, respectiv: grup vocal, brigadă artistică, formaţie de teatru, ansamblul de căluşari, taraf de muzică populară. (...) În anul 1962 (pe 01.05.1963-n.n.), Nicolae Fulga a fost încadrat, la propunerea mea, la Casa de Cultură Drăgăneşti-Olt ca metodist, iar în anul 1964, datorită rezultatelor obţinute în munca de cultură, şi la recomandarea mea, a fost numit director al acestei instituţii. Având experienţa de la Vâlcele, talentul nativ, munca neostenită, dar şi sprijinul necesar, a desfăşurat o prodigioasă activitate culturală, pentru care a fost apreciat şi cunoscut atât în concursurile zonale cât şi cele naţionale”.
Dumitru Neamţu, născut în Drăgăneşti-Olt, în 1955, deci cu patru ani mai mare decât Siminel, cel de-al doilea copil al familiei Fulga, în publicaţia „Slătineanul”, nr 32 din iulie 2009, rememorează aspecte din copilăria petrecută „la domiciliul din str. Rozelor, nr. 3,... când pe la vârsta de 12-13 ani (cronologic, era cu mult mai mic – n.n.) s-a mutat pe strada mea, la nr. 2, familia Fulga şi astfel am câştigat încă un prieten de copilărie, care se numea Siminel. Nicolae Fulga se angajase ca metodist la Casa de Cultură, iar mama băiatului, Biţa, era casnică... În cercul nostru de prieteni se afla şi Cârjan Gelu, băiatul fostului preşedinte al Cooperativei de Consum pe oraş, locuind pe o stradă vecină. Ore în şir jucam un fel domino, cu punctaje înscrise pe cutii de chibrituri, având cifre dinainte stabilite, cele mai multe puncte fiind consemnate pe cutiile cu fotografii mai frumoase. Aruncam, de la o anumită distanţă, cu o piatră bine aleasă, şi cel care nimerea cutia de chibrituri cu fotografia cea mai frumoasă obţinea punctajul cel mai mare. Un alt joc pe care-l practicam cel mai frecvent, iubit şi de fete, era „Jocul de clase” (un fel de şotron sau pape); se desenau pe pământ şapte pătrate, în final arătând ca o cruce. În acest joc se prindea mereu şi Ana, sora lui Siminel. După ce puneam ţigla în primul pătrat, trebuia s-o mutăm din pătrat în pătrat, sărind într-un picior, până treceam de al şaptelea. Era scos din joc cel care punea celălalt picior jos sau muta ţigla pe linia pătratului sau în afara acestuia. Câştiga cel care nu făcea greşeli. Vestitul joc, care de multe ori cuprindea şi adolescenţi, era ţurca. Astăzi se numeşte rachetă. O altă parte din timpul petrecut în colectiv – la joacă – se consuma la Casa de Cultură, unde lucra nea Nicu, bun prieten cu tatăl meu. De câte ori aveau timp, se întâlneau ori la mine ori la el acasă, unde stătea în gazdă în proprietatea numitului Stoian Gheorghe şi, sub patronajul unei oale cu vin, depănau problemele de familie, ale lor şi ale vecinilor. Eram băgaţi în sala de spectacole, vizionam programe la televizor, citeam cărţi de la bibliotecă şi jucam ţântarul, eu cu Siminel, iar alţi vizitatori, mai în vârstă, jucau table, şah. Eram nelipsiţi de la repetiţiile formaţiilor artistice, unde instructor era tatăl lui Siminel. Eu, fiind mai mare ca Siminel, eram folosit la diverse organizări de protocoale, cu procurarea de anumite produse pentru artiştii veniţi cu spectacole de la Craiova, Piteşti şi chiar Bucureşti. Nea Nicu m-a ajutat pe mine şi când lucra la Slatina, mai precis în procurarea unei garsoniere pentru locuit. La acest om am admirat foarte mult intuiţia de a crea versuri, el fiind mereu cu zâmbetul pe buze”. Un alt om de-ai culturii, Nelu Bulfan artist amator, apoi metodist, se confesează în ziarul „Drăgăneşteanul” nr. 124 (33), din iunie 2008. Redăm selectiv din amplul şi interesantul articol: „L-am găsit la Casa de Cultură la începutul anului 1968, când Drăgăneştiul devenea oraş printr-o hotărâre de guvern; el lucrase ani buni la Casa Raională de Cultură cu precise responsabilităţi în domeniile cenaclu literar, muzică şi coregrafie. În scurt timp a fost promovat la Slatina (la 1 martie 1968 - n.n.), ca director al Casei de Cultură orăşeneşti. Înainte de a pleca, Nicolae Fulga stătea pe strada „General Aldea”, fostă „Belşugului”, (deci se mutase din strada „Rozelor nr. 2 - n.n.), la familia Marin Neaga. Îşi întemeiase o familie compusă din doi copii, o fată şi un băiat... Cât a lucrat aici ca metodist, mă lua peste tot unde organiza şi prezenta spectacole: la Călmăţui, Călimăneşti, Buşca, Radomireşti... Pe scenă, cu noi, era tot timpul domnul Fulga, care avea grijă să anunţe fiecare solist sau formaţie când intra în spectacol, iar pe noi ne forma punându-ne pe rând să prezentăm programul”.
Cea mai mare parte din energie se-mplineşte în activitatea consacrată, alături de artiştii amatori, profesionişti, de oamenii apropiaţi, intraţi pe lungimea de undă a vibraţiei sale. Liniştea târgului de provincie îi prieşte, nu intră nicicum în distonanţă cu mediul. Senzaţia că-i „omul potrivit la locul potrivit” îi crează, pe-o direcţie vizibilă tot mai mult – cea a creaţiei, satisfacţii, ţinându-i treaz orgoliul de interpret al tradiţiei rurale. Rămâne un nonconformist, îl interesează familia în aceeaşi tonalitate pragmatică, de relaţie fără excese sau restricţii supuse prejudecăţilor. Se-mparte după chemarea spiritului, când implicat în probleme se bucură de succese, suferă când „treburile” nu merg aşa cum ar vrea şi, în paralel, urmează liceul la fără frecvenţă, pe care-l absolvă în anul şcolar 1963/64. Copiii cresc, iar soţia, născută în anul 1937, luna iunie, ziua 29, în localitatea Vâlcele, judeţul Olt, fiica lui Marin şi a Leanei, la rândul ei termină opt clase, la Liceul din Drăgăneşti, ultima în 1969. După absolvirea a patru clase la Vâlcele, nu mai continuase din aceleaşi raţiuni, supuse unei mentalităţi conservatoare practicată de părinţii de la ţară – oprirea copiilor în gospodărie pentru muncile agricole. Acum, în iureşul evenimentelor, soţul avea răgaz s-o îndrume pe calea învăţăturii, conştient fiind că perspectiva include, printre imperativele ei, şi această condiţie. Şi vremea-şi cerne zilele, imperturbabilă şi neantinomic. Pe cerul senin niciun nor... Chiar aşa ?
Şi femeia îşi deapănă aducerile-aminte: „Dar trecutul a rămas în urmă. E bine uneori să-l lăsăm acolo. Şi pentru faptul că el, Nicu, îşi recunoştea greşelile. Ori de câte ori ne aflam la câte o sindrofie pe la prieteni, el nu uita, printre altele, să zică: << Domnule, eu am ţinut la nevastă-mea pentru că m-a înţeles în orice direcţie. Am avut ieşirile şi scăpările mele, de!, ca orice om, însă ea şi-a văzut de trebă, de educaţia copiilor, de casă. Nu mi-a făcut scandal! >>. Îl ştiam că şi aci, la Drăgăneşti, se ducea cu metodista pe teren, stăteau împreună până noaptea târziu, mergeau la cantina partidului şi mâncau, sporovăiau vrute şi nevrute. Mai tânără ca el, ca mine. Şi eu mergeam la mama să mă plâng. Mi-era ciudă, intuiţia mea de femeie nu-mi da pace. << Maică, mă-ntreba ea, te bate, te-njură? Dacă aduce bani în casă şi te respectă, vezi-ţi de treaba ta, că bărbatul aşa e! Şi dacă-l laşi, ai doi copii – că-i aveam pe cei doi –, tată de-a adevăratelea nu mai găseşti. Şi de rămân la el, mamă bună la copii nu mai găseşte. Aşa că, lasă-l în pace! Are teren, se duce pe unde se duce, ăsta e serviciul, s-a convenit cu tăciunii aprinşi, stai la locul tău! Se sting ei destul de repede, cu vremea, şi bărbatul se potoleşte. Să zici mersi că nu le are cu băutura, că apucătura asta, curvărăsia, îl părăseşte mai târziu sau mai devreme, dar băutura nu-l lasă până nu l-o părăsi lingura. Aşa că, vezi-ţi de casă şi de masă, că mama şi tata au fost la a doua căsătorie şi ştiu ce înseamnă asta. Tu ai văzut, că ai crescut aici până la măritiş, că mama a avut un copil, tata – doi, ne-a mai făcut pe noi doi, s-au strâns cinci. Şi-ai mai văzut că ăla al mamei, săracu, era mereu izgonit, nebăgat în samă, sau toate relele pe care le-ar face fii-to, cum îl ai tu pe Siminel, boţogaş, ce crezi tu, că o să fie bine ?! Aşa că, oricum e, bun, rău, e tatăl copiilor tăi. Asta e! >> . Aşa cred că sunt artiştii, scriitorii, că scria uneori la ceasuri târzii, şi nu era un bărbat rău, să nu te poţi înţelege cu el, cu toate că avea un fel diferit de al nostru, niţel mai dificil. Dar, dacă cea de lângă el încearcă să-l priceapă şi mai trece cu vederea, mariajul n-are cum să nu meargă. Aşa este. Însă practic e mai greu. Am avut şi eu la Drăgăneşti o scăpare. L-am lăsat cu amândoi copiii şi am venit acasă, la mama. Cauza ? Cât am stat acolo, patru-cinci ani, am descoperit că ar avea ceva cu metodista asta. L-am luat cu mine pe găzdoi, că aşa îi ziceam noi proprietarului unde locuiam, şi ne-am dus pe la miezul nopţii, cred că trecuse de ora unu, la Casa de Cultură. Nu mai era nimeni, nici ţipenie de om pe stradă. El era sus, la etaj, cu metodista. Stăteau şi ei la o cafea. Am urcat numai eu, nea Costică, proprietarul, nu s-a arătat, de jenă. Am bătut la uşă, am deschis-o şi i-am zărit pe amândoi, unul lângă altul cu scaunele. Când m-am apropiat, normal că eram nervoasă, cred că i-am zis: <<Până la ce oră vrei să stai aici, că nu mai ai nici o activitate ? Nu ştii că te aşteaptă acasă copiii ?>> Apoi, m-am adresat metodistei: <<Eşti o femeie fără caracter, de-alea..., de vrei să-mi spargi casa. El are doi copii, vrei să-I creşti tu?>>. Am trântit uşa şi-am plecat. Atât. N-am plâns, că eram prea îndârjită, dar şi pentru că ştiam mai demult şi mă cam obişnuisem cu ideea. După zece-cinsprezece minute, a venit Nicu acasă. Mut ca piatra, nu mi-a zis nimic, nu m-a întrebat de nimic! S-a culcat pe un fotoliu extensibil, eu m-am culcat cu copiii în pat şi… dimineaţa am plecat la ţară, la mama. Pe jos… Era iarnă, cu zăpadă berechet, fără pârtie. Îmi făceam tot felul de gânduri, că mă mănâncă lupii de la Bălăneşti până la Izvoare sau de la Izvoare până la Vâlcele. Dar câte nu mi-au trecut prin cap vreme de câteva ceasuri bune, aproape douăzeci de kilometri parcurşi ca vai de lume. Mă-nţelesem cu gazda, cu tanti Florica, să-i spună că am plecat la mama, iar el n-are decât să ia copiii şi să-i ducă la amantă, să-i crească ea dacă aşa a chitit lucrurile, fiindcă eu nu mai admit asemenea situaţie. Asta se întâmpla după un an de stat la Drăgăneşti. Am aflat de la nea Costică reacţia lui; a trimis vorbă să revin şi să rezolv cu copiii, că el nu stă acasă să-i crească, n-are timp. Iar în cazul că nu mă-ntorc, el mă dă la miliţie şi mai departe, invocând abandonul de familie, de părăsire a domiciliului conjugal. M-am întors după două săptămâni. Nu aveam altă cale, mai ales când în acea întâmplare un rol important îl aveau copiii. M-am gândit la ei cu sufletul strâns de durere, am revenit, ne-am împăcat. Nu după mult timp, nu mai ştiu, cred că-n primăvară că era cald afară, metodista, Dumnezeu s-o ierte, că eu o iertasem de pe atunci, a plecat cu unu cu motocicleta, probabil prieten de-al ei, şi s-a prăpădit în accident. Avea până-n douăzeci şi şase de ani. Mi-a părut rău, dar n-am comentat în nici un fel nenorocirea. Doar tanti Florica n-a pregetat să mă îndemne sfătoasă: << Maică, să-l laşi în pace, vezi că nici ei nu i-a ajutat Dumnezeu. Poate şi pentru că vrea să se bage peste casa ta... >>”.
* * *
Pe 1 martie 1968, vine prin transfer în interesul serviciului, de la Casa Raională de Cultură Drăgăneşti, la Slatina, sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al judeţului Olt, ca metodist coregraf. Îşi continua ascensiunea cuvenită, fiindcă peste doi ani şi şapte luni va fi numit director la Casa de Cultură a oraşului. Ascendenţa către un oraş considerat mai important în geografia judeţului, către „centru”, îi dă o dublă satisfacţie, cea de suflet, într-o armonie al gestului creator, şi cea de cuget, convins fiind că aici se află o parte din energiile sale în stare latentă, oricând capabile să elibereze actul cultural aşteptat. De la recunoaştere, la scenă deschisă, până la dispreţul, văzut şi dedus, primit fără discernământ de la umbre concrete sau abstracte, se întrevede drumul labirintic parcurs, cenzurat de comportamentul său nonconformist. De aici impulsul fulgurant de a-şi judeca semenii după vorbe, după fapte. În orele târzii, aplecat asupra misterioasei hârtii, nu pregeta să-şi provoace adeseori memoria, translând, prin viitura reproducerii, proza cotidiană cu adevărurile ei. Satisfacţii în miezul fierbinte al problemelor, decepţii în imperfecţiunile speranţei! Aşa se explică orientarea şi cantonarea, mai târziu răbufnită, într-o nedumerită filosofie a gândirii: „Există oameni incapabili, lipsiţi de personalitate, care nu ridică probleme, care au în comportamentul lor o anumită linişte, luată drept cuminţenie, şi, de multe ori, capacitate şi profunzime. Am văzut asemenea oameni ducând-o în funcţii de răspundere ani în şir, fără să se observe, laolaltă cu indicaţiile venite de sus. De s-au înregistrat şi succese, acestea se datorau înnoirilor fireşti impuse de timp, prin dezvoltarea tehnicii, a civilizaţiei”. Şi tot pe atunci sesiza antiteza, notând în ceaslovul propriu, principiile sale: „Nimic nu poate fi mai tulburător şi de vrednică admiraţie pentru un suflet rafinat intelectualiceşte, drept cunoscător al trudei pentru metaforă, ca zămislirile capetelor simple, în care focul imaginaţiei arde zdravăn şi lipsa de cultură este înlocuită cu o fantezie fără margini. Această stare a dat o cultură monumentală, o mitologie paşnică, o dominantă a facturii psihice, într-o matrice spaţială”. În esenţă - crezul lui de traversare semeaţă, cu un pronunţat reflex al vanităţii, căutând soluţii întregului alai de activităţi, direcţionate, cu prezenţa lor istorică, pe mai multe planuri: cel strict profesional, cel social şi cel al creaţiei. Şi-n tot şi toate, acea nelipsită cohortă de anxietăţi, într-o derivă a vremurilor, a mentalităţii oamenilor, a frustratului drept la replică, damnat la izolare în numele cutezanţei de a rosti adevărul. Şi când adevărul include o conştiinţă a valorii de sine, un înţeles al lumii artistice, necesitatea răbufnirii n-are margini: „Eu gândesc, domnule şef – se răzvrătea el într-un amplex eliberator – că oprindu-mă să însoţesc formaţia artistică, de care m-am ocupat, la concursul pe ţară, aţi făcut-o fără să vă daţi seama. Sigur, dv. n-aveţi de unde să vă îmbolnăviţi de patima concursurilor, nu ştiţi drumul lung de la ideea de spectacol până la aplauzele spectatorului; nu înţelegeţi ce este freamătul care-ţi scurtcircuitează sau exacerbează viaţa din spatele scenei, al cortinei, deoarece mirajul reflectoarelor nu l-aţi simţit decât în prezidiu, şi acolo cine ştie când. De-aţi fost aplaudat vreodată s-a întâmplat oficial, fie că aţi rostit lozinci sau după ce aţi terminat de citit cele douăzeci de pagini, pe când sala răsufla uşurată. Aplauze reci, uscate şi gratuite, deci obligatorii. Pe când cele primite de noi sunt plătite scump, dăm pe ele gânduri unicat şi le îndoim preţul cu generozitatea emoţiilor. Poate de aceea, dar şi din alte ascunse motive, ştiute sau nerostite, vă iert!”.
E lesne de înţeles, în acest canon al elucidării, care-i natura auspiciilor de desfăşurare a activităţii directorului prozator, implicat în responsabilităţi complexe: literatură, folclor, coregrafie, montaje literare, grupuri satirice, cenaclu, teatru, dar şi prin participări, în juriu şi concurent, la festivaluri şi manifestări în specific. Astfel, viaţa curge alături de câteva generaţii de colegi, precum cea apropiată de a lui („perioada din anii 70 – 75, câţiva oameni care nu ştiu din ce punct de vedere, ne potriveam poate psihic, temperamental sau cine ştie ce emanaţii ale fiinţei umane ne erau comune”), avându-i ca protagonişti: pe Gabriel (Gabi) Antonescu, Mircea Stoenică, Marin Ghidănac, Paul Dogaru, Aurelian (Ovidiu) Titu Dumitrescu, apoi poeţii Mihael Dumitrescu şi Ioan Smedescu, dar şi o pleiadă de colaboratori de seamă, precum: Eugen Nicolescu, Rică Ortopelea (Ianuarie), Maria (Miţi) Chelaru, George Vaiman, Mioara Marcu, Constantin Radu şi alţii. Ca şefi, la judeţ, era Ion Lăptică, „cel mai înalt instructor cu propaganda şi mai nechemat”, iar la oraş, profesorul de limba română, Marin Stanca, şeful secţiei fiind prof. Valeriu Boteanu.
Clădirea, situată pe strada 7 Noembrie nr. 8 (astăzi Lipscani), se încadra în urbanistica „oraşului de jos”, veche şi fermecătoare, cu etaj, vizavi de librăria „Ion Minulescu”, păstorită de librarul şef Mitică Ivănescu, poreclit „Piticul”, un personaj inteligent, pitoresc prin relaţia spirituală cu vecinii, mai ales cu „naşul” Gabi Antonescu. Pe la începuturi, în incinta instituţiei, în sala mare de la etaj, unde de obicei făceau repetiţie artiştii amatori, indiferent de specialitate (solişti vocali, instrumentişti, brigăzi artistice, dansuri etc), orchestra „Doina Oltului” cânta şi încânta, prin ferestrele larg deschise, „plimbăreţii” de pe centrul vechi. Printre talentaţii artişti amintim pe: Elisabeta Turcu, Ioana State, Mariana Baciu, Tudoriţa Gorjeanu, Ştefan Ciucă, Victor Firu, sub bagheta magică a profesorului Felix Săvescu. (Poposeam aici după ’70, întrerupând activitatea de la liceu, venind ca metodist, având în caietul de sarcini şi realizarea emisiunii locale, transmisă către ascultători prin câteva mii de difuzoare. Se întâlniseră directorii şi negociaseră, cel de la Cultură promiţând că va face o cinste de pomină celuilalt dacă e de acord cu transferul meu. Ne cunoşteam de ani de zile, din presă, de la cenaclu, din aleatorii manifestări culturale. Fusese prezent la un concurs „Ion Minulescu”, unde eu obţinusem premiul al II-lea, cu felicitările de rigoare din partea fiicei poetului, Mioara Minulescu, dar şi ale lui. Mai înainte, cu prilejul acelei întreceri, intitulată „Dialog pe aceeaşi scenă”, din partea unităţii unde eram încadrat, am participat la câteva probe, prin care şi cea de „epigramă pe o temă dată”. M-a întrebat şăgalnic, de la prezidiu – din comisie, eu mă aflam pe scenă –, cine a conceput-o. Impresia de ansamblu s-a contextualizat, Nicolae Fulga arătându-se interesat de o colaborare. Ideea a rămas suspendată câţiva ani, până s-a ivit oportunitatea şi finalizarea. Echipa era deosebită, „colectivul bine sudat”. Cei câţiva angajaţi din schemă, director, metodişti, un administrator, o femeie de serviciu, reuşind să acoperim o arie diversă de activităţi propriu-zise, cele „programate”, pe lângă numeroasele colaborări cu unităţile importante ale oraşului Slatina, chiar şi cu cele limitrofe. Perioada s-a dovedit fecundă, aici poposind, prin ARIA, artişti din toată ţara, personalităţi din domeniul cântecului (muzică populară, uşoară, clasică), al dansului, al teatrului, cu un repertoriu din dramaturgia clasică şi contemporană. Şi noi, angajaţii, sub regia unor profesionişti, din Craiova sau Piteşti, jucam periodic în piese axate pe evenimente de actualitate sau încărcate în semnificaţii istorice. Zilnic, de dimineaţa până seara, mai mereu spre miezul nopţii, holurile lăcaşului de cultură erau cutreierate de fel şi fel de tineri, mai ales artişti amatori, împăcându-şi menirea, cu pasul şi privirea încărcate de-o altă psihologie, cea a bucuriei de a fi, fără ifose, zorzoane, obsesii. Sala principală, un fel de amfiteatru mai modest, de două sute de locuri, cu balcon, cândva – cinematograful „Victoria”, beneficia de-o acustică bună, o scenă solidă, cortină din două bucăţi de catifea, culisând manual pe jumătate, iar de-o parte şi de alta se aflau reflectoarele. La orice fel de spectacol era plină, iar când afişele anunţau vreun nume îndrăgit, spectatorii se adunau, umpleau sala, coridorul până-n stradă, aproape de intrarea în librăria „Ion Minulescu”. Dincolo de „indicaţii” şi „probleme operative”, aduse şi propovăduite de „mesagerii” înregimentaţi politic, atmosfera era relaxantă, întâmplările, generate de structura artistică şi estetică, oscilau între util, savoare şi picanterie. Directorul, alunecând după circumstanţe şi în natura fiinţei înzestrate cu subtile resurse creative, nu pregeta să-şi pună în valoare latura satirică, prilej de a nu rata să strecoare, în dialogul cu invitaţii, înainte sau după spectacol, unele întrebări incomode, la limita decenţei, a teritoriului intim. „Vreau să-i întreb câteva chestiuni mai deocheate, zburda în el extatica pornire. Aşa, pentru liniştea sufletului, a înţelegerii ritmului universal, cam pe unde se află spiritele acestor artişti. Fiindcă, în cele din urmă, sunt tot oameni...”. Atitudinea, deşi ofensivă şi olecuţă violentă, ondulată într-o rutină acceptată, nu friza bunul simţ, lumea de pe atunci încorporând un notabil echilibru psihic, nerisipit în eforturi fanteziste, cu evadare din realitate. „Cred că iubitul dumitale e cel mai fericit bărbat din lume”, o întâmpinase pe Narghita, frumoasa româncă, sosită şi la noi din India, într-un turneu prin ţară. Tânăra a tresărit la meşteşugita constatare, a ridicat privirea pieziş, în unghi, pe sub aluniţă şi sprâncene, zâmbind concesiv: „Nu există un asemenea bărbat, fiindcă n-am un iubit”. Ar fi vrut să afle şi alte amănunte, să-şi împrăştie nedumerirea, dar în sinea lui descifra „fenomenul”, iar artista deja se strecurase cu vioiciune pe uşa cabinei, către scenă. La plecare, după ce scrisese câteva cuvinte în „Cartea de onoare” a instituţiei, fără să se lase prea mult rugată, o altă nedumerire, tot revelatoare: „Ia uite, domnule, pe lângă concizie, de unde atâta ortografie? Că doar trăieşte de atâţia ani în altă ţară şi cântă într-o limbă străină!”. În perioada destrămării cuplului au venit, pe rând, mai întâi Ion Dolănescu, apoi Maria Ciobanu. În culise, la Teatrul de vară, după ce se perindaseră prin faţa „Ciocârliei” tot soiul de oficiali, care mai de care cu voalate compătimiri, unele de două parale, încât „victima” ajunsese, paradoxal, să creadă că s-a inversat rolul, a intervenit şi N. Fulga, omniprezent cum îi era felul , bun ştiutor al istoriei matrimoniale dintre cei doi: „Doamnă, aveţi două daruri deosebite: cântecul şi familia. Chiar mai gândiţi la o împăcare, vă este frică de singurătatea, care, de altfel, este doar un punct de vedere? Aveţi viaţa înainte!...” „Dumneta eşti un băiat deştept, ai înţeles situaţia cum stă de pe atunci, de la Bucureşti”, a pus artista lucrurile la locul lor, învăluindu-l cu laserii privirii blânde, semn că aşa va fi, că „are viaţa înainte”. Când a venit Maria Lătăreţu în Slatina, însoţită de Ileana Sărăroiu, şi a poposit în camera de primire a oaspeţilor, o încăpere ospitalieră, cu uşa la stradă, chiar lângă gangul ce duce în spatele scenei, înainte de orice, a cerut o feliuţă de mămăligă şi o ceapă. Întrebarea sau întrebările, care-şi aşteptau răspunsurile cuvenite, au fot date uitării, s-au estompat în acea clipă. Şi N. Fulga, ştiutor într-ale tradiţiei zonale, mai cu seamă a Olteniei, a afişat o mimică de om aruncat într-o situaţie neprevăzută... „Cum, doamna Maria?” „Cum ai auzit, dragă. A, vrei să ştii de ce? Păstrează vocea!” a transmis scurt, punând punct subiectului.
Vara, spectacolele de răsunet, cu vedetele momentului, piese de teatru, festivaluri de tot felul, se desfăşurau pe str. Dinu Lipatti, peste drum de cinematograful „Lumina”. Ulterior a fost demolat, dintr-o mentalitate greşită, astăzi oraşul suferind cultural de-o asemenea construcţie. Ca picanterie ideologică, ne apare perioada aceea prin caracteristica de-un artificial consum: la perioade stabilite, după-amiaza, în şedinţe garnisite cu tensiuni greu controlate, oricând predispuse la detonaţie, se analiza activitatea metodică, cea artistică, din toate unghiurile, cu diverse propuneri. Iar la felul trei, se situa constant critica viguros proletară a planului de muncă, împănată cu soluţii de reabilitare, fixându-se din mers şi nelipsitul program săptămânal sau cu bătaie lungă - cel lunar. Cartea „Amintiri pretimpurii” reuşeşte să aducă în prim-plan acea etapă, cu ţesătura de personaje şi întâmplări, într-o concretizată admiraţie, satiră sau culpabilizare, cu vădita filosofie a lui „tempora labuntur”. Autorul intenţiona să scrie şi un al doilea volum, cu evenimente mai apropiate sfârşitului de secol, însă timpul nu s-a dovedit generos cu el. Astfel, cititorii au pierdut enorm, fie şi pentru faptul că prozatorul ajunsese la un dialog minunat, chiar spectaculos, cu memoria.
Pe 1 martie 1968, când a poposit cu familia la Slatina, o perioadă de timp a făcut naveta la ţară (trăia doar mama), urmând să se mute într-o garsonieră pe Libertăţii, la etajul al II-lea, în locul unui profesor. Şi, cum îi stă bine într-o familie, în rol principal – el, proaspăt metodist coregraf la Comitetul de Cultură şi Artă al judeţului Olt, soţia, viitoare angajată la Spitalul din Slatina –, după ce au dus bagajele, au pus la punct una din problemele spinoase ale umanităţii, unde bărbatul se crede atotbiruitor, în pulsaţii eroice şi erotice: „Dacă ai în plan să continui greşelile din căsnicia noastră, cu acele rătăciri de la Drăgăneşti, eu mă retrag definitiv la Vâlcele şi-mi cresc copiii. Nici nu vreau să...”, s-a arătat hotărâtă femeia. „Dacă tu aşa crezi..., n-ai decât să stai acolo cu copiii... N-am nimic împotrivă. Motive nu-ţi mai dau. Şi-apoi, timpurile alea au trecut, Biţa! Cât crezi tu că poate măcina moara făină fină? Gata de-acum!” În primăvara următoare, mama Rada a luat copii şi s-au mutat cu toţii la bloc. Peste nouă ani se va prăpădi, suferind locomotor şi prin atac de cord, conform certificatului de deces cu nr. 25267,din data de 15 noiembrie 1978, eliberat de Consiliul popular al oraşului Slatina, pe numele Fulga Rada, născută pe 15 februarie 1910, în comuna Bircii, cu tatăl Florea şi mama Petria, decedată la Slatina pe 14 noiembrie 1978, fiind trecută în registru stării civile la nr. 445.
Şi lucrurile s-au potolit, intrând pe făgaşul normal. Dar drumul pe care pornise mai de mult, profesional, dublat de-o pasiune evidentă, cu afinităţi, visuri şi îndoieli, îşi avea „jertfele” lui morale şi materiale. Protagoniştii mai înaintaseră în vârstă, fiecare ocupându-se de slujba lui, iar pe 12 iunie 1969 se născuse al treilea copil, Laurenţiu Sorin. Viaţa era practică, odraslele trebuiau ocrotite de anumite surprize derizorii, iar singurătatea n-ar fi putut oferi decât un condiţionat trai după atâta convieţuire, amândoi înfruntând cu demnitate cărarea aleasă. Din când în când, o adiere de vânt rece-călduţă se abătea prin universul casnic, învolburând pe moment spiritele. Vocea bărbătească se propaga eficient către miezul convenţiei: „Păi, ce-am vorbit noi? Înseamnă că n-ai nici o logică de moment ce gândeşti aşa! Chiar crezi că m-aş coborî eu la aia sau cealaltă femeie? Ca să nu mai zic cum arată! Stai liniştită în privinţa celei pe care o bănuiai mai deunăzi, s-a mutat la ţară cu familia. Aşadar, nevastă, ce rost au discuţiile astea dacă nu există un personaj real ? N-am eu destule necazuri pe cap?” Cei aflaţi pe lungimea de undă profesorală au avut pentru el atitudini diverse, de la difuz la coleric, însă puţini au decodat că tocmai în acest domeniu, iubit fără rezerve, va avea atât de suferit. Cei doi şefi, în special, dar şi alţii în ordine ierarhică, voluntar sau nu, îi vor face destule necazuri. Până târziu, şi după ce a ieşit la pensie, asocia starea sănătăţii precare printr-o consecinţă a relaţiei cu câţiva dintre subordonaţii lui (vom înţelege din altă carte despre ce este vorba), dar şi cu cei în funcţii: „Lăptică şi Stanca mi-au mâncat zilele cât am fost subordonat lor. Mi-au afectat viaţa, pentru că eu am simţit de la început că şi-au greşit vocaţia, lucru ce-i înfuria, iar pe mine mă tempera, oarecum, în tot ce intenţionam să realizez deosebit. N-am reuşit tocmai datorită acestei contradicţii... Cu toate că şi ei se aflau la cheremul superiorilor, al sistemului, suplineau nepriceperea cu excesul de zel... Ce vreţi, trebuia şi ei să supravieţuiască într-un fel!”. Reuşea să mascheze supliciul, nu arăta, era mai mult introvertit, contabilizând noiane de energie negativă, cu nervii tensionaţi sau făcuţi ţăndări. Îndura şi medita. Avea destule momente, de fapt aceasta era impresia generală, când înfrunta pe oricine cu un tupeu uimitor, frust, direct, susţinut de argumente credibile. Se baza pe acelaşi „adevăr al lui”, în care credea: „Am luat viaţa în braţe de când am ştiut s-o duc. Învins de multe ori, am ieşit în cele din urmă învingător, pentru că am înţeles ce înseamnă să crezi în ceva, să speri, să realizezi şi să nu accepţi imposibilul. Sunt un mare iubitor de adevăr, ba chiar bolnav de adevăr.” În realitate se străduia, cu un tact inepuizabil, să nu fie deconspirat în slăbiciunea lui. Urmările în plan psihic au fost necruţătoare, şi-au arătat colţii nemiloşi în viscere şi neuroni, într-o instabilitate socială, la majoritatea celor aflaţi circumstanţial în prima linie a culturii slătinene. E de ajuns să ne gândim, fără a dramatiza sau a da alte interpretări atipice, cum au sfârşit înainte de vreme Gabi Antonescu, Mircea Stoenică, Marin Ghidănac, Mircea Botez, Teo Trăşculeasa, George Enache, Constantin Dascălu, Marin Niţă, Aurel Gagiu, Visi Berzovici Ghencea, adevărate repere intelectuale în mass-media. L-am întrebat cândva, într-o doară, pe fluxul discuţiei, dacă simte că are prieteni şi care ar fi ei. A tuşit scurt, din gât, îşi dregea vocea, aşa cum obişnuia, de fiecare dată, la intrarea într-un discurs de durată, serios, cu un răspuns aerisit, a îngăimat câteva formule de felul: „cum să-ţi spun să nu greşesc?”, „să fiu sincer, fără rachiună” etc. Ca apoi să rostească cu voce aferată : „În acest cadru profesional sunt mai util altora decât mie. Ce-aş putea face? Doar depind de ei... Un fel de relaţii mai mult rele, dar inevitabile. Îmi fac datoria, ca să existăm, eu şi familia, să-mi cresc copiii. Nimeni n-are cum să sară peste această etapă!”. Şi-am înţeles că n-are „spatele asigurat”, cum credeau umbrele din juru-i, stabilitatea lui menţinându-se pe dunele mişcătoare ale profesiei. Cândva, acelaşi subiect, dezbătut într-o confesiune prelungită oral, apoi transcrisă, poate pentru a o folosi într-un nou volum sau chiar în roman: „Eu n-am avut prieteni, doar ici şi colo câte un amic, şi acolo pitulat după un interes, de orice fel. Nu i-am acuzat, nici condamnat. Doar le-am spus ce gândesc. Şi atunci unii, mărunţi şi aciuaţi, sau aflaţi acolo din întâmplare, s-au grăbit să mă denumescă peste noapte confidentul lor. De-a fost aici un pic de adevăr, de vină-i doar starea mea. Probabil era momentul să mă destăinui cuiva mai la îndemână. Cumva, asemenea gălăgioşi m-au surprins şi mi-a plăcut, într-o oarecare măsură, provocarea lor. Fiindcă, nu-i aşa, m-am consolat cât de cât, pe când alte frământări îmi răpeau liniştea. Un lucru ştiu: n-am cerut de la nimeni să-mi dea sau să mă-nveţe ce aş fi fost în stare să fac de unul singur. În competiţia cu ei, chiar dacă n-au recunoscut nici în ruptul capului, am ieşit mereu la suprafaţă, adică m-am eliberat de anumite îndoieli, aşa cum ar fi bine să se întâmple şi altora. Nu le-am arătat pe dată, ci i-am lăsat să-şi dea singuri seama, cu toate că i-am auzit vociferând, pe la răspântii şi colţuri, că au avut un rol pozitiv în viaţa mea. Nici chiar aşa! Doar interpretări. Aş fi dorit ca, din fiecare, o mai mare parte să fie adevăr. Numai aşa nu m-aş fi simţit atât de singur, doar cu pasiunile mele plăcute, mistuitoare, neiertătoare...”. Altădată, înaintând în vârstă, se corecta: „Am avut şi prieteni, şi am şi astăzi. Dar nu din cei care să mă pomenească, ci prieteni adevăraţi. E drept, puţini, îi număr pe degetele de la o mână, dar prieteni care n-au monedă pentru mine”. Completând: „N-am fugit de petreceri, dar mi s-a încălzit vinul în pahar, m-am păstrat limpede şi întreg. Dar asta m-a îndepărtat de oameni. Neparticiparea la păcat m-a făcut să rămân singur, chiar dacă drumurile mele au rămas poteci curate”.
Numai abilitatea şi isteţimea l-au salvat din atâtea încurcături, ivite în inerenţa zbuciumului cotidian. La el, ca modalitate a experimentării (erau momentele lui strategice de-a joaca prin foşnetul vămuit al lumii!),îşi apleca urechea într-o stare de veghe permanentă la căpătâiul sănătos al culturii, introspecta şi rezolva în dublă manieră, să nu creeze suspiciuni şi să-şi împace opţiunea în proximitatea conştiinţei. Un impuls alimentat eroic, prin care să ţină piept, când era cazul, pe măsura orgoliului, a principiilor sale. Valul nu l-a luat, doar l-a mutat din loc în loc, pe aceeaşi albie, în perimetrul sinuos şi atât de generos cu cei aleşi. Cel înţelept beneficiază oricând de asul din mânecă, nu îngenunchează, nu face temenele, îşi aruncă – şi-i de ajuns – verbele într-un duel, de atâtea ori inegal, ridicol, până când argumentele materializau varianta propusă de el. Şi atunci decizia îi aparţinea. E un fel de a spune, deoarece ironia sistemului cenzura neîncetat.
Ca director, la Casa de Cultură, şi-a format din mers echipa de colaboratori şi colegii de muncă. Pe unii i-a promovat, racolându-i de la sat sau comună, aşa cum a făcut-o toată viaţa, nebulversat de complexe. Firea lui riguroasă, cu adevărul de-a dreapta şi iubirea de oameni de-a stânga, îl punea în atâtea rânduri în postura de justiţiar. Nu-i era uşor să lămurească situaţiile de ambiguitate, uneori întâlnind inerţii şi reflexe întârziate. Fireşte, declanşa opoziţii, făcea valuri. De aşa ceva a avut parte tot restul vieţii. Nu accepta lucrul de mântuială, nici dedublarea (doar în atmosfera benefică a teatrului şi a umorului de calitate), iubea spiritele scăpărătoare şi puritatea artistului. Cine nu se încadra în aceste criterii, rămânea dincolo de raza vederii sale. Printre cei favorizaţi se afla şi câte un consătean, intrigat până peste margini de sarcinile primite: „Ia uite, domnule, răbufnea el, veni ăsta, puradelu, fiu de fierar potcovar, să mă comande! Că, vorba aia, în funcţia asta de conducere se consideră împărat, şi mai întâi...” „Nu era chiar aşa, îşi făcea datoria – venea replica logică, a conştiinţei. Vrea doar ca treburile să meargă bine”. „O fi, dar nu-l vezi cum mă ia?” „Dimpotrivă, el te-a adus aici, te-a promovat şi, normal, are pretenţii, după ce te-a apreciat ca om. Evită surprizele, nu-l face de râs!” Omul era intrigat că prozatorul cu discurs pitoresc şi neechivoc, cu descendenţă materială redusă, se afla acum în rol de şef ierarhic, deasupra lui, şi-i da ordine. „Eu mă trag din români get-beget, nu ca el... Şi apoi, tata a avut nişte pământ, pe când ai lui...” Prin vremurile acelea funcţiona deplin obsesiva mentalitate a averii, drept criteriu valoric, înlocuită parcimonios cu cugetarea eliberată chiar de prozator: „Nu există şef absolut, oricât ar fi de mare, deoarece în dispoziţiile şi hotărârile sale dictează necesitatea”. Deci strigenţa întâmplării la fiinţe, la lucruri. Dar sub alte impulsuri, care-i relaţia, sensul, temelia de armonizare? „Eu îmi dau seama – extrapola intenţionat răspunsul, promovat pe episoade – de cel care nu mă agrează sau îmi este duşman. După vorbă, domnule! Că mă perie în faţă şi-mi zice domn’ Fulga, ştiţi, cutare şi cutare..., dar eu pricep ce are el în inima aia pentru mine. Am poate un al şaselea simţ, cel de substanţă, când îmi dau seama unde mă aflu, cu cine stau de vorbă, ce mi se poate întâmpla. Viaţa noastră, ca piesă de teatru, cu tipare în care ne turnăm episoadele: slujbă, căsătorii, răspunderi, legi, acceptări, renunţări, apoi plimbarea nesfârşită pe sub arcada umbrelor... Toate privite din acelaşi turn de pază al moralei, adevărate sau false. De fiecare dată un destin uman, dezvoltând riscul trăirii prin faptele tale, într-o fragilitate a sistemului etic instituit de societate”. Şi-i spunea fiului său mai mare, în desele dialoguri, de la bărbat la bărbat: „Măi Siminele, tată, tu ascultă ce-ţi spun eu, că am şcoala lumii. Cunosc omul, doar să se uite spre mine şi ştiu ce gândeşte. Aşa că ia aminte şi înţelege ce spun, că nu vorbesc aiurea, la pereţi”. Şi peste ani, fiul: „Da, tăticule, ai dreptate în ceea ce priveşte omul, cum să faci să-l înţelegi şi să cunoşti de ce-i în stare, ce-i poate pielea!”. „De, mă, Siminele tată, eu sunt trecut şi prin ciur şi prin văcălie”. (Curiozitatea lui, acută şi purificatoare, îl îndemna, când mergea la ţară şi intra la consăteni în curte, prin grădini, sub şopron, să cerceteze, să întrebe de una, de alta. „Bine, Nicule, îi atrăgea atenţia soţia, tu faci inventarul la oameni? Nu-i corect”. „Păi, mă interesează. Viaţa te pune la probe, de n-ai cunoştinţe îşi râde de tine”, aşeza el lucrurile pe făgaşul unei practici înţelepte.)
Între timp, urmează cursuri de perfecţionare la dans popular şi coregrafie: sept. 1968 – Braşov şi sept. 1969 Bucureşti. Prin adresa nr. 11223, din 26 octombrie 1970, a Consiliului Popular al jud. Olt, este confirmat ca membru al Consiliului Comitetului Judeţean Olt pentru Cultură şi Artă, iar prin adresa nr. 9684 / 07.08.1980 va fi aprobat ca preşedinte al Comitetului municipal de Cultură şi Educaţie Socialistă. Delegaţia nr. 9856 din 10 noiembrie 1970, emisă de Consiliul Popular al judeţului Olt, specifică: „Conducerea Inspectoratului Şcolar al judeţului Olt deleagă pe tov. Fulga Nicolae, directorul Casei de Cultură din oraşul Slatina, pentru a merge în şcolile oraşului în vederea rezolvării unor probleme de interes cultural-artistic, spectacole, manifestări culturale etc, care contribuie la educarea estetică a tineretului şcolar”. Consiliul de Stat îi înmânează un Brevet, prin care îi conferă Medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” pentru merite deosebite. Prin adresa nr. 1252 din 13 aprilie 1973, Consiliul Popular al oraşului Slatina îi răspunde la cererea prin care solicita repartizarea unui alt apartament la bloc că: „momentan nu avem disponibil nici un apartament” şi „totuşi cererea a fost luată în evidenţă, pentru a fi rezolvată pe parcurs în limita posibilităţilor ce se vor crea”. Merge în repetate rânduri la Bucureşti, la Studioul de Televiziune pentru a ridica elemente de decor necesare, fie pentru spectacole, fie pentru realizarea unor emisiuni.
Acestea ar fi câteva activităţi auxiliare în perioada desfăşurării muncii la Casa de Cultură din Slatina.
***
În baza hotărârii Comisiei, la examenul din sesiunea iunie 1973, Fulga N. Nicolae obţine Diploma de absolvire a Facultăţii de Limba Română, Secţia pedagogică de 3 ani, cu nr. 126248 (Minister) şi nr. 8848 / 28.03.1975 (Instituţie), eliberată de Universitatea din Bucureşti. Se distinge la folclor literar românesc, psihologia copilului, istoria literaturii române, limba română contemporană. Susţine diferenţele şi, în sesiunea din februarie 1977, Fulga N. Nicolae obţine Diploma de licenţă, cu nr. 21775 (Minister) şi 29125/ 15.VI. 1977 (Instituţie), Facultatea de limba şi literatura română, eliberată de Universitatea din Bucureşti. Excelează la folclor, istoria literaturii române, metodica predării, practica pedagogică (română şi italiană). De observat că apare tot cu iniţiala tatălui natural (Nicolae) în loc de cea a tatălui care l-a crescut (Ion), din acelaşi viciu de investigare autoritară, cum explicam într-un capitol anterior.
„Avatarurile", către şi prin lumea universitară, trezesc, pe lângă interes, un spumos parcurs meandric, crescut în valoare prin explorarea abilităţii artistice. Întregul eşafodaj, în prima parte construit pe întâmplări neprevăzute, adună probe filologice, în „cârdăşie” cu cele psihologice, acumulând un dublu sens: amar şi ironico-umoristic. Face haz de necaz, cu destinul care nu pregetă să-i joace renghiuri toată viaţa. Destăinuirile merită o atenţie elaborată, atitudinea autorului neîncorporând un teribilism transcendent, cum s-ar părea, ci o poziţie bătăioasă de ţăran îndârjit, adept al adevărului, inamic al declanşării regizate, al dedublării indigeste. Aşadar, terminând liceul în 1964, vreme de câţiva ani, pe când era metodist la Casa Raională de Cultură Drăgăneşti, nutreşte sporadice gânduri de a-şi continua studiile. Absorbit de spectaculosul muncii, luat de val, cum s-ar spune, în vârtejul atracţiei irezistibile din ritmate acţiuni, şi-a dat seama totuşi, la un moment dat, că vremurile cern şi selectează esenţe, studiile determinând criteriul prioritar de stabilitate în profesie, în viaţă. De aici, concretul speranţei de a-şi depăşi starea, perfectând şi o altă ipostază, complementară la cea a talentului pur. Cu un început depresiv, de străduinţe şi elanuri semnificative, marcat temporal de eşecuri. Dă examen de admitere la Facultatea de Filologie de la Craiova – distanţa era mai mică decât la Bucureşti – cu profesorul Trandafir, un „om în prag de pensie, cu nervii tociţi, persecutat ... de către organele de partid pentru intelectualism şi pentru lipsă de receptivitate". Ne aminteşte, prin similitudine, într-o proporţie a decenţei de încărcătură tipologică, de Victor Petrini din romanul ultim al lui Preda. La scris obţinuse şapte. Trage la oral biletul cu nr. 8, răspunde bine la primul subiect, cel cu predicatul nominal; la o propoziţie, în analiza frazei, confundă, lucru admis, cauzala cu directa, fenomen de sintaxă întâmplat sistematic şi astăzi, dar răspunde corect la ultima construcţie, depistând predicatul eliptic. Profesorul „face pe legitimaţie cifra unu. Când să adauge şi pe zero, i s-a părut că subiectul ar fi prea uşor pentru nota obţinută” şi-l bombardează cu alte întrebări. Cum era de aşteptat, asediatul e pe cale să capituleze, pe când aude verdictul neîndoios al magistrului: „Catastrofal! A fost o întâmplare că ai ştiut. Patru!”. Percutează emoţional, ripostează iritat, cu bruma de energie rămasă: „Domnule profesor, subiectele de pe biletul tras le-am ştiut”. A fost poftit grosolan afară, a doua zi chemat pentru reexaminare de acelaşi profesor, decan pe deasupra, intrat în culpă involuntar, influenţat şi de funcţia de răspundere a aspirantului la intelectualizare, citită în dosar. Sfătuit de un coleg de cameră să nu dea curs chemării, fiindcă e mai bună inerţia, el alunecă în altă evoluţie a rutinei: examinatorul caută chichiţa menită să-l încurce, osânditul ripostează, iar pe legitimaţie rămâne, bătută-n cuie, ca semn al predestinării, cifra unu. Reflecţia de pe urmă: „Când m-am dus să-mi iau dosarul, aveam să constat câtă dreptate a avut insul care a fost de părere să nu răspund la reexaminarea propusă de profesor. Având media 7 la scris şi 4 la oral, pe care mi-l dăduse, puteam să promovez examenul, dar în urma aşa-zisei reexaminări, profesorul îmi lăsase pe legitimaţie nota de-nceput, adică unu”. În anul următor, la Bucureşti, se repetă figura – obţine şapte la scris şi intră la oral. Pe bilet: „Primele culegeri de basme româneşti" şi „Analiza literară a romanului <<Viaţa la ţară>> de Duiliu Zamfirescu”. Dezbate primul subiect, trece la al doilea, vorbeşte despre el la general (citise romanul pe când avea 17 ani), omite să puncteze, sau nu ştia, că nu era prevăzut în programa tipărită de către Ministerul Învăţământului, şi primeşte – altă alienată circumstanţă! – nota 4. Profesorul află de neregula oficială, scoate biletul respectiv dintre celelalte şi-i „garantează” că „va intra”. „Când am venit după rezultat – se umple el de amărăciune – m-am găsit al doilea sub linia de jos a celor admişi”. Contactând rectorul, primeşte un răspuns stupefiant, de-o logică dezarmantă: „Bine, măi omule, tu mi-ai spus mie cum te cheamă? Cu ce profesor ai dat, la ce secţie? Nici de unde eşti, nu mi-ai spus! Eu de cine trebuia să mă ocup?”. Şi deziluzia finală, pe cărarea de-a pururi pardosită cu obstacole şi derapaje: „Am căzut în mine, m-am mişcat către uşă, fără să mai aud nimic, fără să ştiu dacă rectorul m-a mai iluzionat cu vreo speranţă pentru anul viitor”.
Descumpănit, după atâtea eşecuri, tânărul copt e hotărât: „Nu mai dau la facultate şi..., am rupt-o cu manualele”. Chemat la Bucureşti, în septembrie următor, la organizarea unui festival internaţional de folclor, din poziţia de director, în devenire, al Casei de Cultură orăşeneşti, a trecut pe la Universitate, a ridicat dosarul rămas din anul anterior, a modificat data de pe certificatul medical, a reînnoit cererea şi..., a doua zi, era prezent la examenul de Istoria literaturii române, apoi la Limba română. „Am scris tot ce am ştiut, fără să fiu sub presiunea manualelor”. După trei zile, prin telefon, a aflat că era al zecelea în ordinea mediilor. A luat o ocazie până la Piteşti, alta până la poarta facultăţii. După terminarea probelor, se afla al treilea pe lista celor admişi. „La examenul de folclor pe care l-am dat în prima sesiune cu profesorul Octav Păun, şeful catedrei de folclor, îşi aminteşte memorialistul, mi-a căzut <<Eminescu şi folclorul>>, fiind îndrumat să nu vorbesc <<despre poezia de inspiraţie folclorică, ci despre Eminescu-folclorist>>”. Pentru a nu-i strica pleiada notelor bune, îl amână pentru sesiunea următoare, cu îndrumarea să se pregătească „numai pentru acest subiect”. Cu o zi înainte de examen, el citeşte oarecum stupefiat, fără acces la replică, anunţul: „Examenul de folclor se ţine cu profesorul Barbu Teodorescu, deoarece profesorul Octav Păun este plecat în Iugoslavia”. Cum nimic nu este întâmplător şi legea compensaţiei funcţionează când nu ne aşteptăm, asistenta e nemulţumită foarte de atitudinea candidatului, dar profesorul, într-o recuperare socratică, îl notează cu nota nouă, confuz peste măsură. „Domnule, mă mir cum de n-ai intrat în acceptul doamnei (se produsese un scurtcircuit, ne place nouă să găsim un motiv elucubrant, căci femeia nu era posesoare de acele veleităţi tentante, în stare să înmoaie pietrele, darămite <<Fulgul>>!). Dumneata ai un anumit nivel al comunicării”. Chiar se găsesc vechi cunoştinţe, întâlnindu-se întâia oară cu prilejul unei vizite de-a universitarului la Slatina, când a vorbit de personalitatea lui Nicolae Iorga, iar viitorul student îl aşteptase la gară cu microbuzul Casei de Cultură orăşeneşti. Zăbovesc ceva timp şi la o cârciumă aflată pe traseu, discută despre Slatina şi cultura ei, abordând şi intenţia domniei sale de a scrie o carte despre Dimitrie Popovici, care venea „de la noi din Olt, şi pe care îl cunoscuse bine”. Şi astfel, şi-a continuat, concomitent, activitatea propriu-zisă şi viaţa de student, până în februarie 1977, când îşi ia licenţa în specialitate,
Prin adresa nr. 70, din 31 ianuarie 1976, Consiliul judeţean al Sindicatelor îl solicită pe postul de director – primul – la Casa de Cultura a Sindicatelor, instituţie nou construită, unde se transferă începând cu data de 1 februarie 1976, prin dispoziţia nr. 8 / 1976, emisă de Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă Olt. Fără îndoială, pentru manager această etapă constituie o provocare de proporţii, într-un scenariu raţional şi afectiv. Orgoliul, rănit în repetate rânduri, îşi apropia împlinirea neastâpărului către izbânzi, mai mereu întrerupte sau ignorate prin sarcini dependente şi asincrone, impuse de personaje cu veleităţi mai mult sau mai puţin compatibile. Imensa lui aspiraţie i-a descătuşat energiile ascunse, strunite atâţia ani în chingile către performanţe notabile. Dar talentul, visul şi risipa fi-vor îndeajuns în contextul dat ? Primele lui gânduri adăposteau germenele miraculosului, tentaţia trecea eruptiv dincolo de realul dogmatic, ignorând subtextualitatea sistemului. Confuzia adeseori nu întârzie, şi-n locul tuturor ideilor embrionare se configurează eroarea, deziluzia... Fiindcă personajul nostru continua să ignore latura politică, dând apă la moară tumultoşilor din jur, urmându-şi coordonatele exclusiv profesionale, în spirit vizibil nonconformist, de evoluţie necenzurată. Urmărit parcă de-o realitate gregară, hărăzită să-l însoţească oriunde, aşa cum se întâmplase pe vremea directoratului la Casa de Cultură a oraşului, când secretarul B.O.B., aflat sub autoritatea Consiliului popular, întocmise un „Referat cu privire la abaterile de la disciplina de partid a tov. Fulga Nicolae”, „membru de partid din 1961, căsătorit, cu copii”. Desluşim în spatele acestui gest o întreagă cohortă de răuvoitori, cutreieraţi de morbul vendetei sau al orgoliului exacerbat, eliberându-se de tensiunea complexului, pe-o direcţie precisă. Prin drumul de pulbere al anilor, acţiunea pe ansamblu emană un iz hilar, comico-grosolan, diluat într-o ilogică atitudine de agresiuni inutile.
După parcurgerea materialelor (câteva, dar revoltător de ticsite), privind din unghiul prezentului, oricâtă metafizică împăciuitoare am disimula, reversul impactului este evident prin condamnarea de-o stranie formulare (astăzi), dar tratată moral în matricea vremii (atunci). Deoarece, la cel în cauză, „în munca de zi cu zi, pe care o desfăşoară, s-a constatat faptul că în ultimul timp s-a rupt de viaţa de partid, nu mai ţine legătura cu organizaţia decât prin plata cotizaţiei... La şedinţele de partid nu a participat în acest an decât o singură dată”. Şi umorul involuntar, detonat de superconştiinţa partinică a obstinatului, „irumpe”, zisa poetului, curge abracadabrant în torente când este „invitat în şedinţa de birou pentru a-i atrage atenţia”. Cu toate că „şi-a luat angajamentul că va veni la şedinţă ori de câte ori va fi chemat, contrar acestui angajament nu a mai participat la nici o adunare de partid, motivând că... deţine o muncă, ce nu-i permite...” Problema, destul de gravă, e înţeleasă, chiar pricepută în demersul ei tautologic, însă nu-i de-ajuns. Urmează paragrafe înţesate cu importanţa „muncii ideologice şi educative, desfăşurată de organizaţia de partid prin formele de propagandă..., cu care suntem înarmaţi”, iar artileria grea are o ţintă precisă, focalizată şi motivată: „datorită îngâmfării tov. Nicolae Fulga, care poate se consideră cu prea multă pricepere”. Vedeţi, s-au prins care-i şmecheria „duşmanului de clasă!”. Şi consecinţele acestei poziţii devin evidente, în ilaritatea lor, „comportarea sa constituind un prost exemplu pentru ceilalţi salariaţi din subordine”, ...neavând „curajul moral de a semnala abuzurile şi fenomenele din rândul acestora la timp”. Înfierat cu o austeră mânie partinică, se consideră că „aceste abateri nu sunt compatibile cu munca – scuzaţi! n.n. – culturală pe care trebuie să o desfăşoare tov. Fulga Nicolae, dar mai mult unitatea pe care o conduce...”. Ştiţi, legătura dintre coada vacii şi ştampila primăriei, sau acea cugetare de milioane, cu oile şi măgarul! O chestiune funcţională, din păcate, şi astăzi, tot mai abitir, cu Anton Pann, nenea Iancu, mereu contemporani, zâmbind cinic din citadela istoriei literare. Agramatismul, secondat de stilul prolix, se poate „valorifica”, pe făgaşul memoriului partizan, printr-un exemplu, drept acuză de neiertat, când „a acceptat plata salariului şoferului Despan Ion, care aproape tot timpul avea maşina defectă şi în plus i-a achitat şi ore suplimentare”. Este atenţionat cel „chemat prin specificul muncii să facă educaţie populaţiei”, în neştiinţa sa, că: „nimeni nu are dreptul să treacă peste abateri, întrucât acestea se agravează şi produc efecte dintre cele mai dăunătoare". Şi inevitabila şi nelipsita concluzie, cu propunerea B.O.B.: „sancţionarea tov. Nicolae Fulga cu vot de blam şi cu recomandarea – atenţie mărită, n.n. – să fie luat în discuţie de către Comitetul executiv al Consiliului popular oraş Slatina asupra activităţii desfăşurate ca director al Casei de Cultură - oraş Slatina, pe linie profesională!”.
Şi sarabanda meschină, în cele două culori disjunctive, alb şi negru, continuă. Prin referatul, întocmit de data aceasta de un membru al Biroului executiv al Consiliului judeţean al Sindicatelor Slatina, se „sesizează faptul că tov. Nicolae Fulga, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor Slatina, nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcinile proprii de muncă, fapt ce impune ca, în conformitate cu prevederile Legii nr. 57 /1974, să i se aplice diminuarea retribuţiei”, deoarece „în luna (!) august şi septembrie 1977, dând dovadă de o slabă preocupare pentru îndeplinirea obligaţiilor proprii de serviciu, a organizat un număr mic de spectacole la întreprinderi, deşi ponderea în activitatea cultural-artistică desfăşurată de Casa de Cultură trebuie să o deţină – aici e aici! n.n. – spectacolele prezentate în mijlocul oamenilor muncii”. De asemenea, faptul condamnabil că şi-a depăşit atribuţiile ce-i reveneau, anume că „a permis să se desfăşoare un spectacol în sala Casei de Cultură fără a se cunoaşte acest fapt şi de conducerea C.J.S.”. Drept urmare, i s-a diminuat cu 5% retribuţia pe luna octombrie. Cel în cauză înaintează un memoriu către preşedintele Consiliului judeţean al Sindicatelor, fără rezultatul aşteptat. Invoca, de la firesc la ingrat , presiunea morală de fiecare zi, relaţiile neprincipiale de jos în sus, începând cu femeile de serviciu (neglijenţă, ignoranţă la curăţenie, discuţii cu caracter de bârfă, degenerând în conflicte neserioase), continuând cu administratorul instituţiei, cel care „manifestă delăsare privind îndeplinirea unor obiective administrative”, menţionând că: „instructorul nu-şi îndeplineşte corespunztor sarcinile proprii de muncă” ş.a. Pentru a reveni cu argumentele: „climatul impropriu în care-mi desfăşor abilităţile profesional-umane, lipsa de receptibilitate din partea conducerii, a direcţiilor majore şi a capacităţii profunde de înţelegere şi colaborare”. Aflat între ciocan şi nicovală, într-o ierarhie declarată, fiecare cu sarcini dictate, slujbaşul adevărat ştie, mai degrabă, să asculte de singura lui „stăpână” – cultura, orice derapaj pe laterală, în câmp deschis, verbal sau de comportament, trezind suspiciuni, în amprenta unei condamnări a spiritului novator, a depăşirii barierelor delimitate şi a împrumutului de modele occidentale. Călătoriile în interiorul ţării, pe drumuri şi poteci autohtone, ieşirile în Franţa, Olanda, în Belgrad, Scoplije, perindarea prin staţiuni climaterice („aerisite” sub influenţe externe), îi decantaseră unele criterii estetice, de atitudine faţă de istoria omenirii, ce înseamnă tradiţia, care-i direcţia esenţială de acces spre certitudine şi modernism. Personalitatea lui acumulase valenţe complexe, nutrea pornire către arhetipal, dar şi în arta inefabilă, subordonat de fiecare dată modelului propriu creat. Dar, aşa cum se exprima într-o tonalitate dureroasă: „Din cauza altora – se referea tocmai la acea structură a funcţiei impuse, neavenite – n-am reuşit niciodată cât aş fi putut să fac”. La mijlocul anului 1979, mai precis pe 27 iunie, avea parte de picătura care umplea paharul, fiind sancţionat cu avertisment prin decizia nr. 1164, deoarece „nu a încasat chirie sală pentru spectacolul de Ziua miliţiei şi de Ziua copilului”. Aprobarea fusese obţinută peste capul directorului, laolaltă cu toate cele necesare contractului, orice altă implicare fiind fără rost. „Eu am intervenit totuşi la conducerea Şcolii de miliţie pentru plata chiriei, care, după momentul de stupefacţie, a convenit că îşi va trimite reprezentanţi la noi să discutăm. Aşadar, problema rămâne deschisă”. Şi latura pragmatico-umoristică nu-l slăbeşte: „Când vom încasa chiria propun, totuşi, să uităm că respectiva Şcoală de miliţie ne-a umplut sala de nenumărate ori când <<ne plesnea buza>>, situaţii repetabile oricând. Referitor la cel de-al doilea <<cap de acuzare>>, folosirea sălii pentru <<Ziua copilului>>, problema are un trist umor involuntar şi, în conjunctura Anului internaţional al copilului, se constituie drept un splendid subiect pentru <<Europa liberă>>”. Urmează zeflemeaua, ca variantă a reflectării intelectuale: „Dacă aveţi vreo idee despre cine trebuie să plătească chiria, vă rog să-mi comunicaţi şi eu sunt dispus să alerg de îndată să-l <<somez>> pe beneficiarul contravenient şi să-i iau banii, chiar dacă ar fi cel mai viteaz şoim al patriei!”.
Activitatea sa are şi alte zone, unde se întrepătrund, într-o reală emanaţie energetică, spiritul cu materia, visul cu o nedezminţită realitate, când disponibilităţile trebuie să lucreze, eliberând actul emotiv şi creator. Subliniam cum în volumul semnificativ de rememorări, intitulat „Amintiri pretimpurii”, „Casa de Cultură a Sindicatelor – nota el – era mândria tovarăşilor de la partid. De câte ori aveam o delegaţie din străinătate care vizita Uzina de aluminiu sau alt obiectiv industrial, se vizita şi Casa..., o clădire care încorpora multă poezie arhitectonică. Subsemnatul îi făcusem un traseu anume, pe parcursul căruia încercam să pun obiectivul în valoare. Vizita se încheia în Salonul oficial, o încăpere cu ferestre mari, cu zece fotolii comode şi cinci măsuţe joase, pe care era întotdeauna ceva de protocol”. Şi tensiunea se prelungea, era permanentă, într-un context al interpretării fiecărui gest, mişcare, luare de cuvânt, manifestare scrisă, când trebuia să împace şi capra şi varza, prin apelul la o diplomaţie special adaptată la situaţie. Dar până acolo, o zbatere psihică, aducând inevitabile traume. La faza finală, pe judeţ, a concursului brigăzilor artistice din licee, desfăşurată pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor, aşa cum aminteam, a cunoscut pe Elena Bărbulescu, pe atunci director la Liceul din Scorniceşti. După evoluţia brigăzii respective ( „textul, înjghebat de cineva din Bucureşti, era abstract, cerea soluţii scenice moderne”), la momentul dificil al notării, cei din juriu au dat nota zece, doar el – şapte. „Nea Fulga, ne-ai nenorocit! Păi, cine a mai pomenit să dai şapte la Scorniceşti?!” „Păi, măi băieţi, staţi să ne înţelegem. Eu sunt socotit specialist în domeniu; dacă şi eu mint, cine mai spune adevărul?” Doamna Bărbulescu, urcată pe scenă: „Tovarăşe Fulga, cum trebuie să fie o brigadă artistică de elevi ca să-ţi placă şi dumitale?”.„Doamnă – i-am spus – eu fac brigăzi de 25 de ani şi tot nu le nimeresc pe toate bune, iar dv. doriţi să aflaţi într-un minut cum trebuie să fie o brigadă. Credeţi că e posibil?... Concursul s-a încheiat, dar de atunci numele meu a căpătat un iz neplăcut pentru doamna Bărbulescu, mai ales după ce a devenit inspector general la învăţământ”. Fratele ei, Nicolae Ceauşescu, a sosit în vizită în 1976, la câteva luni după darea în folosinţă a Casei de Cultură a Sindicatelor. Pe când asculta un început de ticluit discurs, l-a întrerupt cu o oarecare blândeţe: „Bine, mă, e frumoasă. Să aveţi grijă de ea!”. Pe aici trecuseră Gherghe Pană, preşedinte UGSR, care pregătise vizita şefului statului, şi Ilie Verdeţ, primul ministru, fiecare cu unghiul de receptare diferit. Interesant de amintit e faptul că spectacolul de inaugurare a Instituţiei a fost prezentat de Lia Tanciu, crainică a Televiziunii Române, cu descendenţă din Coteana de Olt. Au fost prezenţi, prin evoluţie, pe scenă, actorul Silviu Stănculescu, corul „Madrigal” din Bucureşti, dirijat de Marin Constantin, „Lirica”, Ansamblul „Căluşul” din Scorniceşti. Unul dintre protagonişti, chiar directorul, demonstrează intuiţie şi fantezie când marele dirijor îi înmânează „cea mai frumoasă trudă” a coriştilor, „Culegerea de colinde româneşti”, gest însoţit de cuvintele: „Am venit aici, la Slatina, cu toată dragostea, şi urăm noii Instituţii de cultură toate succesele pe care le doreşte”. Iar Nicolae Fulga, drept mulţumire, intrând cu plosca (de lemn) în mână şi prosopul lung, cusut cu motive folclorice de Vădastra, a rostit: „Se ştie că orice copil care se naşte, după tradiţia românească, are nevoie de un naş care să-l iubească şi să-l ocrotească. Şi, cum astăzi se naşte un copil cultural al României, maestre Marin Constantin, vă rugăm să fiţi naşul copilului nostru”. După ce i-a întins plosca şi i-a pus de gât prosopul, fiecare dintre corişti gustând vinul, „Naşul a mai dirijat un cântec”,iar directorul şi-a adâncit, prin simţirea de artist, „convingerea că nici unul dintre cei 700 de spectatori n-a uitat momentul acela slătinean”.
Dar toate reperele activităţii omului, veşnic scormonitor în adâncul sufletului, parcurgând experienţe estetice în structura absolută a emoţiei, escaladează timpul, se supun naturii lui, prin disipare sau neiertătoarea rutină... Conjunctura, la început generoasă, se estompează; alte principii apar să guverneze locuri şi oameni, chiar dacă aceştia „se pun sub steagul unei înrobite conştiinţe şi luptă împotriva propriei lor naturi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu