marți, 7 iunie 2011

    XIV.  DRAMATURG, autor de libret şi proză satirică 
                                        

                Puţini ştiu că Nicolae Fulga, pe lângă poezie (pasiune de tinereţe, repede diluată în versificări circumstanţiale) şi proză (cea scurtă, povestiri, memorialistică), a fost pasionat de teatru (scris, ca autor -  cu premiul II la Festivalul „Tudor Arghezi”, Tg. Jiu, 1997, şi jucat, ca actor - premiul de interpretare la Concursul interjudeţean de teatru, 5-9 dec. 1989, Slatina). „Scena mi-a fost o a doua casă”, glăsuia mereu fără o adresă anume.
              Printre sutele de file, cu însemnări, întâlnim adesea, vraişte – dovadă indiscutabilă a frecventelor răscoliri de-ale autorului, în căutare de ceva –, scenarii începute şi abandonate, cu liste de recuzită, de decor. Era, totodată, scenograf şi regizor (i-auzi şi citeşte: două mese negre, două vaze, flori, chitară, geantă diplomat, cuier pom, halat, cinci pahare, şampanie, preşuri roşii, un tablou Luchian, telefon sau sonerie, pătură, un tulnic sau caval  pe perete; în scenă intră..., mişcare pe muzică de..., apar căluşarii sau un grup dansând tematic etc), montaje literar-muzical-coregrafice (evocând, prin spectacole festive, momentele istorice importante ale poporului şi ţării), fragmente de povestiri scenarizate, cu înţeleptul erou exponenţial „nea Ioniţă, care înţelege lucrurile înainte de a le rosti, pe care nu-l mai miră nimic şi nu iese nici o clipă din liniştea lui, zâmbeşte când râde toată lumea, priveşte tot ce se întâmplă cu un fel de dispreţ, ca pe ceva care s-a mai întâmplat, se uită şi participă la toate ca la o plicticoasă repetiţie”.
              Ritmic, ne întâmpină liste cu eventuale personaje, direcţionate pe caracteristici şi meserii, ca tipologie (ex.: Şeful ăl mare, Băiatul de comitet, Panglicarul sau animalul frumos, Speculantul fricos, Activistul, Speculantul feroce, Zelosul, Specialistul, Şeful şters), cu idei de valoare literară, raportate, cum se deduce, chiar la experienţele traversate (ex.: un tip de amic, cu şeful lipsit de scrupule în menţinerea acestei false amiciţii, băieţii de comitet, figura celui care a rămas activist cinstit, excesul de zel - ca formă a dorinţei de parvenire, nerecunoaşterea meritelor unor subalterni dotaţi când şeful e un om şters ca personalitate, tipul speculantului ignorant la erorile proprii, dar care acuză ironic pe cei care fac şi greşesc, favoritismul bazat pe drepturile legitime, pe aranjamente culpabile etc; pe o altă listă sunt rânduite, prin numerotare, cele mai importante, considerate în stil personal, opere (Bărbierul din Sevilla de Rossini, Cavaleria Rusticană de P. Mascagni ş.a.), operete (Liliacul de J. Strauss, Bal la Savoy de P. Abraham ş.a.), spectacole de copii (Mam’zelle Nitouche de Herve, Mary Poppins de S.Kerim s.a.m.d.), cu menţiunea că: „<<My fair lady>> de Fr. Loewe are premiera pe 10 octombrie 1990”. Alături, câteva „planuri de scriere” pentru piese de teatru, gândite a fi realizate într-un viitor indecis:  Sens confuz” în 3 acte, alta fără titlu, probabil o variantă teatrală (cu accent pe ultima parte) a romanului „Glonţul socialismului”, după reperele urmărite: „Schiţă de prezentare a plutonului, Casa lui Zamfir, Moartea lui Dincă, Cumnata lui Trocan, Copilul flăcăului Sărdan, Notarul din Liceşti, Răzbunarea lui Pelşu, Lola”, şi „Planul de idei” la „Nunta şi nebunul”, cu:  Ilie moare pe câmp, lângă crucea lui Triculescu, Eroul se plimbă pe unde a fost în pragul morţii, Dragostea din biserică şi omorârea reciprocă a copiilor prin acatiste, Incendiul de la Lina lu’ Ghiţă, Dragoste arămie sub viţă, Tricolorul”, cu ultimul capitol  purtând titlul piesei – chiar şi câteva rânduri, o intenţie cuibărită de-o vreme în minte, despre un scenariu de film cu titlul provizoriu, chiar împrumutat, „Nunta de argint”. Şi încă un scenariu la „Faţada – comedie responsabilă în trei tablouri”, cu personajele fixate pe vârstă şi profesie, cu primul tablou întins pe două pagini. Şi picanterescul subiect generalizat, cu câteva consideraţii, în viziunea chiar a autorului: „O întreprindere oarecare, de mică importanţă, produce frânghii, saci de iută sau alt produs similar. Se schimbă, pe rând, trei directori şi fiecare modifică faţada întreprinderii după gustul propriu, lucru care se repercutează negativ în bugetul unităţii, deci şi în viaţa proprie a salariaţilor. / Ideea, sau mai bine zis întrebarea, apărută când se iniţiază transformări de ordin material şi organizatoric, se configurează: sunt aceste transformări dictate de viaţă, iar conducătorii au conştiinţa relativităţii şi periodicităţii funcţiei? În caz afirmativ, atunci se transformă ei într-o treaptă, de la care, în jos, nu se mai coboară? Dacă nu, posibil ca ei să fie exponenţii hazardului, ai aventurii, ai grandomaniei,  conducând  miopic, pe unde se deschide drum, vizând succese ieftine./ Prin analogie, aceste stricăciuni materiale se pot extinde şi în plan psihologic, numindu-se traumatisme sufleteşti. Piesa nu îndeamnă, cum s-ar crede, la revoltă, ci pledează pentru echitate socială, raţiune şi, în ultima instanţă, pentru ca orice acţiune să poarte girul prealabil al respectării dreptului la o viaţă decentă
             Piesa într-un act, „Rădăcini”, are doar patru personaje, în ordinea intrării în scenă: fata primarului, Dia, soţia primarului, Petre Achim, un ţăran bătrân, şi primarul. Acţiunea se petrece într-un sat, la casa primarului, în zilele noastre, într-o seară de toamnă târzie. Autorul aduce în discuţie câteva aspecte specifice satului, cu tradiţii şi mentalităţi, cu istorioare mai puţin plăcute, suind dintr-o vreme de transformări inerente. Petre Achim e un catalizator prin memoria sa conservatoare, fiindcă, asemenea satului, a văzut, vede, tace când trebuie, dar nu uită, simbolizând astfel liantul dintre vremurile apuse şi cele prezente, pe drumul spinos al întâmplărilor. Celelalte particularităţi, având rostul lor (aspiraţia Diei de a se mărita cu un popă, pe când băiatul lui Petre Achim este îndrăgostit de ea, povestea cu primarul zelos, uitând să mai vină acasă, legenda toiagului bătrânului ş. a.) nu-s decât suplimente în psihologia concretă a personajelor, într-un univers tensionat încă, prozaic şi nedebarasat de obsesia pământului...
               Concepe, între timp, şi un scenariu pentru o emisiune Tv, intitulată „Hora satului”, cu toate verigile – cadrul etnografic, imagini scrise şi orale preliminare, desfăşurare, impactul pe care trebuie să-l producă tradiţia asupra generaţiilor etc. Ideile, proaspete şi dinamice, fost-au surse de inspiraţie în activităţi alunecate în umbra vremilor.
                În volumul „Răsărit de soare”, ultima povestire, „Bilet de dragoste”, e o variantă redusă a pisei de teatru „Cântecul serii”, cu un act şi un prolog, cu titlul trecut prin furcile caudine ale căutării în estetică adjectivală  (Noapte mare, albă, fierbinte, într-o renunţare continuă, eliminate pe rând, pentru a ajunge la titlul de mai înainte, de o nuanţă menită să fie acceptată competiţional). Pe lângă respectarea canoanelor genului dramatic (personaje cu mimică şi gesturi stimulatorii, indicaţii scenice, decoruri, costume), piesa are întindere, autorul suplimentând cu idei, sentimente, risipă de mişcări anumite scene, spre a le da rigoare şi credibilitate. Urmărind similitudinile, într-o paralelă literară, apar completările, incursiunea vizualizând compensaţiile. Astfel, trecând peste caracteristicile propriu-zise, acţiunea curge, dialogurile înlocuiesc şi dezvoltă confesiunile Sabinei din „Jurnalul zilnic”. Se intensifică potenţialul momentelor din subiect cu dovezi, intriga depăşeşte condiţia relatării prin rememorare, punctul culminant îşi respectă menirea. Cu partea finală – prezentată succint şi lasciv, tot memorialistic, în volum – reliefând substanţa frumuseţii spirituale, punând prioritar în balanţă valorile morale  iubirea, căsnicia, copiii,  prin  recunoaşterea  statornică a sentimentului colegial şi uman. Rămâne, aşadar, în dublă ipostază, personajul Sabina (Măruleţ), care: „stă cu ochii închişi în faţa hârtiei albe”, rememorând întreaga întâmplare, intenţionând să-i scrie inginerului Vasile Boruz, „să-i lase numai câteva rânduri, dar în care să spună tot sau ceva care să fie esenţial, să-şi clarifice trecutul lor scurt, dar clocotitor”. Dorinţă concretizată în final prin: „Mihai, când vei găsi biletul acesta eu voi fi departe. Să nu mă judeci rău. Îţi urez mult succes în folosirea lui AN 4, şi să ştii că am sentimentul ciudat că acest AN 4 este copilul nostru, aşa cum Bogdan este copilul tău şi al soţiei tale. Să nu mă crezi nebună.  Ştiu că un anod nu este un copil, dar amândoi pot lega tot atât de puternic. Adio, Mihai!” (în volum), dar şi cu acţiunea împodobită prin dialoguri, consideraţii regizorale şi artistice retuşuri, toate menite să contureze mai bine personajele, cu adăugirea: „Te ştiu însă destul de tare ca să poţi birui tot ce ţi s-a întâmplat în această noapte fierbinte”, şi cu un supliment, pe o pagină, unde biletul de adio îşi temperează efectul dur prin convorbirea telefonică dintre cei doi, dovedind că în viaţă mai există şi o a treia soluţie, când „inginerul Mihai Boruz a câştigat, omul Mihai Boruz n-a pierdut”, iar viaţa îşi urmează cursul destinat.
               Poate că nici o altă manifestare scenică – considera Nicolae Fulga – nu solicită atât de intens fiinţa umană cum solicită teatrul. Dacă pentru a reda un cântec, pentru a executa un dans sunt suficiente ritmul, vocea, auzul muzical, la interpretarea unui rol trebuie să depui, în creuzetul creaţiei, tot ce ţine de efort şi imaginaţie, de concepţie şi adaptare. Teatrul presupune reprimarea dureroasă a subiectului şi mutarea în rol. Numai făcând asemenea dovezi poţi intra în graţiile Thaliei”. 
              La solicitarea conducerii de la Casa Pionierilor din Slatina, scrie un libret de operetă pentru copii, intitulat iniţial „Catalog împărat şi notele de aur”, cu care obţine locul al II-lea pe ţară la Festivalul Naţional, ediţia 1979-1980. Muzica aparţine lui Constantin Cociaş, instructor de specialitate la aceaşi instituţie, în regia artistică a lui Paul Mihail Ionescu, scenografia - Iuliana Preduţ de la Teatrul Liric din Craiova, a cărui orchestră a susţinut şi coloana sonoră. Pentru ediţia 1981-’82, aceeaşi instituţie din Slatina pune, pentru a doua oară, în scenă libretul respectiv, de data aceasta în colaborare cu Şcoala generală din comuna suburbană Slătioara, când se obţine premiul I pe ţară şi titlul de laureat. S-au tipărit afişe şi programe de sală, s-au prezentat spectacole în municipiul Slatina, cu Şcoala nr. 2, în 1979 şi 1985, în regia lui Constantin Ungureanu, directorul Teatrului Liric din Craiova, cu Şcoala nr. 4, în 1985, cu Liceul „Ion Minulescu” (regia Paul Mihail Ionescu) etc., când  i s-a schimbat titlul în „Voinţă Făt-Frumos şi notele de aur”.
             Spicuim din „Argumentariu”,  text  aflat în pliant, conceput de autor: „Scrierea acestui libret a pornit de la necesitatea de a populariza activităţile copiilor din ţara noastră. Desfăşurarea acţiunii şi rezolvarea conflictului ţin să demonstreze că forţa brută şi empirică, reprezentată de Zmeul Tulbură-Tot şi prozeliţii săi, poate fi învinsă uşor prin inteligenţă tehnică şi pregătire. Trecând la planul ideilor în sine, piesa susţine că nimic nu se realizează în viaţă durabil şi definitiv fără voinţă, fără ambiţie, tenacitate, trăsături care trebuie canalizate spre scopuri nobile, superioare în plan social şi în cel al desăvârşirii personalităţii umane./ Libretul ilustrează, în acelaşi timp, cât de grea este, totuşi, recuperarea elevilor care se abat de la conduită şi de la învăţătură, la câte tentaţii sunt dispuşi să reziste  şi, pentru aceasta, de câte eforturi trebuie să fie în stare. Catalog împărat conturează calităţile profesorului exigent care ştie să ceară, să îndrume, să stimuleze şi să ierte... Ca pretext ... am folosit filonul robust al basmului, zestre pe care o moştenim în aur curat. Am intenţionat să redau vorba simplă, dar doldora de sensuri, a ţăranului român. Ne-am străduit să purtăm acţiunea între real  şi fantastic”.
             Compozitorul Constantin Cociaş:  Am căutat motive muzicale plăcute, unele de inspiraţie folclorică,    le-am înveşmântat estetic... După ce am primit vorbe de laudă din partea unor somităţi muzicale (Marin Constantin, Dan Baciu şi alţii), în urma vizionării spectacolului nostru, au scăzut complimentele de circumstanţă, dar  ne-a rămas, totuşi  (să ne fie iertată lipsa de modestie!), impresia că am făcut un lucru bun”.
            Regizorul artistic Paul Mihail Ionescu: „O adevărată încântare să lucrezi cu peste cincizeci de copii talentaţi, şi deosebit de receptivi în interpretarea unei poveşti în aparenţă ireală. Mii de copii vor aplauda cu ochii strălucitori izbânzile lui Voinţă Făt-Frumos şi ale voinicilor săi”.          
             Prof. Dorel Georgescu: „Nespus de mare mi-a fost surpriza când prezentatorul a anunţat opereta.., prezentată la Casa Pionierilor din Slatina, realizare a fostului nostru elev, Constantin Cociaş, pe libretul lui Nicolae Fulga. Opereta a impresionat pozitiv atât sutele de mici spectatori, cât şi pe membrii juriului din care făceau parte artistul emerit Marin Constantin, prof. univ. O. Saviţki, compozitorul Horia Moculescu şi alţii, ale căror afirmaţii dovedesc reuşita integrală a lucrării, acordându-i-se locul I”.
         Prof. Vasile Dobru:  Între libret şi muzică este o îmbinare  fericită, completându-se una pe alta şi conlucrând la realizarea unei lucrări reuşite... Felicit călduros pe compozitor şi libretist pentru această lucrare!”.
              Un alt libret, „Judecata din pădure”, sub regia şi conducerea muzicală ale lui Costi Cociaş, scris de Nicolae Fulga, s-a jucat, în stil operatistic (de ritmată operetă), cu Casa Pionierilor, Şcoala nr. 2 (1979 şi 1994), Şcoala nr. 4 (1981) şi cu cea din Slătioara, bucurându-se de un real succes.
             Disponibilitatea către latura comică, o caracteristică permanent cultivată prin ziare, reviste sau participări la concursuri şi festivaluri de umor, l-a menţinut în tumultul vieţii literare, dar şi în atenţia cititorilor. Ca surate mai mari de-ale epigramei, „negativiste, neiertătoare şi tiranice”, urmărind îndreptarea defectelor, eliminarea moravurilor, a creat fabule şi proză satirică (îndeosebi cronici rimate). Pe cele considerate de el „competitive”, le-a trimis cu asiduitate pentru a fi publicate, prin intrarea în circuitul valoric şi recuperant, de îndreptare a tarelor umane. Aşa cum transmite una dintre creaţiile inedite, intitulată „Fabulă îndreptată”, pe care o redăm integral din motivele deduse, ca identificare şi concepţie:



Un sac săcuit destul                             Petecu’-auzind, săracul,                     Şi petecul s-a desprins,
Urca porumbii în pătul,                          Cum se fandoseşte sacul,                   Porumbii s-au răspândit,     
Supărat, nemulţumit                             I-o zise fără ocol:                                Sacul astfel s-a golit      
C-avea fundul peticit.                           „Eu ţi-acopăr fundul gol!                     Şi s-a prăbuşit pe scară
 „Nu c-ar fi prea-naltă scara,               Stau  la fundul tău umil                       Făcându-se de ocară.     
Nici că mi-ar fi grea povara;                Tot ca să te fac util                               
Dar cu toţi o să-mi arate                      Eu te-ajut, eu îţi fac bine                    Morala:    
Petecul ce-l port în spate,                    Şi tu zici că-s o ruşine?                       Când soarta ţi-e aceeaşi cu-a celuilalt
Care, drept, îmi prinde bine,               Nu mai stau cu-astfel de ins!”            Tratează-l ca pe-un frate, din înalt,    
Dar îl ţin ca pe-o ruşine!”                                                                                Chiar ca pe tine    
                                                                                                                         Şi nu ca pe-o ruşine”.            

             În „Antologia de umor” din prima ediţie a concursului „Oltenii şi ... restul lumii”, Slatina 2-4 nov. 1995, în partea a doua, „Fabule şi cronici rimate” (prima parte cuprinde „Epigrame”, el având nouăsprezece catrene), întâlnim cinci asemenea specii. În „Moştenire”, „cărunţitul cuc” lasă urmaşilor, „în codru, muguri din belşug/  Şi-al cântecului nostru meşteşug”, dar „Şi ceru-ntreg cu vârfurile toate”. Nemulţumite, odraslele-l întreabă: „Nu ne-ai lăsat cumva şi-un cântec nou?”. Răspunde cucul: „Eu nu-l puteam găsi, cătaţi-l voi/ După lumina vremurilor noi”.  Şi, bineînţeles, morala: „Oricât le-ai da, nici harul nu-i împacă,/ Şi-or trâmbiţa: <<Ţi-e  zestrea prea săracă>>”. Dialogul dintre un lift şi o floare (în „Urcuşuri”), aduce în discuţie constanţa valorii în funcţie: în vreme ce liftul, „un lăudăros care nu stă o clipă” şi se  avântă  către cer/ Şi singur, fără liftier”, floarea, deşi udată, crescuse  de două deşte”. Căruia îi dă replica (fiind crin): „Poţi să te-nalţi şi pân’ la nori / Că şi de-acolo te cobori,/ Eu, da, legat sunt de pământ,/ Dar cât mă-nalţ, atâta sunt”. Ciulinul are dublă conotaţie: socială şi politică, cu sens de integritate teritorială. În grădina proprie, o sămânţă de ciulin prinsese rădăcină,                 se-nmulţise şi se-ntinsese arogant şi lacom, încât îndrăznise „fără conjur/ Să-ntrebe iarba dimprejur/ Pe un ton ţepos şi fandosit: <<Tu de când, de unde ai venit?>>”. Autorul va fi nevoit, „De mai pune  astfel de-ntrebări”,  să-l „smulgă de-a dreptul din pământ”, conchizând,  într-un dureros plan al geograficului: „Şi fără regrete să-i fac vânt/ (Faptă mult sau mai puţin admisă)/ Peste gardul meu din lemn de... Tisă”. Fiecare îşi are un rost în viaţă, chiar în „odaie”, unde „Un scaun putred, cu răzmătoare,/ O ţine chiar de-un ceas în gura mare/ Că-i  cel mai important din toată casa”, deoarece:  dintr-o eroare/ Nu-s preţuit la justa mea valoare,/  Deşi, de când mă ştiu, stau în picioare,/ Suport pe oricine cât ar fi greu/ În timp ce alţii trândăvesc mereu”. O aluzie la „dolofana pernă,/ Cusută-n colţ cu floare de sulcină/ Şi pusă-n pat cu-alint de gospodină”.  Replica acesteia, având o menire utilitară, dar şi în plan estetic:  Că vezi, reţine, în zadar mă cerţi,/ Eu aştept capul, pe când tu... mă ierţi!” („Distincţie”).  A cincea fabulă, „Simbolul”, critică lipsa de modestie, grandomania, care duc la înstrăinare şi alienare: „Un crin mai alb ca versurile albe”, „scrie jalbe/ la grădinarul şef”, fiindcă nu mai admite în preajmă alte flori, cum ar fi „un trandafir modest sau o sulfină”, „o nalbă oarecare”, aflate „La patru paşi de stratul de mărar”. Ca soluţie salvatoare, stăpânul „Îl smulse dintre florile banale/ Şi-l dărui în prag iubitei sale,/ Care, „îndrăgindu-l, l-a purtat la sân-/ A doua zi era deja bătrân,/ A treia zi se stinse-n disperare”, pedeasă fatală, fiindcă  pierduse legătura cu... pământul”.
              În  Antologia de umor”, realizată cu prilejul celei de-a II-a ediţii a Festivalului concurs de umor, Slatina, 10 – 12 oct. 1996, structurată ca de obicei, pe epigrame (aici, are zece) şi fabule (prezent cu un număr redus, trei), întâlnim şi unsprezece texte scurte, vrându-se satirice, dar şi un rezumat din „Revista presei”, cu articole în tonalităţi hilare. „Arta în suferinţă”, ca slogan şi-un sâmbure de adevăr, când nu-i înţeleasă, e sortită eminamente să fie „aruncată-n văgăună”, mai ales de-i abstractă. Mesajul e clar: totul se plăteşte, prin nereceptare şi trimitere la lada de lest a istoriei, de-i aiuristic sau genial. Pe scară ierarhică, rânduiala nu merge bine. Şi „pentru-a instala un spirit nou,/ O linie mai dreaptă şi mai clară,/ Pe cârtiţă adjunct o ridicară”. Parvenitismul şi trădarea merg mână-n mână,  până-ntr-o zi când scaunul cel mare/ Se răsturnă aşa de brusc şi tare,/ Că bietul leu, şi neatent, săracul!/ Se duse până-n văi de-a berbeleacul!,/ Iar când anchetă mare fu să fie,/ Sub scaun s-a găsit... o galerie”. Ca-n viaţa cea de toate zilele, cu isprăvi şi surprize la tot pasul, pe lungimea de meditaţie a  Leului, „rege defunct: <<Aşa-i când ţi se pune o cârtiţă adjunct!>>” („Săpături”). Lipsa de responsabilitate, necunoaşterea subalternilor şi ipostaza cameleonică sunt „zeflemisite” în „Referate”, cu şeful neştiutor dar viclean, încropind o caracterizare antinomică. Astfel,  Zmeulică” „numit, se pare/ într-o poveste următoare”, „Acum putea să fie ne-ndoios,/ Şi zmeu de rând, şi  Făt-Frumos”. („Referate”). În revista „Confluenţe”, la pagina 20, în decembrie 1981, lecturăm fabula „Automatizare”, o satiră la adresa supralicitării ştiinţei, a complicării existenţei pe coordonatele unor false soluţii de ieşire din impas. Bolovanul – ca problemă în viaţă –, prăvălit în mijloc de cărare, împiedică accesul tuturor animalelor, care judecă în fel şi chip întâmplarea: leul vrea să ştie vinovatul, lupul crede că-i un sabotaj, căprioarei nu-i pasă, deoarece, în sprinteneala ei, poate să-l sară. Şi soluţiile: vulpea „vedea peste pietroi  scară rulantă”, „Hârciogul socoti mai cu folos/ Să sape un tunel pe dedejos”, viezurele, „economist sadea..., dădu de ştire/ Că trebui construită ocolire”. Salvarea vine de la urs, care, ajungând la pietroi, fără prea multă vorbă, „îi dete brânci în văgăună”. Şi, drept morală în spiritul gregar al vremurilor actuale, al contemporanilor, „Experţii-au zis:  <<E bună treaba, dar.../ Prea simplu e şi prea rudimentar>>”.
            Alimentat continuu din izvorul nesecat al pulsului vital, situat între cele două coordonate ale prezentului, reverberaţia râsului şi aspiraţia către o legitimizare etică, spera să picure un strop de înţelepciune, spre o cale de îndreptare prin  inerţia principiilor umane. Supuse, din când în când, unei rigori de luare aminte, ca terapeutică prin satiră, prin fabulă. Spera...   

         















































                 XV. ROMANCIERUL : „Romanul e pe masă. Dacă-mi dă Dumnezeu sănătate, îl termin anul ăsta”

              
                Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. L-a chemat Dumnezeu mai repede decât se aştepta sau presimţea. Rămas în manuscris (soarta de fel a operelor cu autori modeşti financiar), cu un conflict mocnit, fără a avea detonaţia integrală a întâmplărilor, romanul „Glonţul socialismului” îşi are rostul lui; intenţionează să întregească, prin recuperarea unor amintiri, fluxul evenimentelor dintr-o istorie trăită şi, mai puţin, auzită. Fiindcă, după propria-i declaraţie, respectiva creaţie „e un roman autobiografic, vrând să sublinieze nişte trăsături umane, care îngroapă multe rele, după ce le scoate la suprafaţă. Dar striveşte, tot atunci, şi anumite flori ale vieţii, aspecte ce mie nu mi-au plăcut, m-au amăgit şi întristat!”. Pe la mijlocul lunii iunie, 2000, pe când lansa volumul de povestiri şi schiţe „Duminica Păcatelor”, Nicolae Fulga a împăcat audienţa referindu-se la proiectele din atelierul său literar, mai cu seamă la roman: „E pe masă. Dacă-mi dă Dumnezeu sănătate îl termin anul ăsta”. Apoi, din discuţiile pe care le-am purtat, cu adresă precisă, am înţeles că l-a finisat, lăsându-i acelaşi titlu. I-am sugerat, dintr-un anumit complex rezonant, neperisat, că-i banal, chiar supărător şi indigest. A zâmbit enigmatic şi concesiv, eliberând o grimasă a revoltei, contrariat vizibil şi de data aceasta că nu-i pricepem, prin intersectare, trăirea, judecăţile... „Trebuie să ştiţi că romanul e în întregime autobiografic, iar <<Glonţul>> o realitate, întregul ducând la o sintagmă în stare să exprime mesajul, adică tocmai  ce vreau să arăt. De schimb titlul, am deturnat sensul întregii naraţiuni, înţelegi? Mai mult, am în minte şi partea a doua, o metaforă nu pe de-a-ntregul realitate, iarăşi, dacă mă încape vremea, deşi... Aş numi-o <<Jungla capitalismului>>, aşa, ca o paralelă între trecutul ăla, pe care-l ştim oarecum, şi prezentul ăsta, care-i după cum se vede...”, a pus el la punct problema.     
               Romanul, rămas la faza de manuscris, conţine paisprezece capitole, numerotate când în arabă, când în romană, dovadă că au fost scrise cu intermitenţe, şi în grabă, fără să mai revină, ultimul fiind mai mult schiţat, pe aproape patru jumătăţi de coală. Însă, alăturat, o complementară documentaţie, cu însemnări pe zile şi ani, cu planuri provizorii, idei de dezvoltat, cu personaje şi articole de consultat spre edificare, chiar reci şi cu intenţie de documentare. Pe un calendar, scris de mână, cu  anul 1960, ca regie şi idei de dezvoltat, întâlnim un fel de scenariu temporal: „Joi, 22 decembrie – încercare de urcare, vineri, 23 – împotrivire maşină, sâmbătă, 14 ianuarie – împuşcarea celor trei (sau patru?), cererile, iar joi, 19 ianuarie – noaptea arestărilor”. Pe 26 iunie 1989 întreprinde o „Documentare la Vâlcele” cu Stan Cincă, primarul comunei, şi Nichita. Află de la Iordache: „Într-o săptămână, s-a transmis de la centru, începem acţiunea de colectivizare. Vine un colectiv, o comisie, să-i cazaţi, să...”. De la Ciobanu, instructor: „Au  venit zece inşi, cam într-o săptămână au căzut Bădia, Olteni, Bărcăneşti. CAP 907 s-a înfiinţat cu 22 de oameni, iar în 1957 şi cu intelectuali”. Urmează întâmplările, esenţializate: „Ioana lu’ Găină şi Ion al lui Arsan, Prima zi la Liceşti, Purdeş şi sticla de ţuică spartă, găinile din curţi. A doua zi, a treia zi: spiritele sunt şi mai agitate. Deşi la Izvoare se făcuse ceva, s-au panicat şi  s-au dus oamenii acolo”. Informaţii de la Gh. Olteanu: 1). Gloanţele în zidurile Căminului cultural, 2). Pionierul despionierat?, 3). De văzut certificatele de deces, 4). Îngheţul, 5). Relele făcute de echipe în sat, 6). Efrem – reprezint legea!”, iar în dreapta, pe coloană, numele: „Cincă, Nichita, Bebe, Rădiţa, Mitrică Cârstea, Purdeş, Costică Anton, Fam. Gheorghe, Costel Dumitru, M. Ghigeanu”. Şi de la „Ilie Preduţ, prieten de copilărie”, mai mare cu un an decât el: „Nelu şi Pavel trecând pe uliţă,  Mulţimea se avântă şi se retrage între cămin  şi consiliu,  Plutonul în faţa Consiliului,    Ionel  pus pe targă – şi, pe când plecau cu el:  „Aruncaţi-l, că voi îl omorârăţi!”,  Se culcau în şanţ (Cine?),  Cineva a mâncat cererea,  Voicu a fost în frunte, cu Gh. Constantinescu,  Se pândea la Popa şi se da semnalul”. Mai jos:  De chestionat  Costică a lu’ Ionică”. Pe 28 ianuarie 1990, revine asupra însemnărilor cu un „Plan provizoriu: - Prezentarea comunei Văleni, cu satele sale, preocupări şi micro-factură psihică, - Şedinţa comisiei de colectivizare, colectivizarea satelor de jos, -  Prima descindere în Liceşti, - Raportare, - Continuare până în 23 decembrie, - Evoluţia la Izvoru, - Evoluţia la Codăraţi, - De seviciu la oraş, - Noaptea arestărilor – împuşcarea lui Micu,  - 14 ianuarie – darea cererilor, - Potoliri la Izvoru, - Marele responsabil demnitar la Codăraţi, - Arestările, - Încheiere”. Pe o altă filă: „Fapte de încorporat în prima parte, - Pană şi râcâitul pantofilor, - Crisanta, ca scenă sentimentală, - Aventura din regiunea femeilor, - Filomela şi orarul primului secretar, - Aldea şi primirile în UTM, - Sădirile şi faţa de cal, - Stelică Diaconescu - portret de comunist, - Ne prăpădim, – Văduva în U. Sovietică”. Cu următoarele precizări: „22 dec. 1960: – Vin, de la Argeş, Rimbu şi Iacomi, vor să stea de vorbă cu oamenii pe pantă, spre D. Mare. Are loc discuţia. Oamenii propun să dea un bou, o căruţă şi să-şi ia produsele, – Nu a acceptat (evaziv) câteva sute. Data. Conştiinţa trece prin stomac; 23 dec. 1960: - Vine Ilie Verdeţ cu Ştefan M. Tivic, Constantin Constadache, col., cd. Securităţii Argeş. Discuţie secretă, 9 securişti – Ispas, lt. maj., Codreanu, lt. major, maior Niţă, Ploscaru Emil, - A fost de faţă Ilie Pietriş, - S-a pornit la Liceşti până în prânz, - Verdeţ a propus să meargă pe jos, maşina în faţă, - La fântâna lu’ Voicu. Mulţimea era la cişmea. Tactică la personaje: copii, femei, bărbaţi – ciomege, – Ilie Verdeţ <<Trageţi!>> – Matei a zis: <<Nu trageţi, sunt copii nevinovaţi!>>, - S-au  apropiat, au vorbit cu binişorul. S-a urcat, au mers în sus, pe pantă, până la popa Dinu, - Nichita a calmat mereu, la modul: <<Nu e bine ce facem!>>. S-au calmat. Ziceau: <<Ştim că Dv. nu vreţi...>>. – Tivic înnoroit, - Se încearcă răsturnarea maşinii. Stănescu Fl. Nacă a strigat, îndemnând la liniştire: <<Aici e conducerea – tunul şi ciomagul>>”, – Oamenii: <<Nu vrem colectiv!>>, - S-au retras – organele au plecat”. Cu alte amănunte:  „14 ianuarie 1961: - 40-50 de oameni, la primărie, strigau să le dea cererile înapoi, – La  Izvoare spărseseră dulapul cu cererile, - Telefon cu Sandu, <<Le dăm cererile!>>, s-a comunicat oamenilor, - Eroarea cu Burea Radu,  - S-au ridicat împotriva acţiunii de colectivizare,  - Instruirea pt. alegeri”, Vin: Raicu, Stănescu, Burea, -    S-a înconjurat comuna, - Boldoi a spart dulapul (când?), - Micu Liciu (Adriana, fiică), - A venit toată comuna, - A rămas un pluton, - După aceea a fost uşor”. „15 ianuarie 1961: -     S-au făcut cererile jos, - S-a ordonat înmânarea obligaţiilor, ceea ce însemna că nu mai erau cooperatori. Se lucra la obligaţii, - Seara, Episodul cu ţaţa Sanda şi Golea, pe care l-au luat acasă (!), - Au rămas la Primărie Călea şi Niţulescu, - Au fost chemaţi Bijulică, Anton, Viespe, - Îl scoală Ungureanu (!). Arde satul, a venit armata, – Se întâmplase cu Micu, - Spre Primărie dă pe la Florea lu’ Barbu (Costică Bălosu), - Primul cordon la Coculeasa – miliţia şi M.A.N. ţineau circa o mie de oameni, - <<Ne daţi cererile?>> <<Vi le dăm>>, - Conducea lt. col. Mihuţ, – întreabă pe Iliescu Ana şi ameninţă, - Au venit Gică şi Bijulică, referent (agent), – << Manda şi Viespe au plecat sus>>, confirmă Anton, - Era fir direct cu Gh. Gheorghiu-Dej, telefon separat, - Cererile le-a dat Săndică Boldoi, - Au fost două camioane de tip militar (securişti şi militari), - Acalmie după amiază, - Codreanu îl cheamă pe Nichita: <<Ţi-a plăcut ce a fost? Nu eşti cu noi, presimt ceva. Dacă dovedim un firicel, eşti victimă!>>, Ispas: Mai stai bine cu ţăranii? Dai ceva? S-a autoinvitat. Se deghizează, pleacă cu Damian, cară vin, - Sosesc la bufet: Opriţescu, Damian şi Ispas (Poantă), - Îl suspecta de pactizare cu ţăranii, - Era procedeul de a măsura activitatea cadrelor didactice, - O cerere pe zi. Codreanu îi ameninţă de pasivitate, - Pe el îl urau şi oamenii şi ei. „20 ianuarie 1961: Tiranul la Vâlcele, - Telefonează Ghigeanu  de la Bălăneşti, - Primirea – Anicescu care a chemat la Primărie capii reacţionari, - Primarul nebărbierit (episodul cu Radu Taifas şi Lucică), - Vin cu trei maşini, securiştii înconjoară clădirile de pază, - Lungu, Dumitrana şi Olescu, - Se merge la CAP Ciotimac, Costică al Burioaicî, Mara, Lencu Cocean Boaşe, - Nu este CAP, ci caricatură, - S-a interesat dacă s-a distrus ceva, arhivă sau bunuri, - La Primărie: asigurată paza. Revin în două săptămâni cu un activist al partidului pe care îl las aici, - L-a instalat pe Tănase (masă, casă, plăteşte), - S-a adus un pluton de miliţieni de la Drăgăşani, - Patrulare, interogare noaptea, - Se formează comitetul de iniţiativă pe sate. Oamenii veneau singuri, - Reacţionarii au fost chemaţi preventiv de Ancescu, - Cetăţeanu,  ancheta cu Codreanu, - S-au folosit călăuzele din oraş...”.
             După ce reiterează câteva idei („s-au desfiinţat răzoarele, dar ei nu s-au unit, dorinţa de a reveni la loturile individuale prin delimitare, duminica era o descărcare, astăzi - televizorul, greşeala tactică şi la Liceşti”), aşază, pe trei coloane, gospodăria ţăranului cu: existent (pământ arabil, vie, pomi, cânepă, porumbi, ovine, bovine, porcine), şi foloasele obţinute de la fiecare în parte, de la grâu, porumb, până la ouă, carne, fulgi, cu duminica, ca zi de sărbătoare, când fiecare ţăran, fie cât de sărac, tot avea posibilitate să taie o pasăre (cap. III).  La alte capitole, însemnări succinte cu nume de persoane sau idei sugestive:  Geană, Filomela, Crisanta, Leana lu’ Golea, Costea miliţianul, Secu de la Schitu, cu pantofii lui Pană, şedinţa cu Borangica, Căpătuiala, Revelionul, Ne prăpădim etc.
             Când un preşedinte de ţară face o vizită în comuna Coteana, autorul îşi confirmă, printr-o scurtă intervenţie, frământările şi revelaţiile în spiritualitatea cuvintelor: „Hărnicia şi străşnicia oamenilor de pe Valea Iminogului, celebritatea căluşarilor de la Vâlcele şi Izvoare, ilustrează dragostea nemăsurată pentru folclor, obiceiuri şi tradiţii, pentru cai şi vatra strămoşească, şi alte trăsături specifice zonei”, sugerând, totodată, şi geneza romanului. Nu ştim, deocamdată, părerea specialiştilor despre valoarea vestimentară a costumaţiei folclorice din România; cât despre frumuseţea fetelor, ce să mai zicem. Se discută gusturile? Şi totuşi ar mai fi ceva de spus despre această mică zonă, ceva unic în ţară. Aceasta este zona cea mai aprigă, care s-a împotrivit fără teamă, pe faţă, forţelor colectivizării, nu s-a temut de puştile încărate ale jandarmilor şi miliţienilor din regimentul de la Drăgăşani. S-au ridicat sute ca unul şi n-au îngăduit nici intrarea în sat. Credem c-am ieşit învingători, chiar dacă a trecut şi peste noi ceaţa colectivizării.
            La Vâlcele au murit de glonţ 3 oameni: Micu lu’ Nae al lu’ Anton, Ionel Brăileanu şi Pavel al lui Răduţ. Minunea acelui moment este însă Nelu lu’ Târfuică, de la Vâlcele, care trăieşte şi astăzi cu glonţul socialismului în şoldul piciorului. Îi urăm de bine şi de sănătate! (A murit, aşa i-a fost scris, de moarte bună!)  Cei de la Izvoare au răsturnat maşina partidului, şi să nu uităm pe Anica de la Codăraţi, care l-a tăiat şi întors la vorbă pe Ceauşescu, înfuriat până acolo încât a folosit arma. S-a potolit când a primit dispoziţie de la Dej să dea înapoi cererile de înscriere în colectiv. Dar nu după multă vreme şi de aici, cum de altfel şi din alte localităţi, au fost <<ridicaţi>> câţiva săteni, consideraţi vinovaţi de răzvrătire. Unii s-au întors, alţii au făcut puşcărie”.
          În afară de cele 14 capitole, şi-a structurat romanul în trei părţi. Partea I, cuprinzând capitolele I – III, partea a II-a cu cap. IV – X şi partea a III-a cu cap. XI – XIV. Raţionamentul acestei împărţiri e clar: prima parte cuprinde întâmplări din tinereţe, cu personajul simbolic Mande al lu’ Omu, un destin sinusoidal, pe care-l ţine minte şi „astăzi bătând din pinteni mai sus decât toţi flăcăii, într-o Băltărească de joc”, când revine din război şi prizonierat, în patruzeci şi şapte, şi cum „se încurcă, mai întâi, cu Gema lui Mile, o văduvă tânără care, după cum mărturisea el mai târziu, îl făcuse iarăşi bărbat”.  Apoi se „însoară cu Maria, când i-a venit glas, s-a luminat ca o casă părăsită în care intră femeia şi-i deschide ferestrele”(similtudine  cu proza scurtă).  În tradiţia satului, nunta îi oferă posibilitatea descrierii în detaliu, cu desfăşurarea ritualică pe etape, într-o fermecătoare simţire, în ochii tânărului pe atunci (ca de altfel mereu) căpătând efuziuni antice în albia solară a fenomenului.
          Şi mai înţelesese că „toţi care erau gospodari de mijloc, chiar şi cei mai bogaţi, ca, de altfel, şi cei mai săraci, aveau de acoperit trei grupe de nevoi: mâncare pentru ei, oamenii, şi pentru vite, foc şi apoi îmbrăcăminte, nevoi care sunt pe tot pământul şi pe care le acoperă fiecare cum poate, mai bine, mai rău”. Şi oftează nea Mande ca un filosof: „Ea, mămăliga, ne-a făcut mari, săraca!”, o provocare pentru N. Fulga să ne „predea” o integră lecţie de agricultură, pomicultură, viticultură, zootehnie, legumicultură, înţelegând că totul pleacă de la proprietate, dar cele mai importante sunt: „munca şi rânduiala, sau cum zicea Gavrilă al Mîrşului: <<Depandă de ce are omul sub căciulă>>”. Cu sufletul învolburat de trecut, ca un reproş acidulat, nea Mande nu uită ce nu-i de uitat: „... pământul, el ne-a legat aici şi ne-a slobozit. Treisprezece ani ne-am luptat cu voi. Am tăcut, am mai amânat vorba, am ieşit cu ciomegele, ... dar nu s-a putut, voi aţi avut arme mult mai puternice şi ne-aţi încolţit cu ele, cu legile, iar când aţi văzut zorul, le-aţi scos pe cele adevărate şi aţi tras”. 
              Ca accedere spre o altă etapă existenţială, a doua parte e gândită în tren, către locul unde-şi va satisface stagiul militar, Oradea, pe când rememorează anumite întâmplări, cu vorbele povaţă ale tatălui, la plecare: „Mă, eu pricep că nu-ţi prea vezi de cenuşa ta, că te îndeamnă dracu la toate, dar eu una îţi spui: o să te duci în armată, că omu’  în armată se desface, dar în politică să nu te bagi, să te fereşti ca de foc! Înţelegi? Că politica...”. Cauzal, „bătrânul pornea în această judecată de la o păţanie de-a lui trecută, cândva la tinereţe”, pe jumătate dramatică, pe jumătate hazlie. În cântecul roţilor de tren îşi reaminteşte atmosfera de la fierăria unde oamenii veneau să-şi răsufle gândurile. Şedeau pe unde găseau loc, pe prag, pe căpăţânile roţilor rezemate de pereţi, pe copăi întoarse... şi vorbeau. Era o altă „Poiană a lui Iocan”, cu personaje asemănătoare, cu Dumitru lu’ Nae, un urmaş de-ai lui Moromete, cu Florea lu’ Ornea, un fel de Ţugurlan...” , cu  teama tatălui, interesat de încorporarea fiului, cu  primirea plină de peripeţii în UTM, apoi ca salariat, cu  idila rămasă la faza de-nceput, răsărită între el şi o „învăţătoare blondă, cu ochii albaştri, venită din toamnă” şi „recrutată pentru o funcţie de răspundere” la oraş, unde „a ajuns mare”.
            Viaţa de instructor pe cele două comune, Mănăstirea şi Ziduri nu-i uşoară: „Prigoniţi şi ameninţaţi de primul secretar, eram în stare să-i rugăm, să-i plătim pe cei care ar fi putut să ne semneze o adeziune de primire în organizaţie”. Dormitul în camera oficială sau pe unde se nimerea, munca de teren, confruntarea cu situaţii imprevizibile, permanentul stres, dar, şi după cum îl informa primarul: „La noi e lumea rea, oamenii sunt aspri, comuna este împrăştiată, de la Lişiţa până la Greci te mănâncă lupul” , transformă personajul, care devine confuz, un neadaptat, în pofida ambiţiei sale nemăsurate. „În mine creştea mereu iarba aceea nouă, îşi reitera o dogmă, dar nu ştiu de ce nu mă puteam bucura ca stăpânul de holdă”. Sindromul plenarelor coexistă, într-un peisaj uşor semănătorist, cu văcarul satului care „strigă dinspre Măgura: <<Vacile, băăăă!>>, cu câmpul pârjolit de secetă”, „cu porumbii... mici, ghigiroşi”, cu „vacile ceapeului care sunt slabe, ogorâte”, de „stă balega pe ele cu lunile”.  Înainte de a se lăsa cu excluderi, cauzate de „abateri de la etica proletară”, e întrebat ce părere are şi omul de serviciu de la şcoală, aşezat „ghemuit undeva lângă perete”, că doar „e membru de partid din 1945”. Şi răspunsul: „Tovarăşi, eu n-am nici o părere”. La insistenţă, după ce „a oftat adânc”:  Tovarăşi, ne prăpădim! Eu atât am avut de spus!”. Cu toată încercarea „să lărgească cuprinderea vorbelor”, nu s-a reuşit. „El îşi luminase gândurile lui pe dinăuntru, numai pentru el”, adică tradus: „partidul, cu întreaga lui politică, se duce de râpă şi iar vin la putere cei care l-au ţinut slugă, pe el şi pe alţii”.
              Dincolo de sarcini, leagă o prietenie sinceră cu tinerii, prin dialog, având uneori sentimentul profund că se detaşează de prozodia vieţii, năzuind la un succes psihic, într-un univers îngăduit: „Întodeauna când vorbeam cu cineva, încercam să-i aud şi gândul de dincolo de vorbe. Cei mai mulţi dintre cei tineri nu-şi cloceau vorbele. Îi simţeam după cum mă priveau şi după cum deschideau ochii la vorbele mele”. N-are decât să-şi ia munca în serios, adică să ignore o anume filosofie a respiraţiei ideatice în avantajul celei de supravieţuire, în gregaritatea acelor vremuri, aşijderea şi astăzi, când societatea îşi are specificul ei, determinant şi sub influenţa nevolnică a politicului. Cu tineretul considerat „forţa hotărâtoare de mâine”, cam prăfuită şi influenţabilă în contemporaneitate, cu interesanta viziune: „... trebuia să ne ocupăm de gândul şi drumul fiecăruia, lucru deloc uşor, întrucât ei trăiau în preajma părinţilor şi mestecau vorbele acestora odată cu dumicatul de pâine, şi respirau, înainte de somn, aerul  aspru şi viforos ieşit, în oftat, din pieptul ălor bătrâni”. Şi, implicit, reuşeşte să prindă, relevant, psihologia adolescenţilor într-o anume situaţie, adică în cea de primire în rândurile utemeului. Acţiune, iarăşi complexă, având conotaţii vămuite când intră în conjugarea mentalităţii partidelor. Oricum, e dificil şi incorect să tălmăceşti discursul pastelat al autorului. Pe dată îţi dai seama că ceva se pierde, un anume stil, acea ştiinţă de rostire şi de aşezare a faptelor, cu acel parfum şi culoare din liantul cuvintelor, în universul fermecător al vieţii, vizualizat dintr-un anume unghi, cel personal. Un perpetuum mister uman, trăit şi retrăit în clipe şi rosturi.  De aceea, ne vedem obligaţi să apelăm în continuare la citate. Dixit!.
              Două exemple sunt suficiente în balanţa temei, a subiectului. Eleva Năstac Marcela este invadată de-o emoţie puternică la primirea în organizaţie, stârnită de „faptul că Grigore Năstac, tatăl ei, nu s-a trecut la GAC, e numai la întovărăşire şi, când a venit echipa de colectivizare, a asmuţit câinii”. Un alt elev, Secu Ion, are părinţii baptişti. Îndoctrinat, fiul reacţionează prompt când i se interzice accesul la slujbe: „Nu! Aceasta este credinţa părinţilor mei şi noi suntem născuţi baptişti”. Invitat de tatăl copilului  („Dacă Domnul te va trimite într-o noapte la mine, să ştii că stau lângă pădure, a doua casă”), îi e dat să parcurgă o experienţă inedită, supusă reflecţiei, deoarece, după ce-şi consumă vizita, la întoarcere, „pădurea se înălţa ca un temei negru până la cer, vântul se lupta cu duhurile, undeva în lumea vârfurilor, şi-un spic de ploaie tăios venea în obraz... Şi am trecut prin pădure cu cămaşa departe de piele, şi tare bucuros am fost că drumul nu avea nici o pantă care să mă oblige a coborî cu picioarele pe pământ”. Să fi încorporat acele momente starea lui sinceră, când credea într-o forţă supremă, deasupra oamenilor? Pentru că, în următorul capitol, sub imanenta influenţă a introspecţiei, caută să se regăsească şi înţeleagă pe sine, situat într-o lume confundabilă: „materialismul meu era în suferinţă, şi asta nu din cauză că aş fi crezut în instituţia cerească (...), de la altceva veneau îndoielile mele. Mă tulbura perfecţiunea unor elemente,... de unde izvorăşte culoarea indecibilă a unor petale, întreaga arhitectură a unui arbore, exactitatea uimitoare a unor procese din natură. Căutam impulsul universal din acea taină în care demiurgul a pus ceva anume, pe măsura arderilor sângelui tău”.  Din această obositoare căutare s-a scuturat într-o noapte, cea când n-a mai plecat la Văleni, întrucât ora era întârziată, şi i s-a oferit să consume o altă latură a existenţei de bărbat, generos, superstiţios sau naiv, poposind energic în apropierea nurilor unei femei fără complexe. Sau poate, în subconştient, era doar o izolată ripostă la frica socială pe care  i-o „strecurase în oase tovarăşul Nica, primul secretar: <<Dacă prind unul dintre voi că se încurcă cu vreo femeie, s-a terminat, e un om pierdut, să plece unde o vedea cu ochii, că în raionul ăsta n-are ce mai căuta>>”. Drept consecinţă, şi mărturisirea de-un sublim retractil în energica-i masculinitate: „N-am povestit la nimeni întâmplarea aceea, bărbatul din mine a fost mult timp ruşinat, feştelit”. Aspectul impune un plus de perspectivă, repede orientat şi construit prin sanctuarul virtuţilor, când descrie demnitatea umană materializată de „nea Vasile, om sărac de la noi, care răbda o zi şi mânca mâine, dar stătea pe un soclu al lui, făcut din aşezare şi înţelepciune, de pe care nu cobora niciodată”.
           În partea a III-a, începând cu capitolul XI, planul este ocupat cu acţiunea propriu-zisă, configurând întocmai simbolicul titlu, când „pornise colectivizarea. Ca o apă pornise. Izvora de undeva, nu se ştie de unde, dar nu din pământ. Se vânzolea pe uliţele satului cu câinii landra, intra în case şi lăsa mâlul tristeţii”. Oamenii au o atitudine ostilă, fiind siliţi să facă ceva ce nu le convine. Sunt arestaţi, luaţi prin surprindere. Opun rezistenţă. Florea lu’ Creastă nu le dă drumul în curte. Este ameninţat şi chemat la sfat să stea de vorbă, să-l lămurească. Îl duc însă la magazinul sătesc. „Acolo, la capătul unui gang, la adâncime de trei- patru trepte, e un birou cu o singură ferestruică. Aici e tovarăşu’ Purdeş cu încă patru. Cine ajunge aici iese lămurit”. Dar primele semne de răzvrătire nu sunt potolite, se anunţă furtuna. Vorbele  tovarăşului Bărduţ de la ceceu: „S-a stricat treaba de tot. Chiar aici, pe Valea Iminogului, la Văleni, la Izvoru, la Liceşti e nenorocire. Echipele au lăsat-o mai moale, au exagerat cu liberul consimţământ şi ţăranii au prins curaj. Au fost bătuţi activişti de partid, la Izvoru a fost răsturnată maşina partidului. Se strâng toţi, bagă copiii în faţă...”.  Traversând cap. XII, cu defilarea activiştilor decoraţi, cu „poteca pe care încercam să urc”, „cu mama plângând şi blestemându-mă: <<Să rămâie, maică, geanta de tine!>>,  ajungem la cap. XIII, număr predestinat să aducă ghinion, căci sătenii sunt anunţaţi să se strângă la Sfat, la ora zece, pentru a sta de vorbă cu tovarăşul Cizmărescu (Ceauşescu, n.n.). La ora anunţată, „o Volgă neagră intră în curtea primăriei  şi din ea coboară Secretarul cu probleme organizatorice al partidului. E îmbrăcat în palton, are cizme înalte; şapca i-o întinde şoferul după ce coboară. E scund”.  Scenariul, conceput oficial, se derulează ca-n opera bufă, cu o textualizare de idei absurde, de negare a libertăţii individuale şi de anulare a statutului de proprietate, demarând cu binecunoscuta tactică a câştigării bunăvoinţei, învăţată cu sârg în structurile politice de vârf. Aşa cum se arată în cuvântarea secretarului, adresându-se acoliţilor săi : „Ia spuneţi, mă, ce le-aţi făcut la ăştia, v-aţi pus cu bâtili pe ei ca să treacă la colectiv ? Indicaţia partidului a fost să stăruiţi, nu să forţaţi, să le daţi copiii afară din şcoli, să scriţi la intreprinderi unde le lucrează fiii! Ia spune, primarule!”. N-a scăpat nici unul dintre cei „înşiraţi pe lângă perete; spuneai funcţia şi ce-ai făcut”.  Când a ajuns la autor şi a aflat că e instructor de UTM, „a dat din mână cu un fel de lehamite şi a trecut mai departe. Gestul a vrut să spună că n-au făcut mare lucru nici cei de la partid, dar noi, UTM-ul...”. Pe terasa Primăriei, conform planului, ţine un discurs, tot viclean, cu acelaşi simulacru de distorsiune afectivă, cu ameninţare voalată: „Dragi tovarăşi săteni,... noi vă dăm cererili înapoi, care vreţi să le luaţi, dar calea tot asta este – agricultura socialistă este singura care poate să asigure bunăstarea la toate nivelurili”.
             Revolta se înteţeşte şi capătă culoare prin reacţia unei femei, Anica. Ţăranca îl înfruntă, pronunţând consecinţa cea mai gravă a înstrăinării: „Păi, eu copiii cu ce-i mai dau la locul lor? De unde le dau o brazdă de pământ dacă ni-l ia colectivul ?”. În următoarea secvenţă, Voicescu, primarul, deschide dosarul şi începe să citească numele ţăranilor, dându-le înapoi cererile. „Fac şi eu ce face lumea ailaltă”, se justifica fiecare, pe când îşi ridica cererea. Câţiva se răzgândesc, după ce le iau, aşa „de ochii lumii”, însă din 800 de cereri mai rămăseseră la dosar doar 16. Adunarea se va repeta, a doua zi, în satul Potopeşti, când aflăm din gura tovarăşului Bărduţ ce se mai întâmplase, el adresându-se instructorului: „Tov. Uşurelu,  aici lucrurile oricum sunt mai aşezate, dar acolo, la dumneata, situaţia se înrăutăţeşte şi nu se ştie cum va fi”. După paltoanele murdare, fiindcă „aşa se scrie istoria”, era de înţeles că „mulţimea  (nebunii ăia de la Văleni!) îi bătuse cu noroi, iar alaltăieri au vrut să le răstoarne maşina”.    
              Ultimul capitol reia câteva aspecte tensionate, completând, într-o acceptabilă evoluţie, conflictul dramatic în punctul său culminant. „Era în 23 decembrie 1960. Asaltul colectivizării continuă cu vigoare sporită”, se consemnează, iar starea locuitorilor e din ce în ce mai precară: „se pândesc intrările în sate, se bate clopotul bisericii, ţăranii sar din pat şi fug la gura Liceştilor şi la Dealu’ Mare”, „femeile... îşi trag fustele şi vin lângă bărbaţi. Copiii vin şi ei”. „Rada Tenoaica... a dat întâi cu nămol din drum în vizitatorii (!) de la raion sau de la regiune”. „Pe sub prânz soseşte, într-un Gaz rusesc, Ilie Verdeţ”. „Apoi coboară ceilalţi şefi, Matei Ştefan, primul secretar al Regiunii de partid Argeş, şi Tivic de la  regiune, din celălalt Gaz alţi responsabili, printre care şi col. Costandache, cdt. securităţii regionale. Maşina a treia e plină. Nu coboară nimeni. Se pot însă număra, sunt 9”, locotenenţi majori, un căpitan, un maior... „Verdeţ cu cei mari intră în primărie”, discută cu ceilalţi, ies şi merg către Cişmea, unde e adunat satul. „La Fântâna lui Voicu  un grup de copii ţipă şi fug spre Cişmea, unde „se strigă, se saltă ciomegele, se huiduie”. Ilie Verdeţ comandă să se tragă, intervine şi-l opreşte Matei Ştefan: „Nu trebuie, sunt copii nevinovaţi!”. Şi replica: „Diseară să raportezi dumneata la telefon”. Oamenii se agită, împroşcă pe „intruşi” cu nămol (noroi), „în vale, în apropierea Fântânii, unii (nu-i cunosc) încearcă să răstoarne maşina. Şoferul strigă disperat. Aleargă într-acolo doi securişti cu  pistoalele în mână. Autorii fug la deal spre Mandineşti”. Mulţimea strigă: „Nu vrem colectiv! Huoaa!”.  Verdeţ, cu impresia de absurd pe faţă, porneşte în jos. Matei mai rămâne într-o parte a drumului cu câţiva ţărani liniştiţi. Probabil că sunt membri de partid. Gloata porneşte după ei cu aceeaşi vorbă prelungă: <<Huoaa!>>. Apoi  pleacă în grupuri. Unii râd, alţii înjură... Copiii îşi strâng ghiozdanele de prin şanţuri”.
          Şi-n urmă, doar cuvintele Dolei lui Berindei: „Conştiinţa trece prin burtă”, cu sofismul autorului de la sfârşitul însemnărilor: „S-au împăcat lucrurile!”, şi cu deznodământul consecutiv: „primăvara lui ’62 a fost cea mai tăcută primăvară din câte trăise satul”. Sub coaja acestei succinte rostiri sunt cuprinse repere capabile să sugereze desfăşurarea, printr-o construcţie epică gradată, în resorturi psihice adecvate atmosferei conflictuale, cu frământările şi problematica ei socială. Autorul, fiind contemporan cu eroii, e favorizat în realizarea dinamică a unei galerii portretistice inedite: „Măria din neamul Ghiormeştilor calcă mărunt, el, Mande al lu’ Omu, calcă agale”, a sosit din război „greoi şi tăcut, cu faţa umflată şi fără poftă de nimic”; Ştefan Marinescu, instructorul raional de UTM, era „un băiat înalt, cu mustaţă neagră şi ochi umbroşi, răcoritori”, „Pe bancheta din spate s-a aşezat o femeie tânără, cu buzele mari şi vii. Are pe deget o verighetă ieftină şi largă, rochia scurtă, i se văd ghenunchii rotunzi şi frumoşi, parcă sunt două fiinţe gemene”, „Stela avea şolduri înalte şi şorţ cu volane întotdeauna scobit. Era înaltă, cu ochii negri şi râdea cântat”. O altă fată „are bluză roşie, garnisită cu alb, băiatul de lângă ea are părul vâlvoi şi se uită cruciş. Celălalt are părul castaniu,... faţa albă. E bărbierit proaspăt, părul castaniu e pieptănat cu cărare..., iar secretara e o blondă pistruiată, cu sânii mari..., cu păr negru, de timpuriu dat în alb pe la tâmple, altul în costum gri, tuns ruseşte până în creştet, cu buzele mari”, „Ilie Marcu era un roşcovan pistruiat, cu buza de sus crăpată, mai întotdeauna cu dinţii din faţă încălecaţi şi cu râsul umed”, „apoi i-a cunoscut femeia, o ţărancă înaltă şi sfioasă, cu mersul uşor şi genele lungi”, „râdea sănătos, bărbăteşte Stelică Diaconescu. Era drept şi fălos, avea braţe puternice, mergea pe mijlocul drumului şi se uita prin curţile oamenilor”, „Zaharia era un pui de ţăran, blond şi frumos, cu vorba caldă şi melodioasă”, „Ecaterina Tănase, o aşchie aprinsă”, „Crisanta, o fiinţă zidită straşnic, cu floare de zuluf şi mers scandalos”, „Lenuţa Mezdrea, blondă, subţire cu ochii albaştri”, „Năstac Marcela este o fată cu obrajii aprinşi, cu zulufii cârlionţaţi şi ochii albaştri,traşi spre tâmple. E destul de înaltă, pieptul i-a îmbumbit, a început să se ghicească femeia din ea”, „Secu Ion e un copil blond şi firav, poartă un pulover pe gât, probabil al unui frate mai mare şi nu te priveşte niciodată, o clipă numai te scaldă cu privirea lui verzuie şi te abandonează definitiv”, pe când tatăl său apare ca „un om uriaş în cămaşă şi izmană albe, încins cu brâu negru, nebărbierit şi cu mustaţă nefiresc de mare”. 
             O altă caracteristică a romanului o constituie dimensiunea temporală, cuvenită să parafeze momente esenţiale într-un habitat al receptării, ca operă artistică şi document. Câteva capitole îşi au „actul de naştere” consemnat la început sau sfârşit de text: 5 iulie 1959 – cap. II, cap. III – 8 febr.  ’990, cap X – Covasna, 17 sept. ’993, cap. XI – Covasna, 14 sept. 1993. Acţiunea propriu-zisă consumându-se în paralel cu activitatea de instructor, pe când împlinise 25 de ani, o vârstă propice acumulării de notabile experienţe, dar şi în relevanţa meditaţiei, ca inerentă propulsare în planul creaţiei.  Acea  integrare a valorii în ritmul uman, al simţirii prin descriere şi metaforă: „Seară de duminică  şi sfârşit de octombrie. Soarele trage să moară de după salcâmi – Trec pe uliţa mare a satului...”, „Duminica de octombrie cu soare spoit pe poteci. Păşesc pe lângă garduri...”, „Când ziua a cosorit albă în liturghia cocoşilor, Măria a băgat capul pe uşă”, „Într-o duminică dimineaţă mă bărbieream în oglinda agăţată în stâlpul casei”, „Ne adunasem într-o duminică pe sub prânz într-un birou larg al cooperativei de consum”, „Era un amurg somnoros. Calea soarelui se mai ghicea dincolo  de dealul Ceairului”, „la Ziduri, Soarele răsare de după casa lui Iancu Massu, drumul se însoreşte dintr-odată...”, „Era noapte înaltă. Cerul se uita spre pământ cu ochii duşi în fundul capului”, „Ne culcasem pe prispă, era târziu, pomul nopţii rodise deplin”, „era o noapte de toamnă înaltă, cu ochii deschişi”, „era o dimineaţă sticloasă de vară, totul era proaspăt şi răcoros” ş.a. O influenţă din Fănuş Neagu, poematicul artist al cuvântului, care-şi începea ziua ziua de creaţie, de obicei, dis-de-dimineaţă, la masa de lucru, după ce-şi pregătea cafeaua, cu câteva fraze materializând voluptatea momentelor, a vremii. Sau poate doar o similitudine în gând şi simţire...
            Şi asemenea lui Rebreanu, respectând pe scara valorică potenţialul spiritual, în crearea tipologiei, un rol important îl  asimilează „emoţia”, adică acea „impresie afectivă” , repetată acum –, trăită cândva –, desigur la o cotă de intensitate mai mică. Graba cu care vrea să ne comunice, într-o oarecare măsură, afectează ansamblul arhitectonic. Ţăranul lui Nicolae Fulga nu e „setos până la patimă de pământul lui”, dar, ca exemplu, glasul disperat al Despinei, după ce soţul semnează cererea de intrare în colectivă, lămureşte raportul social, ca stare psihică: „Ce făcuşi Mărineee?! Ce făcuşi? Nenorocişi copiii, Mărine!”. Dacă până atunci, din volum transpar, într-o confesiune partizană, crâmpeie de viaţă idilică, într-o curgere arhaică, fără bulboane, în această parte, acţiunea fiind gradată, construcţia epică  are dinamism, copleşeşte prin naturaleţe şi echilibru. Schimbarea unui stil de viaţă cu altul agită spiritele, condiţionează stări de încordare, pedepsite după clasicul registru al securităţii: de la vorba dulce, vicleană, până la arestare şi supunere la cazne. Imaginile vizuale se interferează cu cele auditive, olfactive. Mulţimea îşi trăieşte reacţiile real, în antiteză cu cei câţiva „vânduţi”,mimând o strategie a supunerii. Cu toate acestea, eroii nu reuşesc să-şi depăşească, prin soluţii, condiţia, circumstanţele neasimilând evolutiv acea nelinişte eruptivă, gândită adeseori de narator, împrăştiată prin notiţe, fără a fi închegată în matca ei. Autorul nu intervine în acele momente, lasă ţăranii să se manifeste cum cred, cum simt... Iar când o face, reţinem propoziţii, expresii estetice particulare, unice, într-o frazare scenografică sugestivă, cumulând tehnica detaliului, în detrimentul conturării personajului colectiv, unit doar prin numitorul fricii, acea teamă comună de represalii. De aici, o stare psihică labilă, într-o atmosferă mai mult melancolică. Desluşim, totuşi, prin extensie, cele două categorii sociale: ţăranii de pe valea Iminogului, „cunoscuţi după ţoalele de aba seină”, „nişte valori care au preţ acolo”, „cu filosofia lor de viaţă”, şi care n-au nimic cu orânduirea, vor să fie lăsaţi în matca şi apele lor (de aici şi limita orizontului de înţelegere, când şi cum trebuie să decidă calea), şi tagma celor aflaţi în slujba unor legi nedrepte. Nea Mande, un Stan Făşălău evoluat, la întrebarea „Ce mai faci?”, răspunde şugubăţ: „Păi, dacă zic că fac rău, iar mă <<bagi în şedinţă>> ca să spun de ce. Aşa că fac bine, dar aşa bine nu-ţi doresc”. Cu autorul, împrumutând vorbele de la cei mai în vârstă: „Să ştii că nu beau decât în casă la prieteni. N-o să-ţi gust vinul până n-o să înveţi să vezi  şi să spui ce vezi”. În replică, nea Mande, glăsuind psalmic: „M-ai tras de ochi şi nu  i-am deschis, şi mi-ai arătat că sunt stăpân, dar eu tot orb, nu văd sau nu simt”. „Auzi bă, cine ajunse mare, să ne spună nouă când să arăm? zicea Cherască (orgolios), şi tot el răspundea: Al lu’ Ornea şi al lu’ Berindei, care nu văzuseră balegă de bou pe bătătură”. Ilie Secu de la Greci, în spovedania lui: „Am fost şi eu ca tot omul, am pus mâna pe ce nu era al meu şi am rupt din holdă străină, m-am furişat în aşternutul altuia şi am râvnit, am dat cu ciomagul fără milă şi am dăruit necuratului lucruri şi suflet, şi el s-a bucurat aunci de păcatul meu”. Maria, dimineaţa,  avea faţa neîncepută. Abia după ce ne-a văzut, a început să se încarce de uimire, şi-a strâns gura pungă”.  <<S-a stricat lumea, ce mai...>>, se face a ofta Vasile Bizîrlea, şi clefăia din fălcile lui late ca de cal bătrân”. Iar autorul, cu descendenţă totală din mediul sătesc, aflat în anumite situaţii, nu catadicseşte să-şi reverse asupra paginii emoţiile artistice, înclinaţia sa clasică, un ideal întemeiat pe legile nescrise ale intuiţiei. Când, introspectându-se într-un anume moment de oripilare a orgoliului, în contextul dogmatic al realului, se introspectează: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în clipa aceea. Poate că tomurile mele interioare au fost violentate, poate că ritmurile mele au fost brusc tulburate, nimic nu mi s-a potrivit cu cele ce se întâmplase. Nu ştiu dacă în mine s-a iscat atunci o hotărâre conştientă, lucidă, ştiu  numai că am întors bicicleta, am urcat şi am început să pedalez înapoi, cu un fel de alarmă în mişcare (...), şi nu am găsit că trebuie să mă opresc. Numai o teamă vagă începuse să mi se adauge în suflet...”.  Altădată, după o imixtiune în viaţa cuiva: „Mă făcusem cumva de ruşine neuitându-mă în oglinda mea socială”, cu tatăl lui, care, după ce „a stat zile în şir pe la poarta Comisariatului, s-a întors încruntat şi fără lumină în ochi”, cu Elena Cătin, învăţătoarea, pentru care făcuse o pasiune, tânăra care-şi „iubea vorbele, le dădea drumul aprinse”, iar el a intuit  de-abia atunci... ce flacără ardea în fata aceea care trecea pe drumul satului cu pasul domol, singuratică...”. Registrul psihic e binecuvântat de această înnobilată artă a cântării, revărsată cu dărnicie şi har în artişti: „Când trăgea Gică Argint arcuşul, parcă-ţi vâra cântecul pe sub piele”, şi când îşi începea partitura rapsodul popular Pandelea, „simţeai că îţi trage sufletul pe unde-l doare”, pe când „Marin Aldea, colegul nostru, un ţăran cu mintea odihnită, avea atâta culoare în vorbă, că nu ştia omul când să-l asculte şi când să râdă...”. Primarul comunei Mănăstirea, un fel de Titu Herdelea, e un individ modern, într-o barcă a nimănui sau a tuturor, „drept şi fălos” când „mergea pe mijlocul drumului şi se uita prin curţile oamenilor”. Naratorul nu-şi ascunde o anume simpatie pentru adevăratul edil, primul gospodar al comunităţii: „Trecea Stelică Diaconescu şi vorbea cu satul, întreba, dojenea, lăuda... Femeile tăiau firul divanului şi se sculau în picioare când îl vedeau venind, stăteau tăcute şi aşteptau să le dea <<Bună ziua>>, şi el îşi sălta pălăria dacă era vreme de toamnă, iar ele îngânau ceva, privindu-l pe sub ochi cu ruşine şi cu sfială, apoi se aşezau iarăşi pe buza şanţului şi înnodau vorba”. De cealaltă parte a baricadei, printre personajele aspre şi aservite, două, creionate surprinzător pentru cititor (ca să nu mai vorbim de martorii momentului), într-un diapazon sonor, însoţind portretul. Maniera în subconştient, intentează, prin excepţii, un proces de conştiinţă celor din „şleahtă”, aspect înţeles mai puţin sau interpretat lamentabil de contemporani. Redăm ambele portrete, spre edificare:  Ciurdan, preşedintele sfatului raional, „om vechi, ros de belelele de prin sate, te bălăcăreşte, te face de două parale, holbează ochii la tine  de-ţi vine să plesneşti, dar rău n-a lăsat în urma lui niciodată”, „vorbeşte bolovănos şi bolovanii cad unde nici nu gândeşti”; „primul secretar, Constantin Nica, mă privea neîncrezător, dispreţuindu-mă parcă. Avea el un fel de a se uita la om ca la nimic. Întotdeauna m-a contrariat omul acesta gras şi blond, pentru că era rău şi necruţător, dar ştia să râdă, râdea cu poftă, şi ştia să aleagă umorul dintr-o vorbă, dintr-un gest, dintr-o atitudine, iar eu, convins că omul care ştie să râdă e şi bun...”.  
             Sintagmele politice atribuite prozatorului, ca plasmă răutăcioasă, ne-au îndemnat să descoperim, întru veghere şi respect la soclul adevărului, răbufnirile de personaj inadaptabil, folosind metode şi strategii de luptă paşnică, în practica metafizicului (concret şi aluziv). Dar şi cu mânuirea armei fine a condeiului, prin sarcasmul declanşat în pamfletul refulant. Ironia, umorul şi autopersiflarea sunt promovate ca un mod paralel de a trăi neechivoc, polarizând tonusul grav, în justificantele anxietăţi ale autorului, la cumpăna dintre fabulaţie şi real. „<<Ce, bă, Niculae, ţi-ai cumpărat geantă?, îl întreabă Voicu lu’ Bursuc, un consătean. Mă, mai bine o luai pe vale!>>”. „Pe vale, ne lămureşte cel vizat, însemna o potecă dosnică peste grădini, care scurta calea şi pe care puteai să treci ferit de ochii satului. Pe vale fugea femeia de la bărbat cu bocceluţa sub braţ. De data aceasta, altceva voia să spună Vicu..., că am trecut dincolo... Dincolo de nişte ziduri, dincolo de porţile gândurilor lui şi ale celorlalţi oameni, în rândul celor cu genţi şi cu legi noi. Era un fel de <<Şi tu, Brutus?>>”. „Hai, că n-ai scris dumneata cu asemenea stilou de când eşti, scrie!”, îl îndemna tovarăşu’ Nacu, de la Consiliul agricol, pe Mărin Pîrlan să-şi încropească cererea de intrare în colectiv. Pentru a adăuga amăgitor: „Scrie şi dumneata mai rotund, ce scrii aşa în colţuri?...”, şi face cu ochiul. Când e trimis în localitatea natală să pună ordine, Niculae al lui Stan Uşurelu, se scoală în picioare şi aruncă o replică tăioasă, hotărâtă, dar interpretabilă: „...daţi-mi, dacă vreţi, un pistol şi merg în munţi să lupt cu partizanii, dar nu mă trimiteţi în satul meu, că mă fac de râs!”. 
             Asimilase, pe lângă altele, şi una dintre înţelepciunile profesiei, un sfat cât o viaţă, transmisă, culmea!, de o femeie din branşă, tovarăşa Lăzărescu: „Activist să ştii când să fii, că oameni rămânem tot timpul”, cu similitudinea din popor: „A fi om e lucru mare, a fi domn – e o-ntâmplare!”. Vorbele părinţilor, care, probabil,    l-au urmărit toată viaţa şi i-au fost când obsesie, când sprijin, cu icoana mamei „plângând şi blestemându-mă: <<Să rămâie, maică, geanta de tine!>>”, însemnând, de fapt,  un ecou la povaţa din vreme a tatălui, la plecarea în armată: „Bă, ascultă ce spui eu, că politica...!”. Şi-am înţeles ce era de înţeles pe atunci, că Nicolae Fulga, sub coaja cuvintelor ce transmit o stare de lucruri, mai ales cu iz politic, ascundea inteligenţa nativă a ţăranului vizionar. Să fi minţit el frumos şi să fi dus „cu preşul” întreaga protipendadă de culturnici politici sau era, cum intenţiona să arate, „o haină purtată în funcţie de anotimp şi intemperii?!”.  Prin vreme, unele lucruri se decantează, cu sau fără voia noastră.   
                Deşi finalul romanului nu-i elaborat, neredând forţa mişcării, nici fenomenul rezonant, tensionat, în care secvenţele, prin cumulare, să convingă de existenţa unui ideal al convieţuirii, iar „răzbunarea” e superficială (după cum s-a văzut se răspunde colţos şi izolat, iar colectivitatea pare dezbinată), întâlnim pagini de o reală plasticitate, comunicând cu universul vieţii reale, pendulând între creaţie artistică şi document, între memorie şi nevoia de construcţie, între prozaica trăire şi descifrarea resorturilor poematice din trăirile zilnice ale ţăranului.
                Pentru toate cele zise, şi desluşite printre rânduri, manuscrisul ar trebui publicat. Ar fi una dintre reparaţiile morale (şi materiale!) faţă de un mare scriitor de pe meleagurile noastre, dar şi vizavi de o literatură rustică de calitate.         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu